Eroul din vagonul 5

De data asta îmi dăduseră 300 și ceva. Facturile astea aveau de gând să scadă
vreodată? Încă țin minte când am venit prima oară să plătesc în locul părinților mei. Atunci
parcă nu era atât de scump. Pe atunci mă simțeam bine într-un loc ca ăsta. Cred că îi și
invidiam pe toți oamenii care așteptau aici la rând. Toți cu cărți de credit, bani cash, teancuri
de acte atârnând mândre de braț. În mintea mea de atunci, păreau așa împliniți. Fiecare
purtând un statut al său, cu o carieră de vis și o familie ideală. Ce bine trebuia să fie să te
numești adult. Și eu trebuia să am o viață ca a lor. Voiam să fiu adult. Voiam să mă simt și eu
împlinit. Dar chiar erau ei toți așa cum îi percepeam eu? Unde vedeam eu desăvârșirea asta a
lor? S-o fi văzut in gesturi? Poate în vorbe? Ori în zâmbete? Oh, dar care zambete.. Azi nu-mi
zâmbea nimeni. Ce pierduți sunt ei acum. Lăsați undeva între visare și realitate. Mai am patru
în față, la coadă. Alți patru în spate. Mă simt captiv. Înainte nu știam să le citesc durerea.
Acum o simt chiar și în răsuflări. Căci nu vorbesc. Tac toți. Visează, gândesc. Le simt
greutatea din suflet când respirațiile încep să acopere sunetul tastelor lovite de angajații
ascunși în spatele unor monitoare mari, ieftine. Unul oftează cald pe umărul meu. De ce mă
arde? De-aș putea fugi mai repede de aici. Ceva îmi foșnește în buzunar dar ignor. Cine ar fi
zis că o să ajung omul de astăzi? Îmi scap un zâmbet. Ce ciudat o fi să vezi un om zâmbind
așa din nimic. A fost suficient să cunosc o singură persoană, să las un singur om să mă
schimbe ca să mă trezesc la realitate. Am început ușor. Mai întâi cu stilul meu, atitudinea.
Mama spune că asta înseamnă pubertate, dar mă îndoiesc. De ce simt ca nimeni nu are parte
de trezirea asta? Sigur e pubertate? Dacă da, de ce nu o avem toți? Tata e pur și simplu
dezinteresat. Nici nu merită să-i adresez întrebarea. Cred că sunt mulțumit cu mine însumi. De
fapt, chiar ar trebui sa fiu. Sunt bun pe anumite chestii. La școală de exemplu, am propriile
mele cursuri. Prezentări scurte, dar primite chiar bine de așa-zisul public. Fizica cuantică a
avut succes astăzi, dar cred că prefer fizica tradițională, cum obișnuiesc eu să-i spun, optica
mai exact, electricitatea, magnetismul poate și acustica. Mă simt bine acolo, pe scenă. Mă
simt cumva apreciat. Sunt mereu calm, mai ales cand e și ea in sală. Ea e mereu în sală. Doar
azi a lipsit. La un moment dat, în timpul prezentării, am facut și niște mici gafe. Voiam să
cuprind toată sala din priviri. De ce nu era? Mi-am continuat ”lecția”. Vorbeam tare si clar, cu
vizibil interes, dar ochii îmi fugeau printre scaunele vechi din lemn, printre sutele de ochi ce
mă priveau admirativ. Dar ochii tăi? Unde-ți erau ochii tăi, dragă? De negăsit. Mi-am verificat
telefonul. Poate un mesaj măcar...Nimic. Un singur om rămas în fața mea, la coadă. Mai era
puțin. Doamne de nu mi-ar mai arde umărul în halul ăsta..
-Te ajut?
-Mă scuzați, ce spuneți?
-Cu ce te ajut, băiete?
-Am și eu două facturi de plătit.
Femeia se uită buimacă pe birou, ca și cum încă ar căuta ceva pierdut acum câteva ore.
Ține degetele suspendate deasupra tasturii pline de firimituri si bucățele din covrigul de
dimineață și mă privește cu o grimasă rămasă pe față ca o cicatrice veche. Respiră apăsat.
-Ah, numele.. Mă scuzați. Cozma.
 -Asta așteptam. 426, vă rog.
-Cozma Nicolae.
-Da, 426 pe Cozma Nicolae. Plătești sau nu?
-Am doar 320 de lei..
-Atunci nu știu. Îmi pare rău. Vorbești cu tăticul și vii săptămâna viitoare. Sau vine
dumnealui.
-Nu pot plăti doar una din facturi?
-Ba da. Sigur că da. Preferi așa?
-Da. Și știți..pot să merg acum rapid până acasă și vă aduc și restul. Nu durează mult.
În 5 minute m-am întors.
Grimasa aceea hidoasă îi dispare brusc de pe chip. Aruncă o privire fugitivă pe
fereastra imensă a clădirii, zâmbește scurt.
-Ești sigur?
-Poftim?
Mă simt nedumerit.
-E doar o factură, calmează-te.
Ia o hârtie, notează rapid ceva râzând tăcută, apoi mi-o întinde cu zâmbet larg.
-Luni, 248 de lei.
-Deci nu se mai poate azi?
Râde din nou. Râd și cei din spate care încep să-și facă loc pentru a ajunge mai în față.
Mă simt nevoit să ies din clădire, deși nelămurit de situație. Ce-o fi așa amuzant? Că vreau să-
mi știu facturile plătite? Mă simt ușor jignit. Împing ușa nervos și ies imediat din clădire. Dar
nu ating bine prima treaptă că în secunda doi mă trezesc ud din cap până-n picioare. De asta
râdeau. Ploua cu găleata. Cum de nu observasem? Îmi fac curaj totuși și ies. Nu spun că gluga
de la geacă m-ar mai fi salvat acum de ceva, dar mi-am tras-o peste cap, am coborât scările și
am început să alerg ca un nebun pe stradă, cu apa curgându-mi peste tot pe sub haine și
sărindu-mi din pantofi la fiecare pas. Eram dement. Nu știu de ce dar râdeam haotic. Alergam,
săream și râdeam. M-am strecurat printre mașinile adunate la semafor. Șoferii claxonau
nemulțumiți. Pe unii îi puteam vedea răstindu-se la mine prin geamul mașinii. Nu-l
deschideau, ploua prea rău, dar totuși ar fi vrut să se poată lua de mine, ’’Nu vezi ce vreme e,
băiete?!’’. Mi-ar fi plăcut să-mi spună asta. Aș fi râs doar, ’’Nici nu știți ce pierdeți,
domnule..’’.
Mă apropiam de casă. Deja puteam simți mirosul copacilor de lângă blocul meu.
Miros de verde și de ud. Nu mai alergam de mult. Ploua la fel, dacă nu mai rău dar pășeam
precaut, fără să-mi vărs apa strânsă în pantofi și așa adus de spate cum mergeam priveam în
jos, cu mâinile în buzunar. Trebuia să verific dacă totul era în regulă. Încă foșnea acolo. E
bine, nu se udase nimic. Treceam acum pe lângă gardul viu al vecinului nostru veșnic plecat
în străinătate. Singurul gard viu din zonă de altfel. În rest, sunt doar case expuse și aflate în
prag de paragină și blocuri ca cel în care trăiesc eu, de 8 etaje, cu uși mari metalice la intrare,
scări distruse de trecerea anilor și apartamente satisfăcătoare (ca dimensiuni măcar). Îmi
pregătesc cheile și-mi ridic privirea din pământ fiind gata să dau cu ochii de ușa mare, din
metal ruginit, dar în față îmi apar două picioare lungi, slabe, cu o formă îmbietoare. Lovitura
de la nivelul genunchiului, precum și celelalte cicatrici mă ajută să le recunosc. Cel drept se
întindea svelt, lângă el, pe jos, scrum proaspăt de țigări, iar cel stâng se sprijinea de perete,
susținut atent de un toc subtire de 5 cm. O mână în buzunarul gecii, sub geacă o rochie scurtă.
O rochie mult prea scurtă, foarte ușor evazată, cu modele simple și culori calde, de vară. De
fapt, ea purta mereu cu sine un iz de vară, iar acum, cu toată ploaia asta, părea ieșită din
context. Își mirosea tare intrigată degetele. Fumase mai bine de șase țigări. Mă întreb de cât
timp era acolo. Ea nu fuma. Sau dacă fuma o făcea pentru mirosul de fum, de tutun. Mirosul
meu. Îi plăcea mirosul meu, dar nu fumatul în sine.
-Iartă-mă.
Nu mă privea. Încă își mirosea mâna.
-Ce-ai, Emilia? De ce să te iert?
-Ți-am ratat prezentarea..
Și ea era udă leoarcă. Dar adoră asta. Adoră ploaia. Îi place să iasă așa, îmbrăcată
sumar, dar nu ca să atragă atenția. Vrea doar să simtă ploaia. Părul i se mai uscase și, ușor
buclat, îi atârna acum lejer pe piele, pe rochia udă, lipită de corp. Nu mă privea. Se juca cu
scrumul rămas pe jos. Îl apăsa încet, cu vârful pantofului. Mă amuză inocența ei.
-De când fumezi tu, domnișoară?
Nu-și ridică privirea din pământ, dar surâde.
-Dar tu de când umbli prin ploaie mă rog? Parcă nu-ți plăcea.
Bună remarcă. Eu nu mergeam niciodată prin ploaie. E suficient să văd cerul puțin
înnorat, că-mi și deschid umbrela.
-N-am avut de ales. Dar tu așa ieși afară, pe vremea asta?
-Era soare când am ieșit eu. Și acum e puțin.
Mă uit pe cer. Parcă simțeam o mică rază de lumină pe față, dar cerul era negru, cred
că și fulgerase undeva în depărtare. Mă apropi de ea, să mă adăpostesc de ploaie.
-Mihai, vreau să fugim!
-Îmbrăcată așa și cu vremea asta, n-o să ajungem foarte departe.
-Of, știu. Dar trebuie!
Îmi amintesc de buzunarul pantalonilor. Se aude foșnind. Oare aude și ea? Să-i spun?
-Nu. Nu încă, nu putem.
-Știu și eu că nu putem. Oricum nu te-aș lăsa să renunți la tot doar ca să scap eu de
locul ăsta.
-La ce să renunț? N-am mai nimic aici.
 -Ba ai...
-Nu zic că o duc ca tine, Emilia. Dar nici fericit nu mă simt. Cel puțin nu fără tine...
-Hai sus.
Ploua și atunci când am urcat ultima oară în apartamentul meu. Era furtună de fapt.
Furtună de vară. Încă aud crengile lovindu-se de geamurile late din balcon. Îmi amintesc
parfumul ei, respirația gâtuită de istoveală, mâinile vlăguite plimbându-se cu o ultimă sforțare
pe pielea mea caldă, prin părul ud de transpirație. Acele mici sărutări ale ei curgându-mi pe
chip în jos ca stropii de afară prelinși pe ferestre.
Ușa metalică se deschide zgomotos. Îi simt mâna caldă invadându-mi unul din
buzunare și mă panichez puțin. Se aude foșnind.
-Emilia..
-Shhh...hai odată!
Răsuflu ușurat. Îmi luase doar cheile. Mă trage vioaie de mână și urcă înaintea mea. Pe
lângă spatele desfăcut al rochiei apuc totuși să observ si vânătaia de deasupra gambei. Era una
nouă, chiar proaspătă. Oftez. O strâng de mână și o las să mă ghideze. Îi las parfumul să-mi
corupă întreg corpul și o urmăresc cuminte, cu ochii închiși. Aud cheia. Cu ochii întredeschiși
reușesc să-i văd unghiile lungi, roșii descuiând febril ușa și alte câteva noi cicatrici. Și ele la
fel de proaspete. O strâng tare la piept, brusc, înainte ca măcar să fi închis în urma noastră.
-Ești bine?
Răspund cu un sărut. Ea cu două.
-Vino, îi spun.
Aprind lumina în bucătărie. Deja se întunecase afară. Deschid frigiderul și cu o privire
critică îl analizez de sus până jos. Ce gol mi se părea. Până la urmă scot un pachet de carne,
niste legume proaspete și brânză.
-Ia loc la masă, Emilia.
Dar ea era deja întinsă pe bancheta colțarului, așteptându-mă cu o expresie docilă.
-Oh, iartă-mă. Mi-ai luat-o înainte.
-Nu te dezbraci, Mihai?
Mă uit la ceas. N-aveam timp să mă mai schimb.
-Nu, mi-e bine așa. De ce? Vrei tu să mă dezbrac?
-Ei..ce întrebare!
-Vrei și altceva?
-Ce să vreau?
-Altceva decât ce pregătesc. De mâncare zic.
-Ah nu, doamne. Dar ce-i cu tine de-mi gătești?
 -Nu-mi permiți să mă îngrijesc de tine?
-Ba sigur că da. Dar îmi pari puțin suspect, știi?
Râd sec. Mâinile îmi tremură. Încerc să n-o privesc prea mult în ochi. Prea mă citește!
Oare fac ce trebuie?
-Serios, ce ai?
-Ce să am?
Las carnea să sfârâie în tigaie și mă așez lângă ea.
-Nu vezi că sunt bine?
-Nu, arată-mi.
Oftez. Îi sărut mâna, urcând lent până aproape de față unde mă opresc brusc. O las să-
mi atingă părul, să-mi observe ochii, pupilele dilatate la maxim și îmi trec un deget ușor peste
buzele ei. Mi-l retrag rapid, înainte să mi-l prindă și îmi continui sărutările, coborând, mai lent
de data asta.
-Mihai!!
Și începe să râdă isteric.
-Aha! Am atins un punct sensibil!
O las să mă cuprindă cu tot corpul ei firav, mirosind dulce a levănțică, în toată căldura
ei și cu toată afecțiunea răspândindu-mi-se rapid în trup. Întinsă pe spate, îi remarc picioarele.
Albe, timide, începând de la tălpi, de la degetele perfect simetrice urcând spre gleznele frumos
reliefate, apoi la gambe unde mă opresc brusc și ating. Mă uit la genunchiul lovit și oftez.
-Te doare?
Îmi ia palmele și le așează pe genunchi, chiar acolo, pe vânătaie.
-Nu. Acum nu.
Încă o dată, oftez. Las un sărut și continui. Privirea îmi urcă odată cu mâinile care
strâng cu putere pielea moale și mă opresc mai sus, undeva mai aproape de coapse, unde mă
simt încurcat de prezența rochiei. Las încă un sărut și cobor la loc, înapoi la gambe. Nu
îndrăznesc mai mult. Îi simt mâinile trecându-mi printre șuvițele ude de păr. Atingerea îmi
coboară pe piept și când mă aștept mai puțin îmi trage tricoul peste cap. Mi-l aruncă pe jos,
râzând cu poftă.
-Ești fleașcă!
Zâmbesc.
-Ești trist.
-Nu, ce ai?
-Nu era o întrebare. Ești trist.
Cu un oftat încet, îmi las capul ușor pe pieptul ei. Tresare. Eram ud și rece.
 -Oftezi prea mult. Ce se întâmplă, Mihai?
Îmi pun o mână pe buzunar, precaut. Să-i spun?
-Îmi spui?
Tac. Afară încă se aude ploaia. Era atât de liniște între noi încât sfârâitul tigăii
devenise asurzitor. Ignor totuși. Ea, atât de pierdută în gânduri, probabil nici nu mai auzea
ceva în jur. Puteam să-i simt tensiunea din corp, înțepându-mi ușor pielea. Inima îi bătea tare
și grav. Deodată, îmi trece rapid prin minte o imagine vagă cu noi. În același loc, parcă în
aceeași ipostază. Doar că atunci, ea nu voia să-mi vorbească. Ceva o măcina teribil și deși nu
reușisem să scot ceva de la ea, i-am făcut, totuși, niște promisiuni. Niște planuri de viitor, pe
care deja mi le luam foarte în serios, începând chiar de azi, odată cu acele bilete cumpărate în
fugă, care-mi foșnesc aici, în buzunar, încă de dimineață. Tușesc sec și-mi fac curaj.
-Mai vrei să vezi munții, Emilia?
Îmi ridică ușor bărbia. Acum mă putea privi fix în ochi.
-Ce munți, Mihai?
Uitase?! Nu. Doar se juca cu mine. Munții semnificau eliberarea ei. A noastră. Căci
munții îi puteai vedea numai dacă luai trenul spre orașele din nord. Și asta însemna să plecăm
de aici. Să plecăm de tot și să nu ne întoarcem privirea înapoi nici măcar o dată. Era o chestie
a noastră.
-De ce te gândești la așa ceva?
Vocea îi slăbise. Nu uitase. Își dorea asta, dar parcă nu putea să conceapă încă. Poate
trebuia să o mai las. Era pregătită? Am vrut să mă apropii de ea, să o sărut în semn de ”Crede-
mă că o să fie bine..
.
”, dar exact în acel moment interfonul pornește zgomotos.

Era mama, venise de la birou și mai mult ca sigur nu avea chei. Nu am mai așteptat o secundă.
Hotărâsem oricum ce aveam de făcut. Am sărit ca ars și am pus mâncarea într-o geantă mică
de mână, deja pregătită. Luasem și eu strictul necesar. M-am îmbrăcat rapid și am tras-o pe
Emilia după mine care, suprinzător, nu-mi cerea niciun fel de explicații și am ieșit din casă,
lăsând ușa deschisă si tigaia sfârâind cuminte în bucătărie. Am coborât în subsolul blocului de
unde am luat bicicleta vecinului de la etajul 3. Era o bicicletă chiar scumpă, de două persoane.
Pusesem ochii pe ea de mai multă vreme. Era ideală! Am ieșit instant din bloc și m-am urcat
pe ea, punând geanta în coșulețul metalic din față. Emilia stătea în picioare, cu ploaia
curgându-i pe piele și mă privea puțin speriată.
-Te rog, ai încredere în mine.
E tot ce am zis. A cedat zâmbind și s-a pus în spatele meu. Am pedalat nebunește fără
să mă gândesc o dată la mama care încă aștepta în fața blocului, la interfon. Poate că mă durea
sufletul gândindu-mă la ea, dar avea să înțeleagă. Îi lăsasem și un bilet în dormitor. Trebuie să
înțeleagă. Acum însă nu mă puteam gândi la asta. Am pedalat fără nicio urmă de șovăială.
Eram atât de hotărât! Și ea, Emilia, îmi dădea toată puterea și energia asta. I-am simțit mâinile
coborându-mi spre buzunare.
-Oh doamne! a țipat ea.
Nu apucasem să o opresc. Luase biletele. Se prinsese oricum de planul meu, dar
biletele alea erau acum dovada clară. O iubeam!
Am pedalat și mai tare, cu ea la spatele meu, plângând de fericire. Ce tare mă
strângea...
În gară, aproape că era pustiu. Frig, umezeală și mizerie. Nimeni pe peron. Inițial m-
am demoralizat total. Prea era pustiu! Pierdusem trenul?? Dar vocea ei m-a trezit imediat
înapoi la realitate.
-Acolo, Mihai! Trenul! Toți sunt în tren!
Am tras geanta pe umăr, am luat-o de braț și am alergat spre tren. Bicicleta a rămas pe
jos, aruncată în noroi. Ea a urcat înaintea mea, ținându-mă strâns de mână. Din nou, pe lângă
spatele desfăcut al rochiei apuc să observ si vânătaia proaspătă de deasupra gambei. Dar acum
nu oftez căci avea să fie ultima vânătaie. Era ultimul semn pe care tatăl ei îl va mai fi lăsat
vreodată pe corpul ei. O apuc de talie și ne îndreptăm spre vagonul indicat de conductorul
trenului. Intrăm. Ne așezăm. Geanta o trântesc jos. Scaune moi, destul de calde. Eu lângă
fereastră, ea lângă mine.
-Oh doamne...
Atât reușește să mai spună. Se lasă ușor pe spătarul scaunul și răsuflă ușurată. Se
terminase. Acum aveam de gând să o luăm de la zero. Își putea dori mai mult oare? Strânge
cu putere biletul din mâna dreaptă. Trebuia să se asigure cumva că biletul nu va dispărea
nicăieri. Măcar până venea conductorul. Îi simt părul ud căzându-mi ușor peste umăr în timp
ce mâna stângă mă strângea febril. Trebuia să se asigure că nici eu nu voi dispărea undeva.
Respira încet și cu vocea frântă mă întreabă
:
-Sigur facem bine ce facem, Mihai?
Privirea îmi rămăsese blocată pe numărul vagonului scris mare, deasuptra ușii: 5.
În toți anii în care am mers la mare împreună cu ea, era 5. Mereu era 5. Nu știu de ce, dar în
momentul ăla simțeam că ne aflăm în vagonul potrivit.
-Nici că se putea mai bine, Emilia.
Atât voia să audă. Respirația îi încetinește și mai mult. Adormise. Era așa liniștită!
Închid și eu ochii, cu fruntea lipită de geamul rece.
Îi țin strânși închiși și adorm cu speranța ca e real. Că totul este cât se poate de real și că eu,
Mihai Cozma, eram un erou. O salvasem pe ea, Emilia Herea, și aveam de gând să-mi dedic
întreaga viață ei și numai ei. Câte planuri aveam!
 Dar momentan sunt doar micul erou necunoscut din vagonul 5, care adormind încet încet visa
la o viață mai bună. Totul pentru ea. Adorm adânc, liniștit de gândul că în scurt timp aveam
de gând să mă trezesc, undeva printre munți, cu ea încolăcită copilărește la brațul meu.