Aci sosi pe vremuri

Traditionalismul este un current literar definit prin atasament fata de trecut, folclor si
valorile universului spiritual rural. Se regaseste in creatia unor scriitori interbelici, cum
ar fi Ion Pillat, Vasile Voiculescu sau Adrian Maniu; cu Ion Pillat ne aflam in fata unui
destin literar original. Tradiţionalismul este o orientare estetică din perioada interbelică,
ce a evoluat în paralel cu modernismul (teoretizat de Eugen Lovinescu) şi a fost
teoretizat de Nichifor Crainic. Se caracterizează prin ataşament faţă de valorile
trecutului, prin redescoperirea spaţiului rural şi a tradiţiilor.
Poemul Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Argeș în sus (1923), considerat de
critica literară reprezentativ pentru creația artistica a autorului. G. Calinescu a afirmat
că această poezie constituie capodopera lirica a lui Pillat, fiind un text de inspirație
tradiționalistă, care dezvoltă temele iubirii, spațiului rural, trecutului, morții. Poezia
aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema
timpului trecător. , intrucat poeziile incluse zugravesc imaginea spaţiului natal
patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universul
rural şi împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, dar şi a
repetabilităţii destinului uman, a ciclicităţii vieţii, evocând dragostea „atunci" şi
„acum". Ea include teme şi motive tradiţionaliste: continuitatea generaţiilor,
întoarcerea în locurile natale, casa şi biserica. Ion Pillat este creatorul pastelului
spiritual/psihologic, în sensul că el descrie spaţiul rural doar ca pe un fundal pe care
proiectează criza lăuntrică provocată fie de trecerea timpului, fie faţă de înstrăinarea
faţă de satul natal.
Titlul este cu totul original și inedit, deoarece este alcătuit dintr-o propoziție prin care
poetul comunică ideea centrală a poemului. Adverbul în forma populară aci, verbul sosi
la perfectul simplu și locuțiunea adverbială de timp pe vremuri sugerează ideea că
existența umană se bazează pe experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare
generație în parte.

Poezia este structurată în 19 distihuri (strofe de câte doua versuri) și un vers final,
care se constituie într-o concluzie a discursului liric. Structural, textul poetic cuprinde
patru secvențe: meditația apsura trecerii timpului, relatarea poveștilor de dragoste, în
secvențe simetrice, secvența finală în care se revine asupra temei timpului. Poezia
include un moment meditativ, în care poetul reflectează asupra destinului efemer al
oamenilor. Textul aplică formula lirismului obiectiv și dezvoltă un joc al măștilor.
Incipitul se deschide cu o metafora a evocarii, baza unui sediu emotional: ,,la casa
amintirii cu-obloane si pridvor,/ Paienjeni zabrelira si poarta si zavor”. Simbolul
obloanelor si al pridvorului se refera la inchidere, la un spatiu de trecere intre interior si
exterior. Al doilea distih ilustreaza ideea ca viata patriarhala a stramosilor a ramas
incremenita in timp ,,iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De cand luptara-n codru
si poteri si haiduc”. Simetria este sustinuta de cele doua povesti de dragoste, cea a
bunicilor si cea a nepotului. Cele doua transpuneri asemanatoare dar din vremuri
diferite argumenteaza continuitatea in timp.
 Relatia de opozitie se instituie intre doua planuri, intre ,,atunci” si ,,acum”
respectand antinomia intr-o stranie complementaritate, legatura dintre ele fiind
asigurata de aceeasi identitate a spatiului - ,,aci”. Aceasta opozitie se reflecta prin
amestecul arhaismelor ,,crinolina”, ,,ciubuc”, ,,berlina” si cuvintelor cu o conotatie
populara ,,pridvor”, ,,zabrea” cu neologisme precum ,,ametist” , ,,simbolist”,
,,romantic”.
Poemul se deschide cu metafora evocarii timpului. Descrierea beneficiaza
de o topica afectiva ce scoate in evident insusiri si atitudini: ,,Pe-atunci nu erau trenuri
ca azi, si din berlina/ Sari, subtire, o fata cu larga crinolina”. Aici, ,,subtire” este un
element al ambiguizarii. Peisajul este umanizat prin personificare: ,,Iar hornul nu mai
trage alene din ciubuc”. ,,Paianjenii”sunt un simbol al trecerii timpului, ei tes panza
amintirii cu rabdare, prinzand in ea, in loc de boabe de roua, moment pretioase din
trecut. Un astfel de moment este sosirea bunicii. Scenariul, sublimat si melancolic va
contine trimiteri culturale: ,,Privind cu ea sub luna campia ca un lac,/ Bunicul meu
desigur i-a recitat Le Lac/ Iar cand deasupra casei cu umbre berze cad,/ Ii spune
Sburatorul de-un tanar Eliad”. Strofele următoare prezintă, în paralel, două povești de
dragoste, a bunicilor și a nepotului. Simetria este constituită prin repetarea motivelor
lirice din conținutul poveștilor: în epoci diferite, îndrăgostiții își așteaptă partnenerele,
acestea vin cu trăsura, sunt amândouă ființe delicate și au un temperament visător,
sugerat de nuanța albăstrie a ochilor, bunicul odinioară și nepotul acum le recită poezii,
și unii, și alții au încredere că povestea lor de dragoste sfidează timpul. Cele două
povești de dragoste sunt legate prin simbolul clopotului, care marchează trecerea
timpului și evenimentele majore ale existenței: nunta și moartea. Poezia conține un
interludiu meditativ în care poetul prezintă diferența dintre suflet și trup, dintre forța
iubirii și imanența sfârșitului: „Ce straniu lucru vremea! Deodată, pe perete/Te vezi
aievea numai în ștersele portrete//Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta/Căci trupul tău
te uită, dar tu nu-l poți uita...”. Viziunea poetică se construieşte pe reperele deictice
(spaţio-temporale) ale unui univers existenţial rustic, bucolic (natură umanizată prin
personificarea plopilor care îmbătrânesc şi sacralizată prin sunetul clopotului din turnul
bisericii vechi din sat). Faptul că urmaşul a ales să eternizeze în creaţia sa iubirea
bunicilor, reflectând în iubirea de acum oglinda iubirii de „ieri" conferă textului poetic
caracter de artă poetică.
La nivel lexical, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare (aci, pridvor,
obloane, a zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului.
La nivel morfologic, alternarea verbelor la timpuri trecute cu cele la prezent
accentuează ideea ciclicităţii existenţei.
Finalul reia prin laitmotiv, elementul de unitate al celor doua parti ale poemului
,,atunci” si ,,acum” : ,,Acelasi clopot poate- in turnul vechi din sat…/ De nunta sau de
moarte, in turnul vechi din sat”. Demonstrativul de identitate ,,acelasi” sugereaza un
element de repetabilitate in scurgerea timpului, prin experiente si trairi marcate ritualic
in existenta umana: moartea si nunta.
Aparţinând liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, „Aci sosi pe
vremuri" este în acelaşi timp o meditaţie elegiacă şi plină de sensibilitate pe tema
timpului trecător.