Plumb

- Poezie interbelica(simbolismul) –
 Viziunea despre lume
de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie
împotriva romantismului şi parnasianismului. Manifestul literar al simbolismului, textul care, de
altfel a dat numele curentului a aparut in 1886, in Franta si s-a intitulat “Le symbolisme” de Jean
Moreas. Precursor al simbolismului în Franţa este considerat Charles Baudelaire. În România,
simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Alexandru Macedonski, care s-a
evidenţiat mai ales ca teoretician al acestui curent şi mai puţin ca poet simbolist.
George Bacovia este reprezentantul simbolismului autentic, creator al unui univers liric original
prin tematica, prin recuzita tipic simbolista a cadrului citadin, limitat, dar mai ales prin limbajul
poetic.
Poezia “Plumb”deschide volumul cu acelasi nume, din anul 1916 si reprezinta o emblema a
liricii bacoviene. Discurs concentrat, structurat in doua strofe cu geometrie perfecta,“Plumb”
deschide perspective adanci de interpretare, datorita conotatiilor lirice ale unor motive
simboliste preferate de sensibilitatea poetului: singuratatea, tristetea, izolarea, nelinistea sau
moartea.
Titlul poeziei este simbolul “plumb”, cuvant care are drept corespondent in natura metalul, ale
carui trasaturi specifice sugereaza stari sufletesti, atitudini poetice astfel:
-         greutatea metalului –sugerează apăsarea sufletească ;
-         culoarea cenuşie sugereaza angoasa, un univers monoton, trist, determinand o
estompare a granitelor dintre planul vietii si al mortii;
-         maleabilitatea metalului- sugerează dezorientarea, labilitatea psihică ;
- senzatii tactile – raceala, facand referire la planul mortii;
-         sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singurăvocală) simbolizează
închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială.
Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecţia universului interior.
Ideea exprima starea de melancolie, tristete, solitudinea eului poetic care se simte incatusat,
sufocat spiritual in aceasta lume care-l apasa si in care se simte inchis definitiv, fara a avea vreo
solutie de evadare.
Poezia e alcatuita din doua catrene, fiind prezente doua planuri ale existentei: unul exterior
sugerat de cimitir, cavou, vesminte funerare si unul interior sugerat de sentimentul de iubire
care-I provoaca eului liric disperare, nevroza, deprimare, dezolare.
Strofa intai ilustreaza simbolic spatiul inchis, sufocant, apasator, in care traieste eul poetic, ce
poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viata, destinul sau odaia. Oricare dintre aceste
spatii este sugerat de simboluri din campul semantic al elementelor funerare: „sicriele de plumb”,
“cavou”, „funerar vestmant”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, trimitand, ca atare, catre
iminenta mortii. Repetarea simetrica si obsedanta a cuvantului „de plumb” sugereaza apasarea
sufleteasca, neputinta eului liric de a evada din aceasta lume apasatoare, obositoare, stresanta,
sufocanta. Claustrarea e potentata de prezenta cavoului care semnifica un spatiu inchis si care
limiteaza fiinta umana sa se manifeste plenar.
Starea de solitudine este sugerata de sintagma “stam singur”, care, alaturi de celelalte simboluri
creeaza pustietate sufleteasca, nevroza, spleen (stare nemotivată de melancolie, manifestată prin
plictiseală și dezgust față de orice). Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, însă
produce efecte reci, ale morţii: „Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Cadrul temporal nu este
precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a doua ilustreaza mai ales spatiul poetic interior prin sentimentul de iubire care “dormea
intors”. Aceasta sintagma semnifica faptul ca amorul capata atributul plumbului si exprima
abaterea de la rosturile firesti ale sentimentului de iubire. In mod conventional, iubirea e
reprezentata prin Cupidon, prin amoras, finite purtatoare de aripi, tocmai pentru a sugera ca
iubirea constituie un sentiment inaltator determinand experiente prin care fiinta umana se
indreapta spre implinirea afectiva, are sentimentul ca se inalta deasupra celorlalti, urmeaza o
traiectorie ascendenta. In poezie, insa, versul „Si-i atarnau aripile de plumb” transfera metaforic
imaginea aripilor, sugerand faptul ca dragostea nu e inaltatoare, ci dimpotriva, e rece si constituie
o forta menita sa impiedice zborul, respectiv manifestarea plenara a sentimentului de iubire.
Versul “Si-am inceput sa-l strig” exprima disperarea eului poetic, care nu e pasiv in depasirea
conditiei, el incearca sa iasa din refuzul neimplinirii afective, dar incercarea de salvare e iluzorie.
Simetria versurilor, constructiile paralele (“Stam singur in cavou… si era vant” sau “Stam singur
langa mort… si era frig”) creeaza un cerc al fatalitatii destinului uman, traductibil in termeni ca:
“singuratate”, “teama”, “moarte”. Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste,
stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie, eternitate (”dormeau”,„stam”, „era”,
„atârnau”), acţiunea lor neavând finalitate. 
In ceea ce priveste prozodia, “Plumb” are o constructie riguroasa, care sugereaza prezenta mortii,
prin inchiderea versurilor cu rima imbratisata, masura fixa de 10 silabe, iarr itmul partial iambic
accentueaza sentimental singuratatii, al tristetii unei sensibilitati acute.
In opinia mea, ceea ce mi-a atras cu adevarat atentia la aceasta poezia, a fost viziunea diferita
abordata de Bacovia asupra sentimentului de iubire. Aceasta este complet diferita de perceptia
romanticilor. Dragostea nu mai este proiectata ca idealitate, ca forma a perfectiunii, ci este traita
ca un sentiment maladiv, anemic si condamnat fatalmente la esec, evidentiindu-se astfel iubirea
ca greutate a sufletului.
Atitudinea poetului fată de sentimentul de iubire cunoaste trăiri specifice celui care,
experimentând esecul vietii sale, nu renuntă la speranta împlinirii erosului. Acest sentiment, în
poezia bacoviană, nu cunoaste actiunea, ea cunoaste doar lupta ca nostalgie, după o dorintă
infinită de implinire in plan sentimental.
In concluzie, poezia bacovianava fi in continuare povestea lirica a coborarii in infernal a conditiei
umane pentru a o constientiza pe deplin. Ea atinge insasi paradisiacul prin autenticul trairii, prin
profunzimea gandului si noutatea limbajului poetic. Prin atmosfera, muzicalitate, folosirea
sugestiei, a simboluluisi a corespondentelor, zugravirea starilor sufletesti de angoasa, de spleen,
poezia “Plumb” se incadreaza in estetica simbolista.