Legea ţării (ius valachicum).

Ciocîrlan Iustina Elena

An I Grupa I 2022
Istoria Dreptului Românesc
Prof. Univ. Dr. Ioana Vasiu
 SUMAR

1. CONCEPȚIITII GENERALE ȘI TERMINOLOGIE.

2. INSTITUȚIILE ÎN DOMENIUL DREPTULUI PRIVAT.
2.1. CONTRACTELE ȘI REGIMUL PROPRIETĂȚII.
2.2. CĂSĂTORIILE.
2.3. SUCCESIUNILE.

3. INSTITUȚIILE ÎN MATERIE DE DREPT PENAL

4. CONCLUZII
1.CONCEPTE GENERALE ȘI TERMINOLOGIE.

În vremurile ce au urmat dispariției puterii Romei, în partea de răsărit a imperiului s-a dat o
luptă decisivă pentru existența între elementul migratoriu, elementul îndepartat de acțiune a
Bizantiului. Fiecare dintre acești factori a ieșit învingator într-o anumită zonă păstrându-și
înainte de toate pecetea etnică, fără ca influența celorlați factori să dispară cu totul. Noua
realitate etnică a poporului român nu putea să facă să scape contemporanilor, fiind surprinsă
documentar sub nume propriu, respectiv cel de valah. Acest nume apare pentru prima dată în
mod cert în anul 980, într-o scrisoare a împaratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul.
Același împarat folosește termenul de vlah pentru identificarea poporului român în anul 1020.
După anul 1020 mențiunile despre poporul român se înmulțesc simțitor.
Existența obștilor în cadrul Țărilor Românești a determinat menținerea normelor tradiționale
după care ele funcționau , întărite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind în timp
norme juridice.Ele au fost completate cu norme juridice noi. Constantin Noica preciza că aceste
norme au fost denumite de romani „lege,” cu înțelesul de norme nescrise, provenind din
latinescul religio, adică a lega pe dinauntru, prin credință si conștiință , ceea ce la romani era
„mos” (obicei). Aceasta caracteristică a „legii românești ” s-a format în perioade îndelungate în
care normele constitutive în cadrul obștei sătești au fost respectate datorită consensului din
cadrul colectivității . La romani, lex însemna numai lege scrisă , întrucât deriva din latinescul
legere (a citi).Ea era impusă printr - o constrângere exterioară colectivității , aceea a aparatului
politic. Legea scrisă a început să fie numită lege odată cu apariția pravilelor- coduri de lege
scrisă începând cu secolul al XVII-lea când a fost necesar să se deosebească dreptul nescris de
cel scris, denumirea primului fiind aceea de obicei.Un alt sens pe care legea la români este
acela de credință religioasă , creștină, ortodoxă . Legea creștină a influențat conținutul moral al
conștiinței românilor încă din perioada etnogenezei. Astfel, când au apărut legile bisericești
-nomocanoanele, românii le-au denumit „legea dumnezeiască ” sau „legea lui Dumnezeu.”
Ius valachicum (dreptul vlahilor, legea țării , obiceiul pământului ) era de fapt tradiționala lege a
țării , păstrată de români șii sub ocupații străine. El reprezintă o creatie prestatală care a constituit
o treaptă de trecere spre dreptul feudal și pe care stăpânirea străină din Transilvania l-a
receptat,recunoscăndu-i aplicarea în rândurile populației românești băștinașe. Ius valachicum
cuprindea norme din domeniul dreptului public, reglementănd organizarea și funcționarea
primelor formațiuni statale și raporturile dintre autoritățile incipient feudale și supușii lor,
precum și norme de drept privat referitoare la raporturile agrare, proprietatea funciară ,
proprietatea asupra diverselor categorii de bunuri, statutul persoanelor, dreptul succesoral,un
drept incipient al obligațiilor , regimul infracțiunilor și pedepselor, organizarea instanțelor si
procedura de judecată . Ius valachicum a reprezentat un sistem de reglementare obișnuielnică în
obștile sătești , căruia i s-a adăugat de catre statul feudalin o serie de dispoziții și obiceiuri noi,
menite să-i asigure o netă funcție feudală. Conștiința juridică a timpului cuprindea, pe lângă
moștenirea daco-romana,și unele principii rezultate din influența bizantină și morală creștină .
La rândul lor, profesorii Emil Cernea şi Emil Molcuţ, definesc legea ţării în felul următor:
”Normele juridice obişnuite care s-au cristalizat în perioada feudalismului timpuriu au format un
ansamblu unitar care a fost numit de căre români legea ţării, cu semnul de drept al unei societăţi
organizate politic în ţări.” Alţi cercetători delimitează mai mulţi termeni ; vechiul drept
românesc,care desemnează în realitatea istorică întregul sistem pluralist (obicei, pravile,
canoane, hrisoave şi porunci domneşti) de drept recunoscut a fi în vigoare şi aplicat în Ţările
Române până la jumătatea secolului al IX-lea.

2.INSTITUTIILE IN DOMENIUL DREPTULUI PRIVAT

2.1. CONTRACTELE SI REGIMUL PROPRIETATII.
În materia persoanelor, Legea țării a statuat inegalitățile de avere, societatea fiind divizată în
caste închise și ereditare, cu regimuri juridice distincte. Clasa socială superioară – nobilimea –
este de două feluri: laică si ecleziastică. Nobilimea laică era reprezentată de cnezi, voievozi, juzi,
jupâni, boieri. Legea țării făcea distincție între marea și mica boierime, precum și între boierii de
țară , provenind din rândurile conducătorilor de țări , care au renunțat la atribuțiile lor politice
atunci când l-au ales pe domn și au întemeiat statul feudal, și boierii de slujbe, care au intrat în
aparatul de stat, devenind dregători . Nobilimea ecleziastică, reprezentată de cler, se bucura de
un statut privilegiat. Marea masă a societății era alcătuită din țăranii liberi. În ceea ce-i privește
pe țăranii aserviți (dependenți ), Legea țării a consacrat, până în sec. al XVI-lea, numai obligația
de ascultare a acestora, pentru ca ulterior să fie introdusă și legarea de pământ . O nouă clasă
socială în formare e reprezentată de orășeni, care sunt meșteșugari si comercianți . Începând cu
sec. al XI-lea își fac apariția robii, provenind în special din rândurile romilor și tătarilor .
Legea țării consacra ca izvor al obligațiilor contractele și delictele, cu tendință spre răspunderea
personală , după cum arăta cronicarul Miron Costin: 'pre lege dreaptă nici fecior pentru fapta
tatane-sau nici părintele pentru fapta fecioru-i de vârsta nu-i platnic'. Tot așa prevad și unele
documente juridice ale cancelariei domnești : ' să nu se prade pe tată, frate, nici rude'. Totuși ,
tradiționala solidaritate a obștei sătești și anumite interese ale statului feudal au făcut posibile și
unele forme de răspundere pentru fapta altuia, răspundere colectivă în materie fiscală , penală și
de comerț internațional .
În ceea ce privește contractele, Legea țării a preluat anumite dispoziții din dreptul daco-roman,
dar a adus și elemente noi. Cea mai amănunțită reglementare a cunoscut-o contractul de
vânzare-cumpărarea , care era și cel mai frecvent utilizat. Elementele sale (consimțământul,
obiectul și prețul ) au îmbrăcat o serie de particularități în Legea țării . Legea țării considera nul
contractul în care consimțământul era viciat prin 'sila' (împresurare, val, cotropire), de exemplu
sub forma 'aruncării prețului' sau 'lepădării prețului' de către un boier, împotriva refuzului
țăranului de a-și vinde pământul. Motivele pentru care vânzătorul a fost 'nevoit' să-și vândă
pământul - foamete, robie, plata birului sau a unor amenzi penale, pribegie, lipsuri materiale - nu
erau vicii de consimțământ. Forma publicitară cu prezența martorilor excludea viciile de dol și
eroare. Regimul proprietății era asemănător celui existent in Dacia romană , ca proprietar al lui
ager publicus, fiind luat de obștea sătească, reprezentată de adunarea megieșilor. Astfel, obștea
deținea proprietatea asupra pământului , având un drept superior de decizie asupra întregii moșii,
în timp ce sătenii aveau doar un drept de folosință individuală asupra vetrei satului și asupra
terenurilor arabile. Un instrument juridic nou creat, menit să asigure unitatea obștilor sătești, a
fost dreptul de protimis, în virtutea căruia , în cazul înstrăinării unor părți din pământul obștei,
rudele celui care înstrăina și ceilalți membri ai obștei aveau preferințe la cumpărare . Un
procedeu juridic prin care funcțiile dreptului de protimis puteau fi contracarate de boierii ce
doreau sa-și însușească pământurile obștei a fost înfrățirea pe moșie dintre boieri si țărani ,
procedeu prin care boierii deveneau membri ai obștei , rude și vecini cu țăranii , putand, prin
achiziții succesive, să acapareze întregul pământ al sătenilor.
2.2. CĂSĂTORIILE.
În ceea ce privește căsătoria , existau numeroase obiceiuri fără caracter juridic cu privire la
cunoașterea viitorilor soți , pețitul, constituirea zestrei, binecuvântarea părinților . Din punct de
vedere al formei juridice, căsătoria se încheia prin binecuvântarea religioasă , care avea loc în
biserică, dar obiceiul impunea și necesitatea binecuvântării prealabile a părinților . Spre
deosebire de geto-daci, zestrea se constituia din bunuri provenite de la părinții ambilor soți ,
precum și din darurile făcute de săteni cu ocazia nunții . O altă formă de căsătorie admisă de
Legea țării era căsătoria cu fuga, care presupunea un simulacru de răpire a fetei de către viitorul
soț căci , făcându-se cu consimțământul fetei, avea drept scop obținerea consimțământului
părinților .
Spre deosebire de dreptul roman, Legea țării consacra relațiile de egalitate între membrii
familiei, drepturile egale ale părinților asupra copiilor, obligația reciprocă de întreținere , vocația
succesorală a descendenților . De asemenea, ius valachicum recunoștea mai multe categorii de
copii: copii legitimi, copii naturali, copii adoptați , copii vitregi și copii dobândiți prin efectul
înfrățirii. Rudenia de sânge , fie în linie directă , fie în linie colaterală, genera efecte juridice
patrimoniale, dând naștere obligațiilor reciproce de întreținere și dreptului de succesiune. Pe
lângă rudenia de sânge și rudenia din alianță , păstrate din timpul daco-romanilor, Legea țării a
introdus noi relații de rudenie, impuse de credința creștină : rudenia duhovnicească sau spirituală,
care izvora din tainele botezului și ale cununiei, producea și efecte juridice, nu numai morale.
 2.3. SUCCESIUNILE.

În materia succesiunilor, Legea țării cunostea două forme de moștenire : moștenirea legală și
moștenirea testamentară . Moștenirea legală a avut un regim diferit în Țara Românească și
Moldova. Astfel, în Țara Româneasca se aplica privilegiul masculinității , în timp ce, în
Moldova, fiii și fiicele aveau vocație succesorală egală . Potrivit privilegiului masculinității ,
proprietatea funciară revenea fiilor, fiicele putând dobandi numai pământuri de cumpărătură și
bunuri mobile. Pentru a ocoli acest obicei, Legea țării a creat instituția înfrățirii cu efecte
patrimoniale a fiicelor cu fii, având ca efect faptul că și fetele puteau dobândi drepturi
succesorale asupra proprietății funciare ereditare. Succesiunea testamentară se baza pe existența
a două forme de testament: testamentul în formă scrisă (diata) și testamentul oral (testamentul cu
limbă de moarte). Condițiile de valabilitate ale testamentului scris erau mult mai simple decât
cele impuse de dreptul roman, Legea țării impunând numai condiția scrierii, datării și semnării de
către testator, nu și de către alți martori. Întrucât această formă de testament era accesibilă numai
persoanelor care știau carte, o largă răspândire a cunoscut-o testamentul cu limbă de moarte care,
pentru a avea mai multă forță juridică , era însoțit de un blestem menit să-l lovească pe acela
care nu executa întocmai ultima dorință a testatorului sau „strica” acel testament.

3.INSTITUTIILE IN MATERIE DE DREPT PENAL

Ca pretutindeni în lumea medievală , infracțiunile erau considerate fapte deosebit de periculoase
pentru societate și erau pedepsite aspru. Specific dreptului românesc este faptul că se făcea
deosebire între infracțiunile intenționate și cele neintenționate; circumstanțele atenuante erau
reglementate în pravile. Pedepsele (numite certare) aplicate în cazul infracțiunilor împotriva
persoanei nu se deosebeau practic de cele aplicate în cazul infracțiunilor împotriva proprietății
(fizice, privative de libertate, pecuniare, spirituale). Ele vizau o paleta largă , de la tăierea
capului, spânzurătoare, bătaie, ocna, temnița, până la gloabă, dusegubină, pradă , zavescă. Erau
aplicate respectându-se deosebirile de statut social; de pildă boierilor hicleni li se lua viața mai
ales prin lovirea cu buzduganul chiar de către domn, în vreme ce oamenii de rând erau
spânzurați. Chiar în cazul unor infracțiuni grave precum omuciderea se putea aplica dusegubina
(răscumpărarea crimei) nu numai în cazul boierilor, ci și al țăranilor liberi. Aplicarea pedepsei se
făcea adesea chiar la locul faptei. Daca făptașul nu era aflat, se aplicau dusegubine oamenilor din
satul cel mai apropiat de locul faptei – funcționa deci o răspundere colectivă .
Pedepsele aveau ca scop prevenirea infracțiunilor prin intimidare; acesta a fost unul din motivele
pentru care nu erau limitate prin lege, erau lăsate la voia judecatorului și puteau fi cumulate. În
materie de procedură de judecată Legea Țării a prevăzut norme unitare pe tot teritoriul locuit de
români . Judecata trebuia să se desfășoare “dupa lege și dreptate”, pentru a menține morala
timpului. Principalele trăsături ale procedurilor civila și penala au fost următoarele:
  nu s-au constituit instanțe speciale, cu caracter permanent, care să judece pricinile civile
sau infracțiunile ;
 normele juridice nu au fost scrise în perioada la care ne referim – fiind expresia
obiceiului transmis prin tradiție; ca urmare procedura nu era fixată în scris;
 procesul pornea de regulă prin reclamația parții care se considera lezată și mult mai rar
din oficiu;
 instanța fixa termenele, primea probele (mai ales martorii și jurătorii) apoi avea loc
judecata;
 procedura avea loc, în mod obișnuit, în public;
 rezultatul procesului era consemnat în scris; cu această ocazie se aminteau datele
principale – obiectul, probele, soluția dată ;
 nu exista autoritatea lucrului judecat, încât partea care dorea redeschiderea procesului
putea obține aceasta după plata unei sume de bani.
Odată cu accentuarea absolutismului, Legea țării a consacrat concepția conform căreia atribuțiile
judiciare provin de la domn, acesta fiind și judecătorul suprem, putând să judece orice proces,
inclusiv reclamațiile împotriva hotărârilor pronunțate de alte instanțe. De obicei, domnul judeca
pricinile împreuna cu sfatul domnesc, însă pronunța hotărârile în nume propriu. Puterea
domnului fiind nelimitată , Legea țării nu putea admite autoritatea de lucru judecat, domnul
putând judeca de mai multe ori același proces, fapt care duce, invariabil, la sentințe
contradictorii. Dorința de a se judeca, “dupa lege și dreptate” a făcut ca probele să joace un rol
important in procedură . Cele scrise aveau o putere mai mare de convingere (de pildă , hrisoavele
și cărțile domnești, zapisele particularilor) decât probele orale (mărturia simplă , jurătorii și
jurământul cu brazda).În cazul când era nevoie sa fie judecați străini, aceștia suportau procedura
și normele juridice ale locului, dar erau judecați numai de către Domn.

4.CONCLUZII
Aşa după cum poporul român s-a format ,dezvoltat și a continuat sa dăinuiasca peste veacuri cu
toate greutățile interne și vicisitudinile vremii și viața lui juridică , normele și instituțiile de
drept ,izvorâte din necesități interne, au continuat să conducă întreagă viață sociala românească ,
după echitate și dreptate .Ius valachicum a însemnat un moment hotărâtor în individualizarea
instituţională românească, mai cu seamă în constituirea statelor feudale româneşti, îngăduind
totodată asimilarea creatoare în structura politico-juridică de pe meleagurile noastre a unor
elemente de cultură şi civilizaţie din lumea înconjurătoare.
BIBLIOGRAFIE

1.. Sachelarie, Ovid; Stoicescu, Nicolae (coord.),” Instituţii feudale din ţările române” Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988.
2.Mihai Safta, “Vechiul Drept Romanesc,IUS VALACHICUM.Studiu asupra cnezatelor supise lui Lex
sau Modus Olachorum”
3. Emil Cernea, Emil Molcuţ,” Istoria statului şi dreptului românesc”, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1992
4.Firoiu, Dumitru V., Istoria statului si dreptului romanesc”, Ed. Fundatiei ,,Chemarea”, Iasi, 1992.
5.Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu
românesc”Bucureşti, 1916,
6.Ion T. Amuza, “Obiceiul juridic la romani,” Editura Sylvi, Bucuresti, 2001
7. M. Costin, Letopisetul Tarii Moldovei, in 'Opere', 1958,