Maşina sincronă 233

4.3.2. Ecuaţiile de funcţionare a motorului

sincron
4.3.2.1. Ecuaţiile motorului sincron cu poli înecaţi
Ecuaţia dintre mărimile de fază ale motorului sincron cu poli înecaţi este
(4.17), aceeaşi ca la generatorul sincron, cu specificaţia că Ia are o componentă activă în
fază cu tensiunea U, adică:
U  E 0  jX s I a  R I a , X s  X a  X  (4.61)
Diagramele fazoriale sunt prezentate în fig. 4.34.
Observaţie: Pentru păstrarea unei consecvenţe în ceea ce priveşte prezentarea prin
mărimi orientate a unghiului intern, acesta se poate lua ca  < 2π, fig. 4.34, sau ca
' =  - 2π, rezultând ' < 0.

jXsIa RIa jXsIa

Eo Eo
U U
 
a r a r
Ia Ia
 o =0  o
 a) =2+ b)

jXsIa jXsIa

Eo Eo
U  U

Ia r a r
Ia
a  o
 
o 
c) d)
Fig. 4.34 Diagramele fazoriale la un motor sincron cu poli înecaţi
În fig. 4.34 a) se trasează diagrama fazorială a motorului sincron, construită
după ecuaţia (4.61), în cazul sarcinii pur active, când curentul Ia - absorbit este în fază
cu tensiunea U a reţelei. În fig. 4.34 b) se prezintă diagrama simplificată, obţinută din
234
Maşina sincronă

precedenta, în care s-a neglijat rezistenţa R, a indusului. În fig. 4.34 c) curentul Ia este în
urma tensiunii U cu unghiul  < π/2. Motorul este un receptor activ-inductiv; tensiunea
indusă E0 este mai mică decât U, adică motorul este subexcitat (faţă de cazul când era
excitat optim, în aşa fel încât E0 = U). Fluxul rezultant în maşină este mai mare decât
fluxul de excitaţie, maşina absoarbe de la reţea un curent reactiv care produce un câmp
magnetizant, suplinind astfel deficitul datorat subexcitării.
În sfârşit, în fig. 4.34 d) este prezentat cazul când curentul Ia este în avans faţă
de tensiunea U,   (-π/2, 0). Motorul este un receptor activ-capacitiv, E0 > U, maşina
este supraexcitată. Fluxul rezultant este mai mic decât fluxul de excitaţie, maşina
furnizează reţelei un curent reactiv, care produce în maşină un flux demagnetizant.
Maşina trimite spre reţea putere reactivă, consumată de alţi receptori conectaţi la aceeaşi
reţea, îmbunătăţind astfel factorul de putere al reţelei.

4.3.2.2. Ecuaţiile motorului sincron cu poli aparenţi

În ipoteza neglijării rezistenţei R, cu notaţiile introduse anterior, ecuaţia
motorului sincron cu poli aparenţi este identică cu (4.24), adică:
U  E 0  jX d I ad  jX q I aq (4.62)

jXqIaq jXqIaq
jXdIad jXdIad
U
Eo Eo
 U

Ia Ia
Iaq Iaq
 -2
Iad Iad
o  o
a) b)
Fig. 4.35 Diagramele fazoriale la un motor sincron cu poli aparenţi: a) în
regim subexcitat, b) în regim supraexcitat
Având în vedere faptul că unghiul dintre U şi Ia este în intervalul (-π/2, π/2),
încât maşina să absoarbă putere activă de la reţea, se poate reprezenta diagrama
fazorială a mărimilor din relaţia (4.62), fig. 4.35. Unghiul de defazaj dintre Ia şi U
rezultă pozitiv (cazul motorului sincron subexcitat). Curentul Ia se descompune pe cele
două axe: longitudinală - pe direcţia fluxului de excitaţie 0 şi respectiv transversală -
perpendiculară pe direcţia precedentei, componentele fiind Iad şi Iaq, fig. 5.35 a). Având
în vedere faptul că Xd > Xq, conform ecuaţiei (4.62), se determină tensiunea U. Pentru a
nu complica diagrama s-a renunţat la reprezentarea fluxurilor de reacţie longitudinală şi
Maşina sincronă 235

transversală şi a fluxului rezultant în maşină.

În acelaşi mod se poate reprezenta diagrama în cazul motorului supraexcitat,
fig. 4.35 b) care devine apropiată de cea prezentată în fig. 4.34 d).

4.3.3. Expresia puterii electromagnetice şi a

cuplului motorului sincron
Printr-un raţionament analog celui prezentat în § 4.2.3 se poate evidenţia
circulaţia de puteri într-un motor sincron, fig. 4.36 a).
Maşina sincronă absoarbe de la reţea putere electrică activă P1 = 3UIa cos

U 
Ia
EL MEC
P1 MSR = MRS
pFe1 pj1 pm P1 P P2
PST = PRS=
V M.L.
P 3EoIacos(
P2
pj1 pm
pFe1 V
M2 pex pjex
Mr ,  1
pjex
pex a) b)
Fig. 4.36 Circulaţia de puteri la un motor sincron, randamentul
(pozitivă). Circulaţia curentului Ia prin înfăşurări produce efect electrocaloric, adică o
parte din puterea P1 este reprezentată de pierderile prin efect Joule-Lenz, pj1. Fluxul
magnetic variabil creează în fierul statorului curenţi turbionari, astfel încât din puterea
P1 o parte o constituie pierderile în fier pFe1 (prin curenţi turbionari şi histerezis).
Cea mai mare parte a puterii P1 o constituie puterea electromagnetică, P, care
este dată de relaţia (4.37), dedusă prin raţionamentul din § 4.2.3, şi care este transmisă
rotorului prin câmp. Din puterea (electromagnetică) de reacţie a rotorului, (negativă) cea
mai mare parte este constituită de puterea mecanică, utilă, P2 - negativă (săgeata arată
sensul real), corespunzătoare acţiunii maşinii de lucru asupra rotorului maşinii (maşina
de lucru acţionează asupra rotorului maşinii sincrone cu un cuplu rezistent Mr de sens
contrar vitezei de rotaţie, Ω1), iar o altă parte este constituită din pierderile mecanice
sau/şi de ventilaţie, pm.
Bilanţul puterilor se scrie în acest caz ca la generatorul sincron, adică (4.25')
P1  p j 1  pFe1  pm  P2  0 (4.25")
236
Maşina sincronă

Se mai face precizarea: P1 este putere electrică absorbită de la reţea (pozitivă),

P2 este putere mecanică, negativă, adică, în realitate are sensul contrar săgeţii prezentate
în fig. 4.36 a) şi arată faptul că maşina sincronă în regim de motor furnizează putere
unei maşini de lucru cuplată pe axul rotorului. Randamentul motorului sincron se scrie:
 P | | P2 |
  (4.63)
P1 | P2 | p
unde Σp este suma pierderilor care apar în maşină (pj1, pFe1, pm, pex,...). Diagrama din fig.
4.36 b) scoate în evidenţă, într-o formă intuitivă, mărimile puterilor care intervin la
funcţionarea unui motor sincron.
Observaţii: Convenţiile de semne şi reprezentări prin săgeţi ale puterilor care intervin
într-o maşină sincronă, în cele două regimuri: generator (§ 4.2.3) şi motor (§ 4.3.3) se
pot schimba, dar în totalitate, raţionamentele rămânând valabile. Schimbarea numai a
unuia dintre semne, respectiv a unui sens al săgeţii de reprezentare a unei puteri P1 sau
P2, de natură electrică sau mecanică, înseamnă de fapt precizarea regimului maşinii, de
motor sau generator; dar trecerea maşinii respective din regimul precizat în celălalt
regim conduce la modificarea sensurilor săgeţilor şi implicit la scrierea ecuaţiei de
bilanţ (4.25) în mod diferit într-un regim de funcţionare faţă de celălalt regim.
Într-o analiză unitară a aceleiaşi maşini sincrone, conectată electric la o reţea şi
cuplată mecanic la o maşină (de lucru sau de antrenare) deoarece pot apărea în anumite
momente regimuri de generator şi în alte momente regimuri de motor, este indicată
adoptarea unor convenţii şi sensuri unitare. În plus, inversarea unuia dintre sensurile
puterilor P1 sau P2, deci fixarea regimului de funcţionare a maşinii, nu este reală şi nici
nu poate scoate în evidenţă circulaţia de puteri în maşină, în situaţiile intermediare, când
maşina se găseşte între regimul de mers în gol ca generator şi regimul de mers în gol ca
motor. Anume, dacă se presupune că o maşină sincronă este antrenată de un motor
primar, este excitată optim şi cuplată la reţea (fără curent de circulaţie, Ia=0), maşina
absoarbe puterea mecanică PMec(1)  pm + pFe1, iar PEl(2) = 0. Dacă acum se decuplează
motorul primar şi maşina sincronă rămâne conectată la reţea, rezultă PEl(2)  pm + pFe1,
iar PMec(1) = 0. Această trecere de la regimul de generator funcţionând în gol la regimul
de motor în gol se poate face lent dacă, de exemplu, la maşina cuplată la reţea şi
antrenată de motorul primar se acţionează asupra debitului fluidului motorului primar în
sensul diminuării acestuia. Într-o situaţie oarecare motorul primar trimite maşinii o
putere P'mec, pozitivă pentru maşină, care nu reuşeşte să echilibreze pierderile pm + pFe1,
restul puterii necesare fiind absorbit de la reţea, P'el, încât în orice moment
P'mec + P'el = pm + pFe1. Aşadar, există situaţii intermediare, între cele două regimuri de
mers în gol ideal, ca generator şi ca motor, în care cele două puteri PEl şi PMec
(nemaiputând fixa indicii 1 sau 2) sunt pozitive, fiind absorbite de la reţea şi de la
motorul primar aşa cum sunt prezentate în fig. 4.17 şi 4.36.
În cazul general când nu se precizează regimul se poate renunţa la indicii 1 şi 2
Maşina sincronă 237

folosind însă, ca indice, natura puterii respective, mecanică sau electrică. Bilanţul
puterilor devine:
PMec  PEl  p (4.25"')
iar randamentul se scrie ηG = |PEl|/PMec la generator şi ηM =|PMec|/PEl - la motor şi are
sens definirea sa numai dacă una din puterile PEl sau PMec este negativă în raport cu
cealaltă; când ambele puteri sunt pozitive randamentul se consideră nul.
Expresia puterii electromagnetice a maşinii sincrone în regim de motor este
dată tot de relaţia (4.46), cu specificaţia că ' este negativ, aşa cum se vede din fig. 4.35.
Această putere - pozitivă se poate scrie astfel, pentru motorul cu poli aparenţi:
3UE0   1 1 
P sin |    U 2   
 sin 2 |   P  P
 (4.64)
Xd   Xq Xd 
S-a înlocuit -' cu | | în scopul operării cu unghiuri pozitive.
Cuplul electromagnetic se deduce imediat, M = P/Ω, unde Ω = Ω1.
Puterea electromagnetică, conform rel.(4.64), este valabilă numai în regim
sincron de funcţionare a maşinii.
Dacă viteza rotorului este diferită de viteza câmpului învârtitor statoric, rezultă
o putere şi un cuplu egal cu zero (§ 4.2.3). În momentul pornirii, întrucât viteza
rotorului este nulă, diferită de viteza câmpului, cuplul mediu este, de asemenea, nul.
Cuplul instantaneu care se manifestă asupra rotorului, de către câmpul statoric, are
tendinţa de antrenare a rotorului, dar inerţia manifestată de acesta nu permite antrenarea
sa din primul moment la o viteză egală cu cea de sincronism şi menţinerea sa la această
viteză. Ideal, un motor cu moment de inerţie rotorică nul ar putea să pornească fără alte
mijloace suplimentare. În realitate, este necesar să se folosească metode speciale de
pornire a motoarelor sincrone fapt care limitează utilizările practice ale acestor motoare,
comparativ cu alte tipuri (de c.c. sau asincrone).
Dependenţa puterii (cuplului) motorului sincron de unghiul intern este
prezentată în fig. 4.37. Curba 1 este dependenţa P' = f(), curba 2 este P" = f(), iar
curba 3 este P = f() = P' + P". Punctul de funcţionare A corespunde funcţionării
nominale. Motorul funcţionează stabil pe porţiunea OM a caracteristicii unghiulare,
Pm este puterea maximă, valoarea sa dând informaţii asupra capacităţii de suprasarcină a
maşinii.
Stabilitatea statică şi dinamică a maşinii depinde de poziţia iniţială a punctului
de funcţionare a maşinii şi de cuplul exterior care acţionează asupra rotorului (§ 4.2.4).
Din expresia (4.64) se poate observa că motorul sincron posedă cuplu chiar
dacă Ie = 0, (E0 = 0). Acest cuplu, dat de termenul al doilea din membrul drept este
cuplul de reluctanţă, iar motorul sincron neexcitat, cu rotor cu poli aparenţi se numeşte
motor de reluctanţă sau reactiv.
238
Maşina sincronă

1
P n cos
M Pm
n1 N m 
3
N P 0,5
N
I1/IN
1
- -/2 2  M 0,5 1
B 0
m N O O MN Mm P2/P2N
a) b)
Fig. 4.37 Caracteristica Fig. 4.38 Caracteristicile unui motor sincron:
unghiulară la un motor sincron a)mecanică, b)în sarcină-în funcţie de puterea utilă

4.3.4. Caracteristicile de funcţionare a motorului

sincron
Se consideră un motor sincron trifazat alimentat de la o reţea de putere infinită
având tensiunea U şi frecvenţa f, constante.

4.3.4.1. Funcţionarea motorului sincron la curent de

excitaţie constant
a) Caracteristica mecanică, reprezintă dependenţa n = f(M) (la U şi f- const.)
şi constituie o dreaptă paralelă cu axa absciselor, fig. 4.38 a). Într-adevăr, deoarece
frecvenţa reţelei este fixă, viteza de rotaţie a rotorului este egală cu viteza de
sincronism. Pentru cupluri mai mari decât Mm motorul decroşează (iese din sincronism),
întrucât unghiul | | devine mai mare ca |m|, fig. 4. 37.
Cuplul maxim este cel puţin de două ori mai mare decât cuplul nominal M N la
motoarele sincrone normale. Unghiul intern nominal |N| se ia de obicei mai mic decât
30° pentru a se asigura o anumită stabilitate a maşinii în regimuri dinamice.
b) Caracteristicile de funcţionare în sarcină a motorului sincron reprezintă
dependenţele: curentului absorbit I1, factorului de putere cos1 , randamentului η etc.
funcţie de puterea utilă (mecanică, la arbore).
În fig. 4.38 b) sunt prezentate aceste dependenţe, în valori relative, pentru un
anumit curent de excitaţie, care permite obţinerea factorului de putere unitar la valoarea
nominală a puterii utile.
c) Caracteristica unghiulară, P = f() sau M = f() este reprezentată în
Maşina sincronă 239

fig. 4.37. Mărirea coeficientului de suprasarcină, adică creşterea lui Pm sau Mm se poate
face printr-o creştere a curentului de excitaţie Ie, care provoacă o creştere a lui E0. Acest
procedeu se poate utiliza atunci când se cere o menţinere a cuplului motorului la valoare
ridicată, în condiţiile când tensiunea U ar scădea dintr-un motiv oarecare. În general
motoarele sincrone sunt proiectate încât să suporte o forţare a excitaţiei până la 1,5 - 2
ori mai mare decât în condiţiile nominale, pentru o durată de câteva zeci de secunde.
În regimuri dinamice stabilitatea în funcţionare se apreciază după criteriul
ariilor (§ 4.2.5.2). Ori de câte ori apare un şoc, datorat cel mai frecvent sarcinii pe
arbore, rotorul intră în oscilaţii, unghiul intern variază în jurul noii valori, amortizarea
oscilaţiilor realizându-se într-un timp, impus, în special, de parametrii constructivi ai
înfăşurării rotorice de amortizare.

4.3.4.2. Funcţionarea motorului sincron la curent de

excitaţie variabil şi cuplu constant.
Caracteristicile în V
Se va analiza cazul motorului sincron cu poli înecaţi, comportarea motorului cu
poli aparenţi fiind similară.
Puterea absorbită de la reţea este, în acest caz,
P1  3UI a cos   P  | P2 |  const (4.65)
Întrucât U = const., rezultă
I a cos   const (4.66)
adică proiecţia fazorului Ia pe direcţia tensiunii U este constantă; vârful fazorului Ia
descrie dreapta (d1) perpendiculară pe direcţia lui U - luată ca origine de fază (fig. 4.39).
În fig. 4.39 se reprezintă ecuaţia de tensiuni, simplificată (4.61)
U  E 0  jX s I a (4.67)
(+j) C Ia
(d1)

=0 B I    U (+1)

O

a
jXsIa jXsIa
 jXsIa
(d2)
A Ia Eo Eo Eo

Fig. 4.39 Diagramele fazoriale ale unui motor sincron la Ie=variabil

Întrucât P, respectiv M este constant, din relaţia (4.64) rezultă
240
Maşina sincronă

3UE0
P  P  sin |   const (4.68)
Xd
sau
E0 sin |    const . (4.69)
Aceasta înseamnă că vârful fazorului E0 descrie o dreaptă (d2) paralelă cu U.
S-au considerat trei cazuri, de fapt pe aceeaşi figură 4.39 s-au suprapus toate
cele trei diagrame simplificate prezentate în fig. 4.34 b), c), d), în condiţiile rotirii lor în
plan cu aproximativ 90° + | | în sensul acelor de ceasornic şi păstrarea tensiunii
U - constantă (origine de fază).
Dacă Ia = Ia' având modulul |OA|, rezultă E0 = E0', curentul de excitaţie fiind
proporţional cu E0' maşina este subexcitată, deci motorul absoarbe puterea reactivă
Q' = 3UIa'sin' > 0. Dacă curentul de excitaţie creşte, va creşte şi E0 încât E0 = E0", iar
Ia = Ia", modulul său fiind |OB| - de valoare minimă. Maşina lucrează în regim pur-activ
" = 0, curentul de excitaţie Ie" este numit optim, puterea reactivă este nulă. Crescând
în continuare Ie se ajunge încât E0 = E0''', Ia = Ia''',  = ''', maşina trece în regim de
generator de putere reactivă Q"' = 3UIa''' sin''' < 0. Modulul curentului devine |
OC| > |OB|, adică Ia creşte faţă de situaţia când maşina era excitată optim.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că la creşterea curentului de excitaţie,
curentul Ia trece printr-o valoare minimă (corespunzătoare valorii Ieopt) după care creşte
din nou, fig. 4.40 a).
Expresia analitică a dependenţei Ia = f(Ie) la P = ct. se poate obţine dacă se
utilizează relaţia (4.65) şi ecuaţiile de proiecţii pe cele două axe, ale relaţiei fazoriale
(4.67), fig. 4.39, adică:
P
I a cos   , E0 cos  X s I a sin   U , E0 | sin   X s I(4.70) a cos 
3U
Deoarece tensiunea indusă E0  f  I e  , pentru maşina considerată liniară se
scrie sub forma:
E0  kI e (4.71)
rezultă din (4.70):
P
I a cos   , kI e cos  X s I a sin   U , kI e | sin    X s I a (4.72)
cos 
3U
Se obţin acum din (4.72):
U  kI e cos kI | sin 
I a sin   ; I a cos   e
Xs Xs (4.73)
Maşina sincronă 241

2
Xs  X 
I e | sin    P; I e cos   I e2   s P 
3kU  3kU  (4.74)

Ia cos
Ridicând la pătrat şi adunând apoi relaţiile (4.73), se obţine:
U 2   kI e 
2 2
k  Xs  
I a2  2
1    2 I e2 0;
 P 32
(4.75)
X s   U P2=PN U 1  3kU  
  P2=PN
S e P2=0,5
i PN n t r
:
U U
 IP ; PN  I e0
a 02=0,5 (4.76)
Xs k
P2=0 (ind.) (cap.)
Q0 Q0
Ie Ieopt Ie
O O
Ieopt a) b)
y Iar=Ia /Iao

B
A
Pr=1
1 Iao (x1,y1)
C Pr=0,5
K 1 c)
L (x2,y2)
Pr=0 x+y=
L K
1 2 Ier= Ie /Ieo
O
Ieo x
K Eo
U
jXsIa
Eo jX I
L E s a
o U U
jXsIa
Ia  Ia
Ieo Eo (L) (K)
 Ia Ia
Ie Ia Ie
Ie Ie
L K Ieo Ieo Ia
d) e) f)
Fig. 4.40 Curbele în V ale unui motor sincron cu poli înecaţi (la Ie=variabil)
242
Maşina sincronă

şi apoi mărimile relative:

Ia Ie P
I er  ; I er  ; Pr  (4.77)
I a0 I e0 3UI a0
Dependenţa Iar=f(Ier), exprimată în mărimi relative, (4.75) devine:
2
I ar 2
 I er 2
 1  2 I er  Pr2 (4.78)
Această dependenţă este prezentată în fig. 4.40 c).
Se pot da unele semnificaţii fizice mărimilor luate ca referinţă, faţă de care s-au
efectuat raportările. Astfel: Ie0 este curentul de excitaţie optim care determină la mersul
în gol, în maşina sincronă, o tensiune indusă egală cu tensiunea nominală a reţelei la
care maşina este conectată; Ia0 este curentul absorbit de maşină de la reţea în condiţia
limită de curent de excitaţie nul, Ie = 0 (se neglijează pierderile în maşină).
Totodată, în această situaţie E0 = 0, iar ecuaţia (4.67) devine U = XsIa0 sau
Ia0 = U / Xs. Dacă Ia0 = IaN, atunci puterea relativă Pr este egală chiar cu raportul dintre
puterea activă, considerată constantă şi puterea aparentă nominală a maşinii.
Din fig. 4.40 c) se observă existenţa limitei de funcţionare stabilă a maşinii,
curba B, precum şi a curbei A – care uneşte punctele de curent absorbit, Iar = minim.
Aceste curbe sunt simetrice în raport cu prima bisectoare a planului de reprezentare,
adică dacă se privesc aceste curbe din origine pe direcţia primei bisectoare, ele apar ca
porţiuni ale literei U sau V (din care lipseşte zona plasată în domeniul instabil de
funcţionare – haşurat).
Demonstraţia acestei afirmaţii se efectuează apelând la unele noţiuni de
geometrie analitică, anume:
Fie sistemul de axe de coordonate (xoy) în care ecuaţia (4.78) se scrie:
y2  x2 1 2 x2  p2 , p – fixat (4.79)
Se intersectează (4.79) cu o dreaptă perpendiculară pe prima bisectoare, de
tăietură variabilă, având ecuaţia:
y + x =  ,  - variabil, (4.80)
şi se obţin soluţiile acestui sistem , care îndeplinesc condiţiile:
x1 + x2 =  , y1 + y2 =  (4.81)
Aşadar, pentru x1 = x2 =  / 2 , rezultă y1 = y2 =  / 2 , adică dreapta (4.80)
poate fi tangentă la aceste curbe în puncte situate pe prima bisectoare. În plus se
constată că introducând (4.80) în (4.79) se obţin ecuaţii identice atât în x cât şi în y,
adică:
2 1 p2 2 1 p2
x 2  x   2  0 ; y 2  y   2 0 (4.82)
4  1 4  1
,
ceea ce înseamnă că sunt valabile relaţiile:
Maşina sincronă 243

x1  y 2 şi x2  y1 , x1 y1  x2 y 2 (4.83)
Revenind la ecuaţia (4.72 – 2), se obţine, folosind (4.76) şi (4.77):
U
kI e cos  I a sin   kI e0 sau I e cos  I a sin   I e0 (4.84)
I a0
unde s-a presupus că la reprezentarea în planul complex s-au ales scările astfel încât:
| I a0 |  | I e0 |  | U | , fig. 4.40 d).
Trebuie reţinut faptul că în condiţiile funcţionării maşinii la o reţea de tensiune
constantă (şi de putere infinită), U = ct, rezultă că: solenaţiile (deci şi fluxurile) create
de cele două înfăşurări ale maşinii (de excitaţie şi de reacţie a indusului), se compun
într-o rezultantă a cărei valoare este menţinută constantă.
În fig. 4.40 d) au fost figurate două cazuri: când maşina este subexcitată
(punctul de funcţionare fiind, de exemplu în L pe fig. 4.40 c) şi când maşina este
supraexcitată (punctul fiind în K, mărimile fiind distinse prin accent în diagrama din
fig. 4.40 d); în ambele situaţii puterea relativă este Pr = 0,5.
Un caz particular interesant este cel al funcţionării maşinii nesaturate în gol; în
fig. 4.40 e) este prezentată diagrama pentru o maşină subexcitată când Ia şi Ie creează
câmpuri magnetice care se adună, iar în fig. 4.40 f) este prezentată o maşină sincronă
supraexcitată la care Ie şi Ia se scad, în ambele situaţii rezultanta fiind aceeaşi, Ie0.
Cele două situaţii prezentate în fig. e) şi f) diferă fizic esenţial.
Anume:-a) când cei doi curenţi Ie şi Ia echivalenţi celor două armături ale
maşinii creează fluxuri în acelaşi sens, fig. 4.40 e), armăturile se pot considera ca doi
electromagneţi polarizaţi astfel încât un pol de un anumit nume al rotorului este în faţa
polului de nume contrar al roţii polare fictive statorice şi odată cu rotirea câmpului
statoric rotorul este antrenat în sincronism fig. 4.41 a); -b) când cei doi curenţi Ie şi Ia
creează fluxuri de sensuri contrare, fig. 4.40 f), armăturile maşinii se pot considera ca
doi electromagneţi polarizaţi în opoziţie astfel încât armătura statorică are tendinţa de a
respinge rotorul (sau de rotire a acestuia cu un pas polar), fig. 4.41 b). În cazul a)
maşina funcţionează stabil atât în gol cât şi la sarcini ale căror valori limită depind de
mărimea curentului de excitaţie, iar în cazul b) maşina ideală în condiţii normale nu
intră în sincronism, iar dacă este adusă în sincronism iniţial la curenţi de excitaţie
Ie < Ie0 şi apoi se creşte Ie devenind mai mare decât Ie0, se constată intrarea rotorului în
“pendulaţii” care pot fi controlate dacă sunt prevăzute în piesele polare ale rotorului
înfăşurări de amortizare sau dacă se încarcă maşina cu un cuplu rezistent a cărui mărime
este dependentă de valoarea lui Ie.
244
Maşina sincronă

a(Ia) Ie a(Ia) Ie

Rotor n1 Rotor n1

A A
X X
Stator Ia Stator Ia
0(Ie) r(Ieo) a) 0(Ie) r(Ieo) b)
Fig. 4.41 Explicativă la pendulaţiile unui motor sincron în sarcină capacitivă
Stabilitatea în funcţionarea maşinii sincrone, inclusiv eliminarea perturbaţiilor
este asigurată dacă punctul de funcţionare se situează în domeniul cuprins între curbele
C, B şi A din fig. 4.40 c); la mersul în gol stabilitatea este asigurată dacă punctul de
funcţionare se află pe segmentul de dreaptă C.
Dependenţele Ia = f(Ie), trasate în mărimi relative în fig. 4.40 c) arată că maşina
sincronă are o “comportare simetrică” în raport cu cele două solenaţii, de excitaţie (Ie) şi
de reacţie a indusului (Ia), nefiind impusă condiţia ca rotorul, de exemplu, să posede
înfăşurarea alimentată în curent continuu şi statorul să posede înfăşurarea polifazată
alimentată în curent alternativ, aşa cum se întâmplă la maşina în construcţie directă.
Este posibilă şi o construcţie inversată, la care statorul posedă înfăşurarea de excitaţie –
de c.c., iar rotorul posedă înfăşurarea de c.a., de obicei trifazată, care produce un câmp
învârtitor faţă de rotor, de sens contrar rotaţiei acestuia, în aşa fel încât câmpul rotoric să
rămână fix faţă de stator, compunându-se cu câmpul statoric într-un câmp magnetic
rezultant. În ambele construcţii armătura parcursă de c.a. are o mişcare relativă faţă de
câmpul magnetic rezultant cu viteza de sincronism n1.
Se mai face precizarea că Ie este impus de sursa de excitaţie, iar Ia este obţinut
din relaţiile (4.73) unde intervine tensiunea trifazată aplicată înfăşurărilor precum şi E0,
Xs şi . De exemplu, pentru tensiuni U mai mici decât UN, se obţin valori mai mici ale
lui Ieo şi Iao, ceea ce înseamnă translarea dreptei C din fig. 4.40 c) spre valori mai mici,
deplasarea spre stânga a dreptei A, deci o diminuare a domeniului de funcţionare stabilă
a maşinii. Concret, pentru un curent I e  Ie0 , dacă maşina funcţionează la gol (deşi
practic Ia nu este nul, având o valoare corespunzătoare puterii absorbite pentru
acoperirea pierderilor) la diminuarea tensiunii este posibilă apariţia unor pendulaţii,
întrucât pentru această nouă tensiune maşina lucrează ca supraexcitată.
Alura curbelor Ia= f(Ie) fig. 4.40 a), sau Iar = f(Ier), fig. 4.40 c), pentru diverse
puteri constante seamănă cu litera V, aceste dependenţe se numesc caracteristici
(curbe) în V ale motorului sincron, aceleaşi ca la generatorul sincron conectat la reţea.
În fig. 4.40 b) se prezintă dependenţele cos = f(Ie). Spre deosebire de generator, în
cazul motorului   [-π/2, π/2] deci cos  [0, 1].
Maşina sincronă 245

Din curbele prezentate mai sus se deduce faptul foarte important pentru
practică, anume: motorul sincron poate funcţiona la factor de putere unitar pentru orice
putere utilă P  PN, caz în care curentul de excitaţie are valoarea sa optimă (curba
punctată ce uneşte minimele).
De asemenea, un motor sincron conectat la reţea, funcţionând în gol,
supraexcitat, furnizează reţelei putere reactivă (porţiunea 1 a caracteristicii din
fig. 4.40 a) şi c). Acesta este regimul de compensator sincron al maşinii.
Pe baza ecuaţiei maşinii sincrone în forma simplificată (4.18) se dau
diagramele de tensiuni, care definesc regimurile maşinii sincrone, în fig. 4.42.

IaII (+j) I I aI
ac
P>0 ; EoIII EoII
II P<0 ;  I Q<0
Q<0 U
>0 (+1)
O
 I
 IV <0
III P<0 ; IV P>0 ;
Q>0
Ia III
Ia IVQ>0 EoIV EoI

Fig. 4.42 Diagramele fazoriale şi regimurile maşinii sincrone

Tensiunea U a reţelei, la care este conectată maşina, se ia ca origine de fază. După
poziţia fazorului Ia în cele patru cadrane se obţin situaţiile: în cadranul I şi IV maşina
lucrează ca motor sincron (P > 0), în cadranele II şi III maşina lucrează ca generator
sincron (P < 0), în cadranul I şi II maşina furnizează putere reactivă reţelei (Q < 0), iar
în cadranele III şi IV maşina absoarbe putere reactivă de la reţea. Dacă Ia este coliniar cu
axa (+ j), Iac, maşina lucrează ca motor în gol şi furnizează putere reactivă reţelei
(compensator sincron).
Maşina sincronă
246

4.3.5 Pornirea, reglajul vitezei, frânarea

motorului sincron
4.3.5.1 Pornirea motoarelor sincrone
După cum s-a văzut în (§ 4.3.3), cuplul de pornire mediu al motorului sincron
normal este nul, de aceea se impune găsirea unor soluţii tehnice care, în principal,
vizează aducerea rotorului la viteza de sincronism, situaţie în care cuplul maşinii este
diferit de zero, asigurând menţinerea rotorului la această viteză.
a) Pornirea cu ajutorul unui motor auxiliar. Motorul sincron este antrenat
cu un motor auxiliar, care trebuie să învingă cel puţin pierderile mecanice şi pierderile
prin excitaţie, încât puterea motorului auxiliar ajunge până la 10% din puterea nominală
a motorului sincron. În cazul când motorul sincron porneşte în sarcină, puterea
motorului de antrenare va creşte, fiind cel puţin egală cu puterea ce trebuie furnizată
sarcinii. În general, motoarele sincrone sunt pornite la sarcini mici sau la gol,
utilizându-se ca motoare auxiliare: motoare de c.c. sau motoare asincrone (cu inele) cu
un număr de perechi de poli mai mic decât al motorului sincron. Uneori se poate folosi
ca motor de antrenare chiar excitatoarea maşinii sincrone. După antrenarea rotorului la
viteza de sincronism se îndeplinesc condiţiile de conectare în paralel cu reţeaua (§
4.2.5.2 a) maşina putând fi trecută în regim de motor.
b) Pornirea cu frecvenţă variabilă. În acest caz se foloseşte o sursă de
frecvenţă variabilă, începând din apropierea valorii 0. Maşina se excită separat, iar
statorul se conectează la sursa de frecvenţă variabilă şi tensiune variabilă, aceste mărimi
variind de la valoarea zero şi ajungând până la valorile nominale. Instalaţiile folosite
sunt costisitoare şi se folosesc numai în cazuri speciale (demaroare statice cu frecvenţă
variabilă).
c) Pornirea în asincron. Aceasta este metoda cea mai folosită în practică. În
acest scop, rotorul prezintă o înfăşurare plasată în tălpile polare sub forma unor bare cu
inele frontale de scurtcircuitare, sau chiar sub forma unor înfăşurări trifazate cu capetele
legate la trei inele pe care calcă perii legate în exterior la un reostat (de pornire).
Dimensionarea acestei înfăşurări are în vedere faptul că ea se foloseşte numai pentru
pornire. În anumite cazuri, la motoarele de puteri mici, pe lungimea polului rotoric, de-a
lungul generatoarei, se execută cordoane de sudură care sunt similare unor bare rotorice
cu rezistenţă echivalentă rotorică mare. De asemenea, la anumite maşini, rotorul este
confecţionat din fier masiv, în care se induc curenţi turbionari, la viteze diferite de
viteza de sincronism, interacţiunea dintre curenţii turbionari rotorici şi câmpul învârtitor
statoric duce la apariţia unui cuplu asincron care antrenează rotorul în apropierea vitezei
de sincronism.
Procesul tranzitoriu de pornire a motorului sincron se desfăşoară în două etape,
Maşina sincronă 247

care decurg din faptul că cele două înfăşurări ale maşinii, statorică şi rotorică nu se
conectează simultan la reţea, respectiv la sursa de excitaţie.
În momentul iniţial al pornirii se alimentează înfăşurarea trifazată de la reţea,
înfăşurarea rotorică fiind conectată asupra unei rezistenţe (de descărcare), având
valoarea aproximativ de 10 ori mai mare ca rezistenţa proprie a înfăşurării. Sub acţiunea
cuplului asincron, rotorul accelerează ajungând până la o viteză de aproximativ 95% din
viteza de sincronism.
În cea de-a doua etapă, înfăşurarea rotorică este conectată la sursa de excitaţie;
cuplul electromagnetic sincron care apare, accelerează în continuare rotorul,
suprapunându-se peste cuplul asincron şi după câteva pendulări are loc “prinderea” în
sincronism a rotorului.
În fig. 4.43 este prezentată schema de pornire directă a motorului sincron.
Înfăşurarea de excitaţie este conectată pe rezistenţa Rd (K2 este în poziţia 1), statorul este
conectat la reţea prin închiderea întrerupătorului K1. După ce rotorul ajunge în
apropierea vitezei de sincronism se trece K2 pe poziţia 2, înfăşurarea rotorică este acum
parcursă de curentul de excitaţie furnizat de sursa de excitaţie Ex. Necesitatea conectării
pe timpul pornirii a înfăşurării de excitaţie pe rezistenţa Rd, este dictată de faptul că la
viteze relative mari dintre câmpul învârtitor statoric şi rotor, în înfăşurarea de excitaţie
se induc tensiuni de valoare ridicată, care periclitează izolaţia conductoarelor înfăşurării
respective. Valoarea rezistenţei Rd se alege şi din considerentul de limitare a curentului
alternativ care se stabileşte în această înfăşurare, întrucât câmpul alternativ al rotorului
intră în interacţiune cu cel învârtitor şi produce un cuplu monoaxial § 3.3.4.2 c), a cărui
R
S M
T 2
U
K1
3
1
Mp2
MS
A B
4 Mp1
Ie
Rd Mr
1 0,5 1 s
O
K2

Ex + 2

Fig. 4.43 Pornirea directă a motorului Fig. 4.44 Caracteristici de pornire în

sincron asincron a motorului sincron
3
Maşina sincronă
248

valoare maximă se obţine la o viteză a rotorului egală cu jumătate din viteza de

sincronism. Cu cât viteza rotorului creşte, cu atât mai mult se micşorează curentul
alternativ din înfăşurarea rotorică, deci şi cuplul monoaxial.
Caracteristicile de pornire în asincron a motorului sincron sunt prezentate în
fig. 4.44.
Curba 1 reprezintă dependenţa M = f(s) pentru un motor cu rotor cu colivie de
rezistenţă echivalentă mică şi înfăşurarea rotorică conectată pe o rezistenţă de
descărcare de valoare mare. În cazul când înfăşurarea rotorică se conectează în
scurtcircuit, cuplul monoaxial puternic (curba 4) creează în zona s = 0,5 o "întoarcere" a
dependenţei M = f(s) şi pentru cupluri rezistente situate între cele două extreme ale
curbei rezultante 3 este posibilă "prinderea" motorului la viteză semisincronă. Curba 2
este obţinută la un motor cu colivie rotorică de rezistenţă echivalentă mare, inclusiv la
cele cu rotor masiv, când cuplul de pornire Mp2 este mai mare, Mp2 > Mp1; în schimb
alunecarea nominală este mai mare, corespunzătoare punctului de funcţionare B, faţă de
A din cazul curbei 1.
Amplitudinea oscilaţiilor rotorului şi durata regimului tranzitoriu depind de o
serie de factori, anume: - valoarea cuplului asincron şi a alunecării la care se efectuează
conectarea la sursă a excitaţiei, - valoarea cuplului rezistent la arbore, - unghiul intern
existent în momentul cuplării, - cuplul sincron, - cuplul de reluctanţă, - momentul de
inerţie a sistemului motor-sarcină.
Situaţia favorabilă se obţine pentru cupluri asincrone mari la alunecări mici,
cuplu rezistent la arbore mic, unghi intern nul, cuplu sincron mare (curent de excitaţie
mare), moment de inerţie mic.
La motoarele sincrone cu poli aparenţi, care pornesc în asincron la gol, (sau la
sarcini reduse) este posibil ca, numai sub influenţa cuplului de reluctanţă, motorul să
intre în sincronism. În momentul conectării înfăşurării de excitaţie la sursă, a cărei
polaritate nu se identifică în prealabil, există posibilitatea ca în 50% dintre cazuri sensul
cuplului sincron de excitaţie să fie în concordanţă cu a celui reactiv, încât regimul
tranzitoriu care apare să nu conducă decât la o mică modificare a unghiului , însoţită,
bineînţeles, de o micşorare bruscă a curentului statoric absorbit. În celelalte 50% dintre
cazuri, când în momentul cuplării excitaţiei cuplul sincron este contrar celui de
reluctanţă, rotorul trebuie să rămână în urmă cu un pol, ceea ce determină declanşarea
unui regim tranzitoriu, care constă în oscilaţii ale unghiului intern cu o amplitudine,
uneori apropiată de π [rad.el.] Aceste oscilaţii ale unghiului intern în limite mari duc la
creşterea curentului statoric absorbit (de câteva ori) precum şi la apariţia unor şocuri
mecanice, nerecomandabile, la arbore, organe de cuplare şi transmisie a mişcării. În
anumite cazuri se impune o corelare a polarităţii tensiunii de excitaţie cu poziţia
rotorului în raport cu câmpul învârtitor. De asemenea, în anumite condiţii, dependente
de sarcină şi de curentul de excitaţie, este posibil ca maşina să nu intre în sincronism.
Pornirea directă, după schema din fig. 4.43, prezintă unele inconveniente: şocul
Maşina sincronă 249

mare de curent din momentul pornirii deranjează consumatorii învecinaţi (mai ales la
motoarele de mare putere), totodată conduce la eforturi electrodinamice deosebite în
înfăşurarea statorică, şocul mare de cuplu la arbore duce la supradimensionarea
reductoarelor şi elementelor de cuplaj. Din aceste motive se recurge în unele situaţii la
porniri indirecte, adică la introducerea între reţea şi motor a unor bobine (reactoare) sau
autotransformatoare, care au ca scop reducerea tensiunii aplicate statorului, deci şi
reducerea curentului pe timpul pornirii.
În fig. 4.45 a) este prezentată schema de pornire cu bobină (reactor) înseriată în
circuitul statorului. Iniţial întrerupătorul K este pe poziţia 1, K1 şi K2 sunt deschise. După
închiderea lui K1, când motorul ajunge la 90-95% din viteza sincronă se închide K2, care
scurtcircuitează bobinele BR, întreaga tensiune a reţelei aplicându-se statorului.
Creşterea tensiunii duce la o accelerare a rotorului, iar după trecerea lui K pe poziţia 2
are loc sincronizarea. În prima etapă, înserierea de reactanţe pe fazele statorului
limitează curentul absorbit dar micşorează şi tensiunea aplicată, ceea ce înseamnă că şi
cuplul este mult diminuat. Schema permite pornirea la sarcini reduse (în gol) a
motorului sincron. Prezenţa bobinei BR şi a unor contactoare suplimentare duce la
creşterea preţului de cost al instalaţiei, de aceea se justifică numai la motoare mari.
R R
S S
T T
K1 Rf
AT
K1
K

B.R. K3
K2
K2 MS

MS MS
Ie
Ie Ie G
Rd Rd G
1 1
Redr K K
 +
 +2 2
3
a) 3 b)
3 3
Fig. 4.45 Scheme de pornire a motorului sincron: Fig. 4.46 Schemă de frânare
a) cu bobină înseriată; b) cu autotransformator a motorului sincron
Maşina sincronă
250

În fig. 4.45 b) este prezentată o schemă de pornire cu autotransformator (AT).

Iniţial K este pe poziţia 1, K2 - închis, K3 deschis. Pornirea se realizează prin închiderea
lui K1, caz în care tensiunea aplicată statorului este aproximativ jumătate din tensiunea
reţelei (prizele scoase de la AT sunt la mijlocul înfăşurării fiecărei faze). În etapa a doua
se deschide K2; în serie cu fiecare fază a statorului se conectează jumătate din reactanţa
unei înfăşurări a AT. Dacă AT este dimensionat corespunzător atunci în această situaţie
tensiunea aplicată statorului va fi aproximativ 75% din tensiunea reţelei, rotorul se
accelerează în continuare. În etapa a treia se închide K3, iar bobinele care erau înseriate
pa faze sunt scurtcircuitate, motorului aplicându-i-se tensiunea reţelei; trecerea
contactorului K pe poziţia 2 conduce la sincronizarea rotorului. Se mai pot introduce în
schemă şi separatoare (în poziţia figurată cu linie întreruptă) care permit deconectarea
AT din schemă şi folosirea sa la pornirea altor motoare.
În fig. 4.45 b) este prezentată o schemă de excitare cu un generator de curent
continuu, G, cu autoexcitaţie derivaţie. Dacă operaţia de sincronizare nu reuşeşte, chiar
după conectarea întrerupătorului K (sau dacă motorul decroşează datorită suprasarcinii)
este posibil ca tensiunea alternativă indusă în înfăşurarea de excitaţie a rotorului să
determine un curent alternativ prin generatorul G, de mare intensitate, care să determine
întreruperi ale contactului perie-colector, caz în care înfăşurarea de autoexcitaţie este
parcursă de c.a. La reluarea operaţiei de sincronizare este posibil să se constate lipsa
magnetismului remanent în generator sau chiar inversarea sa, deci inversarea sensului
curentului de excitaţie furnizat de generatorul G. Din punct de vedere al funcţionării
motorului sincron situaţia aceasta nu este dăunătoare în schimb controlul curentului sau
tensiunii de excitaţie cu aparate magnetoelectrice nu mai este posibil în acest caz, decât
dacă se inversează legăturile în conformitate cu noile polarităţi. La maşinile excitate
static, fenomenul nu se manifestă, în schimb este posibilă o depăşire a tensiunii inverse
a dispozitivelor semiconductoare folosite.

4.3.5.2. Reglajul vitezei motorului sincron

Viteza motorului sincron este n1 = 60f1 / p indiferent de sarcină (până la
valoarea cuplului maxim admis). Pentru o reţea de frecvenţă constantă singura
posibilitate de reglare a vitezei constă în modificarea numărului de perechi de poli, când
s-ar obţine un reglaj în trepte. Practic, acest procedeu este greu de aplicat întrucât este
necesară modificarea numărului de poli atât în stator cât şi în rotor.
În ultimul timp, o dată cu dezvoltarea impetuoasă a electronicii de putere, se
aplică tot mai des procedeul de reglaj al vitezei motoarelor sincrone cu ajutorul
convertizoarelor statice de frecvenţă construite cu tiristoare, tiristoare cu stingere pe
poartă GTO, IGBT sau tranzistoare de putere [5, 20, 21].
4.3.5.3. Frânarea motoarelor sincrone
Maşina sincronă 251

Regimul de frânare nu este un regim specific motorului sincron, dar apare, de

exemplu, în situaţia opririi, când se impune ca viteza sa să ajungă la zero într-un timp
cât mai scurt.
Frânarea motorului sincron se face fără recuperarea energiei, fiind o frânare
dinamică. Înfăşurarea statorică se conectează asupra unei rezistenţe trifazate, Rf, iar
înfăşurarea de excitaţie rămâne conectată la sursa de curent continuu, fig. 4.46. Sub
acţiunea cuplurilor de inerţie, rotorul maşinii se roteşte decelerat, încetinirea datorându-
se atât pierderilor prin frecări sau în fierul statorului cât şi cuplului de semn contrar
creat de curenţii statorici care se închid prin înfăşurare şi rezistenţa exterioară Rf.
Maşina sincronă lucrează ca generator de curent alternativ cu frecvenţă variabilă,
descrescătoare.
Efectul de frânare este optim pentru o anumită valoare a rezistenţei de frânare
Rf, dependentă de frecvenţă, deci de viteză. Se poate aprecia că efectul de frânare este
optim dacă rezistenţa Rf scade o dată cu frecvenţa, deci cu micşorarea vitezei motorului.

4.3.6. Caracteristici speciale ale motoarelor

sincrone cu poli aparenţi
4.3.6.1. Diagrama loc-geometric a curentului
motorului sincron
În condiţiile funcţionării motorului sincron la o reţea de tensiune constantă
U = ct., în funcţie de sarcină, (deci a unghiului ') şi de mărimea curentului de excitaţie
variabil, Ie-var (E0-var) se constată o modificare atât a mărimii curentului absorbit Ia, cât
şi a defazajului acestuia faţă de tensiune, . Vârful fazorului curent, Ia, descrie în planul
de reprezentare în complex o curbă, pe baza căreia se poate analiza şi stabilitatea în
funcţionare a motorului.
Se porneşte de la diagrama în complex a mărimilor, fig. 4.35 la care se
consideră U ca origine de fază, dar reprezentată pe axa ordonatelor, fig. 4.47 a).
Proiectând tensiunea pe axele q şi d se obţin următoarele egalităţi de lungimi
de segmente
U cos   E0  X d I ad , U sin     X q I aq (4.85)
de unde rezultă curenţii:
U cos    E0 U sin 
I ad  , I aq   (4.86)
Xd Xq
Se obţine curentul Ia sub forma:
 Maşina sincronă
252

I a  I aq  I ad  I aq e j   I ad e j     / 2  (4.87)
unde s-a ţinut seama că Iaq este defazat în urma lui U cu unghiul negativ ', iar Iad este
defazat cu π/2 în urmă faţă de Iaq. Se introduc relaţiile (4.86) în (4.87) şi se obţine:
E U 1 1  j 2  U 1 1 
I a  j 0 e j   j    e  j   (4.88)
Xd 2  Xq Xd  2  X d X q 
S-au utilizat relaţiile lui Euler: ejα = (cosα + jsinα)/2, respectiv identităţile
trigonometrice: sin2m = (1 - cos2m)/2, cos2m = (1+cos 2m)/2, sinp cosp = (sin 2p)/2.
Din analiza expresiei (4.88) a curentului Ia se poate deduce că acesta cuprinde:
a) o componentă dependentă de unghiul ' - Ia1, a cărui amplitudine depinde de
tensiunea indusă, E0, deci de mărimea curentului de excitaţie a maşinii, Ie;
b) o componentă dependentă de unghiul 2' - Ia2, a cărei amplitudine depinde
de diferenţa reactanţelor, Xd - Xq şi care este nulă în cazul maşinilor cu poli înecaţi;

(+1)  Q C
jXqIaq
U 4 2r 3r
q 4r
jXdIad 3 Ia MOTOR
2 I
Ia1 1 2 1r a2 I
U 1
2 3 a1 Q’
Eo (+j)
 0  0
Iaq K 0r 4 Ia3 0 Q’’
 Ia Ia2 C
C2
C1 GENERATOR
d
Iad
a) b)

Fig. 4.47 Diagrama loc-geometric a curentului la un motor sincron cu poli aparenţi

c) o componentă constantă, Ia3 (când U = ct.), defazată în urma tensiunii U cu
π/2 [rad.], de amplitudine dependentă de reactanţele maşinii, dependenţa fiind inversă,
adică această componentă - "reactivă" este cu atât mai mare cu cât reactanţele maşinii
sunt mai mici.
În condiţiile U = ct., Ie = ct. şi ' = var., vârfurile celor trei curenţi vor descrie:
Ia1 - cercul C1, fig. 4.47 b), afixele acestui curent fiind 0, 1, 2, 3,..., corespunzătoare
unghiurilor |'| = 0, π/8, 2π/8, 3π/8...; Ia2 - cercul C2, afixele acestui curent fiind:
0', 1', 2', 3',..., corespunzătoare aceloraşi unghiuri 0, π/8, 2π/8, 3π/8,...; Ia3 - punctul fix
O". Curentul rezultant Ia se obţine adunând cei trei curenţi Ia1, Ia2 şi Ia3, pentru acelaşi '.
Maşina sincronă 253

Vârful curentului rezultant Ia descrie curba C (melcul lui Pascal). S-a figurat cazul
concret corespunzător unghiului intern |' | = π/8, curentul Ia având afixul 1r; unghiul de
defazaj, , arată că maşina lucrează în regim de motor. Pentru valori crescătoare ale lui
|' | se obţin puncte pe curba C care corespund unor curenţi absorbiţi Ia mai mari şi, de
asemenea, la unghiuri  mai mari.
Cu toate acestea componenta activă Iacos a curentului Ia va creşte până la un
unghi |' | corespunzător situaţiei Q care caracterizează limita de funcţionare stabilă a
motorului.
Într-adevăr, se poate aprecia că stabilitatea în funcţionare se menţine până la
valorile unghiului |'| pentru care este valabilă condiţia dP/d |'| > 0. Deoarece,
P= 3UIacos, rezultă că în punctul limită Q la creşterea unghiului |'|, variaţia puterii
active (a curentului activ Iacos) este nulă, după care urmează o zonă caracterizată prin
condiţia dP/d|'| < 0, deci de instabilitate.
Diagrama loc-geometric a curentului Ia, reprezentată prin curba C a fost trasată
pentru cazul E0 = U, adică corespunzătoare unui curent de excitaţie Ie - optim.
Pentru alte valori ale curentului de excitaţie se obţin curbe similare plasate în
interiorul curbei C, care corespund maşinii subexcitate, respectiv curbe plasate în
exteriorul curbei C, care corespund maşinii supraexcitate. Punctele în care tangentele la
curbă devin orizontale (dP/d|'| = 0) delimitează domeniul de funcţionare stabilă a
maşinii.
Totodată, se constată că punctele plasate pe curba loc-geometric sub axa
absciselor corespund funcţionării maşinii în regim de generator, întrucât
  (π/2, 3π/2).
Deoarece la curenţi de excitaţie mari maşina furnizează curent reactiv reţelei se
poate stabili poziţia punctului de funcţionare în regim de compensator, anume la
intersecţia curbei loc-geometric cu axa orizontală (+j), K (fig. 4.47 b).
Un caz particular al diagramei loc-geometric este cel corespunzător curentului
de excitaţie nul, adică Ie = 0 sau E0 = 0, când rămân numai termenii Ia2 şi Ia3 ai expresiei
(4.88). Se obţine un cerc (C') care caracterizează motorul sincron reactiv. Punctul de
funcţionare la limita stabilităţii în regim de motor corespunde condiţiei |2'| = π/2 sau |
'| = π/4, iar puterea maximă depinde de raza acestui cerc, deci de diferenţa Xd - Xq, cum
era de aşteptat. Motorul reactiv prezintă, pe diagramă, numai puncte plasate în partea
dreaptă a figurii, deci curentul are în permanenţă o componentă reactivă, maşina
comportându-se ca o reactanţă inductivă faţă de reţea. Această comportare a maşinii a
condus la utilizarea denumirii de motor reactiv, pentru motorul cu poli aparenţi
neexcitat.
În cazul maşinii cu poli înecaţi expresia curentului Ia este:
Maşina sincronă
254

E0 j  U
Ia  j e j , I a  I' a1  I' a 3 (4.89)
Xs Xs
(+1) P/SN
PPN
U MOTOR 1 (U)
S SN
Sconst. (D)
Ia Q (J)

Ia1 
(+j) A 0 1
K Ia3 Ieopt -1 Q/SN

IeN L
GENERATOR -1
PPN
a) b)

Fig. 4.48 a) Diagrama loc-geometric a curentului la un motor sincron cu poli înecaţi;

b) Limitele de funcţionare a maşinii sincrone cu poli înecaţi
unde s-a introdus reactanţa sincronă Xs = Xd = Xq.
Curbele loc-geometric în acest caz devin cercuri concentrice, (fig. 4.48 a).
Pentru curentul de excitaţie optim se obţine cercul C cuprins numai în semiplanul din
dreapta al figurii.
Punctul limită de funcţionare stabilă este Q, corespunzător unghiului |'| = π/2.
Maşina poate funcţiona şi ca generator de curent reactiv, dacă Ie > Ieopt.. Punctul K
defineşte regimul de compensator sincron al maşinii cu poli înecaţi.
Pentru monitorizarea funcţionării maşinilor sincrone (în special în staţiile de la
centralele de producere) în scopul creşterii siguranţei în funcţionare şi a duratei de viaţă
se apelează frecvent la diagramele care definesc mărimile relative ale puterii active
P/SN, respectiv Q/SN pentru care este posibilă funcţionarea maşinilor fără riscuri majore.
În fig. 4.48 b) sunt prezentate valorile acestor mărimi pentru care se permite
funcţionarea maşinii (zona haşurată). Această zonă este limitată din mai multe
considerente, dintre care se reţin: încălzirea exagerată a înfăşurărilor, stabilitatea în
funcţionare, puterea mecanică la arbore (sau puterea debitată reţelei).
Pentru o maşină cu poli înecaţi se disting următoarele limite:
- Cercul de rază egală cu 1, notat cu (U), adică maşina nu poate funcţiona la
putere aparentă mai mare ca SN;
Maşina sincronă 255

- Dreptele corespunzătoare puterii nominale înscrisă pe plăcuţa maşinii, în

regim de motor, respectiv în regim de generator. Turbina de antrenare a rotorului
generatorului are o putere limitată;
- Curba corespunzătoare puterii maxime reactive pentru care maşina îşi
păstrează stabilitatea statică în funcţionare, notată cu (D), fiind definită în general ca
loc-geometric al punctelor Q din fig. 4.47 b) şi 4.48 a);
- Curba (J) ca loc-geometric al vârfurilor curenţilor care circulă prin stator la
un anumit curent de excitaţie rotoric, IeN, peste care încălzirea rotorului în special
creează probleme de exploatare.
Aşadar, se poate rezuma că limitele domeniului de funcţionare a maşinilor, atât
ale celor cu poli înecaţi cât şi ale celor cu poli aparenţi sunt impuse de:
- încălzirea statorului (S < SN),
- încălzirea rotorului (Ie < IeN),
- puterea maşinii de antrenare,
- stabilitatea statică asigurată.
Aceste limite corespund unei anumite tensiuni egală cu cea nominală precum şi
în anumite condiţii de ventilaţie a maşinii. Punctul L corespunde la valorile nominale
ale lui P şi Q în regim de generator. De exemplu, în condiţii de mărire a presiunii
hidrogenului, dacă acesta este agentul de răcire, limitele pot fi uşor extinse.

4.3.6.2 Curbele în V extinse ale motorului sincron

cu poli aparenţi
Dacă se utilizează diagramele loc-geometric ale curentului se poate deduce
dependenţa Ia = f(Ie) la cuplu constant (sau la putere constantă).
Se presupune o familie de diagrame, fig. 4.49, reprezentate prin curbele C, C',

(+1) Ia
U
C C C P/PN
A A A (D)
1
  B C 0,75
Ia Ia P
(+j) I a
0,5
A 0,25
EoU
0
Eo U
Eo Eo -Iek Ie
0
Ieopt
Fig. 4.49 Diagrama loc-geometric a Fig. 4.50 Curbele în V la un motor
curentului la un motor sincron sincron cu poli aparenţi
Maşina sincronă
256

C", trasate pentru diverşi curenţi de excitaţie, în ordinea Ie < Ie' < Ie", (pentru care sunt
valabile E0 < E0' < E0"). O dreaptă orizontală (D) intersectează aceste curbe în punctele
A, A', A" la care corespund curenţii Ia, Ia', Ia".
Punctele de pe dreapta D se bucură de proprietatea că proiecţiile segmentelor,
obţinute prin unirea lor cu originea O, pe fazorul U - vertical, au o lungime constantă,
adică Ia cos = ct., ceea ce înseamnă că: UIa cos = ct. = P
Pentru o anumită putere P dată (constantă) există un curent Ia', de valoare
minimă, în fază cu tensiunea U, care transferă puterea activă UIa' = P, de la reţea spre
maşină. Acest curent corespunde unei curbe C', care intersectează ordonata U în punctul
A' în care aceasta este intersectată şi de dreapta (D). Curba (C') corespunde unui anumit
curent de excitaţie, numit optim, Ie opt. Pentru un curent de excitaţie Ie > Ie opt, deci pentru
E0" > E0' se obţine curba C", iar curentul prin indus, corespunzător puterii P este Ia",
unde Ia" > Ia'. În sfârşit, pentru un curent de excitaţie Ie < Iopt se obţine, la aceeaşi
putere, P, curentul Ia, unde Ia < Ia'. Aşadar, modificându-se curentul de excitaţie Ie în
sensul creşterii sale are loc, la început, o descreştere a modulului curentului Ia urmată de
o creştere a acestuia, dependenţa Ia = f(Ie) având aspectul literei V, fig. 4.50.
La puteri mici se constată că este posibilă funcţionarea stabilă a maşinii şi la
valori negative ale curentului de excitaţie. În acest caz cuplul de excitaţie al maşinii se
opune cuplului de reluctanţă (reactiv). De exemplu, dacă Ie = 0 la P = 0 punctul de
funcţionare este în A, fig. 4.50. Dacă se creşte puterea P - pe arbore, maşina
funcţionează încă stabil pe porţiunea AC, puterea pe arbore fiind acoperită de termenul
puterii de reluctanţă a motorului. În punctul C se obţine limita de funcţionare stabilă
când puterea pe arbore egalează valoarea maximă a puterii de reluctanţă,
3  1 1 
P  U 2  (4.90)
2  
 Xq Xd 
Pentru P = 0, pornind din punctul A, când maşina este neexcitată, se poate
parcurge curba AB, dacă se inversează sensul curentului de excitaţie, deci se inversează
sensul lui E0 şi a cuplului corespunzător (de excitaţie), iar unghiul intern (') ia o
valoare pentru care cei doi termeni ai cuplului (sau puterii) îşi fac echilibrul, adică
UE0 U 2  1 1 
3 sin |   | 3  sin | 2  |  0 (4.91)
Xd 2  X q X d 

Crescând curentul Ie (în sens contrar, încât primul termen din (4.91) este
negativ) se obţine decroşarea maşinii, punctul B, când cuplul de excitaţie depăşeşte ca
valoare cuplul de reluctanţă, valoarea maximă a curentului de excitaţie - Iek poate fi, în
cazuri practice de (30 - 40)% din Ieopt.
Aşadar, se poate considera zona triunghiului curbiliniu ABC ca o zonă de
extindere a reprezentării curbelor în V, pentru situaţia de funcţionare stabilă a maşinii
sincrone cu poli aparenţi.
Maşina sincronă 257

4.3.6.3 Determinarea raportului dintre cuplurile maxime, de

reluctanţă şi de excitaţie ale maşinii cu poli aparenţi
Expresia cuplului maşinii sincrone cu poli aparenţi, dedusă din (4.64) se poate
scrie în forma:
M  M e sin |   |  M x sin | 2  | M   M  (4.92)
unde:
3UE0 3U 2 X d  X q
Me  , Mx  (4.93)
X d 2 X d X q
sunt: cuplul maxim de excitaţie (pentru un anumit Ie, deci un E0 corespunzător),
respectiv cuplul maxim de reluctanţă (independent de Ie).
În practică, motoarele sincrone funcţionează în situaţia când cele două cupluri
au acelaşi sens pentru unghiuri interne |'| < π/2 şi, mai precis, când sunt ambele
pozitive.
Pentru un anumit curent de excitaţie IeN, primul termen din expresia (4.77)
- cuplul de excitaţie depinde de |'|, după sinusoida
3UE0 N
M  sin |   | (4.94)
X d
fiind reprezentat în fig. 4.51 prin curba 1.

-Ie/ IeN
K
3 -Iek
M
1
0,2

2
M
A1 4
 Ak A0
M0
2 3/2  /2 k O 0 
O 10o 20o 30 0k
o

Fig. 4.51 Caracteristica unghiulară la un motor Fig. 4.52 Curba :–Ie=f()

sincron cu poli aparenţi la excitaţie negativă la un motor sincron
Maşina sincronă
258

Termenul de reluctanţă, M" variază după legea

3U 2 X d  X q
M   sin | 2  | (4.95)
2 X d X q
(independent de Ie) fiind reprezentat prin curba 2.
Cuplul rezultant al maşinii se reprezintă prin curba 3.
Dacă se consideră motorul funcţionând în gol cu un cuplu rezistent, constant,
M0 - de valoare redusă (echivalent cuplului corespunzător pierderilor de mers în gol,
dreapta 4), atunci punctul de funcţionare se stabileşte în A 0, la unghiuri interne |'|
=(2-4)°, care îndeplineşte condiţia de echilibru:
M e sin |  0 |  M x sin | 2 0 |  M 0 (4.96)
Dacă se scade curentul de excitaţie Ie, atunci primul termen al cuplului din
(4.96) se micşorează, proporţional cu Ie, punctul de funcţionare A0 îşi modifică poziţia,
deplasându-se pe dreapta 4 la unghiuri interne |0'| mai mari. Când curentul Ie devine
nul punctul de funcţionare se stabileşte la intersecţia dintre dreapta 4 şi curba 2, fiind
totuşi punct de funcţionare stabil, unghiul intern având valoarea dată de egalitatea:
M x sin | 2 0 |  M 0 (4.97)
Această valoare a unghiului intern (de câteva grade, în cazuri practice) se poate
evalua, de exemplu, prin metoda stroboscopică.
Dacă în continuare se inversează sensul curentului de excitaţie, Ie  -Ie,
dependenţa M' = f(') are alura curbei 1', amplitudinea sa fiind dictată de mărimea
curentului -Ie, de semn contrar.
Curba cuplului rezultant, 5, se obţine din însumarea curbelor 2 şi 1', iar punctul
de funcţionare este Ak situat la intersecţia curbei 5 cu dreapta 4; acestui punct îi
corespunde unghiul intern |k'|. Dacă se urmăreşte în permanenţă, la creşterea
curentului Ie - de sens contrar, valoarea unghiului intern |'|, se obţine o dependenţă
-Ie = f('), fig. 4.52. Pentru fiecare din valorile curentului -Iej şi unghiul intern |0j'| care
caracterizează diverse puncte de funcţionare Aj, rămân valabile ecuaţiile de echilibru al
cuplurilor:
 M ej  I e  sin |  0 j |  M x sin | 2 0 j |  M 0 (4.98)
Ţinând seama de relaţia lui M0, (4.97), se obţine:
Mx sin |  0 j |
 (4.99)
M ej  I e  sin | 2 0 j |  sin | 2 0 |
Folosind curba -Ie = f(0') din fig. 4.52, trasată experimental, se poate
determina raportul dintre cuplul de reluctanţă Mx şi cuplul de excitaţie maxim pentru
diverşi curenţi de excitaţie. Dacă se efectuează numai măsurătorile corespunzătoare
situaţiei limită, când curba 5 devine tangentă dreptei 4, punctul de funcţionare fiind Ak,
Maşina sincronă 259

iar unghiul intern |0k'| , se obţine:

Mx sin |  0 k |
  mk (4.100)
M ek  I ek  sin | 2 0 k |  sin | 2 0 |
Aşadar, ţinând seama de faptul că Mek = kIek, iar MeN = kIeN (cuplul de excitaţie
este proporţional cu curentul de excitaţie) şi determinând experimental 0" şi 0k'
(deci mk este evaluat) rezultă
Mx I
 mk ek (4.101)
M eN I eN ,
adică se poate determina raportul dintre cuplul maxim de reluctanţă şi cuplul maxim de
excitaţie corespunzător curentului nominal.
Pe baza datelor experimentale obţinute la încercarea în gol cu inversarea
sensului curentului de excitaţie se poate obţine şi mărimea cuplului rezistent la mersul
în gol, dacă se utilizează relaţia (4.97), anume
I ek
m0  mk M eN sin | 2 0 | (4.102)
iN
De asemenea, se poate introduce şi o corecţie în funcţie de tensiune, dacă
încercarea s-a efectuat la altă tensiune a reţelei, U1  U1N. Se ţine seama de faptul că Me
este proporţional cu U1, iar Mx este proporţional cu U12 încât, introducând raportul
ur = U1/U1N, se obţine raportul cuplurilor corespunzătoare tensiunii nominale:
Mx ur sin |  0 k | I ek mk I ek
 2  (4.103)
M eN ur  sin | 2 0 k |  sin | 2 0 | I eN ur I eN
Dacă se determină raportul dintre aceste cupluri maxime se poate trasa cu
exactitate caracteristica unghiulară a motorului cu poli aparenţi în valori relative, luând
ca valoare de referinţă cuplul nominal al maşinii.
Pentru ca erorile să fie cât mai mici este indicat ca pe timpul încercărilor să se
utilizeze o sursă separată de c.c. de la care să se alimenteze înfăşurarea de excitaţie.
După ce se produce decroşarea maşinii, punctul de funcţionare trece brusc din
Ak în A1, adică unghiul intern se modifică cu aproximativ π [rad], ajungându-se la
funcţionarea pe caracteristica unghiulară a unui cuplu rezultant egal cu suma celor două
cupluri, de excitaţie şi de reluctanţă.
Determinarea limitei de stabilitate a motorului sincron cu alimentare inversă a
excitaţiei se poate efectua şi dacă se utilizează diagrama curenţilor, fig. 4.47 b).
În fig. 4.53 se reprezintă diagrama curentului absorbit Ia în cazul când se
inversează sensul curentului Ie, deci al tensiunii induse E0.
Expresia analitică se obţine din (4.88) în care primul termen este de semn
schimbat, anume:
Maşina sincronă
260

E0 j  U 1 1  j 2  U  1 1 
Ia   j e j   e j   (4.104)
Xd 2  X q X d 
 2 X
 d Xq 

U 2 C 1 C
1 Ia2 3 2r
1r
C
Iam
2 4 3r
0
0 0r Ia3 C
Ia1
1
2
4 3 4r

Fig. 4. 53 Diagrama curenţilor la excitaţie negativă a motorului sincron cu poli aparenţi

Curba C pe care se deplasează vârful curentului este situată în interiorul
cercului C' - numit reactiv, obţinut în condiţiile când Ie = 0, sau altfel spus când maşina
sincronă este reactivă.
Funcţionarea motorului este stabilă dacă puterea pe care trebuie să o furnizeze
este mai mică decât cea maximă, obţinută ca produs dintre tensiunea U şi proiecţia
curentului Iam pe direcţia tensiunii. Conform fig. 4.53, limita de stabilitate pentru
curentul -Ie (de valoare redusă) se obţine pentru un unghi intern |'| < π/4. Acest punct
limită de funcţionare se obţine ducând o tangentă la curba C de pantă nulă (orizontală).
La funcţionarea în gol a maşinii, deoarece puterea pe care o furnizează este redusă
(câteva procente din cea nominală) se poate obţine situaţia de funcţionare la limita
stabilităţii prin creşterea componentei Ia1 a curentului (4.104) ceea ce înseamnă
obţinerea unei curbe C", plasată în apropierea vârfului curentului reactiv Ia3.
Pentru diverşi curenţi de excitaţie Ie de semn contrar se obţin puncte de
funcţionare la limita stabilităţii, plasate în interiorul cercului reactiv C'. Aceste puncte se
situează pe o curbă, C1 care cuprinde atât o zonă plasată în exteriorul cercului reactiv C',
valabilă pentru curenţi de excitaţie "pozitivi" cât şi o zonă (de extindere) plasată în
interiorul cercului C', valabilă pentru curenţi de excitaţie "negativi".