Sunteți pe pagina 1din 8

Autoritatea judecătorească

Profesor: Student:
Corina Petica Roman Văleanu Elena Loredana

2022
Autoritatea judecătorească

Introducere
Dreptul comparat reprezintă ştiinţa care constă în descoperirea şi clasificarea sistemelor şi
subsistemelor juridice care se regăsesc în statele componente ale lumii, în funcţie de caracteristicile
proprii. Totodată, dreptul comparat este o ştiinţă juridică ce vizează două aspecte: macro-
comparaţia (sisteme juridice) şi micro-comparaţia (principii și instituţii juridice).
Interpretare juridică reprezintă procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor
juridice, în vederea aplicării acestora, respectiv în vederea soluţionării unor cauze. Interpretarea
juridică poate fi oficială şi obligatorie, după cum poate fi neoficială sau doctrinară şi facultativă1.
Dreptul comparat este o ramură relativ tânără a dreptului, acesta luând naştere odată cu
momentul interrelaţionării dintre specialiştii dreptului, fie aceştia teoreticieni sau practicieni. Anul
1900 reprezintă punctul de plecare al ştiinţei dreptului comparat, importanţa acestuia fiind
recunoscută de-abia în secolul al XIX-lea2.
Dacă până la acest moment, dreptul comparat era conceput ca o juxtapunere de principii şi
instituţii din alte legislaţii, în scopul expunerii asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea, în timpul
congresului a fost enunţată ideea creării unui drept comun al umanităţii3.
Precursorii ştiinţei dreptului comparat, aşa cum se conturează aceasta astăzi, au intuit
necesitatea cunoaşterii dreptului celorlalte state, indiferent de continent. Variatele instituţii juridice
sunt cel mai adesea fondate pe studiul aprofundat al echivalentelor lor în alte state sau în alte
sisteme de drept, astfel că introducerea de concepte şi instituţii noi este, invariabil, precedată de
analiza punctelor forte şi a punctelor slabe din existenţa şi aplicarea acestora în alte ordini juridice.
Sistem juridic = sistemul dreptului ca structură normativă, precum şi alte componente,
constând în conţinutul şi forma dreptului, izvoarele dreptului, echitatea, conştiinţa juridică şi
ordinea de drept4. Totodată, prin sistem juridic se înţelege dreptul unui stat, al unei comunităţi

1
I. Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, revăzută şi adău- gită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p. 485.
2
În anul 1900 a avut loc primul Congres de drept comparat, la Paris, organizat de Societatea pentru legislaţie
comparată.
3
Saleilles şi Lambert sunt cei care au lansat această idee, care a fost criticată intens, fiind văzută ca o
metodă de soluţionare a conflictelor de legi (Bénédicte Fauvarque-Cosson, Deux siècles d’évolution du
droit comparé, în Revue internationale de droit comparé, nr. 3/2011, pp. 527-540).
4
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2005, p. 42.
autonome sau ale unei societăţi aflate pe un teritoriu, constituit din reguli şi din modalităţi de punere
în aplicare, care formează un ansamblu coerent5.
Tradiţie juridică = un concept diferit de cel de sistem juridic. Tradiţia juridică este
normativă, complexă şi deschisă, fiind funda- mentul sistemului juridic6.
Familie juridică = denumire convenţională pentru înrudirea tradi- ţiilor juridice, după cum
este cazul familiei romano-germanice, unde exponenţii celor două şcoli au întreprins eforturi
conjugate pentru cris- talizarea trăsăturilor familiilor juridice, care au pus bazele sistemului de drept
civil.
În teoria clasică a separației puterilor, una dintre puteri este puterea judecatorească. De
altfel, asa cum deseori se afirmă, separația puterilor în stat este în realitate o justificare a unui scop
politic concret: să slăbească guvernanții în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alții. Într-o
asemenea viziune, două aspecte bine distincte se conturează și anume:
a) separația Parlamentului visa-vis de Guvern, care se referă la guvernanți în sensul larg al
cuvântului;
b) separația jurisdicțiilor în raport cu guvernanții, care permit controlul acestora prin judecătorii
independenți.
Evoluția teoriei clasice a separației puterilor a implicat și evoluția explicațiilor și practicilor
privind puterea judecatorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care aceasta putere
este exprimată în constituții și doctrină și anume: Putere judecatorească, putere jurisdicționale.
Denumirea de autoritate judecatoreasca evoca foarte clar justitia ca functie distincta si ca
sistem distinct.
Au preluat sintagma așa cum fusese ea introdusă în Constituția franceză din 1958. Deși,
citind specialiștii autohtoni ai putea crede orice: că sintagma autoritate judecătorească  a fost creată
la elaborarea tezelor pentru Constituție7 sau că formula autoritate judecătorească este o eroare de
redactare a Constituției8, printre altele, deci se cuvine să o trecem cu vederea. O singură profesoară
de drept constituțional deconspiră pedigree-ul francez al autorității judecătorești autohtone9.
Puterea judecătorească în România este un amestec de practică judiciară și statut. Singurii
judecători care posedă statutul de putere în stat, exercitând competențe de control asupra actelor
executivului, sunt judecătorii din formațiunile de contencios-administrativ și fiscal. Ei reprezintă,
funcțional, elita autorității judecătorești. Ceilalți judecători pot exercita ad-hoc puterea

5
D. Alland, S. Rials, Dictionnaire de la culture juridique, Ed. Lamy-PUF, Paris, 2003, p. 1462.
6
M.H. Patrick Glenn, La tradition juridique nationale, în Revue internationale de droit comparé, vol. 55,
nr. 2, aprilie-iunie 2003, pp. 263-278.
7
V. Viorel Mihai Ciobanu – Comentariu la art. 124 în Constituția României – Comentarii pe articole, CH Beck, 2008,
p.1217.
8
V. Marius Bălan –Drept constituțional și instituții politice, Vol. I, Hamangiu, 2015, pp. 96-99.
9
V. Bianca Selejan-Guțan – Drept constituțional și instituții politice, ed. 3, vol. II, Hamangiu, 2016, p. 228.
judecătorească atunci cînd aplică Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Atunci pot declara
inaplicabile norme legislative, acte sau practici administrative contrare Convenției Europene.
Controlul legislației impus de Convenție este diferit de controlul constituționalității, iar acțiunea
judecătorilor este protejată și se legitimează prin regula lex superior, adică se bazează pe prioritatea
tratatelor asupra legislației ordinare.
Așadar, puterea judecătorească există în România. Însă nu există ca o calitate pură a
sistemului judecătoresc. Există în forme variabile, uneori ca putere de iure, iar alteori de facto.
Denumirea de autoritate judecatoreasca evoca foarte clar justiția ca funcție distinctă și ca sistem
distinct.
Considerații generale privind organizarea și conducerea instanțelor
Sediul principal al materiei il constituie Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara ,
Legea nr.56/1993 a Curtii Supreme de Justitie , in partea care nu a fost abrogata de noua lege
privind organizarea judecatoreasca, Legea nr.303/2004 privind statutul magistratilor , Legea
nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii si Codul deontologic al magistratilor.
Structura instanțelor judecătorești.
Potrivit prevederilor cuprinse în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se
realizează prin următoarele instantț: a. judecătorii; b. tribunale; c. tribunale specializate; d. curți de
apel; e. Înalta Curte de Casație și Justiție.
a. Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în judete și în sectoarele
municipiului București. Numărul și localitățile de reședință ale judecătoriilor sunt prevăzute în
anexa la Legea privind organizarea judiciară. Localitățile care fac parte din circumsripțiile
judecătoriilor din fiecare județ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului
justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
b. Tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al
municipiului București, sediul fiind, de regulă, în municipiul resedință de județ.
În cadrul tribunalelor functionează secții sau, după caz, complete specializate  pentru cauze
civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios
administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu
natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
c. Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care funcționează la nivelul
fiecărui județ și al municipiului București, având sediul, de regulă, în municipiul reședință de județ.
Legea prevede următoarele instanțe specializate tribunale pentru minori și familie, tribunale de
muncă și asigurări sociale, tribunale comerciale, tribunale administrativ-fiscale.
Tribunalele pentru minori și familie judecă în prima instanță următoarele categorii de cauze:
-în materie civilă, cauze referitoare la drepturile, obligațiile și interesele legitime privind persoana
minorilor, decăderea din drepturile părintești, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei,
cererile privind încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopției, precum și cauzele privind
raporturile de familie;
-în materie penală, infracțiuni săvârșite de minori sau asupra minorilor. Când în aceeași cauză sunt
sunt mai mulți inculpati, unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, competența
revine tribunalului pentru minori și familie.
Tribunalele de muncp și asigurări sociale soluționează în prima instanță conflictele de
muncă și asigurări sociale.
Tribunalele comerciale judecă în prima instanță procesele și cererile de natură comercială,
inclusiv cele în materie de reorganizare judiciară și faliment, în afară de cele date prin lege în
competența judecătoriilor.
Tribunalele administrativ-fiscale judecă în prima instanță cauzele în materie de contencios
administrativ și fiscal, precum și cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz,
dispoziții din ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale, în afară de cele date prin lege în
competența curților de apel.
d. Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționeaza mai
multe tribunale și tribunale specializate. Numărul curților de apel, reședintele acestora și tribunalele
cuprinse în circumscripțiile fiecăreia dintre acestea sunt prevăzute în anexa la legea de organizare
judiciar. În prezent, în țară funcționează 15 curți de apel.
În cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru
cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios
administrativ și fiscal, cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport
cu natura și numarul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Secțiile și completele specializate ale curților de apel și ale instanțelor din circumsripția
acestora se înființează la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanțe, prin hotărâre a
Consiliului Superior al Magistraturii.
e. Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța supremă, cu personalitate juridică și își are sediul
în capitala țării. Rolul acesteia este de asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanțe judecătorești.
Administrarea instanțelor judecătorești.
Instanțele judecătorești își desfășoară activitate de înfăptuire a justiției potrivit principiului
independenței, judecătorii supunându-se doar legii. Totuși, justiția reprezintă un serviciu public a
cărui bună funcționare reclama o anumită organizare administrativă și anumite organe care să
răspundă de partea organizatorică a activității instanțelor judecătorești. Cel mai important organ al
administrării justiției este Consiliul Superior al Magistraturii, dar atribuții în administrarea justiției
au și Ministerul Justiției, inspectorii judecătorești, președinții instanțelor și alti funcționari angajați
ai serviciilor auxiliare.
Asigurarea unui act de justiţie eficient, accesibil şi de calitate reprezintă o aşteptare legitimă
a cetăţenilor unei societăţi întemeiate pe respectul normei de drept, modul în care este înfăptuită
justiţia influenţând în mod direct coordonatele fundamentale de funcţionare a societăţii, precum
separaţia puterilor în stat, securitatea juridică, dezvoltarea economică10.
Instanţele trebuie să funcționeze cu mai multă eficiență și cu mai puține costuri în sarcina
utilizatorilor (financiare, dar şi emoționale), iar acestea trebuie să se reflecte în modificarea modului
tradițional de administrare a instanţelor de judecată, nu doar din perspectiva organizării și a
valorilor care stau la baza acestei organizări ci din punctul de vedere al unei schimbări culturale şi
al recunoaşterii  de către managerii din sistemul judiciar a rolului important al sistemului judiciar în
procesul de reformă11.
Astfel, noile realități sociale – în care legitimitatea autorității judecătorești este contestată –
impun reconsiderarea rolului pasiv al sistemului judiciar care, tradiţional, apreciază că menirea sa
este de a audia părţile, de a lua decizii, de a pronunţa hotărâri şi de a aplica pedepse.
Dacă, până acum, era considerat ca suficient să se garanteze independența justiției,
exigențele actuale universal valabile de îmbunătăţire a calității actului de justiție și a eficacității
sistemului judiciar trebuie să conducă la o reașezare a bazelor organizării instanțelor care sunt acum
văzute ca instituţii pur birocratice ce sunt interesate mai mult de conformarea la proceduri formale
decât de atingerea rezultatelor concrete.
Aceasta deoarece răspunderea magistraţilor (nu şi o răspunderea a actorilor sistemului, a
conductorilor instituțiilor ce alcătuiesc autoritatea judecătorească) este eminamente legată de ținerea
unei evidențe a actelor procedurale desfășurate prin intermediul registrelor și al dosarelor (în
principal, în format pe hârtie şi, subsidiar, în formă electronică); în această modalitate se urmărește
relevarea respectării procedurilor legale, dar în activitatea astfel jurnalizată nu se ține cont de
elemente precum eficiența sau calitatea serviciului.
Eficienţa judecătorilor şi a sistemului judiciar este o condiţie necesară pentru protecţia
drepturilor fiecărei persoane, pentru certitudine juridică şi pentru încrederea publicului în statul de
drept. Eficienţa înseamnă adoptarea unor decizii de calitate într-un termen rezonabil şi având la
bază o examinare echitabilă a elementelor de la dosar, care se poate obţine numai din îndeplinirea
corespunzătoare a obligaţiei ce revine fiecărui judecător de a asigura gestionarea în mod eficient a

10
Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 aprobată prin H.G. nr. 1.155/2014.
11
ENCJ Project 2012-2013 Judicial Reform in Europe II.
cazurilor primite spre soluţionare, inclusiv punerea în executare a deciziilor, când aceasta ţine de
competenţa lor12.
În cazul factorilor externi, instanţele dețin un control limitat sau nu îl dețin deloc: asupra
volumului dosare pe care îl primesc, asupra cadrului normativ, asupra bugetelor alocate în
sistemului judecătoresc, asupra strategiilor şi politicilor guvernamentale privind dezvoltarea pe
termen lung sau mediu în privința dezvoltării sistemului, inclusiv sub aspectul protecției
independenței instanţelor sau privind existenţa unor mijloace de soluționare amiabilă a disputelor.
Factorii interni ai eficienței sunt acei factori care pot fi influențați de conducătorii
instanţelor, chiar şi prezenţa unor factori externi aparent nefavorabili. Astfel, şi în situaţia prezentă a
unor prevederi procedurale care nu favorizează un management de caz eficient, se poate proiecta o
eficientă organizare a proceselor de lucru în instanţe, trebuie crescută transparenţa justiţiei, se poate
realiza o instruire descentralizată adecvată a personalului în domeniile de interes, se pot implementa
instrumente informaționale e-justiție în gestionarea dosarelor, trebuie îmbunătățită capacitatea (la
nivel instituțional, dar şi individual) de a asigura comunicarea între instanțele de judecată și
justițiabili, trebuie crescut accesul publicului la instanțele de judecată.
Viziunea organizațională căreia i se subsumează  scopul și obiectivele prezentului plan
managerial urmărește ca instanțele să fi deschise și accesibile, să soluţioneze dosarele într-un mod
operativ și cu încadrarea în termene, să asigure o judecată echitabilă și o protecție egală în fața legii,
să fie independente, păstrând răspunderea pentru performanță în fața societății.

BIBLIOGRAFIE
12
Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători:
independenţa, eficienţa şi responsabilităţile.
1. I. Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, revăzută şi adăugată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2005;
3. D. Alland, S. Rials, Dictionnaire de la culture juridique, Ed. Lamy-PUF, Paris, 2003;
4. M.H. Patrick Glenn, La tradition juridique nationale, în Revue internationale de droit
comparé, vol. 55, nr. 2, aprilie-iunie 2003;
5. V. Viorel Mihai Ciobanu – Comentariu la art. 124 în Constituția României – Comentarii pe
articole,  CH Beck, 2008;
6. V. Marius Bălan –Drept constituțional și instituții politice, Vol. I, Hamangiu, 2015;
7. V. Bianca Selejan-Guțan – Drept constituțional și instituții politice, ed. 3, vol. II, Hamangiu,
2016.

S-ar putea să vă placă și