Sunteți pe pagina 1din 22

Europa în mişcare

Comisia Europeană
Direcţia Generală Comunicare
Manuscris finalizat în iunie 2007

Uniunea Europeană în lume


Politica externă a Uniunii Europene

Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial,


Uniunea Europeană îşi foloseşte influenţa atât în interes propriu, cât şi în interesul
celorlalţi. Uniunea promovează prosperitatea şi sprijină valorile democratice în lumea
întreagă; în acelaşi timp, aceasta sprijină consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru
cetăţenii din interiorul frontierelor sale. Integrarea de noi state membre în UE
consolidează rolul acesteia pe scena internaţională. UE este cel mai mare partener
comercial mondial, dar, în acelaşi timp, este cel mai mare furnizor de ajutor pentru
ţările în curs de dezvoltare. Uniunea a creat o politică externă şi de securitate
proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare a crizelor şi de menţinere
a păcii în Europa şi în întreaga lume. În contextul internaţional complex de astăzi, UE
a adăugat noi instrumente la instrumentele tradiţionale ale politicii externe. A preluat,
de exemplu, iniţiativa pentru a rezolva aspecte precum încălzirea planetară şi
schimbările climatice. Problemele globale necesită soluţii globale.

Uniunea Europeană
Cuprins

PARTENER MONDIAL

MAI MULT DECÂT SIMPLE SCHIMBURI COMERCIALE, MAI MULT DECÂT UN SIMPLU AJUTOR 6
O NOUĂ DIMENSIUNE 7
COMERŢUL ÎN SPRIJINUL CREŞTERII ECONOMICE ŞI SOCIALE 8
REGULILE JOCULUI 9
ÎMPĂRŢIREA AVANTAJELOR 10
LECŢIA UNUI EŞEC 12
O MÂNĂ DE AJUTOR 13
POSIBILITATEA ŢĂRILOR SĂRACE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A NIVELULUI DE TRAI 13
14
AJUTOR UMANITAR 15
UN AN PLIN DE PROVOCĂRI 15
LUCRUL ÎN ECHIPĂ 16
MONDIALIZARE ŞI INTERDEPENDENŢĂ 17
ÎNCĂLZIREA PLANETARĂ 17
DEPENDENŢA ENERGETICĂ 17
O MONEDĂ MONDIALĂ 19
POLITICA DE VECINĂTATE A UNIUNII EUROPENE 20
ŢĂRI CANDIDATE ŞI ŢĂRI POTENŢIAL CANDIDATE 20
O POLITICĂ DE VECINĂTATE COERENTĂ 21
ALTE LECTURI 22

2
Partener mondial
În număr de aproximativ cinci sute de milioane, populaţia Uniunii Europene este a
treia ca mărime din lume, după China şi India. Întinderea sa şi impactul său din punct
de vedere comercial, economic şi financiar fac din Uniunea Europeană o putere
importantă pe plan mondial. Aceasta realizează cea mai mare parte a comerţului
mondial şi generează o pătrime din bunăstarea mondială.

Mărimea şi puterea economică generează responsabilităţi. Uniunea este cel mai mare
furnizor de asistenţă financiară şi de consultanţă pentru ţările mai sărace. Confruntată
în prezent cu o ordine mondială complexă şi fragilă, Uniunea se implică din ce în ce
mai mult în prevenirea conflictelor, în menţinerea păcii şi în activităţile de combatere
a terorismului, sprijinind eforturile de reconstrucţie a Irakului şi Afganistanului.
Uniunea a preluat iniţiativa în abordarea problemei încălzirii planetei şi a emisiilor de
gaze cu efect de seră.

3
O putere liniştită

Reunificând continentul, Uniunea Europeană încearcă să construiască o legătură


strânsă cu vecinii săi, astfel încât vechile diviziuni să nu fie înlocuite cu o nouă
divizare artificială. Astăzi, Uniunea Europeană oferă cetăţenilor săi stabilitate şi
prosperitate şi lucrează împreună cu partenerii săi, într-o lume interdependentă, la
diseminarea avantajelor oferite de deschiderea pieţelor, de creşterea economică şi de
un sistem politic bazat pe responsabilitate socială şi democraţie.

Uniunea Europeană nu încearcă să impună sistemul său celorlalţi, dar este mândră de
valorile sale. Orice ţară europeană democratică poate să-şi depună candidatura pentru
a deveni membră a Uniunii; câteva ţări au ales să nu devină membre. În 50 de ani,
Uniunea a reunit 27 de ţări care şi-au pus în comun, cu succes, resursele economice şi
politice în slujba interesului comun. Astfel, Uniunea a devenit un model de cooperare
şi integrare pentru alte ţări, din alte regiuni ale lumii.

Uniunea Europeană acţionează pentru propriul său interes dar bineînţeles şi pentru
solidaritatea internaţională. Într-o lume caracterizată din ce în ce mai de
interdependenţă, sprijinirea dezvoltării economice şi stabilităţii politice în lumea
întreagă reprezintă o investiţie pentru propriul său viitor. Ajutându-i pe alţii, Uniunea
acţionează pentru crearea unui mediu de siguranţă în interiorul frontierelor sale,
pentru proprii săi cetăţeni. În timp ce lumea multipolarizarea planetei devine o
realitate, statele membre ale Uniunii trebuie să adopte o poziţie comună, dacă doresc
ca opinia lor să fie luată în considerare.

Câteva date comparative

Suprafaţă Populaţie Bunăstare

Suprafaţă (milioane Milioane (2006) Standardul puterii de


km²) cumpărare (SPC) în
euro per capita (2006)

492
Uniunea 4,2 23 600
Europeană

SUA 9,6 300 36 400


Federaţia Rusă 16,9 142 9 500
China 9,6 1 341 6 200
India 3,0 1 117 2 900
Japonia 0,4 128 26 750

SURSĂ: EUROSTAT, BANCA MONDIALĂ.

4
Un progres dinamic
În momentul creării sale în anii '50, ambiţia Uniunii Europene era să reunească
naţiunile şi popoarele Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război
mondial.

Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse. În
momentul în care cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat
barierele comerciale interne, acestea au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile
lor comerciale cu ţările terţe. Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale
comune, primul domeniu în care ţările Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru
interesul comun. În acelaşi timp, statele membre s-au pus de acord să împartă o parte
a costurilor financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în special în Africa, în măsura
în care acestea accedeau la independenţă.

Noi membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe
responsabilităţi. În consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile
cu restul lumii şi cu organizaţiile internaţionale.

Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii


Europene cu restul lumii. Aceasta operează pe două niveluri complementare. În
primul rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceasta este
implicată activ în stabilirea regulilor sistemului multilateral de comerţ internaţional,
împreună cu partenerii săi din întreaga lume. În al doilea rând, Uniunea negociază
propriile sale acorduri comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni. Aceasta depune un
efort deosebit pentru a permite un acces uşor al produselor din ţările în curs de
dezvoltare pe piaţa comunitară şi pentru a promova dezvoltarea economică şi socială
prin intermediul relaţiilor comerciale.

Asistenţa financiară şi tehnică, care iniţial s-a concentrat asupra Africii, a fost extinsă
la Asia, America Latină şi ţările din sudul şi estul bazinului mediteranean din anii '70.
Între timp, Uniunea a început să acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor
catastrofelor naturale şi celor provocate de om, în întreaga lume.

5
Mai mult decât simple schimburi comerciale, mai mult decât un simplu ajutor
Acordurile încheiate de UE cu partenerii săi din întreaga lume merg mai departe decât
simplele schimburi comerciale şi asistenţa tradiţională pentru dezvoltare. Acestea se
referă la sprijinul în favoarea reformelor economice, la sănătate şi educaţie, la
programele pentru dezvoltarea infrastructurii şi în anumite cazuri la cooperarea în
domenii precum cercetarea şi dezvoltarea şi politica de mediu. De asemenea,
acordurile furnizează un cadru pentru discutarea aspectelor politice precum
democraţia şi drepturile omului. Acordurile mai recente prevăd, de asemenea, ca
partenerii Uniunii să se angajeze în favoarea neproliferării armelor de distrugere în
masă.

6
Relaţii de lungă durată

Fiind una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate, Tanzania beneficiază de acces liber,
fără taxe vamale, pentru toate exporturile sale către Uniunea Europeană cu excepţia
armelor şi muniţiilor. Tanzania este una dintre cele şaptezeci şi nouă de ţări partenere
ale Uniunii Europene din grupul Africa-Caraibe-Pacific (ACP), care beneficiază de
acordul de la Cotonou privind asistenţa şi schimburile comerciale. Uniunea
Europeană este cea mai mare piaţă externă de desfacere pentru produsele din
Tanzania, acoperind mai mult de 50 % din exporturile sale, în timp ce Uniunea
furnizează doar 20 % din importurile Tanzaniei, fiind vorba în principal de bunuri de
capital şi echipament. Asistenţa UE în favoarea Tanzaniei depăşeşte suma de 100 de
milioane de euro pe an. Proiectele finanţate de UE se concentrează asupra
infrastructurii de transport, a educaţiei, a alimentării cu apă, a mediului, a prevenirii
SIDA şi a sprijinirii unei bune guvernanţe.

O nouă dimensiune
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, Uniunea Europeană a
dezvoltat o politică externă şi de securitate comună (PESC), astfel încât aceasta poate
să adopte acţiuni comune atunci când interesele globale ale Uniunii sunt în joc.
Deoarece UE acţionează pentru promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume,
apărarea devine un aspect din ce în ce mai important al PESC. Uniunea acţionează în
strânsă colaborare cu celelalte ţări şi organisme internaţionale atunci când este vorba
de terorism, de criminalitatea internaţională, de traficul de droguri, de imigraţia
ilegală şi de abordarea unor aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.

„Gestionarea” relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE


defineşte propria sa politică externă, aceasta trebuie, de asemenea, să ia în considerare
factorii externi. Aceşti factori se referă la interdependenţa economică din ce în ce mai
mare produsă de efectele combinate ale unui val de liberalizare a pieţelor în întreaga
lume, ale revoluţiei mondiale a comunicaţiilor şi ale accelerării progresului
tehnologic. Uniunea a trebuit să-şi actualizeze priorităţile în contextul unei concurenţe
internaţionale din ce în ce mai puternice, ale unor fluxuri de investiţii transfrontaliere
din ce în ce mai mari şi a creşterii cererii mondiale de materii prime, în special de
petrol şi de gaz.

7
Comerţul în sprijinul creşterii economice şi sociale
Uniunea Europeană este cel mai mare „comerciant” din lume, însumând aproximativ
20 % din exporturile şi importurile mondiale. Statele Unite ale Americii sunt cel mai
important partener comercial al UE, urmate de China şi de Rusia. Valoarea dublului
curent de schimburi comerciale peste Atlantic depăşeşte 400 de miliarde de EUR pe
an.

Comerţul liber între statele membre ale UE a condus la realizarea unei pieţe unice
europene, în care libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului
este garantată. Astfel, Uniunea a preluat iniţiativa de a impulsiona liberalizarea
comerţului la nivel mondial, deopotrivă în beneficiul ţărilor bogate şi a celor sărace.
Sancţiunile comerciale – adică retragerea unui sistem comercial preferenţial sau
limitarea sau suspendarea schimburilor comerciale cu un partener care încalcă
drepturile omului sau alte norme internaţionale de etică – reprezintă, de asemenea, un
instrument pentru politica externă europeană.

Schimburi comerciale libere şi echitabile

Modalitatea cea mai tangibilă de a realiza un comerţ liber este reducerea sau
retragerea în totalitate a taxelor la import sau a cotelor pe care ţările le aplică
produselor. Astfel, furnizorii, atât interni cât şi străini, pot să concureze deschis pe
planul preţului şi al calităţii. Dar, de asemenea, există bariere comerciale disimulate
sau „tehnice” prin care guvernele şi societăţile comerciale încearcă să câştige avantaje
nejustificate în comparaţie cu ceilalţi. Aceste practici comerciale neloiale includ
următoarele:

° vânzarea bunurilor pe pieţele străine cu preţuri mai scăzute decât costul de producţie
sau preţul intern pentru a-i constrânge, de exemplu, pe producătorii din aceste ţări să
părăsească piaţa lor internă – aşa numitul dumping;

° acordarea de subvenţii din bugetul de stat pentru societăţi, inclusiv „campionilor


naţionali”, pentru a le furniza un avantaj neechitabil pe pieţele de export sau interne;

° adjudecarea contractelor de achiziţii publice pentru societăţile naţionale, chiar dacă


ofertanţii internaţionali prezintă oferte mai bune;

° nerespectarea drepturilor de proprietate intelectuală (mărcile de comerţ şi drepturile


de autor) prin producerea de bunuri piratate sau de bunuri contrafăcute care sunt
vândute mai ieftin, în detrimentul producătorului original.

8
Regulile jocului
Pentru beneficiul tuturor părţilor implicate, comerţul trebuie să fie liber şi echitabil, cu
aceleaşi reguli transparente şi acceptate reciproc de fiecare. Uniunea Europeană
sprijină cu fermitate Organizaţia Mondială a Comerţului care stabileşte o serie de
reguli pentru a favoriza liberalizarea comerţului mondial şi pentru a asigura un
tratament echitabil pentru toţi participanţii. Deşi imperfect, sistemul oferă un grad de
transparenţă şi siguranţă juridică în administrarea comerţului internaţional.

În cazul apariţiei unui conflict direct între doi sau mai mulţi parteneri comerciali,
OMC dispune de o procedură de reglementare a disputelor. Uneori Uniunea
Europeană iniţiază acţiuni în cadrul OMC împotriva partenerilor săi comerciali, dar au
fost cazuri când au fost deschise proceduri împotriva Uniunii, legate în special de
sectorul său agricol.

În paralel cu statutul său de membru al OMC, Uniunea a dezvoltat o reţea de acorduri


bilaterale de comerţ cu ţări şi regiuni din întreaga lume. Aceste acorduri completează
acţiunile sale în cadrul OMC pentru înlăturarea barierelor comerciale la nivel
internaţional şi îi permit acesteia cât şi partenerilor săi comerciali să obţină mai rapid
avantaje reciproce. Există reguli clare ale OMC de stabilire a condiţiilor acestor
acorduri, în scopul prevenirii utilizării acestora pentru discriminarea altor parteneri
comerciali şi toate acordurile UE respectă aceste reguli.

9
Împărţirea avantajelor
Acordurile comerciale nu se referă doar la interesele comerciale. Uniunea Europeană
este interesată în mod special de protejarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a
recunoscut de mult timp că schimburile comerciale pot promova creşterea economică
şi capacitatea de producţie a acestora.

Ţările în curs de dezvoltare se bucură de un acces liber, fără taxe vamale sau de
regimuri tarifare avantajoase pentru exporturile către piaţa UE pentru 7 200 de
produse acoperite de sistemul de preferinţe generalizate (SPG) al UE. Ţările
vulnerabile, cu nevoi speciale de dezvoltare se bucură de un tratament bazat pe un
acces liber, fără taxe vamale pentru toate produsele acoperite de SPG. Aceasta este o
concesie unilaterală care nu presupune o acţiune reciprocă din partea beneficiarilor.
Cele cincizeci de ţări cel mai puţin dezvoltate au un acces liber, fără bariere, pe piaţa
UE, pentru toate produsele acestora, cu excepţia armelor şi muniţiilor.

Relaţiile comerciale şi de ajutor speciale dintre Uniunea Europeană şi cele şaptezeci şi


nouă de ţări din grupul Africa–Caraibe–Pacific (ACP) datează de la Acordul de la
Lomé, semnat în 1975. Aceste relaţii au fost dezvoltate în continuare prin intermediul
aşa-numitelor „acorduri de parteneriat economic” (APE). Aceste acorduri vor îmbina
acţiunile comerciale şi de ajutor ale UE într-o nouă modalitate. Ţările ACP sunt
încurajate să promoveze integrarea economică cu vecinii din regiune, ca o etapă spre
integrarea lor globală, iar în acelaşi timp ajutorul este concentrat asupra consolidării
capacităţii instituţionale şi a unei bune guvernanţe. În sensul APE, dimensiunea de
dezvoltare devine fundamentul relaţiilor dintre UE şi grupul ACP.

10
O politică externă şi de securitate proactivă
Ideea conform căreia ţările UE ar trebui să acţioneze împreună pentru a promova şi a-
şi proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăşi Uniunea. Aceasta a debutat
atunci când cei şase membri fondatori au încercat, fără succes, să creeze Comunitatea
Europeană de Apărare, în 1954. Aceştia au perseverat totuşi şi au creat în schimb
Comunitatea Economică Europeană.

Rădăcinile actualei politici externe şi de securitate se regăsesc în procesul intitulat


Cooperarea politică europeană, care a fost lansat în 1970, pentru a coordona poziţiile
ţărilor europene cu privire la aspectele importante de politică externă, aflate la ordinea
zilei. Deciziile erau luate prin consens şi câteodată s-a dovedit dificil să se ajungă la
unanimitatea cerută cu privire la aspectele sensibile pentru care interesele diferitelor
ţări erau divergente.

Pe măsură ce UE s-a extins şi a iniţiat noi domenii politice, aceasta şi-a intensificat
eforturile pentru a juca un rol diplomatic internaţional şi de securitate pe măsura
puterii sale economice. Conflictele care au izbucnit în sud-estul Europei în anii '90,
după prăbuşirea Iugoslaviei, au convins liderii UE de necesitatea unei acţiuni comune
eficiente. Mai recent, lupta împotriva terorismului internaţional a întărit această
convingere. Principiul politicii externe şi de securitate comună (PESC) a fost
consacrat prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Acesta defineşte tipurile activităţilor
diplomatice şi politice pe care UE le poate întreprinde pentru prevenirea şi
soluţionarea conflictelor.

Reducerea costului uman şi economic

Din 1990, mai mult de 4 milioane de persoane au pierit în conflictele din întreaga
lume. 90 % dintre acestea erau civili. Gestionarea a şapte mari conflicte în anii 1990 a
costat comunitatea internaţională 200 de miliarde de euro care ar fi putut fi utilizaţi în
alte circumstanţe în scopuri paşnice. De aceea, Uniunea Europeană este decisă să
acţioneze mai eficient pentru prevenirea declanşării conflictelor. Politica europeană de
securitate şi apărare (PESA) este unul din instrumentele elaborate în acest sens.

În plus faţă de misiunile de reacţie rapidă care pot interveni într-o etapă incipientă a
situaţiilor de criză, PESA are o funcţie de culegere şi analiză a informaţiilor şi
posibilitatea de a supraveghea aplicarea acordurilor internaţionale, în scopul de a
anticipa conflictele potenţiale.

Aceste noi capacităţi consolidează instrumentele tradiţionale ale relaţiilor externe ale
UE, ca de exemplu asistenţa financiară şi tehnică, sprijinul pentru consolidarea
capacităţii administrative şi a bunei guvernanţe în ţările în curs de dezvoltare, ajutorul
umanitar şi instrumentele diplomatice precum dialogul politic şi mediere. În acest fel,
Uniunea este pregătită să răspundă situaţiilor specifice în momentul apariţiei acestora,
combinând în mod eficace instrumentele disponibile.

11
Lecţia unui eşec
Ca urmare a eşecului eforturilor sale diplomatice pentru a reinstaura pacea între
părţile beligerante în perioada când Iugoslavia se dezmembra şi în lumina conflictelor
majore din Africa, liderii UE au dat „undă verde” în 1999 pentru o politică europeană
de securitate şi apărare (PESA) care este înglobată în cadrul general al PESC. Primele
misiuni militare au avut loc în 2003 în Balcani, scenă a eşecurilor diplomatice
anterioare, şi în Republica Democrată Congo.

În conformitate cu PESA, forţele militare sau de poliţie europene pot fi trimise în


zonele de conflict pentru a îndeplini misiuni de gestionare a crizelor, misiuni
umanitare şi de salvare, operaţiuni de menţinere şi de instaurare a păcii. De asemenea,
acestea sprijină şi antrenează poliţia locală.

În plus, Uniunea Europeană a creat o forţă militară de reacţie rapidă. Aceasta este
distinctă de Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), dar poate avea acces
la resursele NATO. Forţa militară de reacţie rapidă este bazată pe conceptul de grup
tactic. În orice moment, Uniunea Europeană dispune de două grupuri tactice aflate
permanent în „standby”, oferind posibilitatea Uniunii să răspundă rapid prin mijloace
militare la eventualele crize. Grupurile tactice sunt multinaţionale, sunt formate din
aproximativ 1 500 de soldaţi şi sunt disponibile pentru o perioadă de şase luni printr-
un sistem de rotaţie.

De-a lungul anilor, au avut loc încercări de a raţionaliza modalitatea în care se iau
deciziile în domeniul PESC. Totuşi, deciziile cele mai importante se iau prin
unanimitate. Acest lucru este câteodată dificil de realizat, astfel cum a fost ilustrat de
diferitele moduri în care ţările UE au răspuns la invazia Irakului condusă de SUA.

12
O mână de ajutor
Promovarea comerţului şi a deschiderii pieţei sale este o faţetă a strategiei
internaţionale de dezvoltare a Uniunii Europene. Creşterea nivelului de trai în ţările
sărace prin intermediul asistenţei tehnice şi financiare este o altă faţetă a acestei
strategii. Mai mult de 1 miliard de persoane din lumea întreagă trăiesc cu un euro pe
zi sau mai puţin. O treime dintre aceştia se află în Africa subsahariană.

Uniunea Europeană şi statele sale membre furnizează actual mai mult de 56 % din
totalitatea asistenţei oficiale pentru dezvoltare livrată de ţările industrializate
importante. În 2006, valoarea totală s-a ridicat la 47 miliarde de euro, ceea ce
reprezintă aproximativ 100 de euro pe cetăţean. Statele Unite realizează o contribuţie
de 53 de euro pe cetăţean, iar Japonia de 69 de euro. În anul 2006, ajutorul european a
fost de 0,42 % din venitul naţional brut (VNB), încă departe de ţinta ONU de 0,7 %
din VNB.

Doar patru ţări ale Uniunii Europene, Danemarca, Luxemburg, Ţările de Jos şi Suedia
au atins (şi chiar depăşit) ţinta ONU. Uniunea şi-a propus să atingă ţinta comună de
0,7 % în anul 2015, cu o ţintă intermediară de 0,56 % pentru anul 2010. Ţările
africane primesc 15 miliarde de euro anual, ceea ce constituie cea mai importantă
parte a asistenţei pentru dezvoltare a Uniunii Europene.

Posibilitatea ţărilor sărace de îmbunătăţire a nivelului de trai


Obiectivul primordial al cooperării pentru dezvoltare al Uniunii Europene este
eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării durabile, inclusiv continuarea obiectivelor
de dezvoltare ale mileniului (OMD). Ajutorul Uniunii vizează ameliorarea
infrastructurilor materiale şi sociale de bază şi a potenţialului productiv şi, de
asemenea, consolidarea instituţiilor democratice de stat. Această asistenţă permite
ţărilor sărace să beneficieze de pe urma oportunităţilor comerţului internaţional şi să
atragă mai multe investiţii spre interior, în vederea diversificării bazei lor economice.

13
Relaţiile privilegiate ale ţărilor ACP cu UE nu au putut împiedica ca multe dintre
acestea să piardă părţi de piaţă în Europa şi să devină din ce în ce mai marginalizate în
economia mondială. De aceea, a fost concepută formula acordurilor de parteneriat
economic.

Cooperarea pentru dezvoltare a UE vizează să furnizeze populaţiilor dezavantajate din


lumea a treia un control asupra propriei lor dezvoltări. Aceasta înseamnă tratarea
surselor de vulnerabilitate, inclusiv accesul limitat la hrană şi la apă potabilă sau la
servicii de sănătate, educaţie sau la locuri de muncă şi la un mediu stabil. Aceasta
înseamnă, de asemenea, lupta împotriva bolilor şi promovarea accesului la
medicamente ieftine care să combată flageluri precum SIDA şi, de asemenea, acţiunea
în direcţia reducerii poverii datoriei externe care îndepărtează rarele resurse de
investiţii publice vitale şi le redirecţionează către creditorii din ţările industrializate.
De asemenea, UE utilizează cooperarea pentru dezvoltare ca o modalitate de
promovare a drepturilor omului şi a egalităţii sexelor şi pentru prevenirea conflictelor.

UE angajează ajutorul său în diferite modalităţi - prin cooperare directă cu guvernele,


prin punerea în aplicare a proiectelor individuale (deseori prin intermediul ONG-
urilor), prin ajutorul umanitar, prin asistenţa pentru prevenirea crizelor şi sprijinul
pentru societatea civilă. O parte din ce în ce mai mare a ajutorului este vărsată la
bugetele generale şi sectoriale ale ţărilor partenere pentru a susţine iniţiativa privată
pe plan local.

Cu sume mici se pot face lucruri mari

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a finanţat mii de proiecte de dezvoltare în


lumea a treia. De obicei, sumele de bani relativ mici pot fi utilizate pentru proiecte
foarte importante. Poveştile de succes recente includ:

° sprijinul pentru un grup de 250 de femei din statul indian Gujarat pentru a exporta
produse de artizanat în Europa, America de Nord şi Japonia;

° sprijinul pentru o societate locală din Belize pentru a exploata resursele forestiere şi
a utiliza tehnici de gestionare durabilă a pădurilor;

° asistenţa pentru agricultorii din centrul Camerunului pentru a-şi diversifica


producţia;

° formarea profesională pentru agricultorii care deţin exploataţii mici în Uganda


pentru a împărţi costurile de utilizare a serviciilor vitale în sprijinul afacerilor.

14
Ajutor umanitar
Ţările şi regiunile pentru care Uniunea Europeană furnizează ajutor umanitar reflectă
harta locurilor în dificultate din lume. Asistenţa este necondiţionată. De asemenea, nu
contează dacă este vorba de un dezastru natural sau cauzat de om; scopul este de a
veni în sprijinul victimelor cât mai repede posibil, fără a face vreo diferenţă cu privire
la rasă, religie sau convingerile politice ale guvernelor lor.

Uniunea Europeană direcţionează ajutorul de urgenţă prin intermediul departamentul


său de ajutor umanitar (ECHO). De la crearea sa în 1992, ECHO a fost activ în peste
100 de ţări din întreaga lume, furnizând echipament vital şi provizii de urgenţă cât
mai repede posibil victimelor dezastrelor. Din bugetul său de peste 700 milioane de
euro pe an, ECHO finanţează, de asemenea, echipe medicale, experţi în deminare,
transport şi comunicaţii, ajutor alimentar şi sprijin logistic.

Un an plin de provocări
Anul 2006 a fost un an plin de provocări, cu cereri suplimentare pentru resursele
destinate ajutorului umanitar ale UE, din cauza:

• situaţiei dificile a mii de persoane deplasate din cauza conflictului din Darfur în
sudul Sudanului şi în regiunile de la frontiera cu Ciad,

• degradării situaţiei palestinienilor din Cisiordania şi din fâşia Gaza,

• consecinţelor umanitare ale războiului din Liban dintre Israel şi Hezbollah.

ECHO este de asemenea prezent în aproximativ 60 de alte ţări, inclusiv Afganistan,


Republica Democrată Congo, Sri Lanka şi Tanzania. Uniunea Europeană continuă să
sprijine victimele aşa numitelor crize uitate, care au însumat 14 % din bugetul pentru
ajutor umanitar în 2006. Principalele crize uitate identificate au fost în Nepal,
Myanmar/zona graniţei cu Thailanda, Cecenia, Kashmir şi situaţia precară a
refugiaţilor din Sahara Occidentală, în vecinătatea Algeriei.

15
Lucrul în echipă
Ca donator de ajutor umanitar, Comisia Europeană, prin intermediul ECHO,
cooperează îndeaproape cu partenerii de pe teren – organizaţii neguvernamentale,
organisme ale Naţiunilor Unite şi ale Crucii Roşii/Semilunii Roşii – pentru a furniza
hrană şi echipament, apă potabilă şi material de salubrizare, adăposturi, facilităţi
medicale şi sisteme de comunicaţii temporare. Uniunea Europeană se aşteaptă ca
nivelul prezent de dezastre naturale şi conflicte să continue şi a majorat numărul de
agenţi pe teren, experimentaţi în evaluarea rapidă a necesităţilor, pentru a-şi ameliora
răspunsul la crizele umanitare.

Cecenia: o criză de lungă durată

Conflictele din 1994 şi din 1999 au încă repercusiuni asupra populaţiei din Cecenia şi
nevoia de ajutor umanitar persistă. Aproximativ o pătrime din populaţia de 800 000 de
locuitori a republicii a fost deplasată. Numeroase persoane au revenit în ultimii ani din
Inguşeţia şi din Dagestan. Condiţiile de viaţă sunt dificile în întreaga Cecenie, inclusiv
în capitala Grozny.

Deşi situaţia s-a ameliorat, permiţând ECHO să-şi reducă pentru prima dată din 1999
programul, numeroase persoane sunt dependente de reţelele de finanţare intermediate
de organizaţii precum Crucea Roşie, Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi şi
Programul Mondial pentru Hrană. Ca parte a programului său, Uniunea Europeană
finanţează formarea profesională pentru populaţia locală vulnerabilă, cu scopul ca
aceasta să devină mai autonomă. Aceasta include activităţi care generează profituri,
cum ar fi construirea şi exploatarea serelor.

16
Mondializare şi interdependenţă
Pentru a participa într-o economie mondializată, într-o lume interdependentă, Uniunii
Europene i se cere din ce în ce mai mult să privească mai departe de instrumentele
tradiţionale ale diplomaţiei şi comerţului. Există noi reguli internaţionale care acoperă
aspecte precum pieţele financiare şi ocuparea forţei de muncă, sănătatea şi standardele
de mediu. Soluţiile individuale nu vor fi întotdeauna eficiente, spre exemplu sursele
de energie şi mediul.

Încălzirea planetară
Există un consens în rândul guvernelor din Europa, al cetăţenilor şi al comunităţii de
afaceri, cu privire la faptul că încălzirea globală, corelată în principal cu emisiile de
dioxid de carbon generate de utilizarea combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaz
natural), necesită o acţiune imediată din partea UE. Răspunsul său la această
provocare are un impact asupra celorlalte ţări. Uniunea Europeană a preluat iniţiativa
internaţională pentru a încerca să limiteze efectele încălzirii planetare, în conformitate
cu Protocolul de la Kyoto, şi este angajată în efortul de a-şi reduce emisiile de dioxid
de carbon cu 8 % până în 2008 – 2012, de la nivelul acestora din 1990. În continuare,
aceasta intenţionează să reducă emisiile de gaz cu efect de seră cu încă 20 %, ceea ce
va conduce la o reducere de 30 % dacă celelalte ţări îi urmează exemplul.

Uniunea Europeană a creat primul mecanism mondial de piaţă pentru a reduce


emisiile de carbon. Acesta a stabilit un plafon pentru cantitatea de emisii de CO2
permise, provenind din activitatea industrială, acordând în acelaşi timp societăţilor
libertatea de a cumpăra sau de a vinde drepturile de emisie disponibile, dacă acestea
au depăşit sau nu limitele plafonului lor. În acelaşi timp, Uniunea cooperează cu alte
ţări precum China, pentru a pune la punct modalităţi de utilizare mai eficientă a
energiei şi pentru a consuma combustibili fosili într-un mod mai curat.

Dependenţa energetică
Chiar dacă Uniunea Europeană încearcă să-şi reducă consumul de energie şi să
promoveze sursele de energie regenerabilă, dependenţa sa faţă de furnizorii mondiali
de combustibili fosili este în creştere. Principala explicaţie este că rezervele sale de
petrol şi de gaz se diminuează. Uniunea Europeană este cel mai mare importator
mondial de energie şi al doilea consumator mondial.

17
Uniunea Europeană este deja dependentă faţă de trei ţări, Rusia, Norvegia şi Algeria,
pentru aproximativ jumătate din resursele sale de gaz, cel mai puţin poluant
combustibil fosil şi, fără o acţiune radicală în scurt timp, dependenţa sa faţă de
petrolul de import va creşte de la 50 % în prezent la 70 %. Mai mult, cererea mondială
de petrol şi gaz va creşte, sub presiunea expansiunii economice a unor ţări precum
China şi India.

Este, deci, în interesul UE să-şi reducă dependenţa faţă de un număr limitat de


furnizori şi să-şi intensifice relaţiile cu aceia de care aceasta depinde cel mai mult în
beneficiul reciproc, ca parteneri comerciali. Strategia UE include cooperarea pentru
investiţii, transferul de tehnologie, accesul reciproc pe pieţe şi
previzibilitatea/stabilitatea relaţiilor comerciale cu ţări precum Rusia, o sursă majoră
de combustibili fosili şi potenţial de electricitate, şi cu producătorii de gaz din Africa
de Nord, din regiunea Golfului Persic şi din Asia centrală.

UE şi alte şapte ţări din Europa de Sud-Est au creat o comunitate energetică unică, în
care regulile pieţei energetice sunt aceleaşi pentru toţi. UE va beneficia de o mai mare
securitate în ceea ce priveşte furnizarea de gaz şi energie electrică care tranzitează
aceste ţări. Pieţele energetice ale celor şapte ţări vor opera mai eficient dacă vor aplica
regulile şi standardele UE.

18
O monedă mondială
Euro a devenit o monedă mondială încă de la crearea sa în 1999, a doua după dolar în
ceea ce priveşte utilizarea sa în tranzacţiile comerciale şi ca monedă de rezervă pentru
ţările din întreaga lume. Aceasta chiar a depăşit dolarul pe piaţa internaţională de
obligaţii în 2005, când euro a înregistrat 46 % pe piaţa de obligaţii neamortizate, în
comparaţie cu 37 % înregistrat de dolar.

Prin acord reciproc, euro este monedă oficială în trei ţări care nu fac parte din Uniune:
Monaco, Cetatea Vaticanului şi San Marino. Andorra, Kosovo şi Muntenegru folosesc
euro ca monedă de facto. Anumite ţări folosesc euro drept o monedă de referinţă
pentru a stabili politica ratei de schimb. Este vorba despre Botswana, Croaţia, Cipru,
Israel, Iordania, Libia, Maroc, Rusia, Serbia, Tunisia şi Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei.

Din 1999, euro şi-a intensificat rolul de monedă de rezervă în rândul băncilor centrale
din lume, în principal în detrimentul dolarului şi yenului japonez. Preferinţa pentru
euro a fost mai importantă în cazul ţărilor în curs de dezvoltare decât în cazul celor
industrializate; cifrele din tabel sunt valabile pentru toate ţările.

Utilizarea principalelor monede în lume

1999 2005

dolarul american 71,0 66,5


euro 17,9 24,4
yen 6,4 3,6
lira sterlină 2,9 3,8
francul elveţian 0,2 0,1
Altele 1,6 1,6

Procentajul principalelor monede în rezervele obligatorii ale tuturor ţărilor.

Sursa: IMF, Raport anual 2006.

19
Politica de vecinătate a Uniunii Europene
În 50 de ani, Uniunea Europeană a reunit continentul de la Atlantic la Marea Neagră.
Numărul statelor membre a crescut de la şase la 27. Deoarece Uniunea este deschisă
oricărei ţari europene democratice, cu o economie de piaţă şi care poate să-şi asume
drepturile şi obligaţiile relative la statutul de membru, extinderea este un proces
dinamic. Candidaţii şi aspiranţii la aderare nu lipsesc.

Ţări candidate şi ţări potenţial candidate


În prezent, trei ţări sunt candidate pentru a deveni membre: Croaţia, Turcia şi Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei. Odată negocierile încheiate, aderarea fiecărui nou
membru trebuie să fie aprobată de fiecare ţară a UE şi de către Parlamentul European.

În afara acestor trei ţări candidate, patru ţări din Balcanii Occidentali – Albania,
Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia – sunt potenţial candidate la calitatea de
membru a UE. UE permite deja accesul liber pe piaţa sa pentru o mare parte a
exporturilor originare din toate ţările din Balcanii Occidentali şi sprijină programele
lor de reformă internă.

20
În plus faţă de ţările candidate, Uniunea păstrează relaţii foarte strânse cu alte patru
ţări vecine, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia, toate membre ale Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS), care până în prezent s-au exprimat în
defavoarea statutului de membru al UE. Cele patru s-au aliniat cu o mare parte a
legislaţiei privind piaţa comună a UE şi urmează UE şi în alte domenii ale politicilor.
Toate acestea, cu excepţia Elveţiei, formează împreună cu UE Spaţiul Economic
European (SEE).

O politică de vecinătate coerentă


Uniunea Europeană acţionează pentru consolidarea relaţiilor sale cu ţările vecine din
est şi din sud. Deşi nu sunt candidate pentru a deveni membre ale UE, Rusia, Ucraina,
Moldova şi republicile din Caucaz şi Asia Centrală construiesc relaţii individuale cu
Uniunea, bazate pe acorduri de parteneriat şi cooperare, care acoperă schimburile
comerciale şi alte sectoare economice şi, de asemenea, acţiuni comune în numeroase
domenii de interes comun.

Acordul cu Rusia merge mai departe decât celelalte, concentrându-se asupra


aspectelor economice, de cooperare în domeniul cercetării şi educaţiei, cât şi asupra
aspectelor privind securitatea internă şi externă. UE încearcă să actualizeze aceste
relaţii prin intermediul unui nou acord-cadru, care să includă, inter alia, o cooperare
mai strânsă în domeniul energetic. În ceea ce priveşte Ucraina, obiectivul este o
avansare în direcţia negocierilor pentru un acord global de liber-schimb.

Grupurile regionale

În plus faţă de legăturile bilaterale, Uniunea Europeană îşi intensifică relaţiile cu


organizaţiile internaţionale (inclusiv ONU, NATO şi Consiliul Europei) şi cu
grupurile regionale din întreaga lume. Aceasta permite UE să promoveze fluxurile
comerciale şi de investiţii cu regiunile în cauză, în special cu America Latină şi Asia.
În ceea ce priveşte partenerii asiatici, UE a avansat de la o politică comercială şi de
sprijin către relaţii mai echilibrate, care să reflecte capacităţile de producţie şi de
schimb în plină dezvoltare.

21
În ceea ce priveşte partenerii din sud, Uniunea Europeană a vizat să creeze o zonă
vastă de liber-schimb, care să cuprindă UE, statele arabe, litoralul mediteranean şi
Israelul. Acordurile de asociere individuale între aceste ţări şi Uniunea reprezintă un
element al acestor relaţii, dar aceste sunt în prezent extinse pentru a acoperi şi alte
domenii, cum ar fi comerţul cu servicii şi investiţiile.

Pentru a se asigura că extinderea spre est nu va produce noi linii de diviziune între
Uniune şi vecinii săi direcţi, Uniunea a creat în 2004 Politica Europeană de Vecinătate
(PEV). Aceasta acoperă toate ţările mediteraneene şi est-europene şi din Caucaz, cu
excepţia Rusiei. PEV vizează să instaureze relaţii economice şi politice privilegiate
între Uniune şi fiecare ţară vecină. Asistenţa pentru ţările partenere va totaliza 12
miliarde de euro pentru perioada 2007-2013, ceea ce reprezintă o creştere de 32 %
faţă de nivelurile anterioare.

Cele mai strânse legături

Legăturile cu Statele Unite sunt în centrul relaţiilor externe ale UE. În plus faţă de
extraordinarele fluxuri comerciale şi de investiţii transatlantice, ambele părţi
împărtăşesc aceleaşi valori şi, câteodată, interese comune. SUA au sprijinit integrarea
europeană de la începuturile acesteia.

Contactele şi dialogul sunt caracteristicile permanente ale relaţiilor – între grupurile


de afaceri, sindicate şi organizaţiile pentru protecţia mediului, între membrii
Parlamentului European şi cei ai Congresului SUA etc. Modalitatea prin care UE şi
SUA şi-au reglementat problemele bilaterale a servit drept model pentru relaţiile
Uniunii cu alte ţări precum Japonia şi Canada.

Alte lecturi
Pentru mai multe informaţii cu privire la diferitele faţete ale relaţiilor externe ale
Uniunii Europene şi cu privire la diferitele sale reprezentanţe din întreaga lume,
vizitaţi pagina de internet ec.europa.eu/world

50 de ani – 50 de poveşti de solidaritate: această publicaţie relatează cincizeci de


poveşti care ilustrează solidaritatea Uniunii Europene faţă de persoanele care, în afara
graniţelor UE, se află în cea mai mare nevoie: cei săraci, cei înfometaţi, cei bolnavi şi
cei cărora le lipseşte libertatea. Consultaţi: ec.europa.eu/europeaid/reports/50-
50/50-50_ro.pdf

22