Sunteți pe pagina 1din 2

Flori de mucigai, de Tudor Arghezi

(comentariu literar)
Poet cu o activitate literară îndelungată (peste şase decenii) şi deosebit de bogată,
Tudor Arghezi (1880-1967) se înscrie, deopotrivă, în tradiţie ca şi în modernitate; sufletul
său „faustian” având mai multe faţete, acestea se reflectă în diversitatea unei lirici cu
largi deschideri spre nou, dar care poartă parfumul vechimii: poezia oscilaţiei între
credinţă şi tăgadă, poezia sentimentului cosmic, poezia fricii de moarte, poezia iubirii,
poezia jocului, poezia răzvrătirii. Poezia Flori de mucigai deschide ciclul cu acelaşi titlu
(1931), care constituie o aplicare a esteticii urâtului enunţate în Testament.
Titlul
Titlul volumului aminteşte de Les fleurs du mal (Florile răului) ale lui Charles Baudelaire,
dar ideea sugerată este aceea că frumosul poate „creşte” şi din urât, aşa cum florile
cresc deasupra mucigaiului.
Tema
Flori de mucigai este o poezie lirică, în care autorul îşi exprimă, în mod direct, neliniştile
generate de actul creaţiei. Tema acestei poeme o constituie condiţia poetului damnat
care-şi pierde, în spaţiul închisorii, vechile virtuţi de creator.
Elemente de compoziţie
Poezia este alcătuită din 20 de versuri, distribuite în două secvenţe poetice (7 şi 13
versuri):

 Prima secvenţă (versurile 1-7), descrie condiţia dramatică a poetului, pe care


Dumnezeu l-a dat uitării, aruncându-l în Infern;
 A doua secvenţă (versurile 8-20), caracterizează poeziile zămislite aici, ca pe o
creaţie degradată şi „întoarsă” aflată sub semnul demonicului.
Întreaga poezie este alcătuită ca o mărturisire, un emoţionant monolog liric al celui care
reeditase destinul lui Lucifer. La începutul acestei confesiuni, aflăm că versurile
(„stihurile”) fuseseră scrise în condiţii ingrate („cu unghia pe tencuială”), după ce poetul
decăzuse din „lucrarea” sa inspirată de Logos, în iadul celulei (incipitul)

Versul final accentuează drama creatorului: aflat în imposibilitatea de a mai scrie ca


înainte de „cădere”, acesta îşi foloseşte „unghiile de la mâna stângă”, ca atribute ale
demonicului. Titlul este alcătuit printr-un oximoron, sugerând ideea că urâtul se poate
converti în frumos (poezie), aşa cum florile cresc deasupra mucigaiului.

Imaginarul poetic
Primele şapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de făurire al altor „cuvinte
potrivite”, creaţie blestemată şi întoarsă, prin plasarea atât a stihuitorului cât şi a lumii
evocate, în universul degradării umane.
Fostul deţinut al închisorii Văcăreşti şi-a scris versurile într-o celulă, scrijelindu-le cu
unghia pe perete; spaţiul întunecat al acesteia constituie prima cauză a damnării, poetul
pierzând aici lumina „rece, fragilă, nouă, virginală” a începuturilor, care investea
omenirea cu atributele sacrului.

Câteva simboluri religioase (taurul, leul şi vulturul) trimit la cei trei evanghelişti (Luca,
Marcu şi Ioan). Pe aceştia iconografia creştină îi înfăţişează împreună cu respectivele
simboluri semnificând: jertfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) şi imaginea sfântului Duh
(vulturul). Despuiat de sacralitate în infernul închisorii („cu puterile neajutate”) poetul
devine un damnat.
Secvenţa a doua caracterizează creaţia zămislită aici, dictată de demonul interior al
poetului şi rod al unui act luciferic. În mod lapidar, aceste „stihuri” sunt caracterizate
printr-un şir de atribute substantivale, cu sugestii profunde: „fără an”, „de groapă”, „de
sete” şi „de foame”.

Scrise într-un spaţiu damnat, aflat în afara timpului început odată cu Creaţia divină,
acestea sunt versuri „fără an”, purtând blestemul morţii („stihuri de groapă”). Omul care
fusese înzestrat cu o „unghie îngerească” pentru a-şi făuri opera, o pierde datorită
coborârii în iad; chiar lăsată să crească, această rămăşiţă a sacrului „nu a mai crescut”,
ori a fost convertită în instrument diavolesc („sau nu o mai am cunoscut”).

Noul „instrument” de creaţie este generator de suferinţă („Şi mă durea mâna ca o


ghiară / Neputincioasă să se strângă”), poetul trăind drama imposibilităţii de a mai scrie
ca altă dată. Aceasta va conduce la un alt tip de poezie - oglindă a unei creaţii inversate
(„Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”) în care truda nu este suficientă,
iar Logosul nu se mai întrupează în vers sacru.

Poezia Flori de mucigai deschide, în mod programatic, ciclul cu acelaşi titlu, în care


Arghezi aplică „estetica urâtului” enunţată în Testament: transformarea a ceea ce este
urât în materie artistică.
Modernismul
Modernismul fiind o orientare artistică novatoare, opusă tradiţionalismului, primul dintre
elementele sale îl constituie sursa de inspiraţie: lumea închisorilor alcătuită dintr-o
adevărată faună umană. În zugrăvirea ei, autorul a utilizat categoriile negative ale
modernismului: sumbrul, terifiantul, grotescul.

Un alt element îl constituie titlul şocant, alcătuit printr-o asociere semantică


surprinzătoare. Titlul (ca şi întregul volum) constituie o aplicare a esteticii urâtului. În
aceeaşi viziune se înscriu trăirile interioare ale poetului (înfăţişat în ipostaza demonică):
damnarea, neliniştea, suferinţa. În sfârşit, viziunea „întoarsă” asupra creaţiei poetice este
tot un element modernist