Introducere – Neuropsihologia stărilor afective

Afectivitatea reprezintă ansamblul trăirilor subiective care reflectă relaţiile dintre om şi

ambianţă, exprimat ca o reacţie atitudinală a persoanei faţă de aceasta.
Afectivitatea se poate realiza prin forme multiple:
• Dispoziţia este o stare de fond, de mică intensitate, de durată variabilă, de la câteva ore la
câteva zile, reflectând starea funcţională a organismului şi adaptabilitatea lui la ambianţă.
• Emoţia este o reacţie afectivă puternică, instantanee, de scurtă durată, cu orientarea precisă,
condiţionată social şi motivaţional, cu intense modificări funcţionale şi cu repercusiuni asupra
stării şi capacităţii funcţionale a organismului.
• Sentimentul este expresia propriei personalităţi a individului, reflectând relaţiile complexe şi
stabile om – mediu, în special cu mediul social şi este de intensitate medie, echilibrată.
• Afectele sunt trăiri puternice ce survin brusc, au o durată scurtă, se însoţesc de modificări
neurovegetative mari, însoţite de reacţii mimice şi gestuale.
• Pasiunea este sentimentul de intensitate mare, dominând persoana şi actele sale pentru o lungă
perioadă, chiar permanent, cu un impuls puternic voliţional spre o activitate bine direcţionată.
Trăirile afectiv-emoţionale nu se rezumă numai la manifestări psihice, ci se repercutează
asupra funcţiilor viscerale şi somatice, astfel tulburările afectiv-emoţionale intervin ca factori de
condiţionare patogenă a unor boli etichetate drept boli psihosomatice.
Structurile nervoase implicate în afectivitate alcătuiesc în ansamblu creierul emoţional
sau sistemul limbic, dar manifestările emoţionale nu se pot localiza într-o singură structură.
Sistemul care controlează comportamentul emoţional este organizat pe mai multe nivele de
control. Zonele subcorticale au mai ales rolul de organizator direct al răspunsurilor emoţionale şi
în primul rând al expresiei somatomotorii şi visceromotorii. În cadrul structurilor subcorticale un
rol central îi revine hipotalamusului care concură la implicarea aspectului motivaţional al
comportamentului cât şi al expresiei vegetativ-endocrine. Structurile superioare integrative ale
afectivităţii aparţin sistemului limbic şi neocortexului. În sistemul limbic şi hipotalamus există
zone integratoare şi declanşatoare a manifestărilor de plăcere şi de neplăcere, recompensă sau
pedeapsă, asigurând baza motivaţională a comportamentului instinctiv. De asemenea, sistemul
limbic şi hipotalamusul sunt generatoare ale stărilor comportamentale extreme placiditate - furie,
starea emoţională fiind rezultatul unui echilibru dinamic dintre ele.
Neocortexul constituie zona integrativă superioară care subordonează şi modulează
comportamentul afectiv instinctual, realizând totodată reflectarea subiectivă a afectivităţii.
Neocortexul exercită un rol inhibitor asupra reacţiilor emoţionale primitive şi de intensitate
excesivă şi un rol facilitator pentru alte categorii de emoţii. Un rol deosebit revine lobului
frontal, scoarţei prefrontale, în optimizarea răspunsului afectiv, cât şi lobului temporal prin
componentele care fac parte din sistemul limbic, prin intervenţia în mecanismele emoţionale şi a
modificărilor vegetative corespunzătoare.
Cele două emisfere cerebrale prezintă diferenţieri în orientarea răspunsurilor emoţionale,
emisfera dreaptă este prevalentă pentru răsunetele emoţionale de tristeţe, frică, oroare şi
recunoaşterea stărilor emoţionale ale altora, în special a tonului emotiv în vorbire.
Fondul afectiv-emoţional uman al comportamentului implică mecanisme neuro -
endocrino - umorale complexe capabile de a programa o infinitate de variante reacţionale
pozitive, negative sau indiferente, cu manifestări somatice, vegetative şi psiho – ideative.
Depresia din punct de vedere neuropsihologic
Tulburările depresive includ DMDD (Disruptive Mood Dysregulation Disorder), MDD
(Major Depressive Disorder – Tulburare depresivă majoră), PDD (Persistent Depressive
Disorder – Distimia), tulburările depresive induse de consumul de medicamente/substanțe,
tulburările depresive datorate altor condiții medicale și altele.
Tulburarea depresivă majoră reprezintă condiția clasică din acest grup de tulburări,
aceasta se caracterizează prin existența unor episoade de minim două săptămâni (deși majoritatea
episoadelor au o durată considerabil mai mare) care implică schimbări clare în afectivitate,
cogniție și funcții neurovegetative și existența remisiunilor inter-episodice. (American
Psychiatric Association, 2013)

În general, investigațiile neuropsihologice sunt bazate pe ipoteze și principii

fundamentale. O ipoteză de bază a neuropsihologiei afirmă că orice comportament este mediat de
modificări în starea fizică a creierului. Prin urmare, modificările comportamentale sunt asociate
cu schimbări în starea fizică a creierului și, reciproc, modificările stării fizice a creierului (cum ar
fi leziunile cerebrale) pot determina schimbări comportamentale. Un alt principiu de bază se
referă la diferențele anatomice și funcționale dintre cele două emisfere cerebrale. Majoritatea
conexiunilor și funcțiilor senzitive și motorii dintr-o parte a corpului sunt proiectate la, și
controlate de, emisfera cerebrală din partea opusă.

În artcolul Neuropsihologia depresiei și implicațiile ei în terapia cognitivă (Crews și

Harrison, 1995) sunt analizate mai multe studii cu privire la legăturile dintre depresie și diferitele
modificări cerebrale ale pacienților depresivi.

Studii legate de leziuni clinice

Primele studii despre neuropsihologia depresiei au fost făcute pe pacienții cu leziuni
cerebrale unilaterale. Studiul acestor leziuni a relevat în general diferențe consistente în
comportamentul afectiv al subiecților cu leziuni cerebrale în emisfera stângă vs. Dreaptă. În
1939, Goldstein a raportat o incidență ridicată de „reacții catastrofice” la pacienții cu leziuni în
emisfera stângă. De atunci, aceste reacții depresive, caracterizate de afecte negative, frică,
pesimism, lipsa speranței și plâns, au fost frecvent observate și în alte studii. În opoziție, reacțiile
caracterizate de indiferență, anosognozie, manie și râs patologic au fost asociate cu leziunile din
emisfera dreaptă.

Studii perceptiv-senzoriale
O varietate de cercetări neuropsihologice a demonstrat existența unor asimetrii între
emisferele cerebrale la indivizii depresivi fără un istoric de leziuni cerebrale. S-au descoperit atât
disfuncționalități ale emisferei drepte, cât și o hiperactivitate a acesteia la subiecții cu depresie
comparativ cu cei din grupul de control. Într-un studiu în care li s-au prezentat stimuli verbali,
femeile depresive au arătat o superioritate a emisferei drepte, în antiteză cu superioritatea
emisferei stângi la cele din grupul de control.

2
 S-a ajuns astfel la concluzia că emisfera dreaptă a depresivilor a preluat din funcțiile
performate normal de emisfera stângă la nondepresivi. Astfel, emisfera dreaptă ar putea
compensa pentru o relativă deactivare a emisferei stângi.

Studii electrodermice
Alte cercetări neuropsihologice au analizat înregistrări ale activității electrodermice a
depresivilor. Studiile au arătat o hiperactivitate a emisferei drepte, dacă se porneste de la
prezumția că emisfera dintr-o parte controlează partea opusă.

Studii SPECT
În urma măsurării fluxului cerebral regional de sânge s-a observat un flux cerebral de
sânge semnificant mai mic în emisfera stângă la depresivi comparativ cu cei din grupul de
control. Valorile fluxului au corelat de asemenea negativ cu intensitatea depresiei.

Studii EEG
Activitatea electrică a creierului a fost de asemenea folosită pentru a inestiga asimetriile
dintre emisfere la depresivi. Rezultatele au indicat o activitate semnificativ mai slabă a emisferei
stângi comparativ cu cea dreaptă la depresivi. Mai mult, cercetătorii au găsit că nivelul de
implicare al amisferei stângi era proporțional cu gradul de depresie.

Concluzie
Având în vedere rezultatele studiilor prezentate mai sus, s-ar putea afirma că depresia
poate fi asociată cu o posibilă asimetrie între cele două emisfere cerebrale care constă în
funcționarea și structura anormală, sub limite, a emisferei strângi și compensarea acesteia prin
hiperactivitatea emisferei drepte.

Bibliografie

Association, A. P. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders(DSM-5®).

American Psychiatric Pub.
Crews, W. D., & Harrison, D. W. (1995). The neuropsychology of depression and its
implications for cognitive therapy. Neuropsychology Review, 5(2), 81–123.
Vintilă, M. (2009). Compemdiu de Neuropsihologie. Timișoara: Editura Universității de Vest
Timișoara.