Sunteți pe pagina 1din 2

Acesta nu este un suprarealist"

„Ceci n'est pas une pipe" Rene Magritte


Sînt foarte departe de a-l înţelege pe Gellu Naum. Pentru mine, el este ca un artefact al unei
civilizaţii atît de străine, încît nu ştiu nici măcar dacă obiectul pe care-l ţin în mîini a fost o
podoabă, o unealtă sau un instrument muzical. Ce este această lamă tăioasă, ce sînt aceste or-
namente? Dar lentilele acestea din capăt? Dar acele ca de seringă din excrescenţa aceasta? Ca
să pot înţelege, ar trebui să ştiu cu ce semăna umanitatea care l-a produs, ce fel de zei avea, ce
structuri sociale, ce obiceiuri nupţiale, ce alfabet, ce oraşe... Noi numim scrierile lui „poezie",
dar este drept să numesc şi scrierile lui Alecsandri, ale lui Bacovia sau ale mele tot aşa? Nu
sînt deloc sigur că obiectele textuale ale lui Gellu Naum servesc funcţia poeziei în acelaşi fel.
Sînt desenele rupestre artă în acelaşi fel în care Matisse este artă?
Perplexitatea şi neînţelegerea mea nu vin din banala necomunicare între generaţii. Pe Gellu
Naum nu-l percep ca pe un poet aparţinînd altei vîrste — era cu patruzeci de ani mai vîrstnic
decît mine —, ci ca pe un fenomen alături de mine, şi nu numai de mine, ci de instituţia poe-
tică în care şi prin care eu exist. Poezia sa, dacă mă hotărăsc s-o numesc poezie (dar atunci ar
trebui să caut alt nume pentru poezia mea proprie) este asemenea uneia dintre
* Text citit la „Literaturhaus" Berlin cu prilejul comemorării morţii poetului Gellu Naum.
106
acele fisuri neliniştitoare şi de neexplicat survenite în zidul iluzoriu al cunoaşterii. în
istoriografia noastră academică şi raţională nu pot încăpea nici deşertul Nazca, acoperit de
desene care se văd doar din aer, nici craniile de cristal din Peru, nici podoabele de platină
turnate pe vremea cînd nu se puteau obţine cele 4 000° la care platina se topeşte. Astfel este
poezia lui Gellu Naum: sloiuri inexplicabile de cuvinte, pietre căzute din cer şi integrate apoi
în Kaaba derizorie a istoriei literare.
Civilizaţia străină din care au rămas aceste vestigii a purtat numele de suprarealism. Pentru că
suprarealismul aducea oarecum, pe de-o parte, cu ars magna sive combinatoria a
manieriştilor, pe de alta cu onirismul romantic profund, s-a putut crede că el se integrează,
cumva, cuminte şi regulat, în dialectica şcolilor şi curentelor artistice ale civilizaţiei europene
moderne. îi vom găsi pe suprarealişti înghesuiţi, de obicei, între dadaişti, futurişti,
constructivişti şi diverse alte feluri de modernişti. Dar toate aceste curente ne sînt familiare,
ideologia lor e simplă, uneori caricatural de simplă. Putem înţelege mistica noului, a vitezei, a
experimentului. A torsionării sintaxei, a fragmenţarismului. în toate există o căldură umană pe
care o recunoaştem, o aspiraţie către schimbare şi transformare pe care le salutăm.
Suprarealismul este însă o tehnologie străină. Este planeta Tlon despre care vorbea Borges, şi
care insinuează din cînd în cînd cîte-o busolă albastră, pulsîndă, în lumea noastră.
Suprarealismul nu este oniric, ci, dimpotrivă, visul este, de fapt, suprarealist, ca umbra
aruncată asupra vieţii noastre psihice de marea planetă, ca o presimţire a vremii cînd totul va
fi Tlon. Coincidenţele semnificative, jocul cu hazardul, paranoia creatoare, dicteul automat,
hipnoza şi pasele mesme-rice, şi pînă la urmă chiar şi tragicul militantism politic al
„internaţionalei" suprarealiste au fost interpretate greşit ca o nevoie de libertate. Ele au fost de
fapt o nesecată sete de constrîngere, de hieratism, de sacrificii rituale, de
107
legi la fel de dure, de neînţeles şi de inflexibile ca şi cele ale lui Moise sau ale credinţelor
aztece. Nu există o poezie mai puţin liberă decît cea suprarealistă, în care totul e subordonat
unui atotputernic sistem semiotic, pînă la urmă unei gnoze.
Gellu Naum n-a fost un mare poet în felul lui Nichi-ta Stănescu, de exemplu. Sau al lui T. S.
Eliot, sau al lui Celan. El a fost oracolul unei mari religii. Cu numele uneia dintre scrierile lui,
el a fost Medium. Prin el a vorbit suprarealismul, mai limpede ca oricînd, mai de neînţeles ca
oricînd. E cu neputinţă să citeşti poeziile lui. Ele nu se citesc. Ele cer, asemenea mantrelor, o
modulare a respiraţiei, o pîlpîire ritmică a celor şase lumini înşirate de-a lungul şirei spinării.
Dacă nu eşti tu însuţi, structural, un fundamentalist, un fanatic, un aiatolah al acestei religii, e
mai bine să laşi poemele şi cărţile lui Gellu Naum în pace. Căci altfel rişti să încerci să sapi
pămîntul cu o ţi-teră străveche sau să cînţi pe clapele unui instrument de tortură.
Mi-a fost drag Gellu Naum, deşi nu l-am înţeles niciodată. Nu l-am frecventat nici cînd mulţi
congeneri ai mei făceau pelerinaje la Comana, din care se-ntorceau transfiguraţi. Ne-am
intersectat de cîteva ori: într-un aeroport, într-o casă de oaspeţi de pe malul golfului Biscaya,
într-o sală de conferinţe de la Paris. Niciodată n-am avut impresia că m-a văzut cu adevărat.
Contactul ochi în ochi a lipsit între noi. îl respect aşa cum respect tot ce mă depăşeşte, ce nu
intră în ţeasta îngustă a ideii mele despre poezie. M-am temut mereu de poezia lui, aşa cum
furnicile ocolesc de departe capcanele de nisip ale leului furnicilor. Dar faptul că trăia undeva,
la Comana, un patriarh al unei altfel de poezii a fost mereu important pentru mine. Iar
dispariţia lui dintre noi m-a întristat ca atunci cînd am citit cum s-a stins ultimul bătrîn care
mai vorbea limba dalmată.
108

Pe singura carte pe care mi-a dat-o vreodată cu autograf se poate citi, cu cerneală neagră, cu
un scris mărunt şi tremurat:
Poetului Mir cea Cărtărescu, L'obscenite des prophetes, Gellu Naum