Caracterizarea personajului într-un roman realist balzacianist

Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului Enigma otiliei și este una dintre cele mai
reușite ipostaze ale eternului feminin din literatura română. În proiectarea imaginii Otiliei se regăsesc
trăaături ale unei persoane reale, pe care scriitorul a admirat-o în copilărie și pe care a evocat-o cu
nostalgie: „fata cu părul ca un fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă,
meditativă, muzicantă…”, identitatea cu Otilia fiind confirmată ulterior de autor: „Ori de câte ori
imaginația mea a înregistrat o ființă feminină, în ea era un minimum de Otilia”.

Otilia se revelează ca o ființă specială încă de la începutul romanului, când îl introduce pe Felix în
atmosfera casei Giurgiuveanu și îl prezintă familiei Tulea.

Cititorul are ocazia să o cunoască pe Otilia prin intermediul lui Felix, care intră pentru prima dată în
casa de pe strada Antim. Frumusețea și eleganța fetei sunt evidente: „Fața măslinie, cu nasul mic și
ochii foarte albaștri, arată și mai copilăroasă între multe bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul
subțiratic… era o mare libertate în mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie”, „un cap prelung și
tânăr de fată, încărcat cu bucle căzând până pe umeri… subțiratecă, îmbrăcată într-o rochie foarte
largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coloretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu
francheță un braț gol și delicat”

Otilia este o întruchipare a contrariilor, fiind în același timp spontană și rațională, nebunatică și
calmă, exuberantă și tăcută, cochetă și maternă. Ea are un temperament sensibil, de artistă,
confirmat și de faptul că este studentă la Conservator și interpretează cu măiestrie piese muzicale la
pian. Personajul feminin este caracterizat din perspectiva comportamentistă, prin expunerea faptelor
și vorbelor ei, naratorul omițând deliberat prezentarea gândurilor fetei. Cu toate acestea, concepția
pe care o emite fata despre viață și destinul femeii probează inteligență și luciditate: „Rostul femeii
este să placă, în afară de asta nu poate fi fericită… Singura noastră formă de inteligență, mai mult din
instinct, e să nu pierdem câțiva ani de existență, vreo zece ani cel mult… Succesul nostru în viață e o
chestiune de viteză”.

Intuind în Felix un spirit asemănător, apăsat de condiția sa de orfan, Otilia se apropie sufletește de
tânăr, căruia îi devine prietenă și confidentă. Ca și Felix, Otilia este o tânără în fomrare. Spre
deosebire de el, fata gândește matur, considerând că tânărul trebuie să se preocupe de cariera lui, în
calea căreia ea ar reprezenta o piedică. Otilia se analizează cu luciditate: „Eu sunt o zăpăcită, nu știu
ce vreau, capricioasă, sufăr când sunt contrariată”. Judecățile ei profunde contrazic această imagine
autopersiflantă. Otilia este o cunoscătoare profundă a vieții, pentru că a fost forțată de răutatea
Aglaei să lupte timpuriu cu vicisitudinile ei.

Uneori filosofează la gândul că nu poate alege liber. Urcată cu Felix pe un stog de fân, spune: „Ce-ai
zice dac-am cădea din cer, nu ne- am mai ori… atunci Pascalopol –continuă Otilia gândul ei- ar
rămâne pierdut în urma noastră”

Pe parcursul acțiunii romanului, Otilia oscilează, în iubire, între Felix, în a cărui inocență se
recunoaște, și Pascalopol, la care o atrag rafinamentul și firea protectoare, aproape paternă. În final,
deși îl iubește pe Felix, îl alege pe Pascalopol, conștientizând că tânărul are nevoie de liberatte ca să
se poată dedica profesiei visate, tânăra dovedind prin această ultimă alegere, altruism. În gestul fetei
de a-i lăsa lui Felix libertatea de a se dedica idealului profesional, prietenul lui Felix, Weissmann,
recunoaște o dovadă supremă de inteligență: „Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el,ca să
rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată foarte
inteligentă”.
În caracterizarea personajului, autorul utilizează tehnica reflectării poliedrice, imaginea ei fiind
compusă din felul în care se reflectă în conștiința altor personaje. Astfel, pentru Costache, ea este
„fe-fetița” lui, „bătrânul o sorbea umilit din ochi”, pentru Pascalopol, Otilia este o floare rară, „o ființă
gingașă”, „o artistă”, în timp ce Stănică afirmă lubric că Otilia știe să se descurce în viață, este
nostimă, deșteaptă, dar și cochetă. Oponentele Otiliei, femeile din familia Tulea, îi contestă, firesc,
însușirile, afirmând că este „o dezmățată”, „o stricată”, „o fată fără căpătâi”.

Jocul erotic pe care îl întreține Otilia, cu treceri de la flirt la seducție, îi decocentrează pe cei doi
bărbați care o plac și care ajung la concluzia că fata este o enigmă. Otilia poartă o mască dinclo de
care nu trece nimeni.

Pascalopol și Felix se reîntâlnesc după câțiva ani și Felix o revede pe Otilia într-o fotografie, în care
vede o femeie frumoasă, dar care nu mai păstrează trăsăturile fetei nebunatice de odinioară, și
protagonistul constată, deziluzionat, diferența dintre efemeritatea tinereții și eternitatea memoriei
afective, concedând că destinul însuși este o enigmă.

Autorul mărturisește că personajul feminin rămâne reprezentarea idealului său de feminitate: „Otilia
este eroina mea lirică, proiecția mea în afară…, e fondul meu de ingenuitate și copilărie.”