Testament

de Tudor Arghezi
Tema si viziunea despre lume
Creatia lui Tudor Arghezi se incadreaza in contextul literaturii interbelice moderniste
printr-o viziune originala asupra frumosului in poezie, inspirata de opera lui Baudelaire.
Poetul este promotorul esteticii uratului, a carui opera surprinde, odata cu fiecare
volum, aspecte inedite in ceea ce priveste spiritul religios si atitudinea polemica. Creatia
sa lirica descrie forta imaginativa a unui mare poet datorita modului in care utilizeaza in
contexte artistice limbaje considerate pana atunci apoetice: limbajul popular, regional
sau colocvial. Poemul ,,Testament” este cea mai cunoscuta arta poetica a sa, datorita
caracterului sau programatic si impactului pe care l-a avut publicarea volumul ,,Cuvinte
potrivite” in anul 1927. Poezia este o arta poetica, o creatie prin care se exprima cu
mijloace poetice conceptia autorului despre literatura si menirea scriitorului, dar si o
meditatie filosofica asupra conditiei artei de a facilita transcendenta de la relativ la
absolut.
Poem liric modernist prin tematica, modul de organizare a discursului liric, densitatea
metaforica si estetica uratului, poezia are ca teme creatia si conditia artistului,
cunoasterea si relatia dintre material si spiritual. Titlul poeziei, alcatuit dintr-un
substantiv comun, nearticulat, dezvaluie o viziune generica asupra lumii. La nivel
denotativ, testamentul este un act de transmitere a unor bunuri din perspectiva
conotativa. Termenul dezvaluie atitudinea poetului, pentru care bunurile spirituale
reprezinta esenta vietii, iar datoria sa de artist este de a lasa aceasta experienta unui fiu
spiritual. Relatia intre poet si beneficiarul actului artistic, care poate fi cititorul, se
configureaza in incipit, fragment in care poetul textualizeaza metafora ,,carte”, cu
semnificatia de poezie, de creatie. Poetul se infatiseaza ca o veriga in lantul temporal al
generatiilor, alcatuite in ascendente de la stramosi tarani, cartea fiind o treapta
esentiala in urcusul spre lumina al generatiilor. Smerit, poetul isi recunoaste doar
meritul de a fi adus la lumina slovei scrise suferintele de veacuri ale nestiutorilor de
carte ,,In seara razvratita care vine/ De la strabunii mei pana la tine,/ Prin rapi si gropi
adanci/... Cartea mea e fiule o treapta.” Metafora ,,seara razvratita”, in care epitetul
impregneaza de revolta omeneasca un termen dinafara sferei umanului descrie
deopotriva atitudinea polemica a poetului, cat si viziunea sa modernista privind relatia
cu trecutul, pe care vrea sa il depaseasca printr-un salt calitativ, de ordin spiritual.
Metafora ,,carte-treapta” asaza receptorul la locul potrivit, ca urmas al poetului, el
insusi succesor al strabunilor. In aceasta prima secventa, poetul apare ca o constiinta
superioara din perspectiva unitatii de neam, sublimata si spiritualizata prin arta.
Cea de-a doua strofa pune in valoare ideea importantei poeziei si, implicit, a actului
cultural, simbolizat de metafora ,,carte” , din perspectiva unui simbol al comunicarii
printr-un limbaj poetic in care se observa arhaisme si regionaliste(,,hrisov”, ,,capatai”).
Memorabila este imaginea concreta a ,,osemintelor varsate-n mine”, care sugereaza ca
viata stramosilor este cea mai importanta sursa de inspiratie pentru creatia sa.
Lirismul adresat din primele doua strofe se continua prin tonul confesiv al poeziei si in
cea de-a treia secventa. Incepand din strofa a treia se cristalizeaza conceptul de estetica
a uratului, care reprezinta esenta viziunii moderniste argheziene. Discursul poetic
sugereaza legatura creatorului cu stramosii sai. Este subliniata initial transfigurarea
realului in ideal prin motivele cu valore metaforica(,,sapa”, ,,brazda”, devenite ,,condei”
si ,,calimara”). Metamorfoza materiei in spirit asociaza in contextele lirice termeni cu
sens opus pentru a amplifica relatia de opozitie intre cele doua domenii, anulata de arta
poetica. Astfel, termeni ca ,,graiuri cu indemnuri pentru vite”, ,,zdrente”, ,,venin”,
,,ocara”, ,,bube, mucegaiuri si noroi” sunt plasati in antiteza cu termeni din sfera
frumosului precum ,,cuvinte potrivite”, ,,versuri”, ,,icoane”, ,,coroane”, ,,frumuseti si
preturi noi”. Spre deosebire de marele sau precursor, Baudelaire, poetul nu isi extrage
seva frumusetii lirice din rau, ci din urat sau grotesc, largind astfel sfera esteticului. In
viziunea sa, frumosul este raspandit pretutindeni, ascuns uneori in forme neestetice, iar
capacitatea poetului vizionar este de a-l descoperi si de a-l pune in valoare, generand
astfel o viziune despre lume pe care o poate transmite si receptorului. In aceasta
secventa, apare si ideea specifica artei poetice ce confirma rolul poeziei de a eterniza si
a sacraliza memoria inaintasilor, asa cum apare in versurile “Am luat cenusa mortilor din
vatra/ Si am facut-o Dumnezeu din piatra”. Urmatoarea secventa pune in lumina functia
justitiara a artei prin motivul stapanului, care ascultand creatia nascuta din suferinta,
este emotionat, incat ,,joaca ca un tap injunghiat”. Metamorfoza materiei in spirit este
acum completata de ideea transfigurarii socialului in estetic. Socialul se converteste in
artistic (,,Veninul strans l-am preschimbat in miere,/Lasand intreaga, dulcea lui putere”),
poezia devenind astfel revansa generatiilor napastuite (,,Biciul rabdat se-ntoarce in
cuvinte”). In ultima secventa, apare explicit imaginea artei ca o simbioza intre talent, har
artistic si efortul creator al poetului, prin metaforele “Slova de foc si slova
faurita/Imparachiate-n carte se merita/Ca fierul cald imbratisat in cleste”. Creatorul,
ipostaziat prin metafora explicita ,,robul” , se afla in slujba Domnului, care citeste slova
scrisa de rob ,,Far-a cunoaste ca-n adancul ei/Zace mania bunilor mei”. Daca
romantismul a pus accentul pe inspiratia de esenta divina a creatorului, Arghezi este un
poet mestesugar “homo faber”, dar care nu neaga insa existenta harului poetic.
Epitetele “de foc” si “faurita”, care se asociaza termenului cu nuanta arhaica “slova”
desemneaza metafore revelatorii, aducand in prim-plan conditia ontologica a poetului,
sub forma unei dualitati. Idee poetica care evidentiaza conceptul existentei unei laturi
profane asociate celei sacre, deopotriva artistului, dar si artei sale.
Expresivitatea limbajului se bazeaza pe asocieri inedite de termeni, demers artistic
specific modernismului(,,Ca sa schimbam, acum, intaia oara/Sapa-n condei si brazda-n
calimara”). Limbajul poetic creat de Tudor Arghezi se caracterizeaza prin variatia
stilistica, oferita de imbinari intre registrul stilistic arhaic si popular(,,hrisov”, ,,slova” ),
alaturi de expresia intelectualizata. Ceea ce atrage atentia este inserarea in textul poetic
a unor receptori avizati ai artei, textualizati prin substantivele ,,domnul, domnita sau
fiule”, aspecte ce denota conceptia poetului prin care poezia este deopotriva un dialog
purtat cu sinele, dar si un dialog cu lumea.
In opinia mea, conceptia despre arta configurata de creatia argheziana se diferentiaza
de conceptia contemporanilor sai, Lucian Blaga si Ion Barbu. Daca pentru Lucian Blaja
poezia este o forma de cunoastere a lumii, o modalitate de configurare a misterului
universal, iar pentru Ion Barbu o reflectare a spiritului sau in care s-au reflectat idei
absolute, Arghezi ilustreaza modernismul intr-o forma noua, asociata panteismului. Din
perspectiva sa, realul este cuprinzator si se extinde si asupra poeticului, acolo unde este
poezie fiind sacralitate, absolutul.
In concluzie, prin originalitatea viziunii artisitice, Tudor Arghezi isi exprima preferinta
pentru estetica uratului, transformand orice aspect al realitatii in opera de arta.