Capitolul 1

Bazele teoretico-metodologice ale

analizei economico-financiare a
întreprinderii
Autori: Vasile ROBU, Ion ANGHEL, Elena-Claudia ŞERBAN

Sumarul capitolului
1.1. Necesitatea analizei economico-financiare şi utilizatorii rezultatelor
acesteia
1.2. Obiectivele şi tipologia analizei economico-financiare
1.3. Conţinutul procesului de analiză economico-financiară
1.4. Metodologia analizei economico-financiare
1.5. Sistemul de indicatori ai analizei economico-financiare

Obiectivele capitolului
• prezentarea conţinutului şi a tipologiei analizei economico-financiare;
• cunoaşterea metodelor, tehnicilor şi procedeelor analizei economico-
financiare;
• prezentarea sistemului de indicatori ai analizei economico-financiare.
Capitolul 1. Bazele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare a întreprinderii 14

1.1. Necesitatea analizei economico-financiare şi utilizatorii

rezultatelor acesteia
Asigurarea viabilităţii şi dezvoltării entităţilor presupune decizii
corecte şi eficiente în alocarea şi utilizarea resurselor, dimensionarea
investiţiilor etc.
În condiţiile existenţei unui mecanism natural de reglare a funcţionării
complexului economic – piaţa –, s-a dovedit absolut necesar un sistem care să
permită determinarea stării, performanţelor şi echilibrelor financiare ale
întreprinderii, acestea constituindu-se în fundamentul deciziei strategice,
transmiţând decidenţilor concluzii pertinente pentru alocarea corectă a
resurselor disponibile.

1.1.1. Fundamentele şi necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii

Analiza apare ca instrument indispensabil în procesul cunoaşterii în

orice domeniu al activităţii umane. Cu ajutorul analizei, omul cercetează şi
înţelege lucrurile şi fenomenele care îl înconjoară, percepe mecanismele care
le generează, legile desfăşurării lor şi, în cele mai multe cazuri, adoptă decizii
fundamentate pe analiză.
Fondatorul paradigmei analitice este considerat René Descartes
(1596-1650). Metoda sa este fundamental analitică pentru că porneşte de la
procedeul analizei, aceasta constând în descompunerea unei probleme în
elementele sale simple, fără eliminarea vreunui detaliu. Elementele trebuie
ordonate şi înlănţuite logic unele cu altele, aşa cum se desfăşoară o
demonstraţie matematică, aşa cum se aşază piesele unui joc de construcţii,
spunea marele filosof. De asemenea, discursul cartezian consideră că în
gândirea analitică trebuie să se pornească de la marile principii, de la ideile
generale, pentru a putea ajunge la elementele particulare.
Unul dintre rezultatele gândirii carteziene îl constituie introducerea
reducţionismului în ştiinţă: fenomenele pot fi întotdeauna înţelese dacă sunt
reduse la elementele constitutive; prin raţionamentul analitic, orice problemă
se reduce la o serie de relaţii cauzale fundamentale. Pe această bază, prin
raţionamentul analitic al cercetătorului sau analistului, situaţiile unei probleme
sunt reduse la o serie de relaţii cauzale fundamentale.
Pe această bază, în procesul cunoaşterii, au apărut discipline ştiinţifice
independente de analiză (chimie, biologie, economie, psihologie, cinema-
tografie etc.) care, utilizând fundamentele gândirii analitice, au perfecţionat
instrumentele metodologice ale ştiinţelor respective.
 Aspiraţiile lui Descartes au fost împlinite de Isaac Newton (1642-1727),
care a elaborat formularea mecanicistă completă a naturii, punând bazele
determinismului în ştiinţă: tot ceea ce se petrece în Cosmos are o cauză
definită şi dă naştere unui efect definit, iar viitorul oricărei părţi a sistemului
poate face obiectul unei predicţii cu absolută certitudine dacă sunt cunoscute
toate detaliile stării respective.
În acest context, preocuparea dominantă a ştiinţei ar trebui să fie
identificarea lanţului cauzal (relaţia cauză-efect).
Complexitatea relaţiilor de tip factorial-cauzal este amplificată în cazul
analizei fenomenelor din cadrul sistemelor deschise în general şi al sistemelor
socioeconomice în special. Între cauzele acestei creşteri a complexităţii
analizei cauză-efect în domeniul socioeconomic enumerăm:
1) efectul de histerezis: în lumea socială în general şi în cea
economică în special este imposibil să ajungem la „nivelul zero al istoriei”. De
exemplu, referitor la activităţile economico-financiare, firmele nu pot fi
judecate făcând abstracţie de trecutul lor. Întreprinderile sunt analizate aproape
întotdeauna în funcţie de trecutul lor, începând de la experienţa într-un anumit
domeniu de activitate, relaţiile contractuale stabilite şi notorietatea acumulată
de operaţiunile desfăşurate pe anumite pieţe şi până la existenţa unui anumit
potenţial financiar sunt elemente determinate de „ereditate”. Apare evident că,
spre deosebire de domeniul socioeconomic, în natură, efectul de istorie nu
există: „cum ar arăta lumea dacă picăturile de apă sau boabele de sare s-ar
1
comporta diferit funcţie de trecutul lor” ;
2) echifinalitatea: principiul clasic al relaţiei cauză-efect susţine că
2
efectele similare sunt produse de cauze similare. Bertalanffy , analizând
caracteristicile de autoreglare a sistemelor biologice deschise, a arătat că
fiinţele vii îşi organizează viaţa nu pe legătura „cauză directă-efect”, ci pe
principiul de echifinalitate care spune că rezultate finale identice pot fi
obţinute pornind de la condiţii iniţiale diferite şi pe căi diferite. Este evident
că această nuanţare a principiilor fundamentale ale paradigmei Descartes-
Newton este valabilă şi în cazul analizei întreprinderilor. Trebuie reţinută aici
şi ideea că intensitatea şi complexitatea unei cauze imprimă nu doar
intensitatea unui fenomen (efect), ci şi calitatea acestuia;
3) multifinalitatea: este un alt principiu caracteristic sistemelor
deschise, principiu conform căruia condiţii iniţiale similare pot determina

1 N. Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti,

1979, p. 124.
2 L. von Bertalanffy, General System Theory, second edition, Harper & Row, London, 1972,
pp. 30-45.
 3
stări finale nesimilare . De exemplu, într-un fenomen economic pot apărea
însuşiri pe care nu le avusese niciun element al fenomenului respectiv;
4) feedbackul: pretutindeni în lumea vie întâlnim relaţii de cauzalitate
reciprocă, ce amplifică un impuls iniţial semnificativ sau doar accidental
(întâlnim acest fenomen în evoluţia biologică a raselor, în procesul de învăţare,
dezvoltarea claselor sociale, dinamica economiilor naţionale, dezvoltarea
companiilor etc.). Feedbackul presupune întoarcerea într-o buclă a unei părţi
din rezultantele unui sistem în intrări ale acestuia, astfel încât inputurile
sistemului să fie influenţate de
4
ieşiri .
• Feedbackul pozitiv (cunoscut şi sub numele de cerc vicios sau
spirală) menţine abaterile şi amplifică deviaţiile, destabilizând echilibrul
sistemului. De exemplu, în analiza economico-financiară sunt operante aşa-
numitele „corelaţii de eficienţă”, între care cea dintre dinamica productivităţii
muncii şi cea a salariilor; nerespectarea cerinţei de creştere mai rapidă a
eficienţei muncii în condiţiile unei firme care înregistrează deja scăderi ale
profitabilităţii antrenează amplificări ale problemelor financiare. Un alt
exemplu, de această dată la nivel macroeconomic, îl reprezintă inflaţia şi
blocajul financiar care întotdeauna menţin şi amplifică dezechilibrele din
cadrul economiei.
• Feedbackul negativ reduce sau anulează deviaţiile din cadrul
elementelor care formează sistemul. De exemplu, o politică monetară restric-
ţionistă, în condiţiile declanşării spiralei inflaţioniste, reprezintă o premisă
pentru orientarea corectă a resurselor de finanţare şi reducerea dezechilibrelor
în cadrul economiei.
Două probleme fundamentale, atât în procesul de amplificare (feedback
pozitiv), cât şi de reducere (feedback negativ) a deviaţiilor din cadrul
sistemelor le reprezintă analiza şi proiecţia limitei critice a sistemului;
5) morfostaza: proces de schimbări cu mediul înconjurător, realizat de
sistemele complexe, prin care acestea tind să-şi prezerve forma sau
organizarea sistemului; ritualurile sau inerţia socială sunt cele mai elocvente
exemple care susţin ideea dezvoltată de acest principiu. În planul economiei
reale nu sunt rare cazurile în care, de exemplu, procesul de privatizare se
blochează sau se încetineşte, ca urmare a opoziţiei salariaţilor care vor să-şi
menţină vechiul statut şi vechile privilegii, chiar şi după schimbarea
proprietarului;

3Vezi W. Buckley, Sociology and Modern System Theory, Prentice Hall, 1967.
4 Vezi şi W. Buckley, Society as a Complex Adaptive System, Alding Publishing Company,
1978.
 6) morfogeneza: este un proces care tinde să perfecţioneze sistemul;
evoluţia biologică, învăţarea, relaţiile interpersonale sunt exemple tipice din
cadrul sistemelor deschise, dar şi investiţiile în imobilizări (corporale,
necorporale şi financiare) realizate de firme, politicile de promovare, politicile
de personal din cadrul întreprinderilor etc. Faptul că la o dublare a cifrei de
afaceri ne aşteptam la creşterea rentabilităţii vânzărilor şi la o accelerare a
vitezei de rotaţie a activelor circulante reprezintă manifestarea acestui concept.
Alături de cele prezentate anterior, nu trebuie omisă o particularitate
esenţială a fenomenelor socioeconomice: ele nu pot fi analizate prin
microanaliză (reducând obiectul analizat la dimensiuni de laborator) fără să fie
alterate concluziile rezultate. Eşantioanele în cercetările socioeconomice au o
serie de limite privind posibilitatea generalizării concluziilor.

1.1.2. Analiza economico-financiară, instrument esenţial în

procesul de decizie şi în alocarea resurselor

În secolul trecut au funcţionat concomitent două importante sisteme

distincte care să orienteze sursele de finanţare disponibile către nevoile
firmelor. Economiile centralizate, care orientau resursele printr-un plan
general unic, au dat faliment. Această situaţie a dat un argument important, cel
al realităţii, pentru mecanismele economiei de piaţă. În cadrul acestora,
drenarea surselor financiare de la cei care deţin economii către cei care au
nevoie de capital se realizează în mod natural în cadrul pieţelor libere.
Absenţa acestui mecanism a fost probabil cea mai importantă
deficienţă a sistemului centralizat.
Cheia asigurării creşterii nivelului de trai o reprezintă volumul şi
dinamica de capital investit pe locuitor. „Prosperitatea unei ţări este direct
5
proporţională cu volumul de capital investit pe locuitor” .
O problemă critică pentru orice economie sau entitate microeconomică
o reprezintă alocarea resurselor între diferitele oportunităţi de investiţii
disponibile.
Ideea următoare evidenţiază foarte simplu cum funcţionează acest
proces de alocare. Pe de o parte, sunt o serie de antreprenori sau firme care vor
să se dezvolte, iar pe de altă parte, sunt cei care au resurse şi vor să şi le
plaseze.
Cele două „tabere”, deţinătorii economiilor şi antreprenorii, vor să facă
afaceri împreună, dar au două probleme de rezolvat:

5L. von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 33.
 a) de regulă, antreprenorii sau firmele au informaţii mai bune despre
oportunităţile lor de investiţii decât ofertanţii de resurse disponibile pentru
investiţii. Antreprenorii trebuie să ştie să prezinte credibil acele informaţii;
b) comunicarea între cele două părţi nu este întotdeauna credibilă
pentru că investitorii ştiu că antreprenorii au înclinaţia de a exagera
performanţele proiectelor lor.
6
Aceasta creează aşa-numita problemă a lămâilor . Să presupunem că
jumătate din proiectele de afaceri sunt bune, iar cealaltă jumătate sunt proiecte
fără şansă de succes. Cei care au proiecte neviabile vor insista că ideile lor
sunt foarte bune. Investitorii vor reacţiona natural, ştiind această situaţie la
nivel general şi vor considera o evaluare medie a tuturor proiectelor la un nivel
mediu de risc şi implicit de condiţii de finanţare. Din nefericire, această
atitudine penalizează proiectele bune, fiind posibil ca pentru acestea condiţiile
de finanţare să le blocheze.
Existenţa intermediarilor poate preveni aceste probleme. Sunt două
tipuri de intermediari:
• intermediarii financiari, precum fondurile de risc, fondurile
mutuale, cele de pensii, firmele de asigurări etc., aceştia acumulând surse de
finanţare de la persoane şi căutând plasamente;
• intermediarii de informaţii, precum auditorii, analiştii financiari,
agenţiile de rating etc., care oferă date investitorilor (inclusiv intermediarilor
financiari, pe care-i reprezintă) privind calitatea oportunităţilor de investire.
Ambele categorii de intermediari ajută la distincţia dintre investiţii/
decizii „bune” şi investiţii/decizii „proaste”.
Diagnosticarea activităţii întreprinderii serveşte ca bază pentru funda-
mentarea deciziilor economico-financiare, indiferent de locul în care este
necesară această decizie, iar analiza economico-financiară este necesară în
orice punct din „harta” prezentată în figura 1.1:
a) în interiorul întreprinderii, analiza economico-financiară este
esenţială pentru analiza activităţii operaţionale, dar şi în activităţile
investiţionale şi de finanţare.
Realizarea funcţiilor (atributelor) conducerii companiei implică analiza
situaţiei sistemului întreprindere în momente diferite ale funcţionării acesteia.
Având în vedere că obiectivele activităţii oricărei companii se
circumscriu în funcţiunile ei, iar asupra acestora se exercită atributele
conducerii (previziune, organizare, coordonare, analiză şi control), rezultă că
analiza se află la intersecţia acestora, reprezentând un „instrument al realizării

6 G. Akerlof, „The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”,
Quarterly Journal of Economics, August 1970, pp. 488-500.
 7
tuturor atributelor sau chiar într-o funcţie autonomă cuprinzătoare” .
Realizarea funcţiilor întreprinderii are loc prin exercitarea tuturor atributelor
conducerii, iar oricare dintre aceste atribute necesită realizarea analizei;
b) în afara întreprinderii (în decizii de vânzare-cumpărare de acţiuni
sau decizii de creditare), analiza economico-financiară reprezintă mecanismul
de identificare a investiţiilor „bune”.
Un obiectiv important al analizei economico-financiare îl reprezintă
identificarea potenţialului de performanţă sau rentabilitate şi riscurile atingerii
acelor performanţe estimate. Cele două componente (rentabilitatea şi riscul)
reprezintă elemente esenţiale de identificare a valorii economice existente la
nivelul entităţii analizate.

Întreprinderea: Piaţa de capital:

creator de valoare economică locul de tranzacţionare a valorii

Cash din credite

Cash din vânzare datorii
Activităţi Activităţi Activităţi
Creditori Creditori
Analiză iniţiali Analiză (piaţa
secundară)
operaţionale investiţionale financiare Plată principal şi datorii
Analiză
Cash din emitere de
Acţionari
Analiză Acţionari (piaţa
Analiză Analiză
piaţa iniţială secundară)

Dividende şi cash din Cash din vânzare

revânzare de acţiuni de acţiuni

Figura 1.1. Întreprinderea, analiza economico-financiară şi piaţa de capital

7 D. Mărgulescu (coord.), Analiza economico-financiară – metode şi tehnici, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 1994, p. 21.
 1.1.3. Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiza
economico-financiară
Ceea ce observăm în situaţiile şi analizele financiare ale unei firme este
rezultatul forţelor cererii şi ofertei pentru acest tip de informaţii.
Principalele categorii de utilizatori (care formează cererea de analiză)
sunt următoarele:
A) furnizorii de capital;
B) managementul;
C) partenerii de afaceri;
D) statul;
E) alţi utilizatori.
A. Furnizorii de capital
1) Acţionarii reprezintă unii dintre participanţii majori pe piaţa cererii
de informaţii oferite de analiza economico-financiară. Aceştia sunt interesaţi
simultan de două aspecte:
a) orientarea investiţiei; aceasta se referă la alegerea portofoliului de
acţiuni în funcţie de preferinţele investitorului legate de risc, câştigul din
dividende, lichiditate etc. Analiza performanţelor curente ale companiei şi
aşteptările privind viitoarea rentabilitate reprezintă elemente esenţiale pentru
decizia investitorilor;
b) controlul administrării investiţiei; aceasta se referă la monitorizarea
managementului în încercarea de a menţine sau orienta acţiunile acestuia către
interesul acţionarilor. În special în cazul firmelor cu un acţionariat dispersat,
managementul poate avea o putere discreţionară în utilizarea resurselor.
Investitorii sunt interesaţi să monitorizeze felul în care managementul contro-
lează şi orientează resursele întreprinderii în interesul acţionarilor, astfel încât
să poată evidenţia managementul ineficient şi să ia decizii în consecinţă.
Pentru această interpretare, informaţiile privind rentabilitatea medie a ramurii
sunt absolut necesare, în condiţiile în care ele reprezintă o bază de comparaţie
inatacabilă.
În oricare dintre situaţii unul dintre obiectivele importante ale analizei
îl reprezintă detectarea situaţiilor de necorelare între valoarea afacerii şi
preţul pe piaţă.
2) Investitorii în obligaţiuni au obiective diferite de cei care participă
la capitalul social al firmei. Nivelul de rentabilitate a companiei, situarea
acestuia faţă de media ramurii sunt mai puţin relevante pentru capacitatea
firmei de a-şi achita principalul şi dobânda. Rezultă că lucrul cel mai
important pentru această categorie de utilizatori este capacitatea de plată,
adecvarea fluxului de numerar la nivelul dat al îndatorării; în acest caz, situaţia
medie a ramurii reprezintă un indiciu util şi important pentru estimarea riscului
investiţiei în obligaţiuni emise de o anumită întreprindere.
În practică, se utilizează frecvent ratingul datoriilor ca indicator care
măsoară probabilitatea rambursării în timp a serviciului datoriei (principal plus
dobândă).
3) Băncile şi alţi investitori sunt o categorie de utilizatori interesaţi de
situaţia financiară actuală şi de perspectivă a clienţilor din două puncte de
vedere:
a) decizia de acordare a unei finanţări (inclusiv condiţiile finanţării);
b) orientarea politicii de monitorizare a împrumutului acordat.
În situaţia în care o instituţie financiară sau o entitate similară a
furnizat o parte importantă din capitalul investit într-o firmă, este normal să
urmărească atent şi, dacă este cazul (de exemplu, în procedura de reorga-
nizare), să se implice în asigurarea performanţelor managementului.
B. Managementul
Managementul companiei utilizează în mod uzual analiza propriilor
rezultate şi performanţe financiare prin raportare la nivelurile anterioare,
situaţia industriei şi a principalilor concurenţi sau comparativ cu valorile
planificate etc. Analiza evoluţiei în timp a performanţelor influenţează politica
de investiţii, investiţiile în cercetare-dezvoltare, politica de marketing-
promovare etc. De asemenea, politica de achiziţii şi fuziuni este bazată pe
diagnosticul economico-financiar.
Firmele-ţintă şi/sau potenţialii agresori se stabilesc într-o bună măsură
pe analiza economico-financiară, chiar dacă factorii intuitivi sau emoţionali
pot avea şi ei o influenţă importantă.
Managerii se bazează aşadar pe informaţii furnizate de analiza
economico-financiară într-o serie de decizii cum ar fi: finanţarea, investiţiile,
derularea activităţilor operaţionale.
În plus faţă de acestea, este o practică uzuală ca acordurile între
acţionari şi management să includă termeni contractuali bazaţi pe variabile
economico-financiare.
C. Partenerii de afaceri
1) Furnizorii urmăresc atât dezvoltarea viitoare a afacerilor cu
partenerii comerciali, cât şi siguranţa poziţiei financiare a clienţilor lor (din
motive similare cu furnizorii de capital, aceasta deoarece, în multe cazuri, ei
oferă capital în proporţii importante). În anumite situaţii, relaţia contractuală
dintre partenerii comerciali poate fi de natură specială (de exemplu, când cea
mai mare
parte din oferta companiei este asigurată de un singur client); analiza şi
situaţia economico-financiară ale acelui client sunt foarte importante.
2) Clienţii au de regulă o poziţie mai relaxată referitor la situaţia
economico-financiară a partenerilor de afaceri pe linia din amonte. Ei ar putea
fi totuşi afectaţi de eventualele efecte ale problemelor financiare ale
furnizorilor (discontinuităţi în realizarea aprovizionării, scăderea calităţii
inputurilor etc.). În cazul relaţiilor contractuale pe termen lung (uzuale în
producţia cu ciclu lung de fabricaţie), costul dezechilibrelor economico-
financiare ale clienţilor este de regulă important.
3) Angajaţii şi organizaţiile sindicale urmăresc prioritar securitatea
locurilor de muncă şi creşterea salariilor. În ambele cazuri, ei pot utiliza
informaţii oferite de analiza economico-financiară la nivelul companiei şi al
sectorului în cadrul negocierilor sau pentru a face estimări privind niveluri
viitoare ale şomajului şi ale salarizării. Relaţiile dintre salariaţi, organizaţii
sindicale şi patronat pot fi constructive atunci când sunt bazate pe informaţii
economico-financiare atât la nivelul întreprinderii, cât şi al sectorului de
activitate.
D. Statul
Cererea de informaţii financiare din partea statului poate apărea din
diverse unghiuri:
• asigurarea obiectivului creşterii veniturilor bugetare;
• monitorizarea contractelor guvernamentale; de exemplu, având în
vedere profiturile ce revin firmelor care furnizează produse sau servicii către
stat (evitarea acceptării unor preţuri care determină profituri anormale);
• stabilirea preţurilor şi tarifelor la produsele şi serviciile publice (de
exemplu, stabilirea preţului energiei electrice în funcţie de profitul normal al
producătorului şi/sau distribuitorului);
• asigurarea liberei concurenţe;
• intervenţia statului în economie; de exemplu, statul poate interveni
în anumite industrii sau regiuni prin credite preferenţiale sau poate prelua
creditele unor firme falimentare.
Statul reprezintă un utilizator important al informaţiilor oferite de
analiza economico-financiară din cel puţin trei unghiuri:
a) guvernul şi organizaţiile cvasiguvernamentale au ca obiectiv să
prezinte politicile economice, să decidă cursul economiei sau să monitorizeze
anumite zone economice. Analiza situaţiilor financiare medii ale anumitor
industrii reprezintă un element important în realizarea acestor obiective. Prin
agregarea informaţiilor economico-financiare de la nivel microeconomic,
guvernul poate evalua corect sănătatea şi performanţele sectoarelor economice
şi, de asemenea, poate avea un feedback al deciziilor şi politicilor promovate.
În mod particular, există sectoare din cadrul economiei care sunt monitorizate
şi supervizate în mod direct sau indirect de stat (este vorba despre sectorul
bancar, al asigurărilor, piaţa de capital etc.), sau sunt operaţii specifice care au
impact major asupra stării de sănătate financiară a economiei (privatizări,
naţionalizări, divizări, fuziuni etc.). De asemenea, asigurarea condiţiilor de
liberă concurenţă necesită utilizarea unor elemente de analiză economico-
financiară. Toate aceste zone ar trebui analizate cu o atenţie specială, ca
urmare a importanţei pe care o au în funcţionarea economică;
b) administraţia fiscală obţine o parte importantă din venituri prin
impozitarea companiilor (impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accize
etc.). Din acest motiv, analiza companiilor sau analiza situaţiei economico-
financiare a diferitelor sectoare în cadrul economiei naţionale sunt demersuri
relevante şi utile în determinarea obiectivelor fiscale sau în estimarea politicii
bugetare şi fiscale;
c) autorităţile administraţiei locale au în zona de interes analiza
entităţilor sau sectoarelor care sunt importante în zona pe care o
administrează, având ca scop să asigure niveluri ridicate de performanţă
socială, dar şi economico-financiară în zona de autoritate, inclusiv prin
utilizarea pârghiilor de care dispun (atragerea investitorilor pentru obţinerea
de facilităţi, emisiunea de obligaţiuni etc.).
E. Alţi utilizatori
1) Organizaţiile profesionale, patronale sau alte organizaţii din
societatea civilă. Unul dintre scopurile acestora este să reducă interferenţele
statului în activităţile care pot asigura performanţă prin mecanismele
economiei de piaţă. În mod tipic ele sunt organizaţii care se autoreglează şi
care pot câştiga o încredere importantă publicului, însă, în cele mai multe
cazuri, beneficiază de o putere de influenţă redusă.
2) Analiştii şi consultanţii se întâlnesc în mod uzual în cadrul
categoriilor prezentate anterior, fie ca firme de consultanţă pentru furnizorii de
capital sau pentru stat, fie ca agenţii de rating care oferă informaţii relevante
pentru decidenţi etc. Este probabil ca această categorie să înţeleagă cel mai
bine importanţa informaţiilor furnizate de analiză.
3) Auditorii financiari şi evaluatorii. Orice judecată de audit
financiar are la bază discutarea conceptului de continuitate a exploatării ca
fundament al evaluării şi prezentării activelor şi datoriilor firmei. IAS nr. 1
consideră continuitatea exploatării ca fiind o ipoteză contabilă fundamentală.
Analiza economico-financiară este cea mai în măsură să ofere argumente
 pentru susţinerea unei asemenea judecăţi de apreciere a continuităţii
exploatării unei entităţi.
4) Publicul reprezintă un utilizator marginal al informaţiilor econo-
mico-financiare. În parte, situaţia este cauzată de limbajul specific şi absenţa
unei literaturi financiare pentru un auditoriu general.
În concluzie, putem preciza că există o gamă importantă de utilizatori
ai informaţiei oferite de analiza economico-financiară. Existenţa şi utilizarea
unor „radiografii” financiare ale companiilor sau sectoarelor sunt probabil cel
puţin la fel de importante în domeniul economic şi social precum analizele şi
radiografiile din domeniul medical pentru persoane şi familii.

1.1.4. Conflicte care apar între diverşi utilizatori

Acţiunile mai multor utilizatori dintre cei prezentaţi anterior au ca

rezultat redistribuirea bogăţiei între părţi. De exemplu:
a) posibil conflict de interese între management şi acţionari: averea
acţionarilor va scădea atunci când firma decide o achiziţie importantă la un
preţ prea ridicat faţă de valoarea de piaţă. Managementul ar putea sprijini o
astfel de decizie, de exemplu, ca urmare a faptului că firmele mari plătesc
salarii mai ridicate managementului;
b) posibil conflict de interese între acţionari şi investitorii în obliga-
ţiuni: plata unor dividende ridicate va mări averea acţionarilor, dar va reduce
siguranţa creditorilor firmei;
c) posibil conflict de interese între acţionari şi clienţi: acţionarii firmelor
producătoare de energie electrică vor avea o avere mai mare dacă statul decide
creşterea preţului pe kWh, dar în acelaşi timp clienţii vor fi nevoiţi să achite
facturi mai scumpe pentru acelaşi consum de energie.
Existenţa conflictului de interese nu înseamnă neapărat că fiecare parte
va acţiona în dezavantajul altei părţi, pentru că se pot găsi modalităţi de
soluţionare a situaţiei şi, în orice caz, pe termen mediu acţionează
mecanismele de reglare a pieţei.
Recunoaşterea existenţei unor asemenea conflicte ne permite să înţele-
gem două idei importante în legătură cu factori fundamentali asociaţi cererii
pentru informaţii financiare:
1) utilizatorii de analize financiare au un clasament diferit al
importanţei acordate diferitelor tipuri de informaţii. În unele cazuri,
prezentarea unor informaţii financiare este văzută din unghiuri diametral opuse
de utilizatori. De exemplu, managementul şi acţionarii unei bănci vor avea
interesul unei prezentări generale a „creditelor cu probleme”, în vreme ce
autoritatea de
supraveghere şi clienţii băncii manifestă preferinţă pentru o prezentare detaliată
şi rapidă a situaţiei creditelor neperformante;
2) situaţiile financiare pot juca un rol major în mecanismul utilizat în
monitorizarea redistribuirii averii între diverse părţi.

1.2. Obiectivele şi tipologia analizei economico-financiare

1.2.1. Obiectivele analizei economico-financiare

Ca parte a familiei disciplinelor ştiinţifice, analiza şi-a stabilit rolul în

viaţa economică şi socială, contribuind la dinamica şi progresul societăţii.
Precizarea locului pe care o disciplină atât de complexă precum analiza
economico-financiară îl deţine în perimetrul ştiinţelor economice se face în
funcţie de specificul major al acestora în raport cu fenomenele existente în
natură. Astfel, dacă fenomenele şi realităţile existente în natură se manifestă
dincolo de activitatea oamenilor, în domeniul economic şi social fenomenele
pot exista doar ca urmare a acţiunii deliberate a factorului uman.
Realizarea cercetării ştiinţifice în cadrul proceselor şi fenomenelor
existente în natură are asigurat cadrul pătrunderii în structura internă a acestora
prin microanaliză. În majoritatea cazurilor, obiectul analizei poate fi redus la
dimensiuni de laborator, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel concluziile
analizei. Tehnicile de experimentare, utilizate în domeniul fenomenelor din
natură, nu au relevanţă atunci când se pune problema analizei fenomenelor
socioeconomice sau analiza la nivel microeconomic.
Cercetarea proceselor şi fenomenelor socioeconomice în general şi a
celor la nivelul întreprinderii în particular, pornind de la caracterul complex şi
deschis al acestora, face imposibilă utilizarea instrumentelor şi tehnicilor de
laborator şi nici nu permite o soluţie mult mai bună decât generalizarea unor
concluzii pertinente.
Asigurarea analizei fenomenelor socioeconomice necesită dezvoltarea
capacităţii de sintetizare şi abstracţie, ca urmare a imposibilităţii utilizării
experimentelor pure în vederea determinării acţiunii izolate a unui singur
factor. Un ingredient major în acest proces revine logicii, prin al cărei demers
este asigurată o gândire utilă şi coerentă în procesul de analiză.
Analiza economico-financiară presupune între altele cercetarea unui
proces sau fenomen din punct de vedere economic, aspect care necesită
evidenţierea corelată a eforturilor (prin consumul de resurse), dar şi a efectelor
(generic valoare economică utilă, recunoscută de piaţă).
Disciplina analiză economico-financiară studiază în principal realitatea
microeconomică, în mod particular rezultatele aferente activităţii desfăşurate în
cadrul unei entităţi sub forma indicatorilor economico-financiari, un mecanism
extrem de util în fundamentarea concluziilor fiind corelaţia cauză-efect.
Pe baza metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate, analiza econo-
mico-financiară descompune realitatea sau fenomenele economice în elemen-
tele componente, studiind manifestarea acestora independent sau în corelaţie
cu alte componente. Analiza oferă soluţii de combinare şi substituire a
factorilor care au un rol relevant în mecanismul de operare şi funcţionare a
întreprinderii, în scopul maximizării valorii acesteia.
De asemenea, analiza urmăreşte dinamica fenomenelor economice şi
financiare care se desfăşoară în cadrul companiilor din punct de vedere
cantitativ şi/sau calitativ, static şi/sau dinamic, identificând factorii importanţi,
corelaţia dintre aceştia, cauzele şi consecinţele schimbării acestora şi, pe
această bază, realizează diagnosticarea stării lor în vederea orientării deciziilor
care privesc funcţionarea eficientă a firmei în context competiţional.
Având în vedere complexitatea activităţilor şi proceselor desfăşurate în
cadrul oricărei entităţi microeconomice, precum şi caracterul dinamic şi tot
mai competitiv al mediului economic, analiza economico-financiară devine un
sistem extrem de util de prelucrare a informaţiilor în vederea:
• orientării deciziilor managementului pe baza unui diagnostic;
• stabilirii deciziei strategice a companiilor;
• adoptării unor decizii corecte privind finanţarea unei întreprinderi;
• stabilirii unor decizii corecte şi profitabile privind investirea în
capitalul companiilor sau în alte instrumente financiare emise de companii;
• analizei comparative în timp şi spaţiu a performanţelor firmei cu
cele ale altor competitori.
Analiza la nivel microeconomic reprezintă o disciplină ştiinţifică al
cărei obiect de studiu îl constituie procesele şi fenomenele economico-
financiare legate de activitatea operaţională, investiţională şi financiară a
firmelor.
Astfel, un scop important al analizei este de a identifica acele
caracteristici esenţiale ale părţilor componente ale fenomenului cercetat,
interacţiunile din cadrul fenomenelor studiate şi de a prezenta concluziile utile
la nivelul fenomenului sau procesului analizat.

1.2.2. Tipologia analizei economico-financiare

Multitudinea cerinţelor la care trebuie să ofere răspuns analiza

economico-financiară necesită utilizarea mai multor tipuri de analiză, care pot
fi clasificate după mai multe criterii:
a) în funcţie de momentul în care se efectuează analiza şi momentul
desfăşurării fenomenului studiat, întâlnim:
 • analiza post factum, analiza realizării obiectivelor sau analiza
diagnostic, reprezintă analiza unui fenomen care s-a încheiat, analiza acestuia
efectuându-se ulterior producerii lui.
Acest tip de analiză este utilă în activitatea practică a întreprinderii prin
aceea că furnizează informaţii privind gradul de realizare a obiectivelor
programate, evoluţia în timp a indicatorilor economico-financiari, abaterile faţă
de media sectorială etc.;
• analiza previzională sau prospectivă presupune estimarea evoluţiei
viitoare a unui fenomen economico-financiar pe baza cercetării factorilor (a
relaţiilor de cauzalitate), a acţiunii lor în perspectivă.
Analiza previzională este importantă în elaborarea strategiei activităţii
economico-financiare a întreprinderii.
Între cele două tipuri de analiză, analiza post factum şi analiza previzio-
nală, există diferenţe determinate de faptul că analiza post factum se bazează
pe variabile certe, cunoscute, în timp ce analiza previzională se bazează pe
variabile incerte, presupuse. Aceste deosebiri implică diferenţe de ordin
metodologic, astfel, în cazul analizei post factum prevalează legăturile de tip
determinist, iar în
analiza prospectivă predomină legăturile de tip stocastic;
b) din punctul de vedere al cercetării însuşirilor esenţiale şi al
determinărilor cantitative ale fenomenelor economico-financiare, se
disting:
• analiza calitativă, care studiază esenţa fenomenului, caracteristicile
sale fundamentale. Rolul analizei calitative constă în elaborarea modelelor de
analiză în care sunt surprinse elementele esenţiale ale fenomenului şi tipul de
legături dintre acestea;
• analiza cantitativă, care presupune măsurarea fenomenului şi a
evoluţiei sale prin determinări cantitative exprimate prin greutate, volum,
suprafaţă, număr, durată etc.
Pentru calcularea variaţiei fenomenelor şi măsurarea influenţelor
factorilor sau elementelor asupra fenomenelor analizate, sunt utilizate
metodele specifice tipului de legături existente;
c) după nivelul la care se desfăşoară analiza, întâlnim:
• analiza microeconomică studiază fenomenele şi procesele econo-
mico-financiare la nivelul firmei sau al compartimentelor funcţionale din
cadrul structurii sale organizatorice;
• analiza mezoeconomică studiază fenomenele şi procesele econo-
mico-financiare la nivelul ramurii de activitate;
• analiza macroeconomică presupune cercetarea fenomenelor econo-
mico-financiare la nivelul economiei naţionale sau al economiei mondiale,
operând preponderent cu mărimi globale sau agregate ca, de exemplu, produs
naţional brut, produs intern brut etc.;
d) după modul de urmărire în timp a fenomenelor, distingem:
• analiza statică studiază fenomenele economico-financiare la un
moment dat (de exemplu, analiza poziţiei financiare pe baza bilanţului la
sfârşitul unui exerciţiu financiar).
Noţiunea de static este legată de modul de efectuare a analizei (la un
moment dat), şi nu de natura fenomenului, deoarece fenomenele, prin natura
lor, sunt dinamice;
• analiza dinamică cercetează fenomenele şi procesele economico-
financiare în mişcarea şi condiţionarea lor reciprocă, relevând poziţia pe care o
deţin şi modificările survenite în diferite momente ale evoluţiei lor. Pe baza
analizei dinamice se stabilesc factorii şi elementele componente care au
determinat aceste schimbări, precum şi tendinţa evoluţiei lor viitoare;
e) după orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul,
distingem:
• analiza pe termen scurt serveşte managementului întreprinderii
pentru conducerea operativă a activităţii pe perioade de timp de până la un an.
Acest tip de analiză operează preponderent cu modele de tip determinist;
• analiza pe termen lung operează cu date care depăşesc termenul de
un an, utilizând în acest scop modele de tip stocastic;
f) după criteriile de studiere a fenomenelor, distingem:
• analiza tehnico-economică îmbină caracterul tehnic cu cel economic.
Acţiunea de creştere a producţiei fizice este rezultatul unei analize tehnico-
economice efectuate de specialişti care au cunoştinţe tehnice şi economice (în
mod similar, pot fi tratate şi acţiunile care vizează la nivel de produs reducerea
costului sau cele privind creşterea rentabilităţii pe produs);
• analiza economico-financiară tratează corelaţiile dintre activitatea
economică (de exploatare) şi cea financiară (analiza riscului financiar trebuie
corelată cu analiza riscului de exploatare);
• analiza financiară vizează cu predilecţie fluxurile financiare care
se formează la nivelul întreprinderii, modul de gestionare şi plasare a
capitalului etc.;
g) în funcţie de poziţia analistului faţă de entitatea economică
cercetată, distingem:
• analiza internă, când analistul este din interiorul entităţii.
Efectuarea analizei interne serveşte conducerii întreprinderii atât pentru
cunoaşterea stării de fapt reflectate prin nivelul performanţelor economico-
financiare, poziţia financiară etc. şi exercitarea pe această bază a controlului
privind modul de realizare a programelor, cât şi pentru fundamentarea
activităţii viitoare;
• analiza externă se efectuează pentru partenerii externi. În
fundamentarea deciziilor lor, partenerii externi ai întreprinderii se bazează pe
informaţiile furnizate de analiza financiară.
Pentru aplicarea funcţiilor managementului asupra tuturor funcţiilor
întreprinderii şi fundamentarea ştiinţifică a deciziilor, se impune folosirea
principalelor tipuri de analiză economico-financiară (de exemplu, pentru
realizarea funcţiei managementului de control se aplică în mod deosebit
analiza post factum, iar pentru realizarea funcţiei de prevedere se aplică
analiza previzională etc.).

1.3. Conţinutul procesului de analiză economico-financiară

Analiza economico-financiară este o metodă a cunoaşterii, bazată pe
descompunerea fenomenelor economico-financiare în elemente componente şi
factori de influenţă.
Analiza economico-financiară, privită ca un proces, ca mod de
desfăşurare, porneşte de la întreg (rezultatul procesului încheiat) către
elemente şi factori. Rezultă că procesul de analiză economico-financiară este
inversul desfăşurării reale a fenomenului economico-financiar cercetat.
Procesul de analiză economico-financiară se îmbină cu sinteza.
Sinteza este o metodă a cunoaşterii, care presupune cercetarea feno-
menului în întregul său.
Procesul de analiză economico-financiară şi îmbinarea cu sinteza
8
presupun următoarele etape :
a) identificarea obiectului analizei economico-financiare presupune
fixarea anumitor fenomene, rezultate, care se exprimă sub forma indicatorilor
economico-financiari;
b) stabilirea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat.
Această etapă presupune cunoaşterea aprofundată a conţinutului fenomenului
studiat şi a legii de formare a acestuia;
c) identificarea relaţiilor de condiţionare dintre factori şi fenomenul
cercetat şi dintre diferiţii factori ai fenomenului studiat. Aceasta presupune
stabilirea relaţiei cauză-efect, la nivelul fenomenului studiat şi raporturile de
condiţionare dintre factori.

8 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.) Analiză economico-financiară, ediţia a doua,

Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 27.
 Etapele a), b) şi c), menţionate anterior, formează conţinutul analizei
calitative, şi au ca rezultat modelul (modelele) de analiză structurală sau
factorială a fenomenelor economico-financiare cercetate;
d) calcularea influenţelor elementelor sau factorilor asupra
fenome- nului economico-financiar analizat. Această etapă formează
conţinutul analizei cantitative, care, pe baza unor metode specifice tipului de
legătură dintre elementele/factorii fenomenului economico-financiar studiat,
permite cuanti- ficarea influenţelor;
e) sinteza rezultatelor obţinute, ca urmare a analizei efectuate, constă
în formularea concluziilor şi aprecierilor asupra evoluţiei fenomenului
cercetat şi elaborarea măsurilor care vor forma conţinutul deciziilor pentru
reglarea şi îmbunătăţirea activităţii entităţii economice cercetate.
Prin parcurgerea etapelor menţionate mai sus, se asigură caracterul
ştiinţific al analizei economico-financiare, ca metodă a cunoaşterii.
Reprezentarea grafică a procesului de analiză economico-financiară
9
este prezentată în figura 1.2 .
Evoluţia reală a fenomenului

Fenomenul X Elemente
1 3

Ordinea de analiză
Factori de gr. I
(direcţi)

Factori de gr. II
(indirecţi)

Cauze finale

Figura 1.2. Schema desfăşurării procesului de analiză economico-financiară

Prin schema mai sus menţionată, se pun în evidenţă elementele,

factorii (direcţi şi indirecţi) şi cauzele care apar la nivelul unui fenomen
economico- financiar şi două tipuri de analiză: analiza structurală (prin
elemente) şi analiza factorială (prin factori).

9 D. Mărgulescu (coord.), Analiza economico-financiară – metode şi tehnici, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 1994, p. 20.
 Factorii sunt forţele motrice ale fenomenului studiat (în lipsa acestora,
fenomenul nu se produce), iar elementele reprezintă părţi componente ale
acestuia.
Cauzele descoperite în procesul de analiză economico-financiară sunt
cauzele primare ale fenomenului economico-financiar studiat.

1.4. Metodologia analizei economico-financiare

Ansamblul metodelor, tehnicilor şi procedeelor (denumite în continuare
metode) folosite pentru analiza fenomenelor economico-financiare formează
metodologia analizei economico-financiare.
Metodologia analizei economico-financiare cuprinde metode specifice
şi metode comune cu alte ştiinţe, grupate în două mari categorii: metode ale
analizei calitative şi metode ale analizei cantitative.

1.4.1. Metode ale analizei calitative

Metodele analizei calitative urmăresc realizarea scopului analizei

calitative, şi anume, stabilirea esenţei fenomenului cercetat, a caracteristicilor
sale fundamentale.
În categoria metodelor analizei calitative sunt cuprinse: modelarea, divi-
zarea şi descompunerea rezultatelor, comparaţia şi gruparea.

1.4.1.1. Modelarea fenomenelor economico-financiare

Modelarea fenomenelor economico-financiare este o metodă de

cercetare bazată pe reprezentarea simplificată a realităţii, iar instrumentul
folosit este modelul.
Modelele, după modul de reprezentare a fenomenelor, pot fi grupate în:
modele imitative, modele analogice şi modele simbolice.
Modelul imitativ reprezintă fenomenul prin el însuşi, la o altă scară (de
exemplu: fotografii, hărţi, machete etc.).
În modelul analogic, anumite proprietăţi ale fenomenului studiat sunt
reflectate prin alte proprietăţi (de exemplu: grafice, diagrame etc.).
Modelul simbolic presupune utilizarea simbolurilor alfanumerice pentru
a reprezenta fenomenele economico-financiare şi se regăseşte sub forma unei
ecuaţii.
Dintre tipurile de modele menţionate, în analiza economico-financiară se
folosesc cu precădere modelele simbolice, urmate de modelele analogice.
 1.4.1.2. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor

Rezultatele economico-financiare ale activităţii unei firme pot fi

studiate aprofundat şi analizate prin diviziunea şi descompunerea lor.
În cadrul acestei metode calitative a analizei economico-financiare, se
pot identifica următoarele tipuri:
a) diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, care presupune
stabilirea contribuţiei fiecărui diviziuni de timp la formarea rezultatului
unei perioade date. De exemplu, dacă perioada dată este anul calendaristic,
atunci diviziunile de timp care pot fi avute în vedere sunt: semestrul,
trimestrul, lunile, decadele, săptămânile, zilele.
Analiza prin divizarea după timpul de formare a rezultatelor
permite determinarea contribuţiei fiecărei diviziuni de timp la formarea
rezultatelor perioadei date, calcularea abaterilor de la tendinţa generală de
evoluţie a fenomenului studiat, dinamica pe diviziuni de timp etc.
Exemple de aplicare a diviziunii după timpul de formare a rezulta-
telor: analiza ritmicităţii producţiei obţinute, analiza ritmicităţii livrărilor,
încasărilor etc.;
b) diviziunea după locul de formare a rezultatelor, care presupune
stabilirea contribuţiei structurilor organizatorice ale firmei la formarea rezul-
tatului total obţinut într-o anumită perioadă. Analiza prin divizarea rezultatului
după locul de formare a acestuia permite stabilirea contribuţiei în mărimi
absolute a ponderilor de la tendinţa generală etc. Exemple de aplicare a divi-
ziunii după locul de formare a rezultatelor: analiza cifrei de afaceri pe pieţe
geografice, analiza cheltuielilor pe centre de costuri, analiza rentabilităţii pe
centre de profit etc.;
c) descompunerea pe elemente componente, ce are rolul de a
identifica părţile componente ale rezultatului analizat. Scopul acestei analize
este de a stabili contribuţia fiecărui element component la formarea şi
modificarea rezultatului total.
Descompunerea pe elemente componente a unui rezultat economico-
financiar permite aprofundarea analizei prin trecerea de la nivelul întregului,
la nivelul componentelor şi identificarea factorilor specifici fiecărui element
component.
Descompunerea pe elemente componente serveşte analizei structurale
a fenomenului cercetat.
 1.4.1.3. Comparaţia

Analiza oricărui fenomen economico-financiar presupune existenţa

unei baze comparative, a unui criteriu de referinţă, pentru a se putea face o
apreciere asupra fenomenului studiat.
În funcţie de criteriul de referinţă ales, se pot întâlni următoarele tipuri
de comparaţii:
a) comparaţii în timp (dinamică), ce se bazează pe valorile fenomenului
ales înregistrate într-o anumită perioadă de timp;
b) comparaţii în spaţiu, care presupun comparaţii cu firmele concu-
rente, cu media sectorială etc.;
c) comparaţii mixte, în timp şi spaţiu, care presupun îmbinarea crite-
riilor a) şi b) menţionate anterior;
d) comparaţii faţă de un criteriu prestabilit cum ar fi buget, clauze
contractuale, standarde, normative etc.;
e) alte comparaţii decât cele menţionate anterior (de exemplu:
comparaţii pe baza metodei scorurilor, comparaţii de variante în cazul unui
studiu tehnico-economic etc.).
Pentru a se asigura comparabilitatea indicatorilor şi a datelor folosite în
analiză trebuie ca sfera de cuprindere a indicatorilor să fie similară, evaluarea
să se facă pe acelaşi etalon (de exemplu: unităţi monetare comparabile) şi să
folosească aceleaşi metode de calcul (aplicarea principiului permanenţei
metodelor de calcul al indicatorilor economico-financiari).

1.4.1.4. Gruparea

Gruparea presupune separarea unei colectivităţi în grupe omogene de

unităţi, după anumite criterii (caracteristici).
Criteriile de grupare se aleg în funcţie de specificul fenomenului
studiat.
Gruparea, ca metodă de cercetare, este premergătoare analizei
structurale a fenomenelor economico-financiare.
De exemplu, în analiza structurală a potenţialului uman al unei firme, se
pot folosi drept criterii de grupare: vârsta, vechimea, pregătirea profesională
etc.

1.4.2. Metode ale analizei cantitative

Metodele analizei cantitative urmăresc măsurarea influenţelor elemen-

telor componente şi/sau ale factorilor asupra mărimii şi variaţiei fenomenului
economico-financiar cercetat.
 Metodele analizei cantitative diferă unele faţă de altele în funcţie de
tipul de legături funcţional-cauzale, acestea putând fi de tip determinist sau de
tip stocastic.
O legătură funcţional-cauzală este de tip determinist atunci când
fenomenul analizat (variabila dependentă) este influenţată strict (în totalitate)
de factorii identificaţi (variabile independente).
În cadrul legăturii de tip determinist, se includ dependenţele dintre
variabila rezultativă şi variabilele independente care iau forma proporţio-
nalităţii directe sau inverse.
Legătura dintre un fenomen şi factorii de influenţă este de tip stocastic
(nondeterminist) atunci când variabilei independente îi corespund mai multe
valori ale variabilei dependente, existând o probabilitate de dependenţă.
Rezultatele obţinute cu ajutorul modelelor stocastice arată evoluţii probabile în
funcţie de apartenenţa la intervale a valorilor unei variabile.
Este posibil ca folosirea metodelor analizei cantitative „să nu ofere
10
satisfacţie totală în cunoaşterea fenomenelor economice” , ca urmare a
următoarelor contradicţii: dintre esenţial şi fenomenologic, dintre cauzal şi
11
stocastic şi dintre raţional şi empiric .
Contradicţia dintre esenţial şi fenomenologic constă în faptul că datele
cercetate, corecte fiind, să nu reflecte esenţa fenomenului studiat.
Contradicţia dintre cauzal şi stocastic constă în aceea că deducem
cauzalitatea fenomenelor din ipoteze probabilistice.
Contradicţia dintre raţional şi empiric constă în faptul că rezultatele
metodei deductive de cercetare nu concordă cu constatările cercetărilor
empirice, pentru că realitatea este mai bogată decât logica.
În categoria metodelor analizei cantitative includem: metoda substitu-
ţiilor în lanţ, metoda balanţieră, metoda analizei regresionale, metoda grilelor
de evaluare, diagrama Pareto, cercetările operaţionale etc.

1.4.2.1. Metoda substituirilor în lanţ

Metoda substituţiilor în lanţ, întâlnită sub denumirea de metoda iterării,

se foloseşte în cazul în care între factorii fenomenului studiat există relaţii de
tip determinist de forma produsului sau a raportului (între fenomenul studiat şi
factorii de influenţă există proporţionalitate directă sau inversă).

10 A. Gheorghiu (coord.), Analiza activităţii economice a întreprinderilor industriale,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, p. 26.
11 Ibidem.
 Metoda substituirilor în lanţ are la bază trei principii, şi anume:
a) ordonarea factorilor în cadrul modelului de analiză are în vedere
condiţionarea lor economică, şi anume: factori cantitativi, factori de structură
şi factori calitativi.
Factorii cantitativi reprezintă suportul material al factorilor calitativi şi,
implicit, al fenomenului studiat (de exemplu: forţa de muncă este suportul
material al productivităţii muncii şi al producţiei obţinute; producţia fizică
vândută este suportul profitului unitar şi al profitului total etc.).
Factorul structură apare în cazul mărimilor agregate, formate din
componente eterogene, care pot fi însumate prin folosirea unui etalon de
evaluare comun (preţuri, timp etc.).
Factorul calitativ este de aceeaşi natură cu fenomenul analizat, dar are
o sferă de cuprindere diferită (de exemplu: productivitatea muncii este factor
calitativ în cazul analizei producţiei obţinute);
b) substituirile se fac succesiv, avându-se în vedere ordinea menţionată
la principiul a);
c) un factor substituit se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare.
Aplicarea metodei se poate face pe bază de mărimi absolute şi pe bază
de mărimi relative (indici).
Situaţiile tipice de aplicare a metodei substituirilor în lanţ sunt: produs
între factori şi raport între factori.
A) Cazul produsului între factori
Modelul general al unui fenomen economic de acest tip este următorul:
F = a × b × c.
Aplicarea metodei substituirilor în lanţ pe bază de mărimi absolute se
realizează astfel:
ΔF = F1 – F0,
unde:
1 – informaţia de stare;
0 – baza de comparaţie.
Calculul influenţelor factorilor asupra fenomenului studiat se realizează
astfel:
(ΔF)
1) Δa = a1b0c0 – a0b0c0 = (a1 – a0)
(ΔF)
b0c0; 2) Δb = a1b1c0 – a1b0c0 = a1(b1 –
(ΔF)
b0) c0; 3) Δc = a1b1c1 – a1b1c0 = a1b1
(c1 – c0); ΔF = Δa(ΔF) + Δb(ΔF)
.
+ Δc(ΔF )
 Aplicarea metodei substituirilor în lanţ pe bază de indici se prezintă
astfel:
F1 abc iii
IF = × 100 = 1 1 1 × 100 = a 2b c ;
F ab 100
c
0 0 0 0

a1 b1 c1
i = × 100 i = × 100 ic = × 100;
a
; c0
;b
a0 b0
ΔIF = IF – 100.

Calculul influenţelor modificării relative a factorilor asupra variaţiei

relative a fenomenului studiat se realizează astfel:
( ΔI F )
1) Δi = ia − 100;

ia × ib
a
( ΔI F )
2) Δi = −i;
b a
100
3) ( ΔI F ) ia × ib × ic ia × ib
Δic = 100
2 −100 ;
( ΔI F ) ( ΔI F ( ΔI F )
)
ΔI F = + + Δi c .
Δia Δi b
Indicele unui fenomen oarecare „N”, influenţat de n factori, se
determină astfel:
i ×i K i
IN = 1 2 n
n≥2.
;
100 n−1
Influenţa unui factor oarecare „k” asupra variaţiei fenomenului „N” se
stabileşte astfel:
( ΔI ) i1 × i2 i1 × i2 KiK −1 1 < k < n.
Δi = −
N

KiK
;
100 K − 2
K
100 K
−1

B) Cazul raportului între factori

Modelul general al unui fenomen economic în acest caz este următorul:
a
P= .
b
Stabilirea influenţelor factorilor se face diferit, după locul unde este
situat factorul cantitativ (numitor sau numărător).
B1) În cazul în care factorul cantitativ este la numitor, atunci
influenţele factorilor se stabilesc astfel:
• pe bază de mărimi totale:
ΔP = P1 – P0;
 ( ΔP ) a0 a0
1) Δb = − ;
b1 b0
( ΔP ) a1 a0
2) Δa = − ;
b1 b1
(ΔP) (ΔP)
ΔP = Δb + Δa ;
• pe bază de indici:
P i
I = 1 × 100 = a × 100;
P
P0 ib
ΔIP = IP – 100;
( ΔI ) 100
1) Δi P = × 100 − 100;
b
ib
Δ i 100
2) Δi P = a × 100 − × 100;
( I )
a
ib ib
( ΔI ) ( ΔI )
ΔI = Δi P + Δi P .
P b a

B2) În cazul în care factorul cantitativ se află la numărător,

influenţele factorilor se separă astfel:
• pe bază de mărimi totale:
( ΔP ) a a
1) Δa = 1− 0;
b0 b0
( ΔP ) a a
2) Δb = 1 − 1;
b1 b0
• pe bază de indici:
( ΔI P )
1) Δi = ia − 100;
a
( ΔI P ) ia
2) Δi = × 100 − i .
a
b ib
În situaţia în care numărătorul şi/sau numitorul unui model de tip raport
între factori se dezvoltă după relaţii de tip produs, raport şi balanţier, pentru
stabilirea influenţelor factorilor indirecţi se aplică principiile metodei
substituirilor în lanţ.
În literatura de specialitate, se întâlneşte şi metoda substituirii izolate a
factorilor. În cazul utilizării acestei metode, se aplică un singur principiu dintre
cele menţionate la metoda substituirilor în lanţ, şi anume cel al substituirilor
succesive. Suma influenţelor factorilor, în acest caz, nu mai este egală cu
modificarea totală a fenomenului analizat, ca în cazul aplicării metodei
substituirilor în lanţ, apărând restul nedescompus, pentru care s-au emis
diferite ipoteze de alocare pe factori.

1.4.2.2. Metoda balanţieră

Metoda balanţieră se utilizează atunci când între fenomenul studiat şi

elementele acestuia sunt relaţii de tip determinist, care îmbracă forma sumei
şi/sau a diferenţei.
Modelul general al unui fenomen care presupune aplicarea metodei
balanţiere este următorul:
R = a + b – c.
Pentru cuantificarea influenţei modificării unui element asupra abaterii
fenomenului analizat se aplică următorul principiu: se calculează diferenţa
dintre valoarea efectivă (informaţia de stare) şi valoarea luată ca bază de
comparaţie, ţinându-se seama de semnul cu care elementul respectiv apare în
model. Suma influenţelor elementelor componente trebuie să fie egală cu
variaţia totală a fenomenului studiat.
În cazul modelului general „R”, cuantificarea influenţelor variaţiei
elementelor componente se prezintă astfel:
ΔR = R1 – R0;
(ΔR)
1) Δa = a1 – a0;
(ΔR)
2) Δb = b1 – b0;
(ΔR)
3) Δc = – (c1 – c0);
Δa(ΔR) + Δb(ΔR) + Δc(ΔR) = ΔR.
Metoda balanţieră se foloseşte în cazul analizei structurale a fenome-
nelor economico-financiare (de exemplu: analiza structurală a cifrei de afaceri
pe clienţi/produse/pieţe de desfacere, analiza structurală a costurilor pe
elemente de cheltuieli etc.).

1.4.2.3. Metoda ratelor

O rată exprimă o corelaţie între doi indicatori economico-financiari.

Rata se calculează ca raport între doi indicatori comparabili din punct
de vedere economico-financiar şi are o semnificaţie superioară celor doi
termeni luaţi separat.
 Ratele, după natura lor, pot fi grupate în următoarele categorii:
a) rate de structură, de natura ponderilor, care exprimă contribuţia
părţilor la formarea fenomenului. Ratele de structură permit comparaţii între
firme de dimensiuni diferite, precum şi sesizarea modificărilor structurale în
cadrul unei întreprinderi de-a lungul timpului;
b) rate de eficienţă, ce reflectă corelaţia din efect şi efort. Ratele de
eficienţă pot fi de două tipuri:
• efect/efort (de exemplu: rata rentabilităţii economice, rata renta-
bilităţii resurselor consumate, productivitatea muncii etc.);
• efort/efect (de exemplu: ratele de eficienţă a cheltuielilor, costul
unitar etc.);
c) rate ale echilibrului financiar, ce reflectă corelaţia dintre posturi sau
grupe de posturi bilanţiere de activ şi de pasiv (de exemplu: ratele de
lichiditate, rata solvabilităţii globale etc.).
Ratele servesc pentru comparaţii în timp şi spaţiu.
Ratele sunt folosite, de regulă, pentru a analiza poziţia întreprinderii
faţă de media ramurii de activitate, faţă de principalii concurenţi de pe piaţă,
faţă de situaţia economică generală etc. De asemenea, ratele prezintă o
importanţă deosebită şi comparaţia cu realizările anterioare ale întreprinderii.

1.4.2.4. Metoda scorurilor

Scorul este o metodă de analiză-diagnostic a riscului, folosită, de

regulă, de utilizatori externi de informaţii economico-financiare, dar şi de
firmă, şi se bazează pe combinarea liniară a unui grup de rate financiare
semnificative.
Forma generală a unei funcţii-scor este următoarea:
Z = a1x1 + a2x2 + ........ + anxn,
unde:
a1, a2 ... an – coeficienţii de semnificaţie;
x1, x2 ... xn – variabilele independente (ratele luate în calcul).
12
Stabilirea scorului presupune parcurgerea următoarelor etape :
1) alegerea unui eşantion de firme care să cuprindă două categorii de
întreprinderi: falimentare sau aflate în dificultate şi fără probleme financiare;
2) compararea celor două grupuri de întreprinderi, pe un interval de
timp suficient de mare, pe baza unor indicatori susceptibili de a fi
semnificativi;

12 I. Anghel, Falimentul. Radiografie şi predicţie, Editura Economică, Bucureşti, 2002,

pp. 37-38.
 3) selectarea indicatorilor ce realizează cea mai bună discriminare;
4) elaborarea, prin tehnica analizei discriminante, a unei combinaţii li-
niare a indicatorilor semnificativi (funcţia-scor);
5) alegerea unui punct (sau a unor puncte) de inflexiune care să
realizeze clasificarea predictivă a întreprinderilor în cele două grupuri;
6) analiza a priori şi a posteriori a ratei de succes a scorului prin
compararea clasificării predictive cu situaţia cunoscută a firmelor din eşantion.
Scorul constatat la nivelul unei firme permite estimarea riscului de
faliment la un moment dat.

1.4.2.5. Metoda analizei regresionale (corelaţiei)

Metoda analizei regresionale, denumită şi metoda corelaţiei, se

utilizează atunci când între fenomenul studiat şi factorii de influenţă sunt
relaţii de tip stocastic (nondeterminist). Metoda analizei regresionale este
folosită pentru măsurarea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi
factorii săi de influenţă, precum şi a influenţelor acestora.
Pentru aplicarea metodei analizei regresionale în analiza fenomenelor
13
economico-financiare se parcurg următoarele etape :
a) stabilirea conţinutului economic al fenomenului analizat (y) şi al
factorilor săi de influenţă (x1, x2, ... xn);
b) identificarea legăturilor de cauzalitate şi stabilirea ecuaţiei de
regresie. Ecuaţiile de regresie pot fi de tip linear, parabolic, hiperbolic,
exponenţial, logaritmic etc.;
c) calculul valorii parametrilor ecuaţiei de regresie, folosind metoda
celor mai mici pătrate;
d) determinarea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi
factorii săi de influenţă. În acest scop, se calculează coeficientul de corelaţie
r
( yx) sau raportul de corelaţie:
r nΣxy −Σx ×Σy
yx = 2;
nΣx − ( Σx ) nΣy − ( Σy )
2 2 2

×
e) cuantificarea influenţei factorilor asupra fenomenului cercetat cu
ajutorul coeficientului
1 de determinaţie (dyx):
b⎜ ⎟Σy × x − x × y
⎛ ⎞
d yx = ⎝ n ,
⎠ r
y2

13 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.), Analiză economico-financiară, ediţia a

doua, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 39.
unde:
b – coeficientul de regresie;
n – numărul de termeni ai seriei cercetate;
r 2
y – dispersia lui y.
14
1.4.2.6. Metoda grilelor de evaluare

Aplicarea metodei grilelor de evaluare presupune următoarele etape:

a) selectarea criteriilor de evaluare a activităţii cercetate;
b) determinarea coeficienţilor de ponderare (suma lor este întotdeauna
egală cu 1);
c) notarea criteriilor de evaluare;
d) calculul notei medii ponderate pe baza relaţiei:
N = Σcpi × ni,
unde:
cpi – coeficientul de ponderare a criteriului „i”;
ni – nota acordată criteriului „i”.
Un exemplu de aplicare a metodei grilelor de evaluare este analiza
poziţiei concurenţiale a firmei dintr-o anumită industrie.

1.4.2.7. Diagrama Pareto (metoda ABC)

Diagrama Pareto (metoda ABC) are la bază ideea de a se acorda, în

analiză, o importanţă proporţională cu contribuţia elementelor la formarea unui
fenomen.
15
Etapele aplicării metodei sunt :
• identificarea fenomenului şi a parametrului specific acestuia;
• stabilirea valorilor parametrului specific;
• ordonarea elementelor componente ale fenomenului în ordinea
descrescătoare a parametrului specific;
• calculul valorilor cumulate ale parametrului specific;
• delimitarea a trei zone, A, B şi C (metoda mai este denumită şi
„metoda ABC”);
• reprezentarea grafică a curbelor ABC (curba teoretică pe baza datelor
statistice şi curbele reale pe baza informaţiilor din firma analizată).
Domeniile în care se foloseşte frecvent diagrama Pareto sunt: analiza
stocurilor, analiza costurilor, analiza cifrei de afaceri, analiza furnizorilor.
14 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.), Analiză economico-financiară, ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 45.
15 M. Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 46.
 1.4.2.8. Cercetările operaţionale

Cercetările operaţionale sunt utilizate în cazul relaţiilor cauzale de tip

stocastic, reprezentând un ansamblu de metode folosite în adoptarea deciziilor
atunci când intervin numeroşi factori.
16
Cercetările operaţionale se caracterizează prin :
a) studierea unor sisteme organizate, influenţate de un complex de factori;
b) aplicarea unor metode ştiinţifice de evidenţiere a legăturilor de inter-
dependenţă, de exprimare a lor într-o formă matematică şi de atribuire a unor
ponderi fiecărui element sau factor;
c) raţionalizarea deciziilor.
Metodele utilizate în cercetările operaţionale pot fi grupate astfel:
• deterministe: programarea liniară, programarea dinamică, teoria
jocurilor, metoda drumului critic etc.;
• probabiliste: lanţurile MARCOV, teoria firelor de aşteptare, metoda
PERT;
• simulative: metoda Monte Carlo, modelul dinamic al simulării
gestionare etc.
Cercetările operaţionale sunt utilizate în analiza previzională.

1.5. Sistemul de indicatori ai analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară a unei firme presupune existenţa unui

sistem de indicatori, care trebuie să ofere informaţii pentru evaluarea şi luarea
deciziilor necesare pentru buna funcţionare a acesteia.
Sistemul de indicatori, folosit de analiza economico-financiară, poate fi
structurat astfel:
a) indicatori ai potenţialului intern, care pot fi grupaţi asfel:
a1) indicatori ai potenţialului uman (număr, structură, calitate, utilizare
extensivă, eficienţă etc.);
a2) indicatori ai potenţialului material (dimensiune valorică, structură,
stare, utilizare extensivă, utilizare intensivă, eficienţă etc.);
b)indicatori ai consumului de resurse, care se pot structura astfel:
b1) indicatori ai consumului total de resurse (cheltuieli totale, cheltuieli
de exploatare, cheltuieli materiale, cheltuieli cu personalul, cheltuieli variabile,
cheltuieli fixe, cheltuieli directe, cheltuieli indirecte, cheltuieli financiare,
cheltuieli extraordinare etc.);

16 D. Mărgulescu (coord.), Analiza economico-financiară – metode şi tehnici, Editura

Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, p. 49.
 b2) indicatori ai eficienţei consumului de resurse (niveluri ale
cheltuielilor totale sau pe categorii de cheltuieli la 1.000 lei venituri sau cifră
de afaceri etc.);
c) indicatori ai performanţelor economico-financiare, care pot fi grupaţi
astfel:
c1) indicatori ai performanţei economice (cifra de afaceri, valoarea
adăugată, producţia exerciţiului, producţia-marfă fabricată, producţia fizică,
marja comercială etc.);
c2) indicatori ai performanţei financiare pe baza rentabilităţii (rezultatul
exploatării, rezultatul aferent cifrei de afaceri, rezultatul financiar, rezultatul
curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut al exerciţiului, rezultatul net,
rezultatul global, rata rentabilităţii comerciale, rata rentabilităţii resurselor
consumate, rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii financiare etc.);
c3) indicatori ai creării de valoare (valoarea economică adăugată,
valoarea de piaţă adăugată, valoarea lichidă adugată, rentabilitatea totală a
acţionarilor, rata rentabiltăţii fluxurilor de numerar etc.);
d) indicatori ai poziţiei financiare, grupaţi astfel:
d1) indicatori ai capitalurilor (capitalul social, capitalul propriu,
capitalul împrumutat, capitalul permanent, activul net etc.);
d2) indicatori ai mijloacelor economice şi ai surselor de finanţare
(ratele de structură privind activul şi pasivul bilanţului);
d3) indicatori ai lichidităţii şi solvabilităţii (rata lichidităţii curente, rata
lichidităţii rapide, rata lichidităţii imediate, rata solvabilităţii globale, rata
solvabilităţii patrimoniale etc.);
d4) indicatori ai echilibrului financiar (fondul de rulment, necesarul de
fond de rulment, trezoreria netă etc.);
d5) indicatori ai rotaţiei activelor şi pasivelor (viteza de rotaţie a
activului total, viteza de rotaţie a activului circulant şi a elementelor sale
componente, durata de plată a furnizorilor şi a celorlalte surse atrase
etc.);
e) indicatori ai fluxurilor de trezorerie, care pot fi structuraţi astfel:
e1) indicatori ai fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare
(fluxul de numerar din activitatea de exploatare şi ratele financiare aferente
acestuia);
e2) indicatori ai fluxurilor de numerar din activitatea de investiţii
(suma fluxului de numerar din investiţii şi ratele financiare asociate acestuia);
e3) indicatori ai fluxurilor de numerar din activitatea de finanţare
(suma fluxului de trezorerie din activitatea de finanţare şi ratele aferente
acestuia).
Cu privire la indicatorii menţionaţi, precizăm că formulele de calcul,
modelele de analiză şi semnificaţia lor se vor prezenta în capitolele următoare
ale lucrării.
 Concepte-cheie

• analiza • gruparea
• analiza cantitativă • metoda balanţieră
• analiza calitativă • metoda corelaţiei
• analiza economico-financiară • metoda grilelor de evaluare
• analiza macroeconomică • metoda ratelor
• analiza microeconomică • metoda substituirilor în lanţ (a iterării)
• comparaţia • sinteza
• diagrama Pareto

Întrebări recapitulative

1) Cum definiţi analiza economico-financiară?

2) Care sunt principalele tipuri de analiză economico-financiară?
3) Care sunt etapele procesului de analiză economico-financiară?
4) Care sunt principalele metode de analiză calitativă?
5) Care sunt cauzele creşterii complexităţii analizei cauză-efect în
domeniul economico-financiar?
6) Care sunt principiile metodei substituirilor în lanţ?
7) Care sunt principalele categorii de rate operaţionale în analiza
economico-financiară?
8) Care este utilitatea diagramei Pareto (metoda ABC)?
9) Care sunt obiectivele analizei economico-financiare?
10) Care sunt principalele categorii de utilizatori ai informaţiilor furni-
zate de analiza economico-financiară şi ce urmăresc acestea?

Bibliografie

Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura ASE, Bucureşti,

Robu, V. 2001
Gheorghiu, A. Analiza economico-financiară la nivel microeconomic,
Editura Economică, Bucureşti, 2004
Işfănescu, A., Robu, V., Analiză economico-financiară, Editura ASE,
Hristea, A.M., Bucureşti, 2002
Vasilescu, C.
Mărgulescu, D. Analiza economico-financiară – metode şi tehnici,
(coord.) Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1994
Niculescu, M. Diagnostic global strategic, vol. 1, Diagnostic
economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N. (coord.)
Analiză economico-financiară, ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2005