Unitatea de învățare 2

ÎNTREPRINDEREA ÎN ACTIVITATEA ECONOMICĂ

GENERALĂ 1

Cuprinsul unității de învățare:

2.1. Precizări terminologice
2.2. Tipologia întreprinderilor
2.3. Abordarea sistemică a întreprinderii
2.4. Abordarea funcțională a întreprinderii
2.5. Test autoevaluare 1
2.6. Rezumat
2.7. Termeni cheie
2.8. Bibliografie

Obiectivele unității de învățare:

 cunoașterea principalelor tipuri de organizații din
economia românească;
 cunoașterea principalilor factori de mediu cu
impact asupra unei organizații;
 cunoașterea funcțiunilor unei întreprinderi.

Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2

ore

Orice organizație, firmă sau instituție publică, mai mare sau mai
mică, cu activitate locală sau globală are nevoie de management.
Mai profesionist sau mai ”după ureche”, cu rezultate mai bune sau
mai slabe, la nivelul oricărei organizații se poate vorbi despre management
și avem manageri.

2.1. Precizări terminologice

Diversitatea termenilor este necesară pentru a realiza o mai corectă

diferențiere din punctul de vedere al cerințelor contemporane de gestiune.
Întreprinderea este un termen economic nerecunoscut în drept,
destul de imprecis deoarece înglobează situații și activități foarte diverse.
Întreprinderea este definită în moduri variate. De exemplu, Charron și
Separi (2004, pg.1) sunt de părere că “O definiție curentă, dar puțin precisă,
constă în a considera întreprinderea un actor economic producător de bunuri
și servicii pentru alți actori cu scopul de a obține profit”.
Întreprinderea este denumirea generică pentru orice entitate
economico-socială. În accepțiunea macroeconomică, întreprinderea trebuie
considerată unitatea de bază a economiei unei țări sau a economiilor mai
1 Acest curs este adaptat după suportul de curs la materia ”Economia întreprinderii”,
2016-2017, autor: lect. univ .dr. Cosmin Băloi.

24
multor țări (întreprinderea multinațională) constituită cu scopul de a produce
bunuri materiale sau de a presta servicii destinate pieței, în vederea
satisfacerii nevoilor clienților și realizării de profit.
Societatea este un termen juridic care nu reține decât una dintre
formele legale posibile pentru a exercita și încadra o activitate economică,
contractul de societate. Așadar, acest termen este interesat de aspectul
juridic al activității. În legislația nord-americană se folosește cu semnificație
relativ asemănătoare termenul de companie.
Firma este un termen anglo-saxon, la nivel popular extrem de
utilizat, dar mai puțin agreat în mediile academice și juridice. Teoria firmei
s-a dezvoltat în anii ’30 pentru a analiza formele concurenței pe piețe.
Tot în limbajul practicienilor, inclusiv în România, se mai folosește
termenul de afacere (business). Din punct de vedere juridic, în România sub
această denumire sunt reunite toate formele de societăți comerciale
(societăți în nume colectiv – SNC; societate cu răspundere limitată – SRL;
societate în comandită simplă – SCS; societate în comandită pe acțiuni –
SCA; societate pe acțiuni – SA), dar și persoanele fizice autorizate – PFA,
întreprinderile individuale – II, întreprinderile familiale - IF.
Instituția este un termen care se referă la organismele oficiale și la
ansamblul regulilor economico-sociale ale unei țări sau unei regiuni,
rezultate din multiplele evoluții istorice, care definesc și garantează
condițiile în care alegerile alocărilor și utilizărilor resurselor se vor face
invidual sau colectiv.
Termenii corporație, multinațională sunt și ei sinonimici
întreprinderii, dar se întrebuințează cu precădere pentru a nominaliza
societăți de mari dimensiuni cu activități multiple și prezență pe piețe foarte
extinse teritorial.
Organizația este, în prezent, termenul cel mai generic și cel mai
adaptat la conceptual de gestiune, deoarece înglobează dimensiunea internă
(organizarea oamenilor) și misiunea externă a întreprinderii (beneficii în
folosul comunității). Organizația regrupează un număr de indivizi care
lucrează împreună și urmăresc obiective comune.

25
2.2. Tipologia întreprinderilor

Pentru a se adapta la problemele de rezolvat și a atinge obiectivele

fixate, întreprinderile iau forme foarte diverse.
Deși nu este ușor să fie descrise toate aspectele pe care pot să le
îmbrace întreprinderile totuși este posibil să se facă o grupare a lor în jurul
câtorva elemente caracteristice ce permit o prezentare de ansamblu relativ
omogenă. Cel mai adesea sunt reținute două trăsături esențiale și anume:
natura activității și forma juridică.
Principalele forme de întreprinderi, în funcție de forma de proprietate
și forma juridică, sunt prezentate în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1. Tipuri de întreprinderi după forma de proprietate 2

TIP DE PROPRIETATE DESCRIERE

PROPRIETATE DE STAT Puterile publice (statul sau
colectivitățile publice) dețin
Regii autonome
proprietatea asupra
Societăți comerciale cu capital integral patrimoniului.
de stat
Companii și societăți naționale
PROPRIETATE MIXTĂ (cu capital de Capital deținut de puterile
stat și privat) publice și de una sau mai multe
Societăți comerciale persoane private.
PROPRIETATE INDIVIDUALĂ – Capitalul este deținut de persoane
PRIVATĂ (cu capital: privat autohton, private (fizice sau juridice), cu
privat autohton și străin, privat străin, calitate de asociați sau acționari.
societăți agricole)
Societăți comerciale în nume colectiv
Societăți comerciale în comandită
simplă
Societăți comerciale în comandită pe
acțiuni
Societăți comerciale pe acțiuni
Societăți comerciale cu răspundere
limitată
Societăți agricole
PROPRIETATE COOPERATISTĂ Societatea cooperativă este o
asociație autonomă de persoane
Cooperative de consum
fizice și/sau juridice, după caz,
Cooperative meșteșugărești constituită pe baza

2
https://static.anaf.ro/static/10/Anaf/AsistentaContribuabili_r/Nomenclator_forme_juridice.h
tm

26
 Cooperative de credit consimțământului liber exprimat
de acestea, în scopul promovării
intereselor economice, sociale și
culturale ale membrilor
cooperatori, fiind deținută în
comun și controlată democratic
de către membrii săi .
3

PROPRIETATE OBȘTEASCĂ Proprietatea aparține unor forme

(societăți comerciale aparținând asociative ca obștile,
organizațiilor și instituțiilor politice și composesoratele.
obștești)

Natura activității permite să se facă o distincție foarte generală între:

- întreprinderile agricole, care îmbracă diferite forme în funcție de
modalitățile de exploatare a terenurilor (ferme exploatate de proprietar cu
sau fără angajarea muncii salariate, arendarea terenurilor, asociații agricole
etc.);
- întreprinderile industriale, care pot fi încadrate, la rândul lor, în
industriile extractive (minereu, cărbune, petrol etc.) și în industriile de
prelucrare (din materii prime în produse intermediare și din produse
intermediare în produse finite);
- întreprinderile de servicii, care nu creează un anume produs
“material” ci prestează servicii (bănci, întreprinderi de transport, asigurări
etc.);
- întreprinderile de distribuție, al căror rol este de a pune la dispoziția
utilizatorilor și consumatorilor diferitele produse.

Într-un mod mai global, întreprinderile se pot grupa în patru mari

sectoare:
• sectorul primar (întreprinderi din pescuit, agricultură, silvicultură,
minerit);
• sectorul secundar (întreprinderi industriale, din construcții);
• sectorul terțiar (întreprinderi de servicii și de distribuție);
• sectorul cuaternar (întreprinderi din cercetare, IT, cultură, sănătate).

2.3. Abordarea sistemică a întreprinderii

Întreprinderea poate fi abordată ca un sistem având ca elemente de

structură (figura 2.1.):
- intrările în sistem, care se materializează în resursele materiale,
umane, financiare și informaționale necesare pentru desfășurarea
activităților întreprinderii;
- ieșirile din sistem, care se prezintă sub forma bunurilor materiale,
lucrărilor și serviciilor executate și livrate clienților de către întreprindere,
precum și a fluxurilor informaționale privind activitatea acesteia;

3 Legea 1/2005

27
 - mecanismul intern de transformare a intrărilor în ieșiri, care se
concretizează în ansamblul proceselor de execuție și de management ce
definește conținutul funcțiunilor întreprinderii.

Fig. 2.1. Întreprinderea ca sistem

Condiția de bază a funcționării oricărei întreprinderi – indiferent de

profil, dimensiune, formă de proprietate – o constituie asigurarea cu resurse.
Fără existența resurselor este de neconceput îndeplinirea scopului pentru
care a fost înființată întreprinderea. Numai prin combinarea resurselor, după
anumite reguli, se obțin produsele și serviciile necesare societății.
Resursele întreprinderii sunt definite drept totalitatea elementelor
materiale și umane, reale și monetare, ce pot fi atrase și utilizate în producția
de bunuri economice în scopul satisfacerii nevoilor sociale.
Resursele materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului și
cuprind:
 clădirile;
 utilajul de producție;
 materiile prime și materialele;
 resursele energetice.

Resursele financiare desemnează potențialul întreprinderii sub forma

mijloacelor bănești, inclusiv valutare, utilizate pentru achiziționarea
factorilor de producție și satisfacerea altor necesități legate de fabricarea și
comercializarea produselor.
Resursele financiare necesare desfășurării normale a activității
întreprinderii se obțin astfel:
 pe calea finanțării de la buget în cazul regiilor autonome;
 pe calea creditării de la sistemul bancar;
 pe calea autofinanțării;
28
  prin vânzarea de acțiuni și obligațiuni pe piața financiară.

Resursa informațională constituie condiția funcționării oricărei

întreprinderi pentru că într-o lume globalizată informația înseamnă putere.
Întreprinderile mari cheltuiesc sume considerabile pentru procurarea
informațiilor, dar și pentru crearea infrastructurii de prelucrare, stocare,
utilizare și transmitere a informației.
Resursele umane sunt acele persoane cu care întreprinderea a încheiat
contracte de muncă. Resursele umane sau salariații întreprinderii reprezintă
elementul activ, creator al producției.
În ceea ce privește exteriorul, se au în vedere relațiile comerciale și
financiare pe care le întrețin diferite țări: importuri și exporturi, intrări și
ieșiri de devize. Aceste relații externe se referă la ansamblul agenților
economici.
Mediul întreprinderii se definește drept ansamblul organizațiilor și
factorilor externi de natură diferită: politică, juridică, socio-economică,
tehnologică etc. care influențează direct și indirect activitatea unei
întreprinderi care se manifestă pe plan național și internațional acționează
asupra firmei nu în mod izolat, ci în strânsă interdependență (Ionescu ș.a,
2002).
Ansamblul relațiilor întreprinderii cu reprezentanții din cel mai
apropiat mediu și influențele pe care aceștia le exercită poartă numele de
micromediu.
Micromediul este constituit din următoarele componente:
Gospodăriile familiale reprezintă grupurile de persoane care
realizează o bună administrare a treburilor casei asigurând un consum de
bunuri și servicii, precum și economisirea unei părți din veniturile obținute
de membrii respectivelor familii.
Furnizorii de mărfuri se referă la diverse întreprinderi sau persoane
care, pe baza relațiilor de vânzare-cumpărare, pun la dispoziție
echipamentul tehnic, combustibilul, materiile prime și materialele, energia și
apa.
Prestatorii de servicii sunt tot o categorie de furnizori care execută o
gamă de activități, între care cea mai mare pondere o dețin întreprinderile de
transport, serviciile bancare, de birotică și de asigurare.
Furnizorii de personal sunt reprezentați prin instituțiile de învățământ,
oficiile de forță de muncă și de persoanele aflate în căutarea unor locuri de
muncă.
Intermediarii sunt reprezentați de agenții economici care ajută
întreprinderea la promovarea, vânzarea și distribuirea mărfurilor sau a
serviciilor către clienți. Principalii intermediari sunt: întreprinderile de
comerț și agențiile de publicitate.
Clienții constituie componenta cea mai importantă a micromediului,
deoarece alcătuiesc piața oricărei întreprinderi. Clienții pot fi: consumatorii,
utilizatorii industriali, angrosiștii, detailiștii, agențiile guvernamentale,
agențiile internaționale etc.
Concurenții sunt agenții economici și persoanele particulare cu care
întreprinderea intră în competiție, disputându-și clienții, furnizorii de
mărfuri, prestatorii de servicii, furnizorii de personal, intermediarii și
organismele publice. Concurenții pot deține o anumită poziție pe piață, ceea
ce le conferă postura de: lideri, inovatori, conservatori sau timizi.

29
 Organismele publice reprezintă orice grup care are interes actual sau
potențial cu impact asupra capacității întreprinderii de realizare a
obiectivelor sale.
Macromediul este format din sistemul factorilor exogeni care
acționează indirect asupra întreprinderii, prin componentele
micromediulului, exercitându-și influența pe o arie extinsă și pe un termen
lung..
Abordarea mediului contextual permite să se constate că factorii
exogeni influențează prin componentele PESTEL ale mediului: Politic,
Economic, Social-cultural și demografic, Tehnico-științific, Ecologic
(natural) și Legislativ (juridic). Acești factori influențează, în mod normal,
toate întreprinderile în aceeași măsură în mod pozitiv (prin oportunități) sau
în mod negativ (prin amenințări).
Mediul economic este componenta esențială, atât la nivel național cât
și internațional, deoarece influențează decisiv funcționarea și dezvoltarea
întreprinderii. Mediul economic se manifestă prin intermediul factorilor de
management, pieței (interne și externe) și pârghiilor economico-financiare.
Un impact puternic asupra activității întreprinderii au factorii de
management: sistemul de organizare a economiei naționale, mecanismul de
planificare macroeconomică, mecanismele motivaționale și mecanismele de
control ale suprasistemelor din care face parte întreprinderea.
Mediul politic, care poate fi intern și internațional, se manifestă prin
modul de implicare a statului în economie (politici antitrust, măsuri
protecționiste, subvenții etc.) și prin concepția de integrare în viața
economică și politică mondială (apartenența la grupuri și comunități
economice și politice). Toate aceste elemente pot să stimuleze sau să frâneze
activitatea întreprinderii.
Mediul socio-cultural este constituit din totalitatea factorilor care
vizează sistemul de valori, obiceiuri, tradiții, credințe și norme care
modelează societatea și reglementează comportamentul indivizilor și
grupurilor umane. Mediul social-cultural influențează activitatea
întreprinderii prin modalități specifice de corelare a intereselor individuale
și sociale, prin modificarea stilului de viață, a tendințelor și modei de
consum - cu impact direct asupra comportamentului consumatorului. Mediul
demografic este variabila care influențează întreprinderea prin intermediul
populației. Aceasta se află într-o dublă ipostază: beneficiar (consumator) și
creator (sursă de muncă) al produselor și serviciilor întreprinderii. De aceea,
nivelul, dinamica, structura, repartizarea teritorială și pe medii a populației
influențează activitatea întreprinderii atât pe termen scurt, cât și pe termen
mediu.
Mediul tehnico-științific influențează toate domeniile de activitate ale
întreprinderii prin: invenții, inovații (produse noi, nivelul tehnic al utilajelor,
calitatea tehnologiilor) și descoperiri. Mediul tehnico-științific influențează
atât activitatea întreprinderii, cât și celelalte componente ale macromediului.
Mediul natural definește cerințele de ordin ecologic pe care
întreprinderea trebuie să le respecte. Ca urmare, întreprinderea este obligată
să folosească tehnologii nepoluante, să protejeze mediul ambiant și să
combată degradarea lui.
Mediul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spațiul
economico-geografic în care își desfășoară activitatea întreprinderea, de
cadrul legislativ al piețelor externe și de sistemul instituțional național și

30
internațional. Influența mediului juridic se manifestă cu pregnanță asupra
conduitei în afaceri a întreprinderii prin: legi menite să apere concurența,
legi care protejează cumpărătorul și obligă întreprinderea la etichetare
corectă (sinceră) a produselor și legi care protejează interesele generale ale
societății.
Interconexiunile dintre mediul intern și mediul extern al unei
organizații pot fi evidențiate și studiate prin intermediul analizei SWOT
(puncte forte – puncte slabe – oportunități – amenințări).
Punctele tari și punctele slabe sunt specifice unui produs sau
organizații (mediului intern), în timp ce, oportunitățile și amenințările sunt
factori externi ai acestora (din mediul extern organizației).
Punctele tari (Strengths) – reprezintă factorii interni care sunt
favorabili pentru atingerea obiectivului propus.
Punctele tari se determină utilizând următoarele întrebări :
 Care sunt avantajele produsului (companiei) față de produsele
similare sau companii concurente?
 Cu ce este mai bun produsul (compania) decât alte produse
similare sau companii similare ?
 Ce puncte tari identifică alții la produsul sau compania ta?
Punctele slabe (Weaknesses) – reprezintă factorii interni care pot
împiedica atingerea obiectivului propus.
Punctele slabe se determină utilizând următoarele întrebări :
- Ce probleme întâmpină compania în realizarea
produselor/serviciilor?
- Care sunt parametrii la care produsele/serviciile companiei nu se
ridică la cele ale concurenței?
- Ce trebuie evitat?
- Ce văd alții ca puncte slabe?
Oportunitățile (Opportunities) – reprezintă factorii externi care sunt
favorabili pentru atingerea obiectivului propus.
Oportunitățile se determină utilizând următoarele întrebări :
 Ce nevoi nesatisfăcute pe piață cărora ne putem adresa sunt?
 Care sunt tendințele de care ne putem folosi în beneficiul
companiei?
Amenințări (Threats) – reprezintă factorii externi care pot împiedica
atingerea obiectivului propus.
Amenințările se identifică utilizând următoarele întrebări :
- Care sunt obstacolele întâmpinate pe piață de produsele serviciile
companiei?
- Are compania probleme în asigurarea anumitor resurse?
- Se anticipează schimbări în mediul extern (politic, legislativ) care
pot afecta activitatea companie?
- Întreprinde concurența acțiuni care ar putea pune în pericol
poziția pe piață a companiei?
- Există posibilitatea schimbării standardelor sau a cerințelor
clienților?

31
 Întrebările de mai sus sunt orientative, numărul acestora putând fi
mult mai mare funcție de domeniul sau produsul pentru care se efectuează
analiza SWOT.
Pe baza matricei SWOT (figura 2.2.), riguros elaborată, se pot lua
anumite decizii de către managerii întreprinderii cu privire la acțiunile
viitoare ale acesteia.

Fig. 2.2. Matricea SWOT

2.4. Abordarea funcțională a întreprinderii

Realizarea scopului întreprinderii - producerea și vânzarea bunurilor

sau serviciilor în condiții de eficiență - presupune desfășurarea unor
activități specifice. Pentru analiză și optimizare, teoria grupează aceste
activități în funcțiuni distincte.
Abordarea funcțională a întreprinderii, realizată pentru prima dată de
Henry Fayol, impune, mai întâi, analiza categoriilor de obiective.
Corespunzător obiectivelor întreprinderii, principalele sale procese sunt:
vânzarea, utilizarea/combinarea diferiților factori de producție si
cumpărarea. Realizarea obiectivelor întreprinderii este posibilă cu ajutorul
componentelor organizării procesuale.

32
 Fig. 4.1. Piramida organizării procesuale
Funcțiunea reprezintă ansamblul activităților omogene,
complementare sau convergente, orientate asupra exercitării unei sau mai
multor tehnici, în scopul realizării unor obiective derivate rezultate din
obiectivele generale ale întreprinderii, desfășurate cu un personal de o
anumită specialitate prin folosirea diferitor metode și tehnici specifice.
Activitatea este ansamblul atribuțiilor omogene, îndeplinite de un
personal care posedă cunoștințe de specialitate dintr-un domeniu mai
restrâns în vederea realizării obiectivelor secundare (obiective derivate de
gradul II).
Atribuția formează ansamblul muncilor/sarcinilor executate periodic
de un personal cu cunoștințe specifice unui domeniu restrâns, concurând la
realizarea unor obiective specifice.
Sarcina este formată din ansamblul operațiilor, fiind o parte
elementară a unui proces de muncă complex sau a unui proces de muncă
simplu, desfășurat în scopul îndeplinirii unui obiectiv individual.
Operația este cea mai simplă componentă a organizării procesuale,
fiind executată pe o perioadă determinată de către o persoană la locul de
muncă.
Gruparea activităților pe funcțiuni se poate realiza potrivit unuia dintre
următoarele criterii: criteriul omogenității; criteriul complementarității;
criteriul convergenței.
 Criteriul omogenității presupune gruparea a două sau mai multe
activități identice ca specific, care necesită tehnologie și tehnici specializate
de lucru în același domeniu, dar al căror volum justifică tratarea lor
distinctă.
De exemplu, vânzarea produselor pe piața internă și pe piața externă
sunt activități omogene care sunt integrate funcțiunii comerciale.
 Criteriul complementarității constă în gruparea de activități care se
completează reciproc și unde una este auxiliară celeilalte. Activitățile pot fi
diferite ca natură, pot necesita tehnici diferite de abordare, dar legăturile
dintre ele sunt indispensabile.
În acest context, activitatea de programare, lansare și urmărire a
producției este o activitate auxiliară în raport cu activitatea de fabricație, o

33
activitate de bază, deci sunt activități complementare și se includ în
funcțiunea de producție.
 Criteriul convergenței presupune gruparea unor activități diferite,
reclamă tehnici de abordare diferite, dar converg spre realizarea unui anume
obiectiv.
De exemplu, activitatea de documentare și cea de inventică -total
diferite- converg spre elaborarea unei tehnologii sau spre crearea unui nou
produs. Ambele aparțin funcțiunii de cercetare-dezvoltare.
În optica celor mai mulți autori, români și străini, pornind de la
abordarea lui Fayol, în întreprinderea modernă se poate vorbi despre cinci
funcțiuni:
Funcțiunea comercială cuprinde ansamblul activităților menite să
concure la realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturilor
întreprinderii cu mediul ambiant, în vederea identificării consumatorilor și
utilizatorilor produselor și serviciilor oferite de întreprindere, pe de o parte,
și asigurarea resurselor materiale necesare fabricării produselor sau prestării
serviciilor, pe de altă parte.
Astfel, activitățile de bază ale funcțiunii comerciale sunt:
- aprovizionarea cu resurse materiale;
- desfacerea/livrarea produselor/serviciilor;
- marketingul.

Funcțiunea de cercetare-dezvoltare este reprezentată de ansamblul

activităților care se desfășoară în cadrul întreprinderii în vederea realizării
obiectivelor din domeniul producerii de noi idei și transformării lor în
acțiuni utile dezvoltării în viitor a întreprinderii.
Principale activități ale funcțiunii de cercetare-dezvoltare sunt:
-derularea de cercetări (tehnice) privind lansarea de noi produse;
-inovarea pentru lansarea de noi produse:
-dezvoltarea de noi produse;
-upgradare produselor existente.

Funcțiunea de producție reunește ansamblul activităților de bază,

auxiliare și de servire prin care se îndeplinesc obiectivele din domeniul
fabricării produselor sau prestării serviciilor. Funcțiunea de producție
evidențiază direct profilul întreprinderii.
Principalele activități ale funcțiunii de producție sunt:
-activitatea de pregătire a producției: pregătirea utilajelor, asigurarea
funcționării tehnologiilor de fabricație; organizarea aprovizionării ritmice cu
materiale, piese etc.;
-activitatea privind executarea (fabricația) propriu-zisă: utilizarea
adecvată a resurselor materiale și umane, etc.
-controlul tehnic de calitate (CTC): organizarea controlului,
verificarea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor și
subansamblelor, precum și a produselor finite, etc.
-întreținerea și repararea mașinilor și utilajelor.

34
 Funcțiunea de resurse umane cuprinde activitățile de asigurare a
resurselor umane necesare întreprinderii și de creare a condițiilor pentru
manifestarea deplină a potențialului fizic și intelectual al acestei categorii de
resurse.
Principalele activități ale funcțiunii de resurse umane sunt:
- analiza și evaluarea posturilor;
- gestiunea previzională a personalului;
- angajarea personalului;
- gestiunea recompenselor.

Funcțiunea financiar-contabilă reprezintă ansamblul activităților

prin care se asigură:
-obținerea și folosirea rațională a resurselor financiare necesare
realizării obiectivelor întreprinderii;
- înregistrarea, evidențierea și analiza fenomenelor economice
manifestate în întreprindere.

2.5. Test de autoevaluare 1

1. Prezentați succint principalele categorii de resurse ale

unei întreprinderi. La fiecare categorie dați 2-3 exemple.
2. Enumerați componentele micromediului.
3. Enumerați componentele macromediului.
4. Realizați o scurtă analiză PEST a mediului de afaceri
românesc actual. Identificați doi factori (pentru fiecare categorie:
politici, economici, sociali, tehnologici) , descrieți-le evoluția în
ultima perioadă și precizați impactul asupra întreprinderilor din
economia națională.
5. Realizați o analiză SWOT pentru:
 un hotel din Craiova;
 o agenție imobiliară din Craiova;
 un magazin de proximitate aflat într-o zonă centrală a
Craiovei.

6. Sunt întreprinderi cu proprietate exclusiv de stat:

a) societățile pe acțiuni;
b) companiile naționale;
c) regiile autonome;
d) cooperativele meșteșugărești;
e) societățile agricole.

7. Aprovizionarea cu resurse materiale necesare procesului

de producție este o activitate specifică pentru următoarea funcțiune
a întreprinderii:
a) cercetare-dezvoltare;
b) producție;
35
 c) comercială;
d) resurse umane;
e) financiar-contabilă.
8. Nu constituie funcțiune a întreprinderii:
a) funcțiunea de previziune;
b) funcțiunea de producție;
c) funcțiunea de control-evaluare;
d) funcțiunea comercială;
e) funcțiunea de resurse umane.

9. Dezvoltarea de produse noi este o activitate specifică

pentru următoarea funcțiune a întreprinderii:
a) cercetare-dezvoltare;
b) producție;
c) comercială;
d) resurse umane;
e) financiar-contabilă.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se

regăsesc în Unitatea de învățare 2, pp. 24-35. Răspunsurile
grilelor se regăsesc la sfârșitul manualului.

2.6. Rezumat

În prima parte se fac unele clarificări privind anumiți termeni care se

folosesc pentru a defini entități din cadrul unei economii: întreprindere,
firmă, companie, instituție, societate comercială, organizație etc.
În partea a doua s-au prezentat două clasificări ale întreprinderilor:
după forma de proprietate și după sectorul în care activează (primar,
secundar, terțiar, cuaternar).
În partea a treia au fost descrise principalele coordonate ale abordării
sistemice a întreprinderii. În cadrul acestui subcapitol sunt analizate și
principalele categorii de resurse ale unei întreprinderi: resurse materiale,
resurse financiare, resurse umane, resurse informaționale.
Activitatea unei întreprinderi este puternic condiționată de
interacțiunile cu mediul extern (micromediu și macromediu). Un instrument
prin care pot fi analizate intercondiționările dintre mediul intern și mediul
extern este matricea SWOT (puncte forte – puncte slabe – oportunități –
amenințări).
În partea a patra este prezentată abordarea funcțională a întreprinderii.
Succint sunt descrise funcțiunile întreprinderii și activitățile circumscrise
lor: funcțiunea de cercetare-dezvoltare; funcțiunea de producție; funcțiunea
comercială; funcțiunea de resurse-umane; funcțiunea financiară.

2.7. Termeni cheie

36
Întreprindere, societate, firmă, companie, instituție, organizație, societate
comercială, cooperativă, resurse, micromediu, macromediu, funcțiuni.

2.8. Bibliografia unității de învățare 2

 Băloi C. – Economia întreprinderii, suport de curs, FEAA
Craiova, 2016-2017.
 Constantinescu D., Nistorescu T. – Economia întreprinderii,
Editura Universitaria, Craiova.
 Dobrotă N. – Economia politică, Editura Economică, București, 1995.
 Ionescu Gh., Cazan E., Negrușa A. – Management organizațional,
Editura Economică, București, 2002.

37