Universitatea din București

Facultatea de Drept

Învățământ la Distanță

Tutorial
Teoria Generală a Dreptului

Titular de Curs: prof. univ. dr. Simona Cristea

Doctor în drept al Universităţii Paris 1 Panteon-Sorbona

1
Introducere

Teoria Generală a Dreptului este ABC-ul dreptului, reunind și sintetizând regulile

fundamentale ale fenomenului juridic și ale științelor juridice. Rolul disciplinei este acela de a
oferi juristului instrumentele necesare pentru a înțelege coordonatele esențiale ale dreptului, prin
stabilirea genului proxim al acestuia, respectiv identificarea diferențelor specifice ale ramurilor
de drept.
Disciplina este prevăzută în anul I de studiu al Facultății de Drept a Universității din
București în vederea introducerii tinerilor juriști în lumea juridică prin prezentarea conceptelor
de bază ale dreptului, a terminologiei specifice, a noțiunilor și instituțiilor juridice esențiale
pentru înțelegerea acestuia, a principiilor dreptului, a instituțiilor și autorităților publice implicate
în mecanismele juridice și nu, în ultimul rând, prin analiza comparativă a sistemului de drept
românesc cu alte sisteme naționale de drept.
Prin studiu, în urma parcurgerii acestei materii, studentul va dobândi instrumentele
necesare pentru analizarea unităților de bază ale dreptului, pentru realizarea de raționamente
juridice și pentru înțelegerea raportului dintre dimensiunea abstractă a dreptului (reprezentată de
unitățile de bază ale acestuia) și dimensiunea sa practică (modul în care societatea creează,
receptează și realizează conținutul dreptului). Actul de studiu trebuie să nu se limiteze la acest
tutorial, ci să includă participarea activă a studentului la cursuri, permanenta raportare a
noțiunilor parcurse la legislația indicată și corelarea noțiunilor predate în cadrul Teoriei Generale
a Dreptului cu noțiunile predate în cadrul altor materii.
Examinarea cunoștințor dobândite conform metodei indicate mai sus se realizează în
cadrul sesiunii de iarnă din anul I în cadrul unui examen scris cu o durată maximă de două ore.
Amintim că scopul studierii unei discipline la nivel universitar nu trebuie să fie niciodată doar
examenul. În ciuda denumirii disciplinei, Teoria Generală a Dreptului nu este o materie pur
teoretică, din contră, ea oferă suportul pentru disciplinele de ramură. În consecință, studierea
acestei materii trebuie să se facă într-un mod logic, aplicat.

2
 Partea I
Dreptul ca știință

3
 Unitatea de învățare I:
Ce este dreptul?

Durată parcurgere unitate: 2 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de drept;
2) Introducere în fenomenul juridic;
3) Introducere în științele juridice;
4) Introducere în Teoria Generală a Dreptului.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

1.Ce este dreptul?

 Drept – Etimologie: latinescul „directus” - cale dreaptă, drum drept, a conduce

2.Distincția între drept obiectiv și drept subiectiv

 Drept obiectiv – ansamblu de reguli (norme) cu privire la organizarea și funcționarea

societății, stabilite într-un cadru statal
 Drept subiectiv – reprezintă posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a pretinde
unui terț să aibă o anumită conduită (a da, a face sau a nu face) și de a apela, în caz de
nevoie, la forța de constrângere a statului.

3.Ce este fenomenul dreptului?

Fenomenul dreptului are trei coordonate:

 a) Drept – societate: relație de interdependență;
 b) Norme juridice – norme sociale: coexistență în societate; se diferențiază prin caracterul
obligatoriu al normelor juridice;
 c) Drept – justiție: dreptul are misiunea de a ocroti valorile sociale și de a asigura
înfăptuirea justiției atunci când acestea sunt puse în pericol.

4.Din ce este format sistemul științelor juridice?

 Diferență: sistemul dreptului – științele juridice

4
  I) Științele juridice de ramură: studiază un fascicul de relații sociale, având obiect de
reglementare propriu, metodă proprie de cercetare și formulând principii de ramură.
Exemplu:
a) Dreptul civil
b) Dreptul penal
c) Dreptul muncii
d) Dreptul fiscal etc.
 II) Teoria generală a dreptului
Reprezintă o disciplină de sinteză, care oferă o viziune de ansamblu asupra fenomenului
juridic și asupra științelor juridice.

 III) Științele juridice istorice =arată evoluția dreptului, formarea lui și principalele
tendințe de reglementare a relațiilor sociale. Fac parte:
- Dreptul roman
- Doctrinele juridice
- Istoria dreptului românesc

 IV) Științele auxiliare

Sunt științe nejuridice, desprinse din alte discipline de bază și care contribuie la evoluția
dreptului prin aflarea adevărului în procesul judiciar, cum ar fi:
Criminologia
Sociologia juridică
Psihologia judiciară
Medicina legală etc.

5.Teorii cu privire la apariția dreptului

 Teoria antropologică: dreptul apare înainte de apariția statului, deoarece inclusiv în

societățile primitive putem găsi norme, respectate de comunitatea respectivă.
 Teoria etatistă: dreptul apare odată cu statul, deoarece numai în cazul statului putem vorbi
de existența unui aparat propriu care să pedepsească diferitele conduite ilicite și să apere
în același timp valorile sociale.

6.Care este definiția dreptului?

 Dreptul reprezintă ansamblul regulilor create sau recunoscute (sancționate) și garantate

de către stat, reguli care reglementează principalele relații sociale și care au ca scop
organizarea și funcționarea societății, precum și disciplinarea comportamentului uman.

Teme de reflecție:
1) Este dreptul o știință independentă?
5
 2) Distincția drept obiectiv – drept subiectiv.

Test:
1) Stabiliți diferența dintre Teoria Generală a Dreptului și alte discipline de ramură.
2) Care sunt teoriile privind apariția dreptului?
3) Care este definiția dreptului?

6
 Unitatea de învățare II:
Principiile dreptului

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de principiu al unei discipline;
2) Înțelegerea noțiunii de principiu general al dreptului;
3) Înțelegerea noțiunii de principiu de ramură a dreptului.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

1.Principiile dreptului

 Etimologie: Principiu – din latinescul principium – linie directoare, chintesență, început.

 Reguli de drept obiectiv, nu de drept natural sau ideal, exprimate sau nu în texte, dar
aplicate în jurisprudență și dotate cu un caracter suficient de generalitate.
Concepții cu privire la rolul principiilor
 Concepția franceză: principiile generale ale dreptului reprezintă norme juridice.
 Concepția italiană: principiile generale ale dreptului nu reprezintă în mod necesar norme
juridice, dar sunt izvoare de drept.
2.Clasificările principiilor dreptului
 Prima clasificare:
Criteriu: Caracterul de regulă de drept
1) Principii normative – sunt reguli de drept;
2) Principii extrapozitive – nu sunt reguli de drept, ci valori care influențează evoluția dreptului
pozitiv.
 A doua clasificare:
Criteriu: rolul principiilor
1) Principii-norme
2) Principiile implicite
3) Principii extrapozitive
4) Principii-nume
5) Principii creatoare de drept

3.Care sunt principiile generale ale dreptului?

7
1) Principiul legalității
Definiție = Cele trei puteri ale statului, precum și autoritățile care le exercită, au
consacrare normativă, adică trebuie să fie reglementate de lege.
- Domnia legii, statul de drept (rule of law)
- Expresii în drept penal:
a) nulla poena sine lege
b) nullum crimen sine lege
c) nullum judicium sine lege
2) Principiul egalității
Definiție= Aplicarea unui tratament identic în fața legii, în situații identice
Expresii: 1) Principiul nediscriminării. Exemplu: nimeni nu poate fi tratat diferit la locul de
muncă, din cauza originii etnice.

2) Principiul egalității de arme (drept procesual) Exemplu: dacă una din părțile unui litigiu are
avocat și cealaltă parte are dreptul la un avocat.

3) Principiul libertății
Definiție = Subiectul de drept este liber să dispună conform voinței sale, cât timp nu
încalcă drepturile celuilalt.
- Exemplu: Libertatea de a contracta, de a alege, de circulație, de exprimare etc.

4) Principiul responsabilității
Definiție = Subiectul de drept este responsabil de exercitarea drepturilor sale și
îndeplinirea obligațiilor sale, în condițiile legii și/sau ale unor convenții, iar în caz
contrar, răspunde pentru acțiunile, respectiv inacțiunile sale.
- Responsabilitatea preexistă răspunderii.
- Exemplu: profesorii răspund pentru faptele elevilor minori comise în timpul orelor.

Rolul principiilor:
1) Au un conținut axiologic ridicat, ajută la interpretarea normelor juridice (mult mai specifice).
2) Subliniază valorile sociale cele mai importante și ajută la punerea în balanță a acestora.
3) Orientează judecătorul în soluționarea litigiilor.

Teme de reflecție:
1) Sunt cauze care sunt rezolvate de instanțe în baza principiilor dreptului?
2) Există vreun principiu al dreptului universal acceptat în toate statele?

Test
1) Care sunt principiile generale ale dreptului?
2) Ce este acela un principiu-nume și care este rolul său în sistemul de drept?
3) Care este rolul principiilor?
8
9
 Unitatea de învățare III
Norma juridică

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de normă juridică;
2) Înțelegerea structurii normei juridice;
3) Clasificarea normelor juridice în funcție de criteriile recunoscute în legislație sau
doctrină;
4) Stabilirea legăturilor dintre norma juridică și noțiunile predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

1.Definiție: acea regulă de conduită, cu caracter general, tipic și obligatoriu, ce reglementează o

relație socială, regulă adusă la îndeplinire de bunăvoie de către cetățeni sau de către autoritățile
statului sau, în caz de nerespectare, prin constrângere statală.
2.Trăsături:
1) Caracter general
- norma prescrie o conduită universală, a majorității membrilor unei societăți;
- norma nu încearcă descrierea tuturor ipotezelor în care se aplică;
- rămâne generală, chiar dacă nu se aplică pe întreg teritoriul statului sau tuturor
cetățenilor (exemple: legea privind protecța biosferei Deltei Dunării, Legea privind
statutul magistraților etc.).
2) Caracterul abstract
- norma reglementează în mod sintetic ipotezele în care se aplică, ignorând interesele
individuale ce pot apărea în fapt.
3) Caracterul impersonal
- norma juridică nu este creată pentru un anume subiect de drept în concret, ci pentru un
subiect de drept tip.
4) Caracterul tipic
- Norma juridică propune un tipar al modelelor de conduită.
- Tiparul este creat prin abstractizarea relațiilor sociale.
- Tipicizare: selectarea a ceea ce este comun, obișnuit, repetabil la majoritatea membrilor
societății.
5) Caracterul obligatoriu
10
 - norma juridică este apărată de forța coercitivă a statului, în cazul nerespectării ei. Numai
pentru ea, statul intervine, spre deosebire de alte tipuri de norme: normele religioase, etice etc.

3.Structura normei juridice

 Structura tehnico-legislativă
- încadrarea normei juridice într-un act normativ
- apare, de regulă, într-un articol, dar poate fi reglementată și prin intermediul mai multor
articole.
 Structura logico-juridică:
1) Ipoteză
2) Dispoziție
3) Sancțiune
Atenție: Ca regulă, norma juridică poate fi regăsită într-un articol dacă există cel puțin
dispoziția.
1)Ipoteza
- descrie împrejurările și/sau calitatea subiectului de drept care atrag aplicabilitatea
normei juridice.
În funcție de precizia determinării:
a) Ipoteză determinată (ipoteza este precis determinată, apar sintagme, de genul,
„în cabina de votare”, „în timpul programului de lucru” etc.)
b) Ipoteză relativ determinată (sunt indicate doar relativ împrejurările/calitatea
subiectelor de drept: ex., în cadrul alegerilor, în situația unei calamități etc.)

2)Dispoziția
- cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor de drept cărora li se adresează norma
juridică.
După tipul de conduită trasată, ea poate fi:
a) Permisivă: subiectul de drept poate alege între mai multe conduite prescrise de
lege;
b) Imperativă: subiectul de drept trebuie să aibă o anumită conduită;
c) Prohibitivă: subiectul de drept nu trebuie să aibă o anumită conduită.

3) Sancțiunea – reprezintă consecința trasată de norma juridică pentru respectarea,

respectiv nerespectarea dispoziției sale în ipoteza dată.
După efectele sancțiunii:
a) Sancțiuni pozitive (măsuri de stimulare);
b) Sancțiuni negative (măsuri punitive)
După cine aplică sancțiunea:
a) Formale (aplicate de stat)
b) Neformale (aplicate de societate)
11
  Există și norme atipice
a) au ipoteza subînțeleasă (normele penale)
b) nu au sancțiune (normele de drept internațional public)

Clasificarea normelor juridice

1) După ramura de drept din care fac parte:

- de drept civil;
- de drept penal
- de drept administrativ etc.

Exemplu: normele din Codul civil, normele din Codul penal, normele din Codul administrativ.

2) După sfera de aplicare:

- norme generale (se aplică la nivelul întregii ramuri);
- norme speciale (se aplică doar în situații specifice).
Atenție: doar normele speciale derogă de la normele generale.
3) După forța juridică a actului normativ:
a) cuprinse în Constituție;
b) cuprinse în legi organice etc.
4) După structura lor logică:
a) Norme complete (conțin toate cele trei elemente);
b) Norme incomplete (nu conțin unul sau două elemente) – sunt: norme de trimitere/în alb.

Exemplu: Legea privind Statutul funcționarilor publici trimite la o Hotărâre de Guvern în vigoare
(normă de trimitere) sau trimite la o H.G. care urmează să fie adoptată (normă în alb), de ex.,
legea prevede că numirea într-o funcție publică se face prin concurs și că regulile privind
organizarea și procedura cocncursului vor fi stabilite printr-o Hotărâre de Guvern (care urmează
să fie adoptată, ea nu există).

5) După intensitatea incidenței:

a) norme-principii (cuprinse în tratate, Constituție);
b) norme ordinare.
6) După legătura cu anumite instituții publice:
a) norme de organizare;
b) norme de funcționare.

Exemplu: Legea privind Avocatul Poporului; Legea privind Curtea Constituțională a României;
Legea privind Curtea de Conturi a României.

12
7) După modul de reglementare al conduitei:
a) permisive (lasă posibilitatea alegerii unei conduite);
b) onerative (obligă la o anumită acțiune);
c) prohibitive (interzic o anumită conduită).
8) După caracterul sancțiunii:
a) norme stimulative;
b) norme punitive.

Exemplu: plata impozitului pe clădiri în primul trimestru al anului este însoțită de aplicarea unei
reduceri a acestuia.

4.Acțiunea normei juridice

 Acțiunea normei juridice în timp cunoaşte 3 momente:

a) intrarea în vigoare;
b) acțiunea propriu-zisă;
c) ieșirea din vigoare.
 Acțiunea normei juridice în spațiu
 Acțiunea normei juridice asupra persoanelor.

I.Acțiunea normei juridice în timp

A. Intrarea în vigoare:
- reprezintă momentul în care norma juridică dobândește aptitudinea de a produce efecte
juridice;
Regula: 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial;
Excepții: Actele normative ale Uniunii Europene – 20 de zile de la publicarea în Jurnalul
Of. al UE
Excepții: OUG (Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului) – intră în vigoare imediat după
publicare.
 Atenție: Momentul intrării în vigoare este important din două puncte de vedere pentru
subiectul de drept:
1) Trebuie să-și conformeze conduita conform normei;
2) Poate să invoce drepturile legale prevăzute în cuprinsul normei.
Semnificație: Durata în care, spațiul asupra căruia și subiecții de drept în privința cărora norma
juridică are aptitudinea de a produce efecte juridice.
B.Principiul activității normei juridice: Norma juridică are aptitudinea de a produce
efecte juridice de la momentul intrării ei în vigoare și până la ieșirea ei din vigoare.
 Atenție: Constitutie regula în materia acțiunii normei juridice în timp.
Două principii:
13
 I.Principiul neretroactivității normei juridice: Norma juridică nu produce efecte, nu se
aplică cu privire la situațiile apărute înaintea intrării ei în vigoare.
Excepții în dreptul penal:
1) Normele penale de dezincriminare (fapta nu mai are caracter penal)
2) Norme penale mai favorabile infractorului (pentru făptuitor/suspect/inculpat, fapta
penală are un regim sancționator mai blând într-una dintre normele juridice care au
intervenit între momentul comiterii faptei și momentul pronunțării unei hotărâri definitive
de condamnare).
Atenție: legea penală mai favorabilă se aplică global, nu pe instituții juridice autonome.
Excepții în dreptul contravențional:
1) Normele contravenționale mai favorabile contravenientului (la fel ca în penal).
Excepție în orice altă ramură decât dreptul penal:
- Retroactivitatea expresă.
Atenție: În dreptul internațional penal s-au aplicat retroactiv infracțiunile contra umanității și
crimele contra păcii (prevăzute în Carta de la Londra, statului Tribunalului Militar Internațional
de la Nürenberg)

II. Principiul neultractivității normei juridice: legea nu se aplică situațiilor apărute după
intrarea ei în vigoare.
Excepție: legile penale temporare sau pentru situații excepționale DOAR dacă textul de
lege prevede astfel expressis verbis. A nu se confunda cu analogia.

C.Ieșirea din vigoare

Cazuri:
a) Ajungerea la termen (în cazul normelor temporare sau excepționale).
b) Căderea în desuetudine (relațiile sociale reglementate nu mai există sau s-au schimbat radical)
c) Abrogarea (legiuitorul își manifestă voința ca o anumită normă juridică să nu mai producă
efecte juridice).
 Tipuri de aborgare:
1) Abrogare expresă directă: se indică expres norma ce este abrogată.
2) Abrogare expresă indirectă: se indică abrogarea oricăror dispoziții contrarii actului normativ
adoptat.
3) Abrogare implicită/tacită: se adoptă o nouă normă juridică în conținutul cărei regăsim
dispoziții contrarii celor din norma veche.

II.Acțiunea normei juridice în spațiu

 Regula este exprimată de principiul teritorialității: norma juridică se aplică pe întreg

teritoriul României.

14
  Teritoriu: spațiu terestru, subsol, fluvii, ape interioare, mare teritorială, platou continental,
zonă contiguă, spațiu aerian.
 Expresii ale principiului teritorialității:
a) locus regit actum (locul unde se încheie actul)
b) lex fori (legea națională a instanței)
c) lex rei sitae (legea locului unde se află bunul)
 Excepția extrateritorialității:
Legea națională nu se aplică pe teritoriul misiunilor diplomatice.
 Atenție: Legea română se aplică la bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românes,
indiferent de locul în care se află.

III.Acțiunea normei juridice asupra persoanelor

 Regula este exprimată de principiul personalității: legea română se aplică cetățenilor

români.
 Regimuri:
- național (străinii au aceleași drepturi precum cetățenii, mai puțin drepturile politice)
- special (acordarea străinilor numai a anumitor drepturi).
- Clauza națiunii celei mai favorizate: cetățenii unui stat beneficiază din partea unui alt
stat de tot atâtea drepturi precum cetățenii celui mai favorizat stat terț de către cel de-al doilea
stat.
 Excepția statutului personalului diplomatic și consular – personalul diplomatic
beneficiază de imunitate totală de jurisdicție.

Teme de reflecție
1) Prin ce se deosebește o normă juridică de o normă morală?
2) Sunt normele juridice singurele tipuri de norme de conduită importante într-o
societate?

Test
1) Explicați și exemplificați structura logico-juridică a normei juridice.
2) Acțiunea în timp a normei juridice.
3) Definiți norma juridică.
4) Explicați caracterul obligatoriu al normei juridice.
5) Acțiunea în spațiu și asupra persoanelor.

15
 Unitatea de învățare IV
Interpretarea normelor juridice

Durată parcurgere unitate: 2,5 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de interpretare juridică;
2) Înțelegerea tipurilor de interpretare recunoscute în legislație sau doctrină;
3) Aplicarea metodelor de interpretare la texte de lege;
4) Corelarea noțiunii de interpretare a normei juridice cu noțiunile predate în unitățile
anterioare.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secţiunea I: Noțiunea de interpretare a normelor juridice

 Interpretarea normei juridice sau hermeneutica juridică reprezintă procesul de
desprindere a sensului normei juridice sau a voinței reale a legiuitorului la momentul
emiterii normei juridice.
Atenție: interpretarea normei juridice nu se face decât atunci când norma este neclară sau
prezintă lacune. Acest principiu își găsește expresia în sintagma în limba latină interpretatio
cessat in claris.
Interpretarea se analizează prin prisma a trei întrebări:
a) Cine este titularul dreptului de a interpreta?

Ca regulă interpretarea se face de către cel de la care a emanat norma juridică (ejus est
interpretari cujus est condere).
Dar, există 3 titulari ai interpretării oficiale: legiuitorul, autoritățile administrației publice
și instanțele de judecată.

b) Ce se interpretează?

Se interpretează:
1) Legea de către legiuitor, judecător sau autoritatea administrativă;
2) Jurisprudența de către judecător sau de către autorii de doctrină;
3) Faptele de către judecător și de către autoritățile administrative;
4) Actele juridice de către judecător și de către administrația publică.
16
 c) Care sunt metodele interpretării?

Secțiunea II. Metodele de interpretare

I. Teoriile/Școlile de drept în materia interpretării

a) Școala exegezelor
- este promovată de J. Bonnecasse și E. Gaudemet.
Concepție dominantă: Interpretarea constă în a arăta sensul atribuit de legiuitor textului de lege,
iar în caz de text incomplet sau obscur, să se arate voința legiuitorului.
b) Școala liberului drept sau a cercetării libere a dreptului
- este promovată de François Gény
Concepție dominantă: Interpretul ține cont de voința legiuitorului, o cercetează și o respectă,
dar nu trebuie să se limiteze la voința legiuitorului, atunci când nu există lege aplicabilă unui caz,
pentru că este posibil ca legiuitorul să nu fi rezolvat totul prin lege, ci interpretul trebuie să
interpreteze pe baza liberei cercetări științifice, interpretul construind o soluție, întocmai ca
legiuitorul, pornind de la anumite daturi ale dreptului sau pe considerente de echitate,
oportunitate.
c) Școala scopului social
Concepție dominantă: Sensul normei juridice trebuie desprins prin raportare la scopul social
urmărit de legiuitor, adică norma relevă o semnificație nouă, fără ca forma ei să fie modificată.

II. Principii de interpretare

În doctrină sunt reținute, în general, patru mari principii:
a) Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus/Unde legea nu distinge, nici noi nu
trebuie să distingem.
b) Specialia generalibus derogant/Legea specială derogă de la cea generală. Corolarul este
generalia specialibus non derogant, adică legea generală nu derogă de la cea specială.
c) Cessante ratione legis cessat ejus dispositio/Legea nu se aplică dacă ipoteza, chiar dacă
vizată de litera textului este contrară spiritului legii. Cu alte cuvinte, legea trebuie aplicată
atât în litera, cât și în spiritul ei.
d) Exceptio est strictissimae interpretationis/Excepțiile sunt de strictă interpretare.
Dispozițiile restrictive ale legii nu trebuie extinse și la alte ipoteze decât cele expres
prevăzute.

III. Analiza metodelor de interpretare: metoda gramaticală, istorică, logică,

teleologică, sistematică

a) Metoda gramaticală

17
 Presupune analiza regulilor de sintaxă, morfologie, punctuație, ortografie, enumerări etc.
în scopul de a arăta sensul normei de drept.

b) Metoda istorică
Arată occasio legis și presupune desprinderea voinței legiuitorului prin analiza
dezbaterilor parlamentare de la data adoptării actului normativ, a discuțiilor din presa
vremii, a amendamentelor propuse etc.

c) Metoda sistematică
Presupune arătarea sensului normei juridice prin încadrarea în economia actului normativ
sau prin raportarea la alte acte normative.

d) Metoda teleologică
Presupune înțelegerea sensului normei de drept prin arătarea scopului urmărit de
legiuitor.

e) Metoda logică
Arată ratio legis și presupune utilizarea unuia sau mai multor argumente logice:
- ad absurdum înseamnă arătarea adevărului tezei care trebuie demonstrate prin
infirmarea tezei care o contrazice;
- per a contrario înseamnă că dintre două teze de demonstrat și care sunt opuse, una este
adevărată, cealaltă este falsă. O a treia cale este imposibilă (tertium non datur, principiul
terţului exclus).
- a majori ad minus înseamnă că acela care poate mai mult, poate și mai puțin.
- a minori ad majus înseamnă că dacă legea interzice mai puțin, atunci ea interzice și mai
mult.
- a fortiori înseamnă că aplicarea normei juridice la un caz nereglementat de ea este mai
puternică decât cea indicată expres în norma juridică.
- a pari înseamnă că în situații identice, soluțiile juridice identificate prin intermediul
interpretării trebuie să fie identice. În cazul textelor de lege lacunare, argumentul poate fi
regăsit în adagiul ubi eadem ratio, ibi idem jus (unde este aceeași rațiune a legii, se aplică
aceeași dispoziție a ei).

Secțiunea III. Clasificarea interpretării

 După criteriul persoanei care face interpretarea, interpretarea normei juridice poate fi:
- oficială: când interpretul este o autoritate publică;
- autentică: atunci când e făcută de organul emitent;
- neoficială: realizată de orice persoană privată.

 După criteriul textului supus interpretării, interpretarea poate fi:

18
 - legală sau generală: este făcută de o autoritate publică, este oficială, iar actul normativ
interpretativ face corp comun cu actul supus interpretării;
- de caz sau cazuală: interpretarea este realizată de autoritățile judiciare sau de cele ale
administrației publice (i se mai spune interpretare de caz).

 După criteriul rezultatului interpretării, interpretarea poate fi:

- ad litteram: situațiile care cad sub incidența normei juridice se încadrează perfect în
textul acesteia;
- extensivă: prin interpretare, legea se aplică și la alte situații decât cele expres
reglementate, textul legal fiind mai larg.
- restrictivă: textul normei interpretate este mai restrâns decât relațiile sociale care cad
sub incidența ei.

Analogia înseamnă soluționarea cazului dedus judecății, caz pentru care nu există niciun text de
lege direct aplicabil, prin aplicarea altor texte de lege sau a altor mijloace juridice. Are două
forme:
1) Analogia legis: se aplică atunci când soluționarea cazului dedus judecății și pentru care
nu există o normă juridică direct aplicabilă, se face prin aplicarea unei norme
asemănătoare, dintr-o altă materie;
2) Analogia juris: atunci când pentru litigiul dedus judecății nu există nici măcar o normă
juridică asemănătoare care s-ar putea aplica pentru a-l soluționa, se aplică fie principiile
generală ale dreptului, fie se soluționează prin aplicarea semnificațiilor noțiunilor de
echitate, rezonabilitate și bună-credință.
Rolul analogiei este reglementat expres de Codul civil, în art. 1 și de Codul de procedură
civilă, în art. 5. Analogia este interzisă în dreptul penal.

Teme de reflecție
1) În cazul în care o normă este neclară, câte metode de interpretare trebuie folosite pentru a
identifica sensul acesteia?
2) Care este rolul analogiei?

Test
1) Metoda logică: definiți, analizați, exemplificați.
2) Definiți și analizați analogia.
3) Enumerați școlile de interpretare.
4) Explicați interpretarea literală, extensivă și restrictivă.

19
 Unitatea de învățare V
Izvoarele dreptului

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de izvor al dreptului;
2) Clasificarea izvoarelor dreptului în funcție de criteriile recunoscute în legislație sau
doctrină;
3) Înțelegerea rolului jucat de izvoare în știința dreptului;
4) Diferențierea între izvor al dreptului în general și izvor al dreptului românesc;
5) Raportarea noțiunii de izvor al dreptului la noțiunile anterior predate.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea I. Izvor de drept

Trebuie realizată pentru început o distincție între izvor de drept în sens material și în sens
formal:
- izvoarele materiale sunt izvoarele reale, daturi ale dreptului, realități exterioare care
influențează legiuitorul în procesul de legiferare.
- izvoarele formale sunt modalitățile prin care conținutul normei juridice devine regulă de
conduită. Cu alte cuvinte, în sens formal, înțelegem expresia normei juridice în
instrumentele juridice cu forță obligatorie.

Clasificarea izvoarelor
1) scrise și nescrise;
2) oficiale și neoficiale;
3) directe și indirecte.
4) creatoare și interpretative;
5) potențiale și actuale;
6) izvoare de constituire (apariția și existența normei) și de calificare (criteriul de
recunoaștere a caracterului juridic al unor norme)

Secțiunea a II-a Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului și analiza acestora

20
 1) Obiceiul juridic (cutuma, uzanța)
- Definiție: Uzajul social constant și uniform acceptat ca fiind obligatoriu la nivelul
întregului grup social.
- Pentru ca o practică să fie considerată cutumă, ea trebuie să îndeplinească în mod
cumulativ două condiții:
a) condiție obiectivă, materială: practica să fie veche, îndelungată, repetată (longa
diuturna inveterata consuetudo);
b) condiție subiectivă, psihologică: regula de conduită ce reiese prin practică are un
caracter obligatoriu, în sensul că în conștiința comunității ce folosește acea practică, ea se
impune ca fiind obligatoriu de urmat – opinio necessitatis).
Cutuma în dreptul civil:
Art. 1 Cod Civil prevede izvoarele dreptului civil: legea, uzanțele și principiile generale
ale dreptului
- uzanțele reprezintă obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale (al. 6 art. 1 NCC).
- uzanțele se aplică atunci când legea nu prevede situațiile deduse judecății, iar când nu
există nici cutume, se aplică analogia dreptului (analogia legis). Dacă nu se poate aplica nici
analogia legis, atunci se va aplica analogia juris, adică se vor aplica principiile generale ale
dreptului.
- uzanțele se vor aplică numai dacă legea trimite expres la acestea și numai cele conforme
ordinii publice și bunelor moravuri.
- uzanțele trebuie probate sub două aspecte: al existenței lor și al conținutului
- uzanțele publicate în culegeri (editate de organisme autorizate în domeniu) beneficiază
de o prezumție relativă cu privire la existența lor.

Cutuma în dreptul internațional public (DIP):

- În DIP cutuma este izvor principal de drept, alături de tratat.

Cutuma în dreptul penal:

- Nicio faptă nu poate fi incriminată prin cutumă;
- Ca regulă, cutuma nu este izvor de drept în dreptul penal român.

2) Doctrina

- Definiție: Doctrina (opinio doctorum) reprezintă interpretările date de specialiștii

dreptului cu privire la fenomenul dreptului.
- În dreptul românesc, doctrina nu este izvor formal de drept.
- Cu toate acestea, opinia este un izvor indirect de drept, deoarece influențează legiuitorul
în procesul de legiferare sau pe judecător în pronunțarea soluțiilor.

3) Jurisprudența
21
 - Definiție: Jurisprudența reprezintă totalitatea soluțiilor pronunțate de hotărârile
judecătorești.

- La fel ca în cazul majorității izvoarelor de drept, rolul jurisprudenței diferă în funcție de

sistemul de drept luat spre analiză:
a) În sistemele anglo-saxone de drept: ca regulă, este izvor de drept;
b) În sistemele romano-germanice de drept: ca regulă, nu este izvor de drept.

- În România, jurisprudența, ca regulă, nu este izvor de drept. Această regulă comportă

trei excepții:
a) Jurisprudența Curții Constituționale a României;
b) Hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii;
c) Hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unei probleme de drept
(denumite hotărâri prealabile).

4) Contractul normativ
- Definiție: Contractul normativ reprezintă actul juridic reglementat expres de lege, care
are la bază două sau mai multe voințe și care conține dispoziții generale, nereglementând
drepturi și obligații pentru o parte anume.
- În dreptul internațional public întâlnim tratatul.
- În dreptul muncii întâlnim contractul colectiv de muncă.
- În dreptul constituțional întâlnim contractu privind federațiile de state.

5) Actul normativ (legea scrisă)

- Este principalul izvor de drept în sistemele de drept romano-germanice, inclusiv în
sistemul românesc de drept.
- Dreptul scris este format din totalitatea actelor normative adoptate la nivelul unui stat de
către legiuitor (Parlamentul sau Guvernul prin delegare legislativă, în România).
- Piramida actelor normative:
1) Constituția;
2) Legea Organică;
3) Legea Ordinară și Ordonanța de Guvern;
5) Hotărârile de Guvern;
6) Ordinul de ministru;
7) Ordinul de prefect;
8) Hotărârile de Consiliu Județean;
9) Dispoziție a primarului din oraș reședință de județ;
10) Hotărâre de Consiliu Local;
11) Dispoziție a primarului din oraș (altul decât reședința de județ) sau comună.

Aspecte particulare ale legii în raport cu dreptul internațional public:

22
 - în România, un tratat ratificat face parte din dreptul intern român.
- tratatele în materia drepturilor omului, dacă sunt ratificate de România și conțin
prevederi mai favorabile justițiabilului, se aplică cu prioritate față de dispozițiile interne.
- Pentru ca un tratat să aibă autoritate, acesta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ
două condiții:
a) condiția ratificării de către Parlament;
b) condiția reciprocității, adică fiecare parte să aplice tratatul în mod efectiv.

Aspecte particulare ale legii în raport cu dreptul Uniunii Europene:

- În doctrină, se vorbește despre principiul preeminenței dreptului european față de cel
intern, de unde rezultă caracterul supranațional al actelor normative europene.
- Izvoarele dreptului Uniunii Europene se împart în:
a) izvoare primare sau originare, adică tratatele constitutive ale UE (Tratatele de la Paris
și Roma, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam,
Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona).
b) izvoare secundare.
- Sunt acte europene care se aplică direct în dreptul intern românesc (Regulamentele,
deciziile etc.) și acte europene care nu se aplică direct, neavând forță obligatorie
(recomandările, avizele etc.)

(https://www.slideshare.net/beckisibbald/sources-of-eu-law-revision-notes)

Teme de reflecție
1) Care sunt izvoarele materiale importante acum în România?

23
 2) Ar trebui doctrina să devină un izvor formal de drept? Argumentați.

Test
1) Comparați legea scrisă și contractul normativ ca izvoare formale de drept.
2) În ce condiții poate cutuma să nu fie o practică îndelungată?
3) Care este raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul românesc din punct de
vederea al izvoarelor dreptului?

24
 Unitatea de învățare VI
Raportul juridic

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de raport juridic;
2) Stabilirea premiselor raportului juridic;
3) Stabilirea structurii raportului juridic;
4) Înțelegerea noțiunii de fapt juridic;
5) Aplicarea noțiunilor predate în raport cu normele juridice de ramură;
6) Raportarea noțiunilor predate în cadrul aceste unități la noțiuni predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea 1. Premisele raportului juridic

- norma juridică: descrie ipotezele de aplicare și subiectele cărora se adresează raportul
juridic;
- subiectele de drept: reprezintă un element al structurii raportului juridic, alături de
conținut și obiect;
- faptele juridice: reprezintă acele împrejurări, de obicei descrise în ipoteza normei de
drept, care produc efecte juridice în baza legii.

- Faptele juridice se clasifică în:

a) evenimente: împrejurări care nu presupun intervenția oamenilor;
pentru a produce efecte juridice este nevoie de reglementarea lor în lege.
b) acțiuni: manifestări de voință ale oamenilor care produc efecte juridice în baza
dispozițiilor legale în vigoare.

Secțiunea II. Definiția și trăsăturile raportului juridic

- Definiție: Raportul juridic reprezintă legătura, relația socială, reglementată de norma
juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanți determinați, legătură ce
poate fi apărată pe calea coerciției statale.
- Trăsăturile raportului juridic:

25
 a) Raport social: raportul se încheie întotdeauna între oameni, între persoane fizice sau
juridice;
b) Raport de suprastructură: raportul juridic nu există independent, ci se înscrie într-o
serie de raporturi de alte naturi (culturale, sociale, economice, religioase etc.).
c) Raport volițional: se încheie prin manifestarea de voință a părților raportului, posibile
datorită voinței statului de a legifera (dublu raport volițional);
d) Raport valoric: prin intermediul raportului juridic se concretizează valorile ocrotite de
norma juridică;
e) Raportul juridic este o categorie istorică: raportul juridic reflectă realitatea istorică din
perioada în care acesta există.

Secțiunea III. Structura raportului juridic

1. Subiectele raportului juridic

a) Definiția: Subiectul raportului juridic reprezintă persoana fizică sau juridică (inclusiv o
autoritate publică), care are capacitate juridică și participă la raporturile juridice și care
este apărată, la nevoie, prin forța de constrângere a statului.
b) Capacitatea juridică
- Capacitatea juridică reprezintă o premisă a calității de subiect de drept.
- Subiectele de drept se clasifică în:
i) Subiecte individuale: persoana fizică (cetățean, străin sau apatrid);
ii) Subiecte colective:
- statul: este un subiect de drept sui generis care intră atât în raporturi de drept
intern (administrative, civile, penale etc.), cât și în raporturi de drept internațional.
- autoritățile publice: acționează în baza atribuțiilor specifice în vederea exercitării
celor trei puteri în stat: legislativă, executivă, judecătorească.
- persoanele juridice: pentru a avea calitatea de subiect al raportului juridic trebuie
să îndeplinească trei condiții: (i) să aibă organizare proprie, (ii) să aibă patrimoniu
propriu și (iii) să aibă scopul de a realiza interesul general al societății.

2. Conținutul raportului juridic

- Definiție: Conținutul raportului juridic poate fi definit ca ansamblul drepturilor și
obligațiilor părților, reglementate de norma juridică.

- Definiție: Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea sau facultatea recunoscută de lege unei
persoane de a avea o anumită conduită, de a pretinde unui terț o anumită conduită și, în caz
contrar, la nevoie, de a apela la forța de constrângere a statului.
- Definiție: Obligația juridică reprezintă îndatorirea prevăzută de lege de a împlini/executa
dreptul subiectiv.

- După criteriul opozabilității dreptului, drepturile subiective se clasifică în:

26
 a) drepturi absolute: acele drepturi opozabile erga omnes și care trebuie respectate de toți;
b) drepturi relative: subiectul obligat este precis determinat în raportul juridic încheiat.

- După criteriul specificului obligației, obligațiile juridice se clasifică în:

a) obligații active: de a face sau de a da; obligă la o acțiune.
b) obligații pasive: de a nu face ceva; obligă la o inacțiune.

3. Obiectul raportului juridic

- Definiție: Obiectul raportului juridic reprezintă conduita părților, adică ansamblul acțiunilor
și inacțiunilor pe care le întreprinde fiecare titular al dreptului subiectiv în cadrul raportului
juridic.

Teme de reflecție
1) Este posibil pentru o persoană să nu se afle la un moment dat în niciun raport juridic?
2) Ar fi nevoie ca orice relație socială să fie reglementată de o normă juridică?

Test
1) Care sunt premisele raportului juridic?
2) În ce condiții poate deveni o persoană subiect al unui raport juridic?
3) Definiți conținutul raportului juridic.

27
 Unitatea de învățare VII
Actul juridic

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de act juridic;
2) Clasificarea actelor juridice în funcție de criteriile de clasificare recunoscute în
legislație sau doctrină;
3) Înțelegerea condițiilor actului juridic;
4) Corelarea noțiunii de act juridic cu noțiunile de raport juridic și normă juridică;
5) Corelarea noțiunii de act juridic cu alte noțiuni predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea I. Noțiunea de act juridic

1. Noțiune
- Drepturile subiective, element de conținut al raportului juridic, au două surse de creare:
a) actele juridice;
b) faptele juridice.

- În ceea ce privește actele juridice, spre deosebire de alte acte legislative (Codul civil
german) care se ocupă de actul juridic în general, legiuitorul român a preluat modelul
francez, astfel că și Noul Cod Civil, intrat in vigoare la 1 oct 2011, nu conține o teorie
generală a actului juridic, ci reglementează materia contractelor, dar dispozițiile privitoare la
contracte sunt aplicabile actelor juridice în general. Astfel, în Noul Cod Civil, separat de
contracte există 6 articole consacrate actului juridic unilateral și anume 1324 -1329, unde
întâlnim o definiție a actului unilateral, precum și precizarea că "Dacă prin lege nu se prevede
altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor
unilaterale."(art. 1325 NCC).

- Definiție: actul juridic reprezintă manifestarea de voință a unei persoane, în scopul de a

produce efecte juridice.
- Din această definiție rezulta două elemente esențiale:

28
a) actul juridic este un act de voință al uneia sau mai multor persoane (este un act dorit de
om);
b) actul juridic produce efecte juridice (de aceea, se si numește "juridic", pentru că efectele
pe care le produce sunt prevăzute de lege).

- Efectul juridic este ceea ce dorește și urmărește în deplină libertate și în mod conștient
autorul actului. În general, efectele juridice constau în crearea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic.

- În cazul actului juridic civil, aceste efecte constau în crearea, modificarea, sau stingerea
unui raport juridic civil concret. Acest lucru distinge actul juridic civil de alte acte din alte
ramuri.
- Concret, fie se intenționează vânzarea unui bun, fie donația, fie închirierea lui sau prestarea
unui serviciu public sau efectuarea de lucrări publice etc.
- În cazul actelor juridice, efectele se produc cu intenție, pe când în cazul faptelor juridice,
efectele se produc fără intenția autorului (ele se produc pentru că așa prevede legea, sunt
prevăzute de aceasta). Prin urmare, actul juridic este un act intențional întotdeauna (nu există
act juridic fără intenție), iar efectele lui juridice sunt cunoscute, sunt dorite, căutate a se
produce prin anticipație.
- În doctrina franceză, se subliniază că efectul juridic nu este doar obiectul actului, ci scopul
pe care îl caută autorul actului, nu doar conștiința obiectivă a actului, ci finalitatea urmărită
de autor; actul juridic este un act voit de autor, se pune accentul pe aspectul psihologic,
intelectual.

- Noţiunea de act juridic comportă, însă, o distincție între:

a) negotium, adică operațiunea în sine pe care o persoană, un subiect de drept doreşte să o
facă, din care rezultă consecințe sau efecte juridice, în baza legii;
b) instrumentum, adică documentul scris propriu-zis ce încorporează negotium, operațiunea
juridică dorită (vânzare, donație etc.).

Exemplu: încheierea unui contract de donație sau vânzare sau de închiriere a unui bun
reprezintă negotium, iar materializarea acestei operațiuni juridice într-un act pe suport hârtie,
reprezintă instrumentum. Instrumentum, uneori, este valabil numai dacă se încheie la notar,
ca în cazul vânzării unui imobil sau a donației.

2. Clasificare
În teoria generală a dreptului, actele juridice se clasifică după trei mari criterii:

a) După numărul părților :

29
- acte unilaterale: sunt rezultatul unei singure voințe (este un singur emitent al actului). În
dreptul public, în special în dreptul administrativ, există numeroase acte unilaterale: acte de
numire într-o funcție publică; diverse autorizații administrative (certificat de urbanism,
autorizație de construcție sau demolare). În dreptul privat, actele unilaterale sunt, de
asemenea, numeroase : testamentul, oferta de a contracta (oferta de vânzare, închiriere),
promisiunea de recompensă incertis personis.

Deosebirea dintre actele unilaterale în dreptul privat și cel public constă în faptul că, actele
unilaterale din dreptul public au efecte juridice exorbitante, derogatorii de la dreptul comun,
fiind mult mai constrângătoare, adeseori se impun părților, pentru că sunt acte de putere
publică, în interesul general al societății și se impun voințelor particulare. În dreptul privat,
actul unilateral își produce efectele numai cu acordul de voință al destinatarului său. La
dreptul civil se studiază în mod aprofundat toate criteriile de clasificare a actelor juridice
civile.

- acte bilaterale: sunt rezultatul voinței a două persoane. În general, au efecte inter partes
(obligă pe cei care le-au semnat). Aceste acte se numesc contracte: contractul de vânzare,
contractul de donație, de mandat, de schimb etc.

- acte multilaterale sau plurilaterale: sunt rezultatul voinței a trei sau mai multe persoane (de
ex. contractul de societate, care se încheie între minim 3 asociați). Există și contracte
normative (cum sunt contractele colective de muncă), care sunt reglementate integral sau
parțial de legiuitor.

b) După gravitatea efectelor:

- acte de conservare: sunt actele de menținere, de consolidare și de prevenire a pierderii unui

drept (ex: întreruperea termenului prescripției, înscrierea unei ipoteci, somația de plată);

- acte de administrare: actele de gestionare curentă a bunului (culegerea fructelor bunului,

încasarea chiriei, adăugarea de îmbunătățiri, efectuarea de reparații ale bunului);

- acte de dispoziție: sunt cele mai importante şi cele mai grave acte, pentru că ele angajează
viitorul patrimoniului; sunt acele acte care au ca efect fie scoaterea bunului din patrimoniu
(adică, alienarea sau înstrăinarea bunului prin vânzare-cumpărare, donație), fie prin grevarea
bunului cu o sarcină reală.

c) După scopul sau interesul urmărit

Acest criteriu se mai numește în literatura franceza și criteriul economiei generale al
operațiunii realizate de autorul actului. Concret, este vorba de interesul urmărit de părți în
momentul încheierii actului. Astfel, actele pot fi:
30
-cu titlu oneros: sunt acele acte în care ambele părți urmăresc obținerea unui folos
patrimonial (ex: contractul de vânzare a unui bun - vânzătorul este interesat să primească
prețul pentru bunul său, iar cumpărătorul este interesat să primească proprietatea bunului în
schimbul prețului plătit-; contractul de închiriere sau locațiune, contractul de rentă etc.).
-cu titlu gratuit: sunt acele acte în care doar una dintre părți primește un folos patrimonial,
fără a i se oferi celeilalte nimic în schimb (ex: donație, mecenat).

Secțiunea a II-a. Caracteristici ale actului juridic în dreptul privat

 Noul Cod Civil prevede în art. 1179 patru condiții esențiale pentru încheierea unui
contract, caracteristici care sunt aplicabile pentru încheierea oricărui act juridic:

1. capacitate juridică;
2. consimțământ;
3. obiect determinat și licit;
4. cauza licită și morală.

1) Capacitatea juridică înseamnă aptitudinea unui subiect de drept de a deveni titular de

drepturi și obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile.

- Capacitatea de a încheia acte civile reprezintă regula, vorbindu-se și despre principiul

capacității, iar incapacitatea reprezintă excepția.
- Cu privire la excepția incapacității, există două categorii de persoane care nu pot încheia
acte juridice decât prin reprezentare:
a) minorii (sub 14 ani);
b) interzisul judecătoresc.

- Minorii între 14-18 ani pot încheia acte juridice, dar cu încuviințarea părinților sau tutorelui
sau, în anumite cazuri, cu aprobarea instanței de tutelă sau cu avizul consiliului de familie.
Actele încheiate sunt de conservare, administrare a patrimoniului și acte de dispoziție foarte
simple.

2) Consimțământul înseamnă hotărârea unei părți de a încheia un act juridic, hotărâre

manifestată în exterior.
- Consimțământul poate avea, însă, două sensuri: un prim sens este cel de mai sus, adică
de voință exteriorizată, fie unilaterală (în cazul actului unilateral), fie a uneia dintre părți
(pentru actul bilateral sau plurilateral), iar un alt sens este cel de acord de voințe al
părților, în materie contractuală.

- Consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții (art. 1204 NCC):

31
 a) să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să fie exprimat de o persoană cu
discernământ;
b) să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
c) să fie exteriorizat;
d) să fie liber, adică neviciat, integru.

În cele ce urmează vom analiza fiecare condiție în parte.

a) Consimțământul trebuie exprimat de o persoană cu discernământ

- Consimțământul se consideră că a provenit de la o persoană cu discernământ, dacă este

exprimat de o persoană cu deplină capacitate de exercițiu.
- Minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă (14-18 ani) se consideră că au discernământul în
formare.
- Se consideră că nu au discernământ două categorii de persoane:
-minorii sub 14 ani
-interzisul judecătoresc (alienat mintal, etc.).

b) Să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice

- Consimțământul produce efecte juridice ca o consecință a manifestării de voință în sensul
de a-și asuma rezultatele actului juridic încheiat.
- Consimțământul nu produce efecte juridice în următoarele situații:
i) dacă manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa);
ii) să nu fie făcută sub condiție suspensivă pur potestativă din partea persoanei care se obligă
(de ex., "mă oblig dacă vreau");
iii) manifestarea de voință a fost prea slabă, creând îndoieli asupra faptului că partea dorește
să încheie actul juridic;
iv) manifestarea de voință s-a făcut cu o anumită rezervă psihologică - rezervatio mentalis -
(este cazul actului fictiv).

c) Să fie exteriorizat
- Părțile au deplină libertate să-și stabilească atât actul juridic (operațiunea pe care și-o
doresc să o încheie) adică să determine fondul sau conținutul actului, cât și forma acestuia.
Este principiul consensualismului, conform căruia părțile sunt libere să-și aleagă forma de
exteriorizare a manifestărilor de voință.
- Contractele pot fi consensuale atunci când încheierea lor e valabilă prin realizarea
consensului sau acordului de voință. Ele pot fi solemne atunci când încheierea lor e supusă
formei autentice.
- Pot fi contracte reale atunci când se cere remiterea bunului. (ex: contractul de împrumut).

32
- Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau implicit. În cazul actelor solemne se
cere, însă, ca exteriorizarea să fie expresă.
- Exteriorizarea tacită sau implicită rezultă din anumite gesturi și fapte neîndoielnice (ex: acte
de conservare a moștenirii care arată acceptarea acestora). Exteriorizarea poate fi făcută
verbal, în scris sau prin faptele neîndoielnice.
- În doctrină s-a pus problema dacă tăcerea are valoare juridică. Răspunsul este negativ, cu 3
excepții:
- dacă legea prevede expres acest lucru;
- potrivit obiceiului zonei sau uzurilor profesionale;
- prin voința părților, dacă acestea atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică.

d) Să fie liber, adică neviciat, integru

- Legiuitorul român a reținut următoarele vicii de consimțământ: eroarea, dolul, violența,

leziunea.

I) Definiție: Eroarea este falsa reprezentare a realității cu ocazia încheierii actului

juridic.

 În funcție de gravitate şi de consecințele care intervin, eroarea poate fi:

a) esențială;
b) neesențială.

a) Eroarea esențială este de 4 categorii, după cum urmează:

- error in negotium: când poartă asupra naturii sau obiectului actului juridic (o parte crede că
încheie un act juridic, de ex. vânzarea unui bun, iar cealaltă crede că încheie un alt act, de ex.
un contract de locaţiune a bunului);
- error in corpore: când poartă asupra bunului din contract (de ex. una din părţi crede că
încheie actul cu privire la o casă sau teren de la adresa X, iar cealaltă parte crede că imobilul
respectiv este cel de la adresa Y);
- error in substantiam, când eroarea poartă asupra calităților substanţiale ale obiectului
prestaţiei sau asupra altei împrejurări pe care părţile o consideră esenţială, în sensul că în
absența ei actul nu s-ar fi încheiat. Eroarea „se referă la conduita părţilor, adică la acțiunile
sau inacțiunile la care sunt obligate părţile şi care privesc, de regulă, un bun. Prin urmare,
eroarea poate privi atât natura şi calitățile esențiale determinante ale conduitei părţilor la
încheierea actului juridic, cât şi natura şi calitățile determinante ale bunului, privit în
materialitatea sa, în absența cărora actul juridic n-ar fi fost încheiat.”
- error in personam: când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calităţi a
acesteia (de ex. când o parte crede că contractează cu adevăratul proprietar, iar în realitate,
este un detentor precar al bunului).

33
b) Eroarea neesenţială sau indiferentă= este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea actului juridic. Noul Cod Civil prevede anumite cazuri de eroare
neesenţială: eroare cu privire la simplele motive ale contractului, dacă părţile nu au
considerat asemenea motive ca hotărâtoare; simpla eroare de calcul într-un contract, dacă nu
a fost determinantă pentru încheierea contractului.
 După natura realității fals reprezentate, eroarea este:

- de fapt: poartă asupra unor împrejurări, unor circumstanțe existente la încheierea actului.
- de drept: poartă, în momentul încheierii actului, asupra existenței sau conținutului unei
dispoziții legale (a unei norme juridice).

 După cum eroarea poate fi sau nu imputată (reproșată) părţii aflate în eroare, întâlnim:
- eroare scuzabilă: când nu poate fi reproșată părţii care a avut falsa reprezentare a realității
atunci când a încheiat actul juridic. Acest lucru înseamnă că eroarea nu s-a produs din
neglijența sau neinformarea părţii.
- eroare nescuzabilă: atunci când faptul sau împrejurarea care au determinat falsa
reprezentare a realității puteau fi cunoscute, cu diligențe rezonabile. Caracterul scuzabil se
judecă de la caz la caz (se apreciază în concret în raport cu circumstanțele cauzei).

II. Definiție: Dolul înseamnă determinarea unei persoane de a încheia un act juridic prin
folosirea de mijloace viclene. În doctrină, i se mai spune şi eroare provocată, eroarea propriu-
zisă fiind considerată o eroare spontană.

 Dolul este format din două elemente:

- un element material, obiectiv: utilizarea de manopere frauduloase, mijloace viclene etc. care
determină inducerea în eroare;
- un element psihologic, intențional, subiectiv: intenția de a induce în eroare, cu scopul de a
obține încheierea actului juridic.

- Atunci când elementul obiectiv, material constă într-o omisiune, care determină o persoană
să încheie un act juridic, dolul se numeşte dol prin reticență.

III. Definiție: Violența înseamnă amenințarea unei persoane cu un rău care produce o
temere, temere ce o determină să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

- Răul cu care se amenință poate consta într-o constrângere fizică sau psihică. Există două
criterii de clasificare a violenței:

a) după natura răului cu care se amenință:

-violența poate fi fizică, atunci când se referă la integritatea persoanei sau a bunurilor sale;

34
-violența poate fi morală, când privește onoarea, demnitatea unei persoane sau a familiei sale.

b) după caracterul amenințării:

- amenințarea poate fi legitimă (sau justă) şi nu constituie viciu de consimțământ.
De exemplu, când o persoană este amenințată că, dacă nu respectă legea, va fi dată în
judecată, pentru a intra în legalitate.
- amenințarea poate fi nelegitimă (sau injustă), când induce o temere fără drept, unei
persoane, viciindu-i consimțământul la încheierea actului juridic.

 Violenta este compusă şi ea dintr-un:

- element obiectiv, exterior şi anume, amenințarea concretă cu un rău;
- element subiectiv, intern şi anume, provocarea unei temeri celui amenințat.

IV. Definiție: Leziunea înseamnă prejudiciul material sau paguba pe care o suferă una
din parți, din cauza valorii disproporționate a contraprestației, existente la momentul
încheierii actului juridic.

- Leziunea se clasifică în:

a) leziunea în cazul minorului;
b) leziunea în cazul majorului.

Viciile de consimțământ se sancționează cu anularea actului.

3. Obiectul actului juridic

- Obiectul actului poate fi definit ca reprezentând operațiunea juridică încheiată, adică, în

mod concret, conduita părților (constând în acțiuni sau inacțiuni), care rezultă din actul
juridic încheiat.

 În Noul Cod Civil (art. 1226 alin. 1), se vorbeşte şi despre obiectul obligaţiei, care
reprezintă „prestaţia la care se angajează debitorul.” Obiectul obligaţiei nu trebuie
confundat cu obiectul actului.
 Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul actului juridic sunt următoarele:
a) să fie determinat sau determinabil: prestaţia trebuie să fie identificată sau să permită
identificarea în mod clar şi, la fel, obiectul derivat, bunul actului juridic.
b) să fie licit: obiectul nu trebuie să contravină bunelor moravuri, ordinii publice sau să fie
prohibit de lege.
c) să existe: obiectul trebuie să aibă o existenţă certă, reală, în momentul încheierii actului. Şi
un bun viitor, însă, se consideră că poate fi obiect al actului juridic.
d) să fie posibil: prestaţia să nu fie imposibil de îndeplinit pentru oricine, în mod obiectiv.
35
e) să fie în circuitul civil: condiţia se referă la bunul actului juridic, ca obiect derivat al
acestuia şi înseamnă bunul care poate fi dobândit sau înstrăinat prin acte juridice civile.
f) să fie o faptă personală a persoanei care se obligă (această persoană trebuie să fie titularul
dreptului): nimeni nu poate fi obligat la nimic decât prin voinţa sa. În doctrină, se apreciază
că „o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci numai propria sa faptă, cu
excepţia ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane.”
g) existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de lege: actul
juridic ce are ca obiect derivat anumite bunuri, nu poate fi încheiat în absenţa autorizaţiilor
sau a altor condiţii speciale.

4. Cauza actului
 Definiție: Este definită ca motivul care determină părțile să încheie actul juridic.
De fapt, este obiectivul părților și reprezintă un element de validitate a actului juridic. Este
reglementata in art.1235 și 1236 din Noul Cod Civil, unde întâlnim și condițiile pe care
aceasta trebuie sa le întrunească:
a) sa existe, adică fiecare parte a actului juridic trebuie să aibă capacitatea de a-și
reprezenta corect faptele și consecințele care decurg din ele;
b) sa fie licită, adică să nu fie contrară legii și ordinii publice;
c) să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri.

 Sancțiunea pentru nerespectarea celor patru condiții de validitate a actului juridic

(condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ) este nulitatea relativa sau nulitatea
absoluta.
 Pe lângă aceste patru condiții de fond pentru încheierea unui act juridic, există și
condiții de formă.
 Forma actului juridic se definește ca modalitatea în care se exteriorizează voința
părților, făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil
concret.

 Forma actului juridic poate fi cerută:

- ad validitatem (sau ad solemnitatem), cerută pentru înseși încheierea valabilă a
actului, adică, actul nu se consideră valabil încheiat și deci, producător de efecte
juridice, decât dacă se încheie în forma cerută de lege, forma scrisă, autentică (de ex.,
contractul de donație se cere a fi încheiat în formă autentică, la notar);
- ad probationem, forma scrisă se încheie din motive de probă, pentru a putea dovedi
mai ușor existența actului juridic; contractul este valabil încheiat din momentul
realizării acordului de voință și fără forma scrisă, dar, pentru a-l dovedi, se încheie în
această formă, iar, dacă nu se respectă forma scrisă, el nu poate fi dovedit prin alt
mijloc de probă;

36
  Forma pentru opozabilitate față de terți înseamnă formalitățile care trebuie îndeplinite
pentru a face actul opozabil persoanelor care n-au participat la încheierea lui, dar care
pot fi prejudiciate prin efectele actului juridic. Este o formă obligatorie, în cazul unor
acte juridice civile, cum ar fi: înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau
în cartea funciară a contractelor de concesiune; înregistrarea operațiunilor privind
ipotecile mobiliare în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare; publicitatea
constituirii gajului bunurilor mobile corporale etc.

Secțiunea a III-a. Caracteristici ale actului juridic în dreptul public

 În dreptul administrativ, actele juridice au forma actelor administrative și a

contractelor (în dreptul francez, aceste contracte țin tot de dreptul privat). Doctrina și
jurisprudența franceză au admis că sunt acte administrative și actele care emană de la
un organism privat care exercită un serviciu public administrativ.

 Actele administrative au ca principal scop organizarea legii. Sunt acte secundum

legem, care dezvoltă dispozițiile primare din legi.

 Definiție Actul administrativ poate fi definit ca manifestarea unilaterală şi expresă de

voință a autorităților administrației publice sau a persoanelor private autorizate de
acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi şi obligaţii corelative şi care
reprezintă principala formă juridică de activitate a administrației publice.

 Actele administrative pot fi clasificate după următoarele criterii:

A. După întinderea efectelor juridice:

- acte cu caracter normativ: dau expresie voinței generale, concretizate într-o lege lato
sensu şi produc efecte erga omnes, opozabile tuturor;
- acte cu caracter individual: actele individuale privesc o anumită persoană, dau expresie
unui interes particular şi produc efecte numai fată de acea persoană. Astfel de acte sunt:
actele de numire într-o funcție publică, diverse autorizații (de construire, de demolare
etc.).

B. După autoritatea de la care emană:

- acte unilaterale, sunt actele emise de o singură autoritate (ordinele miniștrilor,
prefectului, decretele Președintelui, dispoziția primarului);
- acte bi- sau multilaterale, sunt emise de mai multe autorități sau o autoritate colectivă
(Ordonanţele Guvernului, Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, Hotărârile de Guvern).

37
 C. După natura juridică a emitentului:
- acte ale autorităţilor administrative;
- acte ale altor autorităţi publice, dar neadministrative;
- acte ale persoanelor private autorizate să presteze servicii publice;

D. După forma lor:

- act administrativ tipic: costă într-o acţiune; are forma scrisă;
-act administrativ atipic: este refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere sau tăcerea
administrativă, precum şi actul administrativ-jurisdicţional. Tăcerea administrativă sau
refuzul nejustificat înseamnă o inacţiune, o abţinere de la a face ceva. Actul
administrativ-jurisdicţional este actul emis de o autoritate administrativă, cu atribuţii
jurisdicţionale, folosind procedura contradictorialităţii şi care asigură dreptul la apărare
(de ex., actele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării etc.)

 Actele unilaterale presupun, de regulă, o singură manifestare de voință (din partea unei
singure autorități), dar există autori care susțin că manifestarea de voință poate fi
considerată unilaterală, indiferent dacă e vorba de o autoritate administrativă individuală
sau colectivă.

 Contractele administrative sunt rezultatul a cel puțin două voințe, însă, întotdeauna una
dintre părți este o autoritate publică. Contractul administrativ este reglementat de o lege și
conține dispoziții exorbitante (derogatorii de la dreptul comun, dreptul civil).
- Prin contracte, administrația publică poate încredința organizarea un serviciu public cu
efectuarea unei lucrări publice. Astfel, o persoană privată poate distribui apa potabilă; se
poate ocupa de gospodărirea comunală, de canalizarea unei localități etc.

 Trăsăturile actului administrativ sunt următoarele:

1) actul administrativ reprezintă forma juridică principală a activității administrației publice:

administrația publică are mai multe forme prin care își desfășoară activitatea, dar actul
administrativ este cel mai important;
2) este o manifestare unilaterală şi expresă de voință, supus unui regim de drept public;
3) este supus controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ şi nu
controlului de drept comun;
4) este un act de putere publică, întotdeauna emitentul actului este o autoritate publică sau o
entitate privată autorizată să presteze servicii publice;
5) este obligatoriu pentru toate subiecte de drept (pentru autoritatea emitentă, pentru cea
superioară şi pentru autoritatea inferioară); creează, modifică sau stinge drepturi şi
obligaţii de drept public;

38
6) este executoriu prin el însuși: se execută din oficiu, pentru că este emis de o autoritate
publică.

 În dreptul internațional public actele juridice sunt tratatele internaționale, care sunt
acte încheiate între două sau mai multe state sau organizații internaționale, precum şi
actele unilaterale.

Definiție: Tratatul internațional poate fi definit ca acordul de voință între două sau mai
mult subiecte de drept internațional, reglementat de dreptul internațional şi care produce
efecte juridice, care constau în crearea, modificarea sau desființarea de norme juridice
internaționale.

- Obiectul tratatelor îl reprezintă stabilirea de reguli între state, dar și crearea de

organizații internaționale, crearea unei ordini juridice speciale (de ex: ordinea juridică a
UE).
- Tratatul se mai numeşte si convenție, acord, carta.

 Tratatele se pot clasifica în:

A. După numărul părţilor care le încheie:

- bilaterale: sunt acordurile încheiate între două state;
- multilaterale: sunt încheiate între mai mult de două state. Pot fi tratate cu vocație
universală, deschise participării oricărui stat, dar pot fi şi cu caracter restrâns, destinate
numai unui număr limitat de state .

B. După forma de încheiere:

- tratate solemne: necesită după semnare aprobarea (prin ratificare, aprobare etc.) de către
autoritățile naționale ale fiecărui stat;
- tratate/acorduri în formă simplificată: produc efecte din momentul semnării de către
reprezentantul statului-parte.

C. După statutul părţilor:

- tratate încheiate între state;
- tratate încheiate între state şi organizațiile internaționale;
- tratate încheiate între organizațiile internaționale.

 Actele unilaterale sunt acte ale statelor şi organizațiilor internaționale, cum ar fi:
promisiunea, renunțarea, recunoașterea, protestul.

39
 Definiție: Promisiunea este o declarație unilaterală a unui stat, făcută cu intenția de a crea
drepturi sau obligaţii noi; actul prin care se promite nu e necesar să aibă un destinatar
determinat.
Definiție: Renunțarea înseamnă stingerea unui drept al statului.
Definiție: Recunoașterea este un act individual cu privire la apariția unui nou stat sau
guvern, prin care se autentifică personalitatea juridică a acestora.
Definiție: Protestul este un act unilateral, valabil fie în formă orală, fie în formă scrisă,
prin care statul nu este de acord cu o anumită politică internațională, un anumit act juridic
sau o normă cutumiară în formare.

 În cazul Uniunii Europene există două categorii de tratate:

- tratatele primare sau constitutive, care formează dreptul comunitar originar şi
- tratatele secundare.
 Adoptarea de acte de către instituțiile UE a dus la crearea dreptului comunitar derivat
(este vorba de acte normative comunitare ce deriva din dreptul originar (de ex.:
Regulamentele sunt direct aplicabile dreptului intern, directivele trebuie transpuse printr-
o lege naționala in dreptul intern). Dreptul originar şi cel derivat formează o nouă ramură
de drept, dreptul european sau dreptul Uniunii Europene.

Teme de reflecție
1) Este orice act juridic un contract?
2) Care sunt diferențele și asemănările între actele juridice de drept privat și actele juridice
de drept public ?

Test
1) Analizați particularități actului juridic în dreptul public.
2) Analizați viciile de consimțământ.
3) Dați exemple de două criterii de clasificare a actelor juridice.

40
 Partea a II-a
Dreptul ca realitate normativă

41
 Unitatea de învățare VIII
Crearea și realizarea dreptului

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunilor de act normative, tehnică de elaborare, tehnică juridică și tehnică
legislativă;
2) Înțelegerea principiilor legiferării;
3) Prezentarea limbajului juridic și a noțiunilor conexe;
4) Înțelegerea noțiunii realizării dreptului și a formelor sale;
5) Corelarea tuturor noțiunilor predate în cadrul acestei unități, între ele și cu noțiunile
predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea I. Actele normative. Tehnica de elaborare. Noțiunea tehnicii juridice și a tehnicii

legislative

- Crearea dreptului sau construcția dreptului (denumită ca atare în doctrina franceză) reprezintă
atât o știință, cât și o artă;
- este vorba de arta de a surprinde relațiile sociale și de a le armoniza în construcții juridice
durabile, capabile să anticipeze evoluția relațiilor sociale;
-construcțiile juridice constau în concepte, categorii, clasificări, calificări juridice, procedee
juridice, limbaj juridic.

 Definiție: Tehnica de elaborare a unui act normativ înseamnă folosirea conceptelor,

pentru că dreptul nu poate fi creat fără abstractizare și gruparea unor elemente esențiale
pentru o anumită instituție juridică, care permit caracterizarea acesteia.

 Definiție: Categoriile juridice grupează relațiile sociale care au trăsături comune și care se
supun aceluiași regim juridic (regimul lor este identic).
- categoria ajută clasificările (ex: categoria de act juridic se clasifică în acte unilaterale și
contracte)

42
Pentru a putea înțelege mai bine tehnica de creare actului normativ, este necesară clarificarea
noțiunii de tehnică juridică și a noțiunii de tehnică legislativă.

 Definiție: Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care

relațiile sociale dobândesc formă juridică, devenind drept (norme juridice) și se
realizează.

 Definiție: Tehnica legislativă reprezintă o parte a tehnicii juridice, ce constă în soluții

normative create de legiuitor, prin utilizarea de metode și procedee juridice.

Presupune două etape: selectarea relațiilor sociale care trebuie reglementate și formularea
idealului juridic ce trebuie să le exprime prin intermediul normei de drept.

 Acțiunea de legiferare și folosirea tehnicii legislative sunt apanajul statului și au la bază o

serie de principii fundamentale, denumite principii de legiferare, obligatoriu a fi
respectate în elaborarea oricărui act normativ, indiferent de forța juridică pe care o are în
ierarhia actelor normative.

 Sediul materiei elaborării actelor normative este Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Secțiunea a II-a. Principiile legiferării

Sunt 4 principii:

1. Principiul fundamentării științifice a actelor normative:

- înainte de legiferare, legiuitorul trebuie să se documenteze în privința domeniilor noi de
reglementare, acest lucru însemnând analize economice, sociologice, culturale, analize
științifice etc., în scopul asigurării unei corelații juste între fapte și drept;
- sunt mai multe etape: selectarea situațiilor de fapt care reclamă reglementare, emiterea
de judecăți de valoare cu privire la acestea în scopul transformării în reguli de drept,
analiza efectelor juridice ale viitoarei reglementări, impactul viitoarei reglementări
(costurile sociale, oportunitatea acesteia).

2. Principiul asigurării echilibrului între dinamica și statica dreptului

- Regula este că norma juridică trebuie să fie stabilă (stabilitatea formează statica
dreptului);
- Excepția este reprezentată de modificarea normei juridice (reprezintă partea dinamică a
dreptului)

43
 - Uneori, modificările sunt atât de dese, întrucât excepția se transformă în regulă și se
pierde echilibrul și armonia dreptului. Scopul legiuitorului este de a reglementa de la
început într-o manieră anticipativ-creatoare, în vederea asigurării stabilității normelor
(pentru că atunci când dreptul corespunde relațiilor sociale și nu va fi în decalaj față de
realitate, normele sale nu trebuie să se modifice pentru a se adapta noilor realități sociale,
bucurându-se de stabilitate).

3. Principiul corelării sistemului actelor normative

 Actele normative nu au o existență izolată, nu sunt rupte unele de altele. Ele produc
efecte juridice, astfel că este necesară corelarea lor în procesul de legiferare, pentru a
evita paralelismele în reglementare.
 Adoptarea unui act normativ nou implică și abrogarea actelor normative subsecvente
actului principal, cu forță juridică inferioară legii.

4. Principiul accesibilității și al economiei de mijloace în elaborarea normativă

Respectarea principiului presupune mai multe etape:
i) alegerea formei exterioare a actului normativ: Lege, OG, OUG, HG etc.
ii) alegerea modalității de reglementare a conduitei prin norme imperativ, permisive
etc.
iii) alegerea procedeelor de conceptualizare și a limbajului juridic, adică folosirea
prezumțiilor și a ficțiunilor juridice.

 Definiție: Prezumțiile sunt procedee tehnice constând în consecințe ce sunt trase de

legiuitor de la un fapt cunoscut pentru un fapt necunoscut (prezumția cunoașterii legii,
prezumția de paternitate).
 Definiție: Ficțiunile juridice reprezintă procedee tehnice prin care un fapt este considerat
de legiuitor ca existent sau stabilit, deși el nu există sau nu a fost stabilit (persoana
juridică, persoana incapabilă permanent).
 Definiție: Sistematizarea actului normativ reprezintă încorporarea și codificarea normelor
juridice în vederea realizării unei economii eficiente a actului normativ.

 Părțile constitutive ale actului normativ sunt expunerea de motive, titlul (elementul de
identificare), preambulul (scopul și motivarea actul normativ), formula introductivă (baza
constituțională sau legală), dispozițiile generale, dispoziții de conținut, dispoziții finale și
tranzitorii, anexele (fac parte din lege și au aceeași forță juridică).

 Elementele de structură sunt articolul (alineate sau paragrafe), se numerotează cu cifre

arabe; articolele noi fără numerotare primesc indice.

Secțiunea a III-a. Limbajul juridic

Limbajul juridic se structurează în funcție de conceptele și categoriile folosite.
44
  Stilul legiuitorului trebuie să fie clar, concis, să spună cât mai mult în cât mai puține
cuvinte.
 Crearea unei norme juridice înseamnă apariția de concepte și de categorii.

Definiție: Conceptele sunt create prin abstractizare, sunt definite de legiuitor sau de judecător.
Trecerea de la fapte la concepte se face prin calificare juridică.

Definiție: Categoriile grupează mai multe fenomene care au trăsături comune și care se supun
unui regim identic.
- categoriile determină clasificări (actele juridice se clasifică în acte unilaterale și contracte;
contractele se clasifică în contracte unilaterale și sinalagmatice etc.)

 Limbajul juridic presupune folosirea unui vocabular juridic și a unui discurs juridic.

a. Definiție: Vocabularul juridic reprezintă un ansamblu de cuvinte care au sens juridic, de cel
puțin 10.000 de cuvinte.
b. Definiție: Discursul juridic reprezintă exprimarea normei juridice, a raționamentelor juridice
sau a realităților juridice prin întrebuințarea vocabularului juridic.
- generalitatea normei juridice presupune utilizarea de pronume sau adjective nedefinite (unul,
fiecare, toți, orice persoană etc.)

 Tendințele actuale ale limbajului juridic sunt de simplificare a acestuia, de eliminare a

cuvintelor desuete etc. și de a utiliza un stil concentrat, lapidar, clar și concis.

 Dificultăți ridicate de utilizarea limbajului juridic

- polisemia (același termen poate avea o semnificație ordinară și o semnificație juridică);
- sinonimia (rară și nu ridică probleme când e folosită corect).

Secțiunea a IV-a. Noțiunea realizării dreptului

Definiția: Realizarea dreptului reprezintă procesul de transpunere în practică a normelor juridice,
prin care subiectele de drept respectă și execută normele juridice, iar autoritățile statale le aplică,
în funcție de competența lor.
 în cazul încălcării normelor de drept, autoritățile statale acționează în vederea restabilirii
acesteia, realizând, astfel, dreptul.
Definiția: Realizarea dreptului înseamnă analiza modului în care societatea receptează și
agreează dreptul, având o atitudine de conformare sau nu.

Secțiunea a V-a. Formele realizării dreptului

1. Realizarea dreptului prin executarea și respectarea lui de bunăvoie de către cetățeni.

45
- presupune subordonarea față de conduita-tip, subordonare ce înseamnă acte de respectare a
normei juridice sau acte de punere în aplicare.
2. Aplicarea dreptului de către autoritățile statale

 Definiție: Aplicarea dreptului înseamnă un sistem de acțiuni statale pentru punerea în

practică a normei juridice.

 Noțiunea și trăsăturile actului de aplicare a dreptului, prin raportare la actul normativ:

a. crearea actului normativ este rezervată doar unor autorități ale statului; aplicarea poate fi
realizată de orice autoritate a statului;
b. actul normativ are caracter general, impersonal, tipic; actul de aplicare este individual
c. elaborarea actului normativ este subordonată unor reguli metodologice de tehnică
legislativă;
d. actul normativ este diferit de actul de aplicare au conținut, scop și finalitate diferite.
e. actul normativ este impersonal, difuz, acționează până la scoaterea sa din vigoare; actul de
aplicare doar până la adoptarea sa.
f. actul de aplicare reprezintă voința unui singure autorități a statului
g. controlul legalității actului de aplicare este un control ierarhic sau un control judecătoresc.

 Fazele procesului de aplicare a dreptului sunt:

1. Stabilirea stării de fapt (împrejurările cauzei);
2. Alegerea normei de drept;
3. Interpretarea normei juridice;
4. Elaborarea și emiterea actului de aplicare.

Teme de reflecție:
1) Poate fi condus procesul de legiferare de către factorul politic conform tuturor exigențelor
politice?
2) Ce este mai benefică pentru o societate: realizarea dreptului de bunăvoie de către cetățeni
sau realizarea dreptului de către autoritățile statului?

Test
1) Realizarea dreptului de către autoritățile publice.
2) Limbajul juridic.
3) Analizați principiile legiferării.

46
 Unitatea de învățare IX
Tipologia dreptului. Sistemul dreptului

Durată parcurgere unitate : 3 ore ;

Obiective :
1) Înțelegerea noțiunii de tipologie a dreptului și clasificarea tipurilor dreptului ;
2) Înțelegerea noțiunii de sistem național de drept ;
3) Înțelegerea noțiunii de familie şi de sistem național de drept ;
4) Înțelegerea caracteristicilor generale ale principalelor familii de sisteme naționale de
drept;
5) Plasarea sistemului românesc de drept între celelalte sisteme naționale de drept
studiate ;
6) Înțelegerea clasificării în drept public – drept privat;
7) Corelarea noțiunilor studiate în această unitate cu noțiunile studiate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea 1. Noțiunea tipologiei dreptului

 Definiție: A tipologiza înseamnă a clasifica, a stabili categorii după criterii comune.
Dreptul este un sistem, o grupare ordonată de norme, aplicabile la un moment dat, pe un
anumit teritoriu.
- Există sisteme suprapuse de drept, iar pentru a putea coexista în mod armonios, se pune
problema tipologiei, a clasificării acestora, pentru a desprinde trăsăturile caracteristice,
asemănările şi deosebirile.
 Însă, tipologia „implică neluarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative
pentru scopul dat, întrucât orice tipologie este subordonată unor scopuri ale cercetării,
mai ales în ceea ce priveşte stabilirea unor uniformităţi şi a valorii explicative.”, pentru a
realiza formarea tipului.
 În doctrină, se arată că tipul se poate clasifica în:
a) tip euristic (reflectă scopul);
b) tipul polar (reflectă ordinea serială);
c) tipul pur (se referă la caracterul însuşirilor);
d) tipul clasificator (arată categoria şi funcţia).

47
  Tipologia juridică este folosită încă din dreptul roman (tipul lui pater familias) şi „sunt
realizate în drept prin considerarea elementelor şi a relațiilor reale din viaţa juridică
pentru a putea cunoaşte mai precis ce mecanisme sau relaţii structurale au fost stabilite
într-o arie de probleme juridice.”
 Dreptul nu reprezintă o simplă alăturare de norme juridice, o simplă grupare, ci o
sistematizare după criterii precise, clare, ce permit analiza.

Definiție: sistemul dreptului înseamnă totalitatea ramurilor şi a instituţiilor juridice.

- Sistemul dreptului nu trebuie să se confunde cu sistemul juridic sau cu sistemul
legislației.

 Definiție: Sistemul juridic este o parte a realității sociale, el cuprinde totalitatea

raporturilor juridice, iar sistemul legislației cuprinde ansamblul actelor normative dintr-
un stat.

 Elementul fundamental, de bază al sistemului dreptului îl reprezintă, însă, norma juridică,

considerată de mulți autori ca fiind celula de bază a dreptului sau sistemul elementar al
acestuia, pentru că în alcătuirea sistemului dreptului totul pleacă de la normă, care se
grupează cu alte norme ce reglementează relații sociale înrudite între ele, creând astfel o
instituție juridică. La rândul lor, instituțiile juridice se grupează în ramuri. Instituțiile
juridice și ramurile de drept sunt criterii de structurare a sistemului de drept.

Secțiunea a II-a. Sistemul dreptului

 În literatura de specialitate, se afirmă, însă, că sistemul dreptului înseamnă, de fapt,

sisteme de drept, pentru că ʺnu există un sistem anume de drept, ci sisteme de drept, care
au variat și variază în spațiu și în timp.ʺ
 Ideea de sistem de drept este cunoscută încă din antichitate, din Grecia, chiar dacă
termenul de sistem nu a fost consacrat ca atare. În dreptul roman, întâlnim o tendință de
sistematizare, dar s-a spus că încă lipsește în această perioadă antică „o linie directoare a
sistemului dreptului, și anume că regula generală este elementul esențial al dreptului.ʺ
Abia din secolul al XIII-lea, dreptul este văzut ca un sistem, fundamentat pe conceptele
de unitate, coerență, ierarhie a normelor, punându-se accentul pe analiza sistemică.

 Astfel, din punct de vedere al evoluției istorice, sistemele de drept se pot clasifica în:
- dreptul sclavagist – corespunde Antichității;
- dreptul feudal;
- dreptul modern;
- dreptul contemporan sau dreptul pozitiv (actualmente în vigoare).

48
  Din punct de vedere al bazinului de civilizație juridică, dreptul se poate clasifica în
familii sau sisteme:
- familia dreptului anglo-saxon;
- familia dreptului romano-germanic;
- sistemul musulman (islamic);
- sistemul hindus;
- sisteme atipice (sistemul scandinav, sistemul japonez, sistemul chinez, sistemul israelian de
drept);
- sistemul african.
 În lume există mai multe sisteme de drept, iar coexistența lor este firească, pentru că nu
poate exista un sistem de drept identic pentru toate statele. Dreptul este național. Cu
toate acestea, anumite modele au influențat alte state (de ex. Japonia este un model pentru
Coreea de Sud, Franța pentru o parte din statele europene și nordul Africii).

 Vom face o analiză sintetică a principalelor familii de drept, nu vom urmări, însă, să
ierarhizăm sistemele de drept, adică să stabilim dacă un sistem este mai bun ca altul, dar
vom folosi metoda comparativă pentru că studiul unui sistem de drept înseamnă a
înțelege structura lui, sistemul lui politic, instituțiile sale fundamentale.

1. Familia dreptului anglo-saxon

În cadrul acestei familii, vom analiza succint:
a) Dreptul englez
b) Dreptul american

Dreptul englez

a) Dreptul englez presupune abordarea a trei probleme:

- Structura sistemului;
- Sistemul jurisdictional
- Izvoarele sistemului

 Structura tripartită, sistemul britanic fiind împărțit în:

- Common law;
- Equity law;
- Statute law.

Common law (dreptul comun) este un adevărat sistem juridic pentru că el cuprinde soluțiile
jurisprudențiale. Are trei elemente constitutive:
- un ansamblu de reguli de procedură. Procedura precede fondul, întotdeauna, idee concentrată
în formula ʺRemedies precede rightsʺ (de ex. foarte multe litigii se soluționează pe excepții de

49
procedură; procedura trebuie verificată prima, pentru că dacă există un incident de procedură,
atunci litigiul este respins din start).
- un ansamblu de soluții de fond. Sunt pronunțate de judecător. Atunci când există un vid
juridic, judecătorul englez pronunță soluția considerată cea mai rezonabilă. El apelează la
normele cutumiare locale, referindu-se și la soluții canonice, reținând ceea ce este rezonabil.
Dreptul roman a pătruns foarte puțin în Marea Britanie, dar a exercitat o anumită influență. De
aceea, common law este fundamentul sistemului britanic.
- o metodă de lucru, pentru că judecătorul caută în precedente soluțiile pe care să le aplice în
spețele deduse judecății. Acest lucru este practicat din dorința de a evita pronunțarea unor soluții
arbitrare.

Equity law este un corp de soluții complementare sistemului de common law. Prin urmare, rolul
central revine tot lui common law, de aceea, s-a spus că equity follows the law. De exemplu, dacă
se cere executarea unei obligații contractuale, executarea se poate face după regulile lui equity,
dacă obligația este, însă, prevăzută de common law, atunci trebuie să se respecte regulile acestui
ultim corp. Dacă sistemul de common law nu recunoaște existența obligației, equity nu o poate
executa.

Statute law înseamnă legea scrisa. Aceasta a treia parte a sistemului englez de drept rezultă din
structura statală, din forma de guvernământ a Marii Britanii, respectiv monarhie constituțională.
Au fost adoptate legi în materia dreptului muncii, a dreptului social, în materia sănătății, în
materia cooperării internaționale.
 Sistemul jurisdicțional

- Există două categorii de jurisdicții superioare:

Supreme Court of UK, Curtea Supremă a Marii Britanii, care a fost creată prin
Constitutional Reform Act în 2005 și care a fost prevăzută să funcționeze ca atare abia din 2009.
Ea înlocuiește Camera Lorzilor, care era instanța supremă până atunci. Judecă recursurile în
ultimă instanță.
Senior Courts of England and Wales, din care fac parte trei curți: High Court și Crown
Court (reprezintă gradul 1 de jurisdicție) și Curtea de apel (gradul 2 de jurisdicție). High Court of
Justice are 3 camere (secții) și judecă în materie civilă și de familie. Crown Court este curtea
superioară în materie penală, litigii penale deosebit de grave, are rang de High Court, dar este
separată de aceasta. Court of Appeal reprezintă al II-lea grad de jurisdicție; are competențe atât în
materie civilă, cât și în materie penală, dar este diferită de o curte de apel din familia romano-
germanică, pentru că soluționează definitiv majoritatea litigiilor, astfel încât la jurisdicțiile
superioare ajunge un număr extrem de redus de cauze.
Comitetul judiciar al consiliului privat al reginei judecă recursurile formulate împotriva
hotărârilor judecătorești pronunțate de Curțile supreme din statele supreme ale
Commonwealthului (Australia, Noua Zeelanda).

50
 Jurisdicțiile inferioare (ordinare) există atât în materie civilă, cât și în materie penală. În
materie administrativă există un contencios cvasijudiciar, adică administrativo-judiciar,
neexistând jurisdicții administrative separate.

 Izvoarele sistemului englez de drept

- Principalul izvor de drept este jurisprudența. Hotărârile judecătorești creează reguli de
drept, invocate apoi, ca precedente, cristalizându-se rule of precedent, care a impus mai multe
principii fundamentale:
a) Toți trebuie să respecte regulile de drept formulate de judecători;
b) Precedentul judiciar (law precedent) se impune prin simpla lui existență.
c) Orice jurisdicție este legată de deciziile pronunțate anterior de o curte ierarhic
superioară, doar precedentele stabilite de curțile superioare fiind imperative, în acest
caz vorbindu-se de binding procedure.
d) Deciziile curțile ierarhic egale sau inferioare curții care are o cauză spre soluționare
nu sunt imperative, au valoare persuasivă, adică trebuie să se țină seama de ele, dar
poți aduce ușoare modificări.

- Ceea ce este important de știut este faptul că nu orice dispoziție a hotărârii judecătorești
este automat și precedent. Hotărârea judecătorească are două părți: ratio decidendi și
obiter dicta. Numai ceea ce este cuprins în ratio decidendi constituie precedent, pentru că
această parte cuprinde reguli stabilite în urma aplicării la faptele speței.

51
 - În ceea ce privește raportul dintre dreptul scris și dreptul nescris, dreptul scris (status
law) are rol de lege specială (lex specialia), adică tot common law primează, e izvorul
principal de drept. Însă, legea scrisă nu e total exclusă, nu e nici neapărat pe un loc
secundar, este mai degrabă, o lex specialia.

Dreptul american (SUA)

a. Structura dreptului american

 Structura dreptului american presupune analiza raportului dintre dreptul federal si dreptul
statelor membre.
- Izvorul principal de drept îl constituie Constituția federală, constituțiile statelor având un rol
secundar. Competența legislativă generală aparține statelor membre, iar competenta statului
federal reprezintă excepția. Pe de altă parte, statele au următoarele competențe de legiferare:
- în materie civilă: materia contractelor, succesiunilor, familiei;
- în materie penală: reglementează definiția crimelor, delictelor și a sancțiunilor.

- In dreptul federal, materii sunt reglementate numai in mod excepțional, numai crimele
considerate foarte grave (ex: traficul de stupefiante). Statul federal are competențe în:
i) stabilirea si perceperea taxelor (există o reglementare unitara nediscriminatorie in materie
de taxe, având la bază ideea impozitelor uniforme pentru toate cele 50 de state);
ii) relațiile comerciale între state, dar și cu străinătatea;
iii) punerea în executare a amendamentelor aduse Constituției federale;
iv) bate moneda;
v) reglementează naturalizarea / adoptarea cetățeniei americane;
vi) reglementează falimentul (tot ceea ce înseamnă comerț este de competență federală);
vii) creează tribunale federale, subordonate Curții Supreme a SUA.

- Prin această competentă partajata, s-au cristalizat două principii:

- când statul federal este competent într-o anumită materie, statele nu au decât o competență
reziduală și complementară (completează o anumită lacună legislativă federală);
- statele nu pot legifera împotriva spiritului Constituției federale și nu pot să impună restricții
comerțului interstatal; constituțiile statelor și legislația din statul respectiv au putere numai
asupra teritoriului acelui stat.

 Structura sistemului de drept al SUA este următoarea: sistemul de common law (nu există
un common law federal, iar cel al statelor este asemănător) și statute law, care reprezintă
un ansamblu de acte normative adoptate de Congresul SUA şi de parlamentul statelor
membre ale federației; alături de jurisprudență, sunt izvoare principale de drept.

52
  Sistemul jurisdicțional
- Are un caracter dual, adică este atât la nivel federal, cât şi la nivel statal, fiecare stat având o
organizare juridică proprie.
- În fiecare stat, la nivel bazic, de prim grad de jurisdicție, întâlnim multe judecătorii şi
tribunale de primă instanță.
- Pentru 2/3 din state există 3 grade de jurisdicție, iar 1/3 au doar 2 grade (state mici),
deoarece fiecare are libertatea să decidă organizarea judiciară.
- În vârful ierarhiei se află Curtea Supremă din statele membre (Supreme Court of Justice),
iar deasupra tuturor Curților Supreme din state se află US Supreme Court (la nivel federal).
Există mai multe grade de jurisdicție, cu mai multe instituții:
● Trials Courts (judecătorii);
● Tribunale Superioare (grad II, dar numai pentru 2/3 din state);
● Supreme Court (grad III, sau grad II pentru 1/3 din state).

- Jurisdicţiile federale se împart în:

a) Jurisdicţii de drept comun (US District Courts): au competenţe generale (în civil, penal
etc.). Sunt 94 de curţi federale de district (US District Courts), cel puţin una în fiecare stat.
Judecătorii sunt numiţi pe viaţă.
b) Curţi federale de Apel (US Courts of Appeal) reprezintă gradul II de jurisdicție. sunt
formate din 3 judecători. Au competenţă inclusiv în materie constituţională.
c) Jurisdicţii specializate (Curţi Legislative): judecă litigii în diverse materii, în special în
materie administrativă, dar au denumiri diferite (ex: US Tax Court). Sunt curți atipice, neavând
grade de organizare ierarhică.
d) US Supreme Court (gradul III): judecătorii sunt numiţi pe viaţă de către Preşedinte cu
aprobarea Senatului; judecători de carieră. Curtea Supremă are competenţe multiple, inclusiv în
materie constituţională și se bucură de un mare prestigiu.

Sistemul judiciar al SUA:

53
 Sursa: www.faculty.umb.edu

- Sistemul american înseamnă, însă, și existența completelor de jurați:

Există 2 categorii de complete de jurați:
▲ Trial Jury este format din cetăţeni americani electori, traşi la sorţi din listele electorale.
Numărul lor poate varia între 6 și 12 jurați, în funcţie de natura cauzei sau după nivel (federal sau
statal).
- deliberează doar în ceea ce priveşte faptele, doar după ce îl ascultă pe judecătorul cauzei
care arată problema de drept ce se ridică în speţă. După deliberări, pronunţă verdictul, iar
judecătorul aplică dreptul/legea în conformitate cu verdictul factual al juriului.
▲ Grand Jury (Marele Juriu) cuprinde 23 de juraţi când este la nivel federal și 7 până la 23
pentru state. Marele Juriu decide dacă există sau nu probe suficiente pentru a trimite inculpatul în
faţa unei curți și pronunţă în acest sens, fie un act de acuzare (indictment sau true bill) fie un act
de renunţare la orice urmărire penală (no bill sau ignoramus).

 Izvoarele sistemului american de drept sunt:

- Jurisprudenţa;
- Legea scrisă (Statute Law);
- Contractul normativ;
- Cutuma.

- Definiție: Jurisprudenţa înseamnă totalitatea soluţiilor pronunţate de judecător prin

hotărârile judecătoreşti.
Jurisprudenţa a determinat cristalizarea următorului principiu: judecătorul american este
legat/ţinut (obligat) să respecte propria lui jurisprudenţă, precum şi jurisprudenţa curţilor

54
ierarhic superioare. Cu timpul, acest principiu s-a estompat, s-a ameliorat, astfel că regula
respectării precedentelor, adică regula lui stare decisis poate suporta revirimente, poate fi
schimbată.

- Hotărârea judecătorească americană are mai multe elemente (starea de fapt, ce cuprinde un
rezumat în ordine cronologică al unor întâmplări care pun o problemă de drept; expozeu al
problemei de drept ridicate; motivele; holding, adică, regula concisă pe care tribunalul sau
judecătoria o invocă, în replică la problema de drept ridicată și soluția sau decizia. Precedentele
se găsesc în partea numită holding.

 În ceea ce privește raportul dintre legea scrisă și common law, în sistemul american,
common law nu mai ocupă un loc central.
US Supreme Court (care joacă și rolul de curte constituțională) a stabilit faptul că nu există
un common law valabil pentru toate statele. Atunci când nu există un precedent aplicabil la o
problemă de drept dintr-un stat membru, judecătorul trebuie să țină cont de precedentele
judiciare din toate celelalte 49 de state.

2. Familia dreptului romano-germanic

 Apariţia sistemului romano-germanic a avut loc în secolul al XIII-lea, prin receptarea

dreptului roman şi prin crearea unor principii noi de drept, prin interpretarea Digestelor
lui Justinian. Recepţionarea dreptului roman s-a făcut prin Şcoala glosatorilor şi Şcoala
post-glosatorilor, folosindu-se de metoda exegetică de interpretare. S-au conturat în
cadrul familiei 3 mari subsisteme:

- Sistemul de drept francez;

- Sistemul de drept germano-italiano-elvețian;
- Sistemul de drept al țărilor nordice ale Europei.

Sistemul francez de drept

- Perioada de dinaintea Revoluţiei Franceze, când dreptul avea un caracter dual:

● pe de o parte, în nordul Franţei exista majoritar un drept cutumiar, nescris, chiar dacă erau și
anumite acte scrise;
● pe de altă parte, în sudul Franţei exista majoritar un drept scris, de influenţă romană, dar bazat
și pe anumite cutume locale.

- Revoluţia Franceză şi Imperiul

Revoluţia Franceză a creat ceea ce se numeşte un drept intermediar, pentru că s-a ajuns la
o ruptură totală faţă de sistemul juridic anterior, fiind adoptate noi principii de drept, cum ar fi :

55
numai legea poate limita libertatea cetăţenilor (şi nu monarhul) ; egalitatea trebuie consacrată în
toate instanţele civile.

- Perioada directoratului și a Imperiului

Perioada Directoratului şi a Imperiului se caracterizează prin accentuarea necesităţii
unificării întregului drept, soluţia aleasă fiind cea a codificării dreptului.

- Dreptul francez contemporan este marcat de două trăsături :

are noi fundamente ale dreptului intern ; astfel, principiile generale de drept (adică, pilonii
dreptului) au fost extinse în toate ramurile dreptului, astfel se vorbeşte despre fenomenul de
constituţionalizare a ramurilor dreptului; dreptul francez are noi baze transnaţionale: integrarea
dreptului european în dreptul intern. Ordinea juridică comunitară a schimbat raporturile de drept
privat. Dreptul civil a rămas în continuare un drept creat de legea scrisă (drept legal), pe când
dreptul constituţional, considerat un drept fundamental al sistemului, este un drept
jurisprudenţial, creat prin soluţiile judecătorilor.
În concluzie, dreptul francez are o structură unitară, fiind fundamentat pe dreptul scris (legea
scrisă), jurisprudența având un rol secundar.

 Sistemul jurisdicțional

Jurisdicţii de ordin judiciar:

a) jurisdicţii de fond ( gradul I ):
Tribunalele de Mare Instanţă (Tribunaux de Grande Instance); Curți cu jurați, Tribunale
corectionale (delicte); Tribunal de police (contravenții)
b) gradul 2 de jurisdicție: Curțile de Apel
Sunt organizate la nivel regional; judecă atât pentru starea de fapt, cât și pentru motive de drept
(formula consacrată în doctrină este că judecă atât în fapt, cât și în drept).
Judecă apelurile împotriva tribunalelor de mare instanță, dar și contra hotărârilor
jurisdicțiilor specializate. În materie penală există o Cameră corectională care judecă apelurile
împotriva hotărârilor tribunalelor de poliție și corecționale. Există și o Cameră de instrucție
care judecă infracțiunile, atunci când acestea sunt crime de gradul 1 (crima este infracțiunea cu
cea mai mare gravitate).
c) apelul contra verdictelor Curților cu jurați, asesori (Cours d’assises):
Din 2001, verdictele pronunţate de aceste curţi pot fi atacate cu apel la o nouă Curte cu juraţi, al
cărei complet se compune din 3 judecători de carieră şi 12 juraţi.
d) În vârful ierarhiei se află Curtea de Casație (Cour de Cassation) care înseamnă gradul
înaltelor jurisdicţii, curte care judecă doar în drept, faptele fiind stabilite de instanțele
ierarhic inferioare. Curtea de Casație verifică legalitatea hotărârilor Curților de Apel, dar
are și misiunea de a asigura aplicarea unitară a legii.

Jurisdicţii de ordin administrativ:

56
 Jurisdicţiile administrative sunt separate de cele de drept comun. S-a spus despre dreptul
administrativ francez că este mai mult un drept al judecătorilor, ceea ce a impus ca necesară şi
organizarea unor tribunale separate. Întâlnim, astfel:
- tribunale administrative, ce asigură gradul 1 de jurisdictie;
- Curți administrative de apel, ce asigură gradul 2 ;
- Conseil dʼEtat (Consiliul de Stat este Curtea Supremă Administrativă a Franței), aflat în
vârful ierarhiei, reprezintă gradul înaltelor jurisdicţii, alături de Curtea de Casaţie.
Conseil d’Etat judecă recursurile contra Curților Administrative de Apel (verifică
legalitatea hotărârilor pronunțate), fie recursurile pentru exces de putere. Există 38 de tribunale
administrative și 8 Curți Administrative de Apel.

În afară celor două jurisdicții, judiciară şi administrativă, există Tribunalul de conflict

(Tribunal de conflit). Acest tribunal a fost creat pentru conflictele de competență între
jurisdicțiile judiciare şi cele administrative și este compus din membri ai Consiliului de Stat şi
membri ai Curții de Casație.

 Izvoarele dreptului francez

Legea scrisă (lato sensu) este principalul izvor de drept, dreptul francez fiind considerat un
drept legal.
Jurisprudența este izvor de drept în doar două cazuri:
1. Jurisprudența Consiliului Constituțional care se publică în Jurnalul Oficial și este
obligatorie erga omnes;
2. Jurisprudența Curții de Casație și a Consiliului de Stat în materia interpretării și
aplicării legii.

Sistemul german de drept

 Structura sistemului. Formarea dreptului german

- Dreptul german s-a format în mai multe etape:

a) prima etapă: de la sfârșitul antichității și zorii Evului Mediu până la sfârșitul secolului al
XIX-lea:
Dreptul german a fost influențat de Imperiul Romano-Germanic (Imperiul începe în 843,
înainte de a avea acest nume și a rezistat pe timpul câtorva secole; dreptul din această
perioadă este un drept feudal).
b) etapa a doua: secolul al XIX-lea.
Este un secol ce conduce la unitatea națională (1867-1871).
Dreptul evoluează în această perioadă de la un drept tipic feudal la un drept divizat, întâi
după ducate, apoi în state. Dreptul penal are un caracter neunitar, inițial cutumiar, apoi a devenit
un drept cu caracter preponderent scris.
57
 În 1874 a fost creată o comisie pentru redactarea Codului civil german (prescurtat BGB -
Bürgerliches Gesetzbuch), Comisie care a luat decizia să nu urmărească niciun model prestabilit,
ci să compare sistemul juridic din statele germane, astfel încât să găsească cea mai bună soluție,
dar această comisie a fost înlocuită de o altă comisie. Totuși, în 1896, Codul civil a fost votat, a
fost promulgat, dar nu a intrat în vigoare decât la 1 ianuarie 1900.
BGB este total diferit de Codul civil francez; are cinci cărți și cuprinde o parte specială și una
generală.

c) a treia etapă: perioada interbelică.

Se observă un fenomen de criză a dreptului generat de instabilitatea politică și economică din
Germania, instabilitate care va culmina cu instalarea la putere a regimului nazist.
d) a patra etapă: după cel de-al doilea Război Mondial.
Germania s-a divizat în două state: Republica federală Germania (RFG), având la bază
modelul statului occidental și Republica Democrată Germană (RDG), supusă modelului socialist
și sferei de influență sovietice.
d) etapa a cincea: după căderea comunismului.
Unificarea politică a Germaniei, în 1990 a determinat și unificarea dreptului german,
unificare făcută sub egida Constituției din 1949, ce a restabilit statul de drept pe întreg teritoriul
Germaniei. Rezultă trei consecinte majore: promovarea dreptului constituțional a însemnat și
promovarea dreptului supranațional, adică aplicarea dreptului european (în special a tratatelor
fondatoare ale U.E.) și Convenția europeană a drepturilor omului.

Toate dispozițiile din ramurile de drept (în special dreptul civil) sunt aliniate dreptului
constituțional. Au avut loc reforme tehnice importante în dreptul penal și procedura penală,
pornindu-se de la principiul legalității (nullum crimen sine lege). Procedura relevă un sistem
intermediar între familia anglo-saxona și sistemul francez de drept. Este un sistem acuzatorial,
dar care este îmbunătațit sau atenuat prin instituții precum dreptul la apărare, detenția provizorie
etc.

Reformarea dreptului privat:

Au apărut noi ramuri: dreptul familiei, dreptul persoanelor handicapate. S-a reformat
falimentul și dreptul obligațiilor.

 Sistemul jurisdicțional
Există jurisdicții ordinare și specializate.
a. Jurisdicțiile ordinare sau de drept comun
Sunt numai în materie civilă şi penală, unde întâlnim:
- la nivel bazic: Tribunalul cantonal, de primă instanță, asigurând gradul 1 de jurisdicție.
- de la 5000 de euro în sus competența aparține Tribunalului regional (însemnând gradul
2 de jurisdicție), Tribunal care judecă în complete de 3 judecători litigii atât în materie civilă, cât

58
și în materie penală. În materie penală există următoarea structură: Marea Cameră Penală (judecă
în primă fază) și Mica Secție/Cameră Penală. Întâlnim apoi: Tribunalul regional superior cu
complete formate din 3 judecători (înseamnă tot gradul 2 de jurisdicție), acestea fiind
echivalentul Curților de Apel din sistemul nostru, judecă în materie civilă, mai precis apelurile
împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul regional.
a) în vârful ierarhiei se află Curtea Federală de Justiție (gradul 3); Curtea Supremă
Federală judecă atât în civil, cât și în penal.
b) jurisdicţii specializate:
- sunt 4 jurisdicţii administrative, de dreptul muncii, sociale şi fiscale. Tribunalele
administrative, tribunalele sociale şi tribunalele de dreptul muncii au numai trei grade de
jurisdicție, iar tribunalele financiare numai două.
În materie administrativă, sunt Tribunale administrative, Curți Administrative de Apel și
Curte Federală Administrativă (din Leipzig), analog sunt în dreptul muncii și în materie
financiar-fiscală. La celelalte jurisdicţii, la nivelul cel mai înalt se află Curtea Federală de
Finanțe (din Munchen), Curtea Federală Socială (Kassel), Curtea Federală a Muncii (Erfurt).
Deşi există jurisdicţii ordinare şi jurisdicţii specializate, acestea sunt organizate după
principiul unităţii puterii judecătoreşti.

c. jurisdicția constituțională
Este exercitată de Curtea Constituțională Federală, creată în 1949, fiind constituită din 16
judecători, împărțiți în doua camere (are sediul la Karlsruhe). În fiecare cameră sunt câte 8
judecători. Deși nu face parte din jurisdicțiile ordinare, totuși, face parte din puterea
judecătorească; orice judecător poate sesiza Curtea Constituțională.

Judecătorii Curţii Constituţionale Federale sunt desemnaţi de Parlament, jumătate de

Bundestag şi jumătate de Bundesrat.
Corpul juriştilor este format din judecători, procurori, avocaţi şi personal auxiliar. Judecătorii
(Richter) sunt exclusiv de carieră, se bucură de o mare independenţă şi odată ce au promovat
examenele, ei sunt numiţi pe viaţă. Nu pot fi delegaţi, detaşaţi sau transferaţi fără
consimţământul lor, adică sunt inamovibili şi irevocabili. Judecătorii sunt ierarhizaţi, recrutarea
lor se face prin intermediul ministrului justiţiei din fiecare land, iar cei federali depind de
Parlamentul federal.
Procurorii (Staatsanwalt) sunt independenţi, dar independenţa lor nu este la fel de mare ca
cea a judecătorilor.
Avocaţii (Anwalt) trebuie să promoveze acelaşi examen ca şi judecătorii şi procurorii.
Profesia de avocat este liberală.

 Izvoarele dreptului german

 Ca și cel francez, sistemul german de drept este tot un sistem legal, unde legea scrisă este
izvor principal de drept.

59
  Există autoritate de lucru judecat (nu se poate judeca de două ori aceeași speță), dar nu
există o hotărâre judecătorească unică, în sensul că singură nu poate determina crearea
unei norme de drept, pentru că formarea dreptului de către jurisprudența germană se
poate realiza doar în urma hotărârilor judecătorești successive, din care sa fie deduse
reguli de drept, pe care ulterior, legiuitorul să le absoarbă în acte normative. Contribuția
jurisprudenței la crearea dreptului este globală, generală.
 În cadrul legii scrise, un loc special îl are Constituţia federală. Constituţiile landurilor
trebuie să fie conforme cu aceasta.
 Tratatele internaţionale la care Germania este parte, fac obiectul unei legi de aprobare şi
au forţă normativă egală cu a legii.
Concepţia germană este aceea că toate regulile esenţiale pentru societate trebuie cuprinse în
legi scrise. Spre deosebire de francezi, care sunt adepţii codificării, germanii folosesc şi
reglementarea unei materii printr-una sau mai multe legi scrise.
 Jurisprudenţa, în general, în familia romano-germanică nu este izvor de drept, nu creează
norme de drept, judecătorul doar aplică legea.
Dar, în dreptul german, există două cazuri când jurisprudenţa este izvor de drept:
a) în cazul interpretării legii
b) în cazul lacunei legii: judecătorul are o libertate mai mare în interpretarea legii, decât cel
francez.

Astfel, dacă în urma folosirii metodelor de interpretare, rezultă mai multe interpretări posibile
ale legii, judecătorul trebuie să o aplice pe cea care determină că legea este conformă cu
Constituţia. Regula de drept stabilită pe cale de interpretare are aceeaşi forţă normativă cu legea
interpretată.
Dacă legea este lacunară, judecătorul are libertatea de a crea o regulă nouă, în baza echităţii
şi a principiilor generale ale dreptului.

3. Sistemul musulman de drept

Dreptul islamic este un drept religios, care se caracterizează prin două aspecte:
- sistemul islamic nu aparţine unui stat, ci comunităţii musulmane din întreaga lume; se
aplică acelor persoane care sunt de religie musulmană şi nu unui singur stat.
- Când sistemul islamic se aplică pe teritoriul unui stat musulman, acest lucru înseamnă că
statul respectiv nu are competenţă de legiferare în toate domeniile, asupra tuturor relaţiilor
sociale esenţiale pentru societate, lăsând ca anumite relaţii sociale să fie reglementate de normele
religioase.
Sistemul islamic de drept se clasifică în :
- dreptul islamic clasic (cel al teologilor musulmani). Astăzi este foarte puţin aplicat în statele
musulmane.
- dreptul islamic modern, care presupune că, pe lângă normele religioase şi aplicarea de
norme laice, statale, fenomen caracterizat în doctrină ca pluralism juridic. Acesta mai e denumit
60
şi drept pozitiv sau drept modern al ţărilor islamice şi conţine elemente de drept islamic clasic,
dar şi alte norme care derogă de la sistemul clasic.

 Izvoarele sistemului musulman

Surse religioase
a) Coranul-statutul persoanei, poligamia, succesiunile, proprietatea etc.
b) Sunna – formată din hadithuri: tradiții religioase
c) Idjma – doctrina religioasă: folosește la interpretarea textelor sacre.
Surse laice
a) Legea scrisă – nu are dreptul să contravină normelor religioase
b) Cutuma – numai dacă nu contravine normelor religioase și legii scrise.

4. Caracteristici generale ale altor sisteme de drept

A. Sistemul hindus

- Apare în India în jurul anului 1700 î.e.n.

- Are 4 izvoare ale dreptului:

a) Shruti (textele sacre)
b) Dharma (tradiții sociale cu caracter religios)
c) Cutume
d) Principiul echității

- Din 1947 se aplică un sistem modern, anglo-hindus. Sistemul tradițional influențează în

materiile statutului persoanei, succesiunilor, afacerilor.

B. Sistemele atipice de drept

 Sistemul scandinav

Sunt sistemele de drept aplicabile în Islanda, Suedia, Norvegia și Finlanda.

Sunt puternic influențate de sistemele francez și german de drept, fără însă a îmbrățișa
complet niciunul dintre modele.
Păstrează cutumele și tradițiile nordice (ex: materia familiei)
Dreptul penal este caracterizat prin sancțiuni cât mai mici și politici extrem de complexe de
reintegrare socială.

 Sistemul atipic chinez

- Este construit pe bazele confucianismului, curent filozofic antic chinez.

61
 - 1949 – se trece la un sistem de tip socialist, dar puternic influențat de tradițiile și cultura
chineză.
- Proprietatea privată este recunoscută, dar drepturile subiective sunt puternic limitate sau
limitabile în funcție de interesele de moment ale statului.
- Legea scrisă este principalul izvor de drept.
- Cutuma se manifestă în materie civilă și comercială.
- Doar jurisprudența Curții Supreme poate fi izvor de drept.

 Sistemul israelian de drept.

- Puternic influențat de dreptul anglo-saxon.
- Recunoaște și respectă tradiția religioasă. Dreptul familiei este lăsat în sarcina cultelor
religioase.
- Izvoarele dreptului sunt jurisprudența, cutuma și legea scrisă.

Secțiunea a III-a. Diviziunea dreptului în drept public și drept privat

 Sistemul dreptului este format din unitatea ramurilor și a instituțiilor sale.

 Criteriile de structurare ale sistemului dreptului:
a) Definiție: Ramura de drept reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu, în baza unei metode
specifice și a unor principii comune.
b) Definiție: Instituția juridică reprezintă relațiile sociale înrudite, aparținand aceleiași
ramuri, după metoda de ramură.
 Dreptul se împarte în jus publicum și jus privatum.
 Ramurile componente ale dreptului public și ale dreptului privat
Drept public: drept internațional public, drept constituțional, drept administrativ etc.;
Drept privat: drept civil, drept comercial, drept internațional privat etc..
 Criterii de distincție între ramurile de drept public și ramurile de drept privat:
a) Ocrotirea interesului general, statal, prin norma juridică (dreptul public);
b) Ocrotirea interesul particular prin norma juridică (dreptul privat);
c) Criteriul utilității sociale.
 Tendințe în evoluția dreptului public și a dreptului privat:
- publicizarea dreptului privat;
- apariția unor noi ramuri de drept: dreptul economic, dreptul consumatorului etc.
- apariția și dezvoltarea ramurilor mixte de drept.

Teme de reflecție:
1) Cât de benefică este pentru o societate includerea normelor religioase în sistemul de
drept?
62
 2) Este granița dintre dreptul public și dreptul privat una tot mai rigidă sau una tot mai
flexibilă?

Test:
1) Sistemul musulman de drept.
2) Comparați sistemul cu jurați în dreptul englez și dreptul american.
3) Care sunt deosebirile între sistemul judiciar francez și sistemul judiciar german?

63
 Unitatea de învățare X
Instituții judiciare

Durată parcurgere unitate: 2,5 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de instituție judiciară ;
2) Prezentarea principiilor de organizare și funcționare a instituțiilor judiciare din
România;
3) Prezentarea instituțiilor judiciare române ;
4) Prezentarea jurisdicțiilor internaționale importante pentru România ;
5) Corelarea noțiunilor predate în cadrul acestei unități cu noțiunile predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea I. Principii ale instituțiilor judiciare. Teoria justiției ca serviciu public.

A. Principii de organizare
1. Principiul separaţiei

 Principiul separaţiei are două coordonate, pe de o parte, separaţia jurisdicţiilor şi, pe de

altă parte, separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii.
Prima coordonată semnifică separaţia între jurisdicţia de drept comun (instanţele
judiciare) şi cea administrativă (instanţele administrative). În interiorul jurisdicţiei de drept
comun trebuie, din nou, făcută o distincţie între instanţele civile şi instanţele penale.
În sistemul românesc de drept se aplică a doua coordonată, şi anume, separaţia în privinţa
personalului judiciar, mai exact a magistraţilor, în sensul că se face o distincţie între magistraţii-
judecători şi magistraţii-procurori.

2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor

 În cazul oricărui litigiu, dacă una dintre părţi este nemulţumită, poate cere o nouă
judecare a litigiului său, la jurisdicţia ierarhic superioară, exercitând căile de atac (apel
sau recurs). Ierarhizarea jurisdicţiilor depinde de natura litigiului şi faza procesuală a
litigiului.

64
 Acest principiu se mai numeşte şi principiul dublului grad de jurisdicţie, considerat o
garanţie a justiţiei.

3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii

 Acest principiu îşi are izvorul în art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului, fiind
preluat, treptat, în constituţiilor statelor. Conform acestui principiu, fiecare are dreptul ca
procesul său să fie judecat de un tribunal independent şi imparţial. În Constituţia noastră,
în urma revizuirii din 2003, a fost inclus acest principiu. Astfel, în art. 124 alin. (2) şi (3)
se prevede că: „(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”.

4. Principiul colegialităţii

Acest principiu înseamnă că litigiul este soluţionat de un complet de judecători (un

colegiu) şi nu de un judecător unic. Colegialitatea arată că jurisdicţia este omogenă, adică
instanţa este compusă fie numai din magistraţi de carieră, fie numai din particulari. În zilele
noastre, colegialitatea pare să piardă din amploare: dacă tradiţia este în favoarea colegialităţii,
tendinţa contemporană este cea a judecătorului unic.

B. Principii de funcţionare

1. Principiul egalităţii

Principiul egalităţii, în general, este un principiu de rang constituţional, fiind vorba

despre egalitatea în faţa legii. Aici este vorba despre egalitatea în faţa judecătorului, principiu
rezultat din Convenţia europeană a drepturilor omului. Egalitatea în faţa instanţei a dus la
cristalizarea concepţiei dreptului natural la un judecător.

2. Principiul gratuităţii
Acest principiu are în vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al
administrării justiţiei trebuie să fie gratuit), dar şi faptul că accesul la concursul personalului
auxiliar de justiţie trebuie să fie gratuit. Pe de altă parte, este avut în vedere şi accesul gratuit la
serviciile avocaţilor.

3. Principiul neutralităţii

 Neutralitatea trebuie analizată pe două coordonate: o coordonată tehnică şi alta, socială şi

politică. Neutralitatea tehnică diferă după cum este vorba despre sistemul acuzatorial sau

65
 sistemul inchizitorial. În sistemul acuzatorial, rolul esenţial revine părţilor în
administrarea probelor.
 În sistemul inchizitorial, judecătorul are un rol determinant în administrarea probelor,
putând lua orice măsuri necesare pentru soluţionarea cauzei. El are un rol activ, judecând
după intima sa convingere.
Neutralitatea socială şi politică a judecătorului semnifică faptul că judecătorul trebuie să
fie independent de orice intervenţie politică, de presiunile sindicale, de grupurile de presiune etc.
Pe de altă parte, independenţa nu trebuie să fie numai politică sau socială, ci şi faţă de
propria persoană. Judecătorul trebuie să fie independent de el însuşi, în sensul că nu trebuie să se
îndepărteze de textele legale, aplicând propria lui concepţie despre noţiunile juridice.

4. Principiul continuităţii

 Continuitatea presupune o funcţionare fără întrerupere a instituţiilor judiciare, deoarece

continuitatea este o trăsătură a serviciului public al justiţiei.
 Justiţia este un serviciu public al statului – s-a spus că reprezintă un monopol al acestuia,
fiind un atribut esenţial al suveranităţii. Astfel, chiar dacă justiţia aparţine celei de-a 3-a
puteri, puterea judecătorească, ea este un serviciu public, precum alte servicii publice din
cadrul puterii executive: educaţia naţională, afacerile externe etc. Numai statul are
puterea de a spune dreptul, adică jurisdictio, dar el are şi o putere de comandament, adică
imperium, în sensul că hotărârile pronunţate de judecătorii statului sunt executorii.
 Consiliul Constituţional francez a statuat în mod expres printr-o decizie din 1998 că
justiţia este un serviciu public, expresia fiind preluată, apoi, şi de către Consiliul de Stat
al Franţei. Dar, regimul juridic al acestui serviciu public deosebit, cum este justiţia, nu
este identic cu cel al oricărui serviciu public al puterii executive, pentru că justiţia trebuie
să ofere protecţie judecătorilor şi justiţiabililor. Spre deosebire de funcţionarii altor
servicii publice, cei care asigură justiţia, judecătorii, nu sunt funcţionari, ei nu sunt
subordonaţi ierarhic, dimpotrivă, principiul de bază al serviciului public al justiţiei este
independenţa magistraţilor. Puterea legislativă şi cea executivă nu au dreptul să se
amestece în puterea judecătorească şi nici judecătorii nu au dreptul să intervină în funcţia
legislativă sau executivă.
 Legat de justiţie, ca serviciu public, a existat o controversă în literatura de specialitate şi
anume: dacă în epoca actuală, justiţia este o veritabilă putere a statului, cu adevărat o a
treia putere, sau este o autoritate învestită cu puterea de a judeca, din partea statului, adică
o autoritate aşa cum sunt autorităţile publice în cadrul puterii executive. Această
controversă a fost adâncită în literatura occidentală, în special din cauza existenţei
jurisdicţiilor separate, judiciare şi administrative. Astfel, în Franţa, judecătorii de drept
administrativ, nefăcând parte din ordinul judiciar şi din corpul magistraţilor din
jurisdicţiile civile şi penale, au fost văzuţi ca fiind funcţionari ai statului învestiţi cu
funcţia de a judeca litigiile administraţiei, deci, au fost consideraţi mai mult o autoritate.

66
 Judecătorii din ordinul judiciar au fost consideraţi, însă, o adevărată putere, puterea
judiciară.
 Cu timpul, concepţia s-a schimbat, astfel că unii autori francezi (Duguit, Hauriou,
Berthélemy) susţin că funcţia de a judeca este încredinţată unei autorităţi judiciare, care,
însă, este protejată de Constituţie.
 Alţi autori, a căror opinie o împărtăşim, consideră că dată fiind independenţa
magistraţilor, precum şi statutul lor special, pentru că independenţa are drept corolar
imparţialitatea, aceştia exercită o adevărată putere şi nu doar o autoritate. În România, nu
există o separare a judecătorilor administrativi de cei judiciari, toţi fac parte din acelaşi
corp, corpul magistraţilor este unic, nu divizat ca în Franţa. În Constituţia României, prin
revizuirea din 2003, s-a reglementat expres noţiunea de putere judecătorească, în locul
celei de autoritate judecătorească, care fusese preluată în 1991, după modelul francez,
tocmai pentru a întări ideea că în România există trei puteri ale statului, exercitate prin
autorităţi, aceste puteri sunt separate, fiecare având misiuni distincte, de unde rezultă că
judecătorii exercită o putere şi nu o autoritate.
 În schimb, autoritatea judecătorească este organizată după modelul francez şi are trei
componente: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al
Magistraturii.

Secțiunea a II-a. Jurisdicții naționale și internaționale

A. Jurisdicţiile ordinare (de drept comun)

Jurisdicţiile ordinare cuprind sistemul instanţelor judecătoreşti obişnuite, adică

judecătorii, tribunale, curţi de apel. La fiecare în parte vom urmări aspecte legate de organizare,
competenţă, compunerea şi conducerea acestora.

1. Judecătoriile
a) Organizare.
Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, fiind organizate în fiecare judeţ.

Exemplu : în București există câte o judecătorie pentru fiecare sector.

b) Competenţa

Trebuie făcută o distincţie între litigiile de drept privat şi cele de drept penal. În materie
civilă, de regulă, judecătoriile judecă în primă instanţă toate litigiile date prin lege în competenţa
lor.
În materie penală, judecătoriile judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia
celor de competenţa altor instanţe, precum şi alte cazuri prevăzute de lege.

67
 c) Compunerea

Compunerea în primă instanţă, în toate statele, este dominată de principiul colegialităţii,

principiu de la care există excepţia judecătorului unic pentru toate cauzele date în competenţa
judecătoriei, cu excepţia acelora privitoare la conflicte de muncă şi asigurări sociale.

d) Conducerea

Fiecare instanţă este condusă de un preşedinte, care are şi atribuţii de administrare a

instanţei. Fiecare secţie este condusă de un preşedinte de secţie. În funcţie de volumul de
activitate, pe lângă preşedinte poate fi ales şi un vicepreşedinte. Conducerea este şi ea fondată pe
principiul colegialităţii, deoarece la fiecare instanţă funcţionează două structuri colegiale,
Colegiul de conducere şi Adunarea generală a judecătorilor.

2. Tribunalele

a) Organizare.

Tribunalele au personalitate juridică, sunt organizate în fiecare judeţ şi în municipiul

Bucureşti. Fiecare tribunal are secţii sau complete specializate pentru cauze civile, penale,
comerciale, cauze cu minori şi de familie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă
şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială, maritime şi
fluviale sau pentru alte materii.

c) Competenţa

Mai întâi, trebuie să facem o distincţie între tribunale ca primă instanţă, tribunale ca instanţe
de apel şi tribunale ca instanţe de recurs.
În materie civilă, tribunalele judecă în primă instanţe procesele date prin lege în competenţa
sa, de exemplu conflicte de muncă; procese de contencios administrativ privind administraţia
publică până la nivel judeţean; creaţie intelectuală şi proprietate industrială etc.
În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute expres în Codul penal (omor, infracţiunile
săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane etc.).
Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii.

d) Compunerea.

68
 Compunerea are la bază aceleaşi reguli ca în cazul judecătoriilor, în primă instanţă fiind
complet unic, singura precizare fiind aceea că atunci când se judecă apeluri, compunerea
tribunalului este de 2 judecători şi în recursuri de 3 judecători.

e) Conducerea.

Conducerea tribunalului este exercitată ca şi la judecătorii, de preşedinte şi Colegiul de

conducere. Adunarea generală a magistraţilor are aceleaşi atribuţii pentru toate jurisdicţiile de
drept comun. Particularitatea constă în faptul că preşedintele tribunalului are atribuţii de
coordonare şi control a tribunalului, dar şi ale instanţelor din circumscripţie.

3. Curţile de Apel

a) Organizarea.

Curţile de Apel au, de asemenea, personalitate juridică, în circumscripţia lor funcţionând mai
multe tribunale.

b) Competenţa.

În primă instanţă, curţile de apel judecă toate litigiile date de lege în competenţa lor. În
materia dreptului administrativ judecă litigii de contencios administrativ privind actele
autorităţilor centrale. În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute de Codul penal (printre
ele, infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la
parchetele acestor instanţe, de notarii publici etc.).
Ca instanţe de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor în primă instanţă; ca
instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor date în apel sau în primă
instanţă, dar care nu sunt supuse apelului.

c) Compunerea. Compunerea urmează aceleaşi reguli ca în cazul tribunalelor.

d) Conducerea.
Conducerea este exercitată de preşedinte, care are calitatea de ordonator secundar de credite,
de vicepreşedinţi şi de Colegiul de conducere. Colegiul de conducere are aceeaşi compunere ca
în cazul tribunalului.

2. Jurisdicţiile specializate

1. Tribunalele specializate
- pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări
sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială etc. Tribunalele
specializate nu au personalitate juridică şi pot fi create în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
69
 2. Instanţele militare
Instanţele militare sunt tribunalele militare şi Curtea Militară de Apel Bucureşti, care au
statut de unitate militară. Ceea ce este specific acestor instanţe este faptul că pot judeca şi pe
teritoriul altor state militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, dacă există o convenţie.

3. Sistemul înaltelor jurisdicţii

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

a) Organizare şi rol.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă a României şi are rolul de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Înalta Curte are 4 secţii (penală, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi două secţii
civile), 4 complete de 5 judecători, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Secţiile Unite.

b) Competenţa. Cele două secţii civile şi cea de contencios administrativ şi fiscal ale instanţei
supreme judecă recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri în cazurile
prevăzute de lege; recursurile împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti care
nu pot fi atacate, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel. În materie penală,
instanţa supremă are rolul nu numai de instanţă de casare, ci şi de primă instanţă şi de instanţă de
apel, deoarece judecă infracţiunile date de lege exclusiv în competenţa sa (de regulă, infracţiunile
săvârşite de demnitari, şefii cultelor religioase etc.); judecă apelurile împotriva hotărârilor în
primă instanţă ale curţilor de apel, apelurile împotriva hotărârilor nedefinitive; recursurile în
casaţie contra hotărârilor definitive, precum şi alte contestaţii şi cereri prevăzute de lege.

c) Compunerea. Completele de judecată sunt formate din 3 judecători din aceeaşi secţie.
Completul de 5 judecători este prezidat de Preşedinte sau de vicepreşedinte.

d) Conducerea. Se exercită de Preşedinte, vicepreşedinţi şi Colegiul de conducere.

4. Înalte jurisdicții specializate

1. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ)

a) Organizare şi compunere.
Curtea soluţionează diferendele dintre state, dacă statele consimt expres să se supună
jurisdicţiei acesteia. Curtea este compusă din 15 judecători, aleşi pentru 9 ani, pentru a asigura o
continuitate a jurisprudenţei. Membrii sunt aleşi cu majoritatea absolută de Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate al ONU.

b) Competenţă.
70
 Trebuie făcută o distincţie între competenţa consultativă şi competenţa contencioasă. În
cadrul competenţei consultative, Curtea dă avize, în acest caz fiind vorba de o simplă consultaţie
juridică.
Competenţa contencioasă pune problema competenţei materiale şi a competenţei
personale.Competenţa materială cuprinde toate afacerile pe care părţile i le supun. Competenţa
personală semnifică faptul că numai statele şi ONU pot apărea în faţa Curţii.

Exemplu: CIJ s-a pronunțat și în cazul litigiului dintre România și Ucraina privind natura juridică
a Insulei Șerpilor și efectele acesteia asupra limitelor mării teritoriale a celor două state.

2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg

a) Organizare şi compunere. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanţă a
Consiliului Europei. Fiecare stat membru al Convenţiei desemnează un judecător la Curte şi se
supune jurisdicţiei Curţii în litigiile privind respectarea drepturilor omului.
b) Competenţă. Soluţionează speţe concrete privitoare la drepturile omului, în urma sesizării
unei părţi dintr-un stat membru al Convenţiei, după epuizare căilor de atac interne.

3. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxembourg (CJUE)

a) Organizare şi compunere.
CJUE este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie şi Tribunalul. Rolul CJUE este de
a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului european.
b) Competenţă.
Curtea de Justiţie este competentă să judece litigii privind interpretarea dreptului european,
prin mecanismul întrebării preliminare adresate de statele membre, precum şi litigii privind
principiile dreptului UE. Tribunalul judecă litigii privind marca comunitară, dreptul european al
concurenţei şi dreptul funcţiei publice (litigii privind funcţionarii europeni).

Teme de reflecție
1) Este sistemul judiciar românesc perfect adaptat noilor realități sociale?
2) Care este importanța jurisdicțiilor internaționale pentru drepturile unui cetățean obișnuit?

Test
1) Analizați competențele, organizarea și activitatea Curților de Apel.
2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3) Definiți sistemul judiciar.
4) Principiile de organizare a instituţiilor judiciare.
5) Principiile de funcţionare a instituţiilor judiciare.

71
 Unitatea de învățare XI
Proba dreptului

Durată parcurgere unitate: 3 ore

Obiective :
1) Înțelegerea noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu ;
2) Prezentarea sistemelor probatorii ;
3) Înțelegerea diferitelor mijloace de probă;
4) Corelarea noțiunilor predate în această unitate cu noțiunile predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Pentru a înţelege mai bine problematica probei este necesară lămurirea noţiunii de probă
(Secţiunea 1), prezentarea principalelor sisteme probatorii (Secţiunea 2), precum şi analiza a trei
aspecte majore: ce trebuie dovedit – obiectul probei (Secţiunea 3), cine trebuie să dovedească –
sarcina probei(Secţiunea 4) şi prin ce moduri se poate dovedi – mijloacele de probă (Secţiunea
5).

Secţiunea 1. Noţiune
În această secţiune, vom analiza definiţia probei (§1), importanţa probelor (§2) şi
clasificarea acestora (§3).

§1. Definiţia probei.

Termenul „probă” provine de la latinescul probatio, probus, care înseamnă bun, onest.
În literatura de specialitate nu există o unitate de opinii în privinţa noţiunii de probă.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că trebuie, în primul rând, făcută o distincţie între sensul
noţiunii de probă în dreptul privat şi în dreptul penal. Dacă în dreptul penal găsim o definiţie
legală a probei, şi anume, în Codul de procedură penală (art. 97), în dreptul privat, nu există o
astfel de definiţie, rolul determinant revenindu-i doctrinei.
Definiție: Probele pot fi definite ca mijlocul de stabilire a existenţei dreptului subiectiv,
de prezentare în justiţie a mijloacelor de probă, precum şi rezultatul obţinut din folosirea acestora
în scopul aflării adevărului.

§2. Importanţa probelor

Probele se află în strânsă legătură cu adevărul, iar stabilirea adevărului este esenţială în
formarea intimei convingeri a judecătorului. De altfel, importanţa probelor a fost reliefată încă
72
din dreptul roman, consacrându-se principiul idem est non esse et non probari (a nu avea drept
sau a nu-l proba este acelaşi lucru).

§3. Clasificarea probelor

După caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat, probele pot fi imediate (sau
primare) şi mediate (sau secundare).
Probele imediate provin direct de la sursă, dovedind adevărul fără intervenţia unei
persoane sau a unui fapt (de exemplu, declaraţia unui martor ocular, un înscris original). Probele
mediate sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind în legătură directă cu adevărul (de
exemplu, declaraţia unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor ocular, copia unui
înscris).
Aceste probe nu trebuie confundate cu altă categorie asemănătoare din dreptul penal, şi
anume: probele principale, secundare şi incidentale, clasificate după obiectul lor.
După legătura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe şi indirecte. Probele
directe dovedesc în mod nemijlocit obiectul probaţiunii (de exemplu, în dreptul civil, un înscris
privind actul a cărui anulare se cere; în dreptul penal, flagrantul delict, reţinerea unui alibi).
Probele indirecte dovedesc o împrejurare ce are legătură cu obiectul probaţiunii, „un fapt vecin şi
conex”.
După cum sunt constituite sau nu în faţa organelor judiciare, probele pot fi:
- judiciare şi
- extrajudiciare.
Probele judiciare sunt cele care se constituie în faţa organelor judiciare, de exemplu,
mărturisirea, declaraţiile martorilor, cercetarea la faţa locului, reconstituirea.
Probele extrajudiciare sunt constituite în afara organelor judiciare (înscrisul care constată
existenţa unui contract).
După natura lor, probele pot fi:
- materiale şi
- personale.
Probele materiale dovedesc obiectul probaţiunii prin intermediul unui fapt material, iar
probele personale prin intermediul oamenilor.

Există şi probe speciale, întâlnite numai în dreptul penal. Astfel, sunt:

- probele în apărare şi
- probele în acuzare.
Probele în apărare dovedesc un element în favoarea inculpatului, fie chiar nevinovăţia lui.
Probele în acuzare se referă la stabilirea unui element care afirmă vinovăția inculpatului.

O altă categorie de probe speciale o reprezintă:

-probele preexistente şi
-probele survenite.

73
 Probele preexistente se referă la o împrejurare de fapt anterioară săvârşirii infracţiunii.
Probele sunt survenite „dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul
comiterii infracţiunii sau chiar ulterior”.
Într-o altă opinie, exprimată tot în literatura de drept penal, probele pot fi:
- perfecte şi
- imperfecte.
Probele perfecte arată în mod cert vinovăţia unei persoane, iar cele imperfecte au caracter
îndoielnic, neînlăturând posibilitatea nevinovăţiei persoanei cercetate.
Tabloul probei dreptului subiectiv arată că există probe comune ramurilor de drept
(probele imediate şi mediate, probele indirecte şi directe, probele judiciare şi extrajudiciare,
probele materiale şi personale), dar şi probe speciale, de ramură (cele din dreptul penal).

Secțiunea a II-a. Sisteme probatorii

La nivel mondial există două sisteme: sistemul acuzatorial şi sistemul inchizitorial.

 Sistemul acuzatorial mai este denumit şi sistemul probei morale, iar sistemul
inchizitorial, sistemul probei legale. Treptat, s-a conturat un alt sistem, care tinde să ia
locul sistemului inchizitorial, şi anume, sistemul intimei convingeri a judecătorului.

În sistemul acuzatorial, sistemul probei morale, părţile au sarcina probei şi exclusivitatea

iniţiativei procesului. Acest sistem este întâlnit, în special, în dreptul privat.

În sistemul inchizitorial sau sistemul probei legale, administrarea probelor este lăsată în
sarcina instanţei. Este întâlnit, în special, în dreptul penal sau administrativ. Rolul probelor este
stabilit precis de legiuitor, care prevede condiţiile de admisibilitate a probelor şi face o ierarhie a
acestora.

În dreptul civil, trebuie făcută distincţia între proba faptului juridic şi proba actului juridic.
Faptului juridic i se aplică sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic este supus
unui regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei libere, dar şi sistemul probei legale. În dreptul
penal, în mod tradiţional, s-a aplicat sistemul intimei convingeri a judecătorului.

 În ceea ce ne priveşte, apreciem că, de fapt, la noi în dreptul penal, în materia probelor
este un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, dar care permite
principiul libertăţii probelor, şi deci, sistemul probei morale sau libere sau sistemul
intimei convingeri, prin teza I a art. 103 alin. (1) C.proc.pen., conform căreia „Probele nu
au o valoare dinainte stabilită prin lege…”.

Secțiunea a III-a. Obiectul probei

74
Vom analiza mai întâi definiţia obiectului probei (§1), apoi faptele care constituie obiectul probei
(§2), faptele care nu trebuie dovedite (§3).

§1. Definiţia obiectului probei

Definiție: Obiectul probei reprezintă ansamblul de împrejurări – acte şi fapte juridice –

pentru care legea prevede producerea de consecinţe juridice.

§2. Faptele care constituie obiectul probei

În dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul,
reaua-credinţă a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urmă se dovedesc prin
probarea faptelor pozitive contrare.
În dreptul penal, faptele care trebuie dovedite se clasifică în fapte principale (res
probandae) şi fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe. Faptele
probatorii sunt probe indirecte şi privesc împrejurări de fapt relevante pentru dovedirea faptelor
principale (de exemplu, relaţia de duşmănie între asasin şi victimă, în cazul unui omor).

§3. Faptele care nu formează obiectul probei

În dreptul penal, este consacrat principiul libertăţii probelor, în sensul că este admisibilă
orice probă. Cu toate acestea, există trei categorii de fapte sau împrejurări care nu trebuie
dovedite: faptele evidente şi faptele notorii; faptele necontestate şi prezumţiile legale absolute.

4. Sarcina probei

Definiție: Sarcina probei este definită ca obligaţia procesuală a participanţilor într-un

litigiu de a dovedi împrejurările care constituie obiectul probaţiunii

Regulile sarcinii probei:

1) actori incumbit probatio
2) În civil: regula este că sarcina probei revine reclamantului.
În schimb, în dreptul penal, trebuie făcută o distincţie între latura penală şi latura civilă şi
o distincţie între organele judiciare şi părţile în proces. În ceea ce priveşte latura penală, regula
este că sarcina probei revine organelor judiciare şi nu părţilor.
Latura civilă a procesului penal este supusă regulii actori incumbit probatio.

Excepţii:
Excepţiile se întâlnesc mai mult în dreptul civil, deoarece în procesul penal, se întâlnesc
numai în privinţa laturii civile. În procesul civil, dacă pârâtul are sarcina probei în două situaţii:
75
dacă invocă excepţii, conform principiului in excipiendo reus fit actor şi atunci când formulează
o cerere reconvenţională, situaţie în care dobândeşte şi calitatea de reclamant şi trebuie să
probeze ceea ce pretinde.
În dreptul penal, dacă în soluţionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitării
acţiunii civile invocând o excepţie, atunci îi revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul in
excipiendo reus fit actor.

Răsturnarea sarcinii probei

În literatura de specialitate se subliniază că sarcina probei se răstoarnă şi în cazul
prezumţiilor legale absolute (acestea pot fi răsturnate prin mărturisire), al prezumţiilor
intermediare sau mixte, nu însă în cazul prezumţiilor absolute irefragabile.

4. Riscul probei
Sarcina probei, în orice litigiu, revine părţilor, sub supravegherea judecătorului, în
virtutea rolului activ al acestuia. Având în vedere principiile actori incumbit probatio şi eius
incumbit probatio qui dicit, non qui negat, sarcina probei revine reclamantului, care se supune, în
fapt, riscului de a nu putea dovedi adevărul şi, deci, de a pierde procesul.

Exemplu: împrumutul unor importante sume de bani fără a ne asigura existența unor înscrisuri
care să ateste existența operațiunii.

Secțiunea a V-a. Mijloacele de probă

Mijloacele de probă sunt reglementate atât de Codul de procedură civilă, cât și de Codul
de procedură penală. Probele nu trebuie confundate cu mijloacele de probă. Astfel, mijloacele de
probă pot fi definite ca reprezentând căile legale prin care se administrează probele sau prin care
se dovedește un fapt juridic.
Mijloacele de probă trebuie clasificate după cum probele sunt necontencioase sau
contencioase. Probele necontencioase sau preconstituite sunt stabilite de părți în absența riscului
unui litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu. De exemplu, actul pe care părțile îl
întocmesc pentru a constata vânzarea şi cumpărarea pe care au efectuat-o. Aici, actul încheiat are
semnificaţia de instrumentum, care are rolul de a face proba lui negotium.

Probele contencioase sau nepreconstituite sunt cerute în cursul procesului, intervenind

după declanşarea litigiului. De exemplu, declaraţia unui martor ocular după comiterea unui
accident de circulaţie etc. Probele preconstituite mai sunt denumite şi probe a priori, iar cele
nepreconstituite, probe a posteriori.
În ceea ce priveşte probele preconstituite, numai înscrisurile fac parte din această
categorie (§1.), pe când în cazul probelor a posteriori, sunt cuprinse proba cu martori,
mărturisirea, prezumţiile etc. (§2).

Probele cu înscrisuri / a priori

76
 1) Actul autentic: întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma
și condițiile stabilite de lege.
2) Înscrisul sub semnătură privată: actul redactat de particulari și semnat de acesta.
3) Înscrisul pe suport informatic.
4) Înscrisurile în formă electronică.
5) Duplicatele/copiile.
6) Înscrisurile recognitive/înnoitoare.
7) Contractele încheiate pe formulare tipizate.
8) Biletele.
9) Telegrama depusă la oficiul poștal
10) Anexele
11) Scrisorile.

Probele a posteriori (judiciare)

1) Proba testimonială / mărturia – declarația unei persoane cu privire la împrejurări pe care

le-a cunoscut personal.
2) Mărturisirea – recunoașterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică își
întemeiază o pretenție sau o apărare și care este de natură să producă împotriva autorului
ei consecințe juridice.
3) Prezumțiile

Alte tipuri de mijloace de probă

1) Interceptarea comunicațiilor, precum și supravegherea video, audio sau prin fotografiere.

2) Expertiza și constatarea
3) Prezentarea scriptelor de comparație (în cazul infracțiunilor de fals)
4) Mijloace materiale de probă: lucrurile care prin însușirile lor, prin aspectul lor sau prin
semnele ori urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluționarea procesului.

Teme de reflecție
1) Există vreun sistem național pur acuzatorial sau inchizitorial?
2) Care este în opinia dvs. cel mai potrivit sistem pentru dreptul naţional ?

Test
1) Sistemul probatoriu în cauzele civile din România.
2) Analizați probele cu înscrisuri în România.
3) Definiți sistemul probatoriu inchizitorial.
4) Sisteme probatorii.
77
78
 Unitatea de învățare XII
Noțiuni de procedură judiciară

Durată parcurgere unitate: 2,5 ore;

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de drept procesual;
2) Prezentarea în linii generale a unui proces civil;
3) Prezentarea în linii generale a unui proces penal;
4) Corelarea noțiunilor predate în cadrul acestei unități cu cele predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Procesul judiciar presupune cunoaşterea câtorva reguli de desfăşurare a unui litigiu civil
(1), precum şi a unui litigiu penal (2)

- Procedura civilă care guvernează procesul priveşte activitatea părţilor (§1) şi a

judecătorului (§2).

§1. Activitatea părţilor

În procesul civil, părţile se numesc reclamant şi pârât, la acţiunea în fond. Apoi, în apel,
se numesc apelant (cel care declară apel) şi intimat, în recurs, recurent şi intimat. Pentru a se
putea adresa judecătorului, ele trebuie să introducă o acţiune în justiţie. Acţiunea în justiţie nu
trebuie confundată cu libertatea sau dreptul de acces la justiţie sau la judecător. În doctrina
franceză, se arată că acţiunea în justiţie nu trebuie confundată nici cu cererea în justiţie, pentru că
cererea în justiţie reprezintă actele de procedură care se fac în cadrul procesului. Doctrina
românească atrage, de asemenea, atenţia că noţiunea de acţiune nu este perfect identică cu cea de
cerere. Relaţia acţiune-cerere ar fi ca de la întreg-parte
Pentru a putea fi exercitată, acţiunea civilă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii.
Codul de procedură civilă prevede expres în art. 32 condiţiile exercitării acţiunii civile:
a) capacitate procesuală;
b) calitate procesuală;
c) formularea unei pretenţii;
d) justificarea unui interes.

79
 Formularea unei pretenţii înseamnă afirmarea unui drept subiectiv şi reprezintă o condiţie
fundamentală a exercitării acţiunii civile.
În ceea ce priveşte interesul, nu se poate acţiona în justiţie decât dacă există un interes al
persoanei care doreşte să facă cererea de chemare în judecată.
Interesul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- să fie determinat (interesul să fie identificat prin acţiunea în justiţie);
- să fie legitim (de exemplu, dreptul la moştenire al concubinei nu este legitim, pentru că
se afla într-o stare de fapt şi nu a fost transformată într-o stare de drept);
- să fie născut şi actual (interesul trebuie să existe la data acţiunii);
- să fie direct şi personal (interesul trebuie să îi aparţină persoanei care îl reclamă;
fiecăruia îi revine sarcina să-şi apere drepturile şi interesele sale prevăzute de lege).

§2. Activitatea judecătorului. Procedura înaintea instanţei.

Sesizarea instanţei se face numai după îndeplinirea procedurii prealabile, dacă legea
prevede expres acest lucru.
Reclamantul formulează o cerere de chemare în judecata ce reprezintă actul de sesizare a
judecătorului. Persoana chemată în judecată se numeşte pârât.
Cererea de judecata trebuie să cuprindă mai multe elemente: datele personale ale
reclamantului, datele reprezentantului părţii în proces (nume, prenume, domiciliu, reşedinţa etc.),
obiectul şi valoarea cererii, motivele de fapt şi de drept ale chemării în judecată, probele pentru
fiecare capăt de cerere şi semnătura (art. 194 C.proc.civ.).
Într-o cerere de chemare în judecată, reclamantul poate avea mai multe cereri (de
exemplu, într-o acţiune în justiţie pentru recuperarea unui împrumut, se pot cere şi cheltuieli de
judecată, plata transportului etc.).
Cum toate aceste informații vor fi studiate în anii următori în mare detaliu, ne rezumăm
în acest punct doar să indicăm pașii următori într-un proces.
1) întâmpinare;
2) prima zi de înfățișare.
3) apel
4) recurs
5) contestatie in anulare; revizuire

În ceea ce privește procesul penal, acesta are patru faze:

a) Faza urmării penale (nepublică);
b) Faza camerei preliminare;
c) Faza de judecată;
d) Faza de executare a hotărârii judecătorești.

Teme de reflecție:
1) Care este rolul căilor de atac?
80
 2) De ce nu există doar o singură cale de atac?

Test
1) Analizați cererea de chemare în judecată.
2) Analizați calitățile procesuale pe care le pot avea persoanele într-o cauză civilă.
3) Definiți noțiunea de activitate a părților.
4) Ce înseamnă rolul activ al judecătorului în sistemul romano-germanic de drept ?

81
 Unitatea de învățare XIII
Răspunderea juridică

Durată parcurgere unitate: 2 ore;

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunilor de responsabilitate și răspundere juridică ;
2) Clasificarea tipurilor de răspundere juridică;
3) Prezentarea condițiilor angajării răspunderii juridice;
4) Corelarea noțiunilor predate în cadrul acestei unități cu noțiunile predate anterior.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secțiunea I. Noțiune

 Definitie: În ceea ce ne priveşte, definim răspunderea juridică drept un ansamblu de

drepturi fie ale statului, fie ale persoanei vătămate şi de obligaţii ale autorului faptei
antisociale, prin care se restabileşte ordinea de drept încălcată, prin aplicarea sancţiunilor
juridice.

Răspunderea juridică nu trebuie, însă, să se confunde cu constrângerea şi cu sancţiunea

juridică, ea reprezintă, de fapt, chiar fundamentul lor.

 Definiție: Responsabilitatea juridică reprezintă obligația de a avea o anumită linie de

conduită într-o anumită împrejurare, conform dispozițiilor legale în vigoare

Responsabilitatea preexistă întotdeauna răspunderii.

 Răspunderea juridică funcționează în baza unor principii recunoscute de lege și

dezvoltate în doctrina juridică:

1) Principiul legalității răspunderii juridice

2) Principiul răspunderii personale
3) Principiul răspunderii pentru vină
4) Principiul prezumției de nevinovăție
5) Principiul proporționalității sancțiunii în raport cu fapta
6) Principiul non bis in idem
82
  Răspunderea juridică poate fi clasificată în funcție de sediul materiei în:
a) Răspundere penală;
b) Răspundere contravențională;
c) Răspundere civilă delictuală;
d) Răspundere civilă contractuală;

Secțiunea a II-a. Condițiile răspunderii juridice

Pentru a ne afla în prezența răspunderii juridice trebuie îndeplinite în mod cumulativ cel
puțin următoarele trei condiții:
1) Existența conduitei sau faptului ilicit care duce la nașterea unei stări de pericol social
care trebuie înlăturată;
2) Vinovăția – atitudinea psihică a făptuitorului, la momentul comiterii faptei ilicite, cu
privire la faptă și consecințele acesteia.
Forme: intenție sau culpă.
2) Legătura de cauzalitate între fapt/conduită și rezultatul produs.

Teme de reflecție
1) De ce este importantă noțiunea de responsabilitate în drept?
2) Sunt persoane care au o responsabilitate mai mare decât majoritatea celorlalți?

Test
1) Care sunt condițiile existenței răspunderii juridice?
2) Care este raportul dintre discernământ și responsabilitate?
3) Definiți noțiunea de vinovăție.
4) Explicați corelația responsabilitate-răspundere.

Bibliografie

I. Lucrări de specialitate
Apostol- Tofan D., Drept administrativ, vol. II, ed. a II-a, ed. All Beck, București, 2009.
Aubert J.-L., Introduction au droit et au droit civil, Armand Colin, Paris, 2000.
Baias Fl.A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I. (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu
pe articole, ed. C.H. Beck, București, 2012.
Barac L., Răspundererea și sancțiunea juridică, ed. Lumina Lex, București, 1997.

83
Bădescu M., Concepte fundamentale în teoria și filosofia dreptului. 1. Teoria răspunderii și
sancțiunii juridice, ed. Lumina Lex, București, 2001.
Bergel. J.-L., Théorie générale du droit, ed. a 5-a, Dalloz, Paris, 2012.
Boroi G. (coord.), Noul Cod de Procedură Civilă, comentariu pe articole, vol I, ed.
Hamangiu, București, 2013.
Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, ed. Hamangiu,
București, 2012.
Boroi G., Drept civil. Partea Generală, ed. a 2-a revizuită și adăugită, ed. All Beck, București.
Branlard J.-P., Droit civil: introduction au droit, ed. a-2-a, Gualino, Paris, 2013.
Cabrillac R., Introduction générale au droit, Dalloz, Paris, 2011.
Cabrillac R., Introduction générale au droit, ed. a 2-a, Dalloz, Paris, 1997.
Caudal S., Les principes en droit, Economica, Paris, 2008.
Ciobanu V.M., Nicolae M. (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol I,
ed. Universul Juridic, București, 2013.
Ciobanu V.M., Prefață la Noul Cod de procedură civilă și Legea pentru punerea în aplicare,
Colecția „La zi”, ed. C.H. Beck, București, actualizat la 5 iunie 2012.
Ciobanu V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, ed. Național, București,
1997.
Ciobanu V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol I, ed. Național, București,
1996.
Constantin V., Drept Internațional, ed. Universul Juridic, București, 2010.
Constantin M., Răspunderea juridică în dreptul RSR, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1974.
Cristea S., Teoria generală a dreptului, C.H.Beck, București, 2020.
Dănișor D.C., Dogaru I., Dănișor Gh., Teoria Generală a Dreptului, ed. C.H.Beck, bucurești,
2013.
Deleanu I., Deleanu S., Mică enciclopedie a dreptului, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
Deleanu I., Noul Cod de Procedură Civilă, comentarii pe articole, vol. I, ed. Universul
Juridic, București, 2013.
Deumier P., Introduction générale au droit, LGDJ, Paris, 2011.

84
DEX (Dicționarul explicativ al limbii române), Academia Română, ed. a 2-a, Ed. Univers
Juridic, București, 1996.
Encinas de Munagorri R., Introduction générale au droit, ed. Flammarion, Paris, 2006.
Frențiu G.C., Băldean D.L., Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Ed.
Hamangiu, București, 2012.
Gheorghe D., Gheorghe E.A., Drept procesual penal, ed. a 2-a, ed. Universul Juridic,
București, 2012.
Ionașcu A., Probele în procesul penal, ed. a 2-a, ed. Universul Juridic, București, 2012.
Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a 4-a, ed. All Beck, București, 2005.
Larguier J., Conte Ph., Droit judicier privé, ed. a 17-a, Dalloz, Paris, 2000.
Laroumet Ch., Aynés A., Traité de droit civil, tome 1 : Introduction á l'etude du droit, ed. a 6-
a, Economica, Paris, 2013.
Leș I., Noul Cod de Procedură Civilă. Comentariu pe articole, vol I, articolele 1-449, ed. C.H.
Beck, București, 2011.
Lupașcu D., Unele observații privind interceptările și înregistrările audio sau video, Dreptul
nr. 2/2005.
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, ed. Universul Juridic, București, 2013.
Magnon X., Théorie(s) du droit, Ellipses, Paris, 2008.
Mainguy D., Introduction générale au droit, Litec, Paris, 2002.
Malaurie Ph., Morvan P., Droit civil. Introduction générale, ed. a 3-a, Defrenois Lextenso
editions, Paris, 2009.
Malinvaud Ph., Introduction à l'étude du droit, în Lexis Nexis, Litec, Paris, 2011.
Măgureanu F., Înscrisurile, mijloacele de probă în procesul civil, ed. Lumina Lex, București.
Micul dicționar academic, Academia Română, vol. IV, ed. Universul enciclopedic, București,
2003.
Miga-Beșteliu R., Drept Internațional, Ed. All, București, 1997.
Mihuleac E., Sistemul probator în procesul civil, ed. Academiei RSR, București, 1970.
Mitrache C, Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală. Ed. a 7-a, revăzută și
adăugită, ed. Universul Juridic, București, 2012.

85
Mitrache C, Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală, ed. a 7-a, revăzută și
adăugită, ed. Universul Juridic, București, 2009.
Moca Gh., Duțu M., Dreptul Internațional Public, vol I, ed. Universul Juridic, București,
2008.
Neagu I., Drept procesual penal. Partea Generală. Tratat, ed. Global Lex, București, 2004.
Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. Universul Juridic, București, 2008.
Neagu I. Tratat de procedură penală. Partea Specială, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, ed.
Universul Juridic, București, 2010.
Nedelcu I.M., Drept administrativ și elemente de știința administrației, ed. Universul Juridic,
București, 2009.
Nicolae M., Codex iuris civilis, tom. I, Noul Cod Civil, ediție critică, ed. Universul Juridic,
București, 2012.
Nițoiu R., Șorop Al., Teoria Generală a Dreptului, ed. a 3-a, ed. C.H. Beck, București, 2008.
Parquet M., Introduction générale au droit, Breal, Paris, 1996.
Perrot R., Institution judiciaires, ed. a 10, Montchrestien, Paris, 2002.
Petit B., Introduction générale au droit, ed. a 7-a, PUG, Grenoble, 2008.
Petrescu R.N., Drept administrativ, ed. Hamangiu, București, 2009.
Piperea Gh., Antonache C., Piperea P., Dimitriu A.P., Piperea M., Rățoi A.Ș., Atanasiu A.G.,
Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, ed. C.H. Beck, București, 2012.
Podaru O., Drept administrativ, vol I, Actul administrativ. (I) Repere pentru o teorie altfel,
ed. Hamangiu, București, 2009.
Popa N., Eremia M.C., Cristea S., Teoria Generală a Dreptului, ed. All. Beck, București,
2005.
Popa N., Prelegeri de sociologie juridică, București, 1989.
Popa N., Teoria Generală a Dreptului, ed. C.H. Beck, București, 2012.
Popescu S., Țăndăreanu V., Probleme actuale ale tehnicii legislative, ed. Lumina Lex,
București, 2003.
Popescu T.R., Drept civil. I. Introducere generală, ed. Oscar Print, București, 1994.
Rawls J., Théorie de la justice, Seuil, Paris, 1997.
Ricci J.-C., Introduction à l'étude du droit, ed. a 3-a, Hachette Superieure, Paris, 2007.

86
Romoșan I.-D., Vinovăția în dreptul civil român, ed. All Beck, București, 1999.
Starck B., Roland H., Boyer L., Introduction au droit, ed. a 5-a, Litec, Paris, 2000.
Stoenescu I., Zilberstein S., Tratat de drept procesual civil, ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1977.
Terré Fr., Introduction générale au droit, ed. a 6-a, Dalloz, Paris, 2003.
Tourneau Ph. Le, Cadiet L., Droit de la responsabilité et des contrats. Paris, Dalloz, 2000.
Ungureanu C.T., Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. Hamangiu, București 2012.
Vedinaș V., Drept administrativ, ed. a 7-a, ed. Universul Juridic, București, 2012.
Veitch S., Law and „Other” Problems, Springer, Law and Critique, vol. III, no. 1/1997.
Verheij B., Hage J.C., Jaap van der Herik H., An integrated view on Rules and Principles,
Artificial Intelligence and Law, Kluwer Academic Publishers, 6, 1998.
Vincent J., Guinchard S., Montagner G., Varinard A., Institutions judiciares, ed. a 6-a,
Dalloz, Paris, 2001.
Vincent J., Guinchard S., Montagner G., Varinard A., Institutions judiciares, ed. a 8-a,
Dalloz, Paris, 2005.
Viorel L.-A., Viorel G., Noul cod de procedură civilă. Vol. I. Fundamentele. Art. 1-248.
Comentarii și explicații, ed. C.H. Beck, București, 2012.
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, ed. Paideia, București, 1993.

87