Povestea castanelor

de Trenca Banciu   

La marginea unei păduri dese de brad se rătăcise un castan care îşi infipsese
rădăcinile aici, unde soarele bătea mai tare şi ploaia îi spala mai uşor crengile şi
frunzele. Deşi era tânăr, avea o coroana destul de frumoasă şi bogată, încât umbra
lui plăcută îmbia la odihnă pe oarecare trecător ce rătăcea cumva pe acolo.
Tatăl lui, castanul cel batrin, îi povestise lucruri minunate despre neamul
castanilor. Bunaoară, îi spusese că se făcuse aşa frumos, mare şi puternic dintr-o
castană mică îngropată în pământ, că florile de castan sunt roz-albe, înflorite ca
nişte rochiţe puse una peste alta, cu margini de danteluţă. Îi mai spusese că florile
stau în sus, întocmai ca luminările de la pomul de iarnă, că din flori ies castane şi
câte şi mai câte lucruri alese care-i placeau şi pe care dorea să le vadă cât mai
repede. Dar ce păcat, era prea tânăr!
În serile calde, când vântul îi mângâia frunzele verzi, late şi crestate adânc,
de parcă erau nişte palme întinse, el se gândea cu bucurie la timpul când va ajunge
să vadă aceste lucruri minunate. Foşnindu-şi frunzele, spunea:
- ” Pe fetiţele mele le voi numi castane, am să le dau numele meu." Şi aşa făcu.
Trecură câteva primăveri şi, în sfârşit, veni o primăvară caldă, cu ploi
destule şi el înmuguri, apoi înfrunzi şi... ce să vezi? într-o dimineaţă castanul se
sculă cu noaptea în cap, fiindcă cineva nu-l lăsa să doarmă.
- “Scoală tăticule şi să vezi ce frumoase suntem. Ne-ai aşteptat mult şi acuma
dormi?"
Castanul, somnoros, nu pricepu ce se întâmplă, privi în toate părţile, scotoci printre
frunze, mai dădu la o parte nişte crengi şi auzi un chicotit.
- ”Hi, hi, hi ce nu ne vezi? De ce ne cauţi la întuneric? suntem la lumină, aici
sus spre soare!"
Mare i-a fost bucuria castanului când a văzut floricele stând cu piciorusele înfipte
în crenguţa de care erau prinse.
- “Dar tot nu văd, unde sunteţi?"
- “Hi, hi, hi ne-am ascuns între frunzele tale! Caută-ne!"
Înţelegând despre ce e vorba, de bucurie, castanul începu să-şi clatine crengile, să-
şi foşnească frunzele şi să murmure:
- “Florile mele dragi, florile mele scumpe, de când vă aştept". Le rugă apoi ca
rând pe rând, să treacă prin faţa lui să le vadă.
Învârtindu-se pe vârful picioarelor cu capul sus, cu rochiţele alb-roz înfoiate şi
împodobite cu minunate danteluţe, au trecut pe rând prin faţa lui. Mare lucru nu a
văzut, dar nu mai putea de fericire. Le privea şi nu mai se sătura zicându-şi: “acolo
în rochiţele înfoiate sunt fetiţele mele, ce fericit sunt!"
 Din ziua aceea, nu mai cuteza să-şi mişte crengile, nici frunzele pentru a nu
supâra somnul fetiţelor lui. Dis-de-dimineaţă castanul se scula în râsetele şi veselia
florilor. Ele se jucau în soare, făceau baie în roua dimineţii, apoi îşi înfoiau mai
tare rochiţele în care se prindea câte un bob de mărgăritar şi în care curcubeul îşi
oglindea brâul cu minunatele-i culori. La amiază, şedeau tolănite la soare şi-şi
povesteau în soaptă. Din când în când, câte o albină venea să le aducă veşti din
locuri îndepărtate, iar ele, drept mulţumire, îi umpleau cosuleţele cu pulbere
galbenă scuturată de pe rochiţele lor şi îi dădeau sticluţe pline cu suc dulce, dulce,
pe care albina îl căuta în toate florile să-l ducă acasă, să hrănească albinele şi să
fabrice mierea.
Seara, în amurg, înviorate de adierea dulce a vântului şi înfiorate de
mângaierea lui ascultau cântecele păsărelelor şi-şi torceau firul amintirilor de peste
zi. Şi aşa zilele treceau, florile se desfăceau şi erau din zi în zi tot mai frumoase.
Într-o dimineaţă, s-au sculat mai vesele ca oricând. Se gândeau să stea mai mult la
soare, să facă mai multă baie şi apoi să se joace fel de fel de jocuri, când să se
îmbrace, nu şi-au mai găsit rochiţele.
- “Unde or fi rochiţele noastre? Cine le-o fi luat?" au strigat ele supărate. De
necaz, au început să plângă. În sfârşit, după ce s-au potolit de plâns, uitându-se în
jur, au văzut că rochiţele erau căzute jos, rupte bucăţele, bucăţele. S-au întristat de
tot. Castanul văzându-le necăjite, le-a îndemnat să-şi facă alte rochiţe. Acestea se
cam învechiseră şi nu mai erau chiar aşa de frumoase. În timp ce se sfătuiau ce să
facă, au văzut o frunză care şedea întinsă la soare, desfătându-se.
- “Dragă frunză nu ne dai din culoarea ta să ne ţesem câte o rochiţă
nouă?"
- “Ba vă dau chiar şi câte o bucăţică de frunză, dacă vreţi".
În câteva ceasuri castanele şi-au croit câte o rochiţă verde care se parea că nu era
aşa de frumoasă ca cealaltă.
În seara aceea, în loc să râdă, să povestească, s-au culcat tare triste. Una dintre ele
n-a dormit şi se gândea ce să facă pentru ca rochiţele lor să fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecarei rochiţe, sclipeau aceleaşi pietre
scumpe şi strălucitoare ca şi pe celelalte când a venit albina să le mai povestească
ce este nou prin lume, au rugat-o să le aducă nişte podoabe ca să-şi înfrumuseţeze
rochiţele.
Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care şi le-au înfipt în rochiţe, pe toate
părţile, iar dimineaţa, în vârful fiecărui ac sclipea câte un bob de mărgăritar, în care
razele de soare jucăuşe, dădeau scantei tare luminoase.
Toată vara castanele au stat la soare, făcând o baie calduţă sub razele lui
dogoritoare, care le mângâia cu dragoste.
Castanul le iubea pentru că erau cuminţi şi harnice, le adormea cu şoaptele
vântului, care se strecura printre frunze şi aducea ţârâitul greierului sau ciripitul
păsărelelor, le mângâia cu frunzele lui din care le făcuse un pat bun, odihnitor.
Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cântece de păsărele şi cu ploi calde. Frunzele
multor copaci, îngălbenite, îşi luau zborul plutind în neştire prin aer şi, apoi,
căzând pe pământ, care unde nimereau. Şi castanului i se îngălbeniseră frunzele şi
au început să-i cadă una câte una. Îşi făcea şi el pregătirile de iarna.
Într-o zi, când încă soarele mai arunca suliţi fierbinţi, castanul stătu de vorba cu
fetiţele lui, spunându-le:
- “Vine vremea când va trebui să vă faceţi o altă rochiţă. Aţi crescut mari,
rochiţele pe care le aveţi vor fi prea mici şi se vor rupe ca şi celelalte. Îngrijiţi-vă
din timp şi bagaţi de seamă să aibă o culoare care să ţină caldura, ca, de pilda,
cafeniul."
Castanele au ascultat sfatul tatalui şi, harnice, au pornit la lucru. Au adunat fire
scumpe şi lucioase, cafenii, din crenguţele castanului şi şi-au făcut câte o rochiţă de
toată frumuseţea. Avea culoarea cafenie, iar în jurul gâtului, i-au pus câte un
guleraş alb care o înfrumuseţa şi o înviora nevoie mare.
Au trecut încă multe zile în care castanele căutau să se mai bucure de zâmbetul
cald al zilelor de toamnă. Într-una din aceste zile, văzură că rochiţele cele verzi nu
le mai încăpeau. Atunci, îmbracară pe cele cafenii şi începură să se sucească şi să
se învârteaască în faţa soarelui. Tot mişcându-se, uneia îi scăpă un picioruş şi,
buff! a căzut în iarbă. Vai, cum s-a speriat! Clatină capul să şi-l limpezească. Privi
în jur, erau numai fire de iarbă.
Începu să plângă şi să spună:
- “Nu vreau aici, vreau sus la tăticul meu!"
Un fir de iarbă mai gros şi mai înalt şi care părea să ştie tare multe, i-a spus că
înapoi nu va mai ajunge niciodata, ci, mai degraba, în buzunarul unui copil de
grădiniţă va fi locul cel mai bun. Castana şi-a sters ochii, a zâmbit, s-a mai uitat
încă o dată în jur şi, a părut mulţumită, mai ales când şi-a dat seama că rochiţa
cafenie, pe care o îmbrăcase înainte de a cădea, este curată şi sclipeşte în razele
mângâietoare ale soarelui de toamnă. De acolo, din iarbă, privi la tatăl ei şi-i zimbi,
el îi răspunse foşnindu-şi frunzele.
Şi a stat castana acolo câteva zile minunindu-se de cele ce vedea. Un melc se
chinuia să-şi repare uşa la căsuţă, pentru a nu-l apuca iarna cu ea stricată, nişte
furnici alergau grăbite cu sacii plini mai grei decât ele, pe care-i duceau în căsuţele
lor, să aibă cu ce se hrani în iarna grea care va veni, doar greieraşul nu se gândea la
ce se va întampla. Stând picior peste picior pe o frunză, se mai desfăta în slabele
raze ale soarelui şi, din când în cînd, îşi încerca vioara la care nu avea să mai cânte
toată iarna.
Într-una din zile, privind iscoditor în toate părţile să vadă ce mai e nou, castana a
auzit un glas care spune:
- “Să fii cuminte în cărucior, până adun eu castanele cu care ne vom juca acasă:
Era o fetiţă care-şi adusese păpuşa la plimbare, când a auzit castana una ca asta, se
bucură nespus de mult. Fetiţa o culese şi astfel ajunse în cărucior lângă păpusică.
De acolo, zimbi, pentru cea din urmă oară castanului, care privind dupa ea, şi-a
foşnit frunzele aşa de tare, încât toate celelalte castane au căzut jos şi aşa a terminat
şi el pregătirile pentru somnul de iarnă, gândind că în anul care va veni, va avea
mai multe castane, pe care le va da copiilor să se joace.