Sunteți pe pagina 1din 135

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Sofia Totolici

TEHNOLOGIE ȘI INOVARE

ISBN 978-606-8216-41-6

Editura EUROPLUS
Galaţi, 2010
Cuprins

Cuprins

OBIECTIVELE CURSULUI -6-


STRUCTURA CURSULUI -7-
CAPITOLUL 1 ELEMENTE DE TEHNOLOGIE INDUSTRIALĂ -8-
OBIECTIVE - 10 -
1.1. DEFINIREA NOŢIUNILOR FUNDAMENTALE - 10 -
1.2. CLASIFICAREA PROCESELOR TEHNOLOGICE - 13 -
1.2.1 Desfăşurarea în timp sau regimul de lucru - 13 -
1.2.2 Modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic - 14 -
1.3. BILANŢURI DE MATERIALE ŞI DE ENERGIE - 16 -
1.3.1 Bilanţul de materiale - 16 -
1.3.2 Bilanţul de energie - 20 -
1.3.3 Importanţa bilanţurilor de materiale şi de energie - 21 -
1.4. INDICATORI TEHNICO-ECONOMICI - 21 -
1.4.1 Definire şi clasificare - 21 -
1.4.2 Indicatori de consum - 22 -
1.4.3 Indicatori de utilizare - 25 -
1.5. NOŢIUNI DE AUTOMATIZARE ŞI CIBERNETIZARE A
PROCESELOR TEHNOLOGICE - 27 -
1.5.1 Automatizarea proceselor tehnologice - 27 -
1.5.2 Modelarea matematică a proceselor tehnologice - 34 -
1.5.3 Cibernetizarea proceselor tehnologice - 36 -
1.6. ROBOTIZAREA PROCESELOR TEHNOLOGICE - 38 -
1.6.1 Definiţie, însuşiri - 38 -
1.6.2. Clasificarea roboţilor industriali - 40 -
1.6.3. Structura generală a robotului condus de calculator - 41 -
1.6.4. Aspecte tehnico-economice asupra utilizării roboţilor industriali - 43 -
CONCLUZII - 44 -
TESTE GRILĂ - 45 -
CAPITOLUL 2 VALORIFICAREA RESURSELOR NATURALE - 58 -
OBIECTIVE - 58 -
2.1 APA - 58 -
2.1.1 Noţiuni introductive - 58 -
2.1.2 Sursele de apă - 59 -
2.1.3 Tratarea apelor de suprafaţă - 62 -
2.1.4 Epurarea apelor uzate - 64 -
2.1.5 Indicatori tehnico-economici specifici - 66 -
2.2 ELEMENTE DE ENERGETICĂ INDUSTRIALĂ - 68 -
2.2.1 Forme şi surse de energie - 68 -
2.2.2 Lanţuri de transformări energetice - 73 -
2.2.3 Producerea aburului tehnologic prin arderea combustibililor - 74 -
2.2.4 Producerea energiei electrice în centralele termoelectrice pe abur - 76 -
2.2.5 Producerea energiei electrice în centrale cu turbine pe gaze - 80 -
2.2.6 Producerea energiei electrice în centrale nucleare - 82 -
2.2.7 Producerea energiei electrice în centrale hidroelectrice - 88 -
2.2.8 Indicatori tehnico-economici specifici sistemului energetic naţional - 91 -
CONCLUZII - 94 -
TESTE GRILĂ - 97 -
Tehnologie şi inovare -2-
Cuprins

CAPITOLUL 3 INOVAREA ÎN INDUSTRIE - 108 -


OBIECTIVE - 108 -
3.1 DEFINIREA CREATIVITĂŢII ŞI A INOVĂRII - 108 -
3.2 TIPURI DE INOVARE TEHNOLOGICĂ - 110 -
3.3 SURSE ŞI TEHNICI DE CREATIVITATE ŞI INOVARE - 115 -
3.3.1 Sursele potenţiale ale inovării - 115 -
3.3.2 Tehnici de creativitate şi inovare. - 118 -
3.4 ROLUL TEHNOLOGIEI ÎN DOBÂNDIREA ŞI MENŢINEREA AVANTAJULUI
CONCURENŢIAL. - 119 -
3.4.1 Tehnologia şi competitivitatea - 119 -
3.4.2 Diagnosticul portofoliului de tehnologii - 121 -
3.4.3 Prognoza tehnologică - 123 -
CONCLUZII - 127 -
TESTE GRILĂ - 128 -
RĂSPUNSURI - 134 -
BIBLIOGRAFIE - 135 -

Tehnologie şi inovare -3-


Cuprins

Contents

LECTURE OBJECTIVES -6-


LECTURE STRUCTURE -7-
CHAPTER 1 ELEMENTS OF INDUSTRIAL TECHNOLOGY -8-
OBJECTIVES - 10 -
1.1. DEFINING FUNDAMENTAL NOTIONS - 10 -
1.2. TECHNOLOGICAL PROCESSES CLASSIFICATION - 13 -
1.2.1 Time development and working regime - 13 -
1.2.2 Ways to order the deployment of the technological process - 14 -
1.3. MATERIAL AND ENERGY BALANCES - 16 -
1.3.1 Material balance - 16 -
1.3.2 Energy balance - 20 -
1.3.3 The importance of material and energy balances - 21 -
1.4. TECHNICAL & EONOMICAL INDICATORS - 21 -
1.4.1 Definition and classification - 21 -
1.4.2 Consumption indicators - 22 -
1.4.3 Usage indicators - 25 -
1.5. TECHNOLOGICAL PROCESSES' AUTOMATISATION
AND CYBERNATISATION NOTIONS - 27 -
1.5.1 The automatisation of technological processes - 27 -
1.5.2 Mathematical modelation of technological processes - 34 -
1.5.3 Cybernalisation of technological processes - 36 -
1.6. TECHNOLOGICAL PROCESSES ROBOTIZATION - 38 -
1.6.1 Definition, properties - 38 -
1.6.2. Industrial robots classification - 40 -
1.6.3. General structure of computer driven robot - 41 -
1.6.4. Technical and economical aspects of industrial robots usage - 43 -
CONCLUSIONS - 44 -
MULTIPLE CHOICE TESTS - 45 -
CHAPTER 2 VALORIFICATION OF NATURAL RESOURCES - 58 -
OBJECTIVES - 58 -
2.1 WATER - 58 -
2.1.1 Introductive notions - 58 -
2.1.2 Water sources - 59 -
2.1.3 Surface waters treatments - 62 -
2.1.4 Wastewater treatment - 64 -
2.1.5 Specific technical and economical indicatios - 66 -
2.2 ELEMENTS OF INDUSTRIAL ENERGETICS - 68 -
2.2.1 Energy forms and sources - 68 -
2.2.2 Energy transformation chains - 73 -
2.2.3 The production of technological steam by burning fuel - 74 -
2.2.4 The production of electricity in steam power plants - 76 -
2.2.5 The production of electricity in plants with gas turbines - 80 -
2.2.6 The production of electricity in nuclear power plants - 82 -
2.2.7 The production of electricity in hydroelectric plants - 88 -
2.2.8 Technological and economical indicators specific
to the national energy system - 91 -
CONCLUSIONS - 94 -
MULTIPLE CHOICE TESTS - 97 -
Tehnologie şi inovare -4-
Cuprins

CHAPTER 3 INDUSTRY INNOVATION - 108 -


OBJECTIVES - 108 -
3.1 DEFINITION OF CRATIVITY AND INNOVATION - 108 -
3.2 TYPES OF TECHNOLOGICAL INNOVATION - 110 -
3.3 SOURCES AND TECHNIQUES OF CREATIVITY AND INNOVATION - 115 -
3.3.1 Potential sources of innovation - 115 -
3.3.2 Creativity and innovation techniques. - 118 -
3.4 TECHNOLOGY ROLE IN THE ACQUISITION AND MAINTAINENCE OF
COMPETITIVE ADVANTAGE . - 119 -
3.4.1 Technology and competitiveness - 119 -
3.4.2 Technologies portofolio diagnosis - 121 -
3.4.3 Technological forecast - 123 -
CONCLUSIONS - 127 -
MULTIPLE CHOICE TESTS - 128 -
MULTIPLE CHOICE ANSWERS - 134 -
BIBLIOGRAPHY - 135 -

Tehnologie şi inovare -5-


Tehnologie şi inovare

TEHNOLOGIE ŞI INOVARE

Obiectivele cursului

Orice activitate economică implică utilizarea unor resurse, cele mai


des întâlnite fiind:
- resursele financiare (bani, credite);
- resursele umane (inclusiv nivelul de pricepere şi implicare a forţei
de muncă);
- resursele informaţionale (informaţiile necesare desfăşurării
coerente a oricărei activităţi economice);
- resursele tehnologice (cunoştinţele necesare transformării
materiilor prime şi utilajele aferente);
- resursele materiale (materii prime, energie).
O economie evoluează la nivel micro şi macro mulţumitor numai
dacă fiecare din resursele de care dispune este gestionată şi valorificată
optim.
Deoarece, în ultimele decenii, s-a înregistrat o reducere însemnată a
rezervelor de resurse materiale, concomitent cu creşterea semnificativă a
preţurilor acestora, gestionarea lor implică două aspecte:
- utilizarea cu maximă eficienţă;
- conservarea resurselor în ideea de a nu lăsa generaţiile viitoare
într-o situaţie mai rea decât cea pe care am moştenit-o noi de la
predecesori.
În ultimul deceniu, din ce în ce mai mulţi economişti îşi îndreaptă
atenţia către resursele tehnologice, pornind de la următoarele
considerente:
- utilajele unei firme (pot fi şi reţeaua de calculatoare a unei bănci,
aparatura de investigare a unui spital) reprezintă investiţii deosebit
de mari, de aceea deciziile privind o opţiune sau alta trebuie să se
bazeze pe efectele pe termen relativ lung;
- cunoştinţele necesare realizării unor produse cât şi natura acestor
produse, cunoaşte în prezent o evoluţie extraordinar de rapidă.
Orice rămânere în urmă poate avea efecte catastrofale, foarte greu
şi uneori chiar imposibil de recuperat.
Rezultă că, în prezent, un sistem economic nu poate acţiona eficient,
mai ales la nivel micro, decât dacă se va modifica continuu în raport cu
cerinţele mediului în care funcţionează şi cu evoluţiile celorlalţi
componenţi ai sistemului, faţă de care nu trebuie să rămână în urmă.
Singura soluţie care permite atingerea unor asemenea obiective o
reprezintă angajarea într-un proces de inovare continuă.
Un student economist, pentru a deveni un bun specialist, trebuie să fie
în măsură, în primul rând, să exploateze în mod inteligent toate
Tehnologie şi inovare -6-
Tehnologie şi inovare

resursele de care dispune, cu atât mai mult cu cât ele sunt puternic
intercorelate. De aceea, cursul de Tehnologie şi inovare îşi propune să
abordeze problemele resurselor materiale şi, mai ales, a celor
tehnologice, încadrarea lor în sistemul economic global, precum şi
aspecte legate de activitatea de inovare şi efectele ei economice.
Aceasta cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate puternic
tehnologizată. Orice om care doreşte să se integreze cu succes în aceasta
sau să o descrie cât mai bine, trebuie să o înţeleagă şi din acest punct de
vedere.

Structura cursului

Cursul este structurat în patru părţi mari:

I. Elemente de tehnologie industrială, parte în care se prezintă


elemente comune tehnologiilor din toate domeniile activităţii economice.
Se acordă o atenţie deosebită tipurilor de tehnologii şi efectelor
economice pe care le produc utilizările acestora. Sunt prezentaţi
indicatorii tehnico-economici folosiţi pentru măsurarea şi optimizarea
efectelor produse de diferitele tehnologii.
Sunt descrise aspecte privind automatizarea, cibernetizarea şi
robotizarea proceselor tehnologice ce reprezintă principalele căi de
creştere a productivităţii muncii.

II. Apă şi energie, parte care cuprinde procese tehnologice ce susţin


celelalte tehnologii. Fără energie nu poate funcţiona nici o industrie, de
aceea am acordat o atenţie deosebită surselor şi formelor de energie
utilizate.

III. Creativitate şi inovare, în care prezentăm principalele elemente


care definesc creativitatea umană şi tehnicile care ne permit să o
dezvoltăm.

IV. Instrumente de optimizare a resurselor tehnologice, cum ar fi


prognoza tehnologică, organizarea şi optimizarea activităţii de cercetare-
dezvoltare, veghea tehnologică şi economică.

Tehnologie şi inovare -7-


Tehnologie şi inovare

TECHNOLOGY AND INNOVATION

Lecture Objectives

Any economic activity involves the use of resources, the most


common being:
- financial resources (money, credit);
- human resources (including the level of skill and involvement of
the workforce);
- information resources (information necessary for any coherent
economic activities);
- technological resources (knowledge required for raw material
processing and related equipments);
- material resources (raw materials, energy).

An economy has satisfactory changes at the micro and macro levels


only if each of the resources available is to be managed and exploited
optimally.
Since in the last decades there has been a significant reduction of the
stock of material resources, while significantly increasing their prices,
their management involves two aspects:
- used with maximum efficiency;
- resource conservation in the idea not to leave future generations in
a worse situation than the one we inherited from our predecessors.

In the last decade, more and more economists are turning their
attention to technology resources, based on the following considerations:
- a firm’s machinery (may even be the computer network of a bank
or the investigation apparatus of a hospital) means great
investments, which is why the decisions that are made regarding a
choice or other need to be founded on a long term study of the
effects;
- the knowledge required for the realization of certain products and
also the nature of those products, face nowadays a rapid
development. Any delay may have catastrophic effects, very hard,
sometimes even impossible, to recover.

Therefore in the present an economic system cannot act efficiently,


especially at a micro level, unless it will continuously modify, meeting
the requirements of the environment where it is hosted and the evolution
of the other system components with which it must keep up the pace.
The sole solution that allows reaching these goals is to engage in a
Tehnologie şi inovare -8-
Tehnologie şi inovare

process of continuous innovation.


In order for an economist student to become a good specialist,
primarily, he must be able to intelligently exploit all resources at his
disposal, even more because they are strongly interconnected. This is
why the Technology and Innovation lecture wants to approach issues of
material resources and, mostly, of technological ones, their placement in
the global economic system, and also aspects regarding the innovation
activity and its economic effects.
We need the above all the more since we live in a high tech society.
Anyone who wants to successfully integrate himself in this society or to
describe it all the better must grasp it from this point of view too.

Lecture Structure

The lecture is structured in four great parts:

I. Elements of industrial technology, in which there are presented


the elements that are common to technologies from all sides of the
economic activity. Particular attention is given to the types of
technologies and economic effects which their uses produce. There are
presented technical and economical indicators used to measure and
optimize the impact of various technologies.
There are described aspects about automatisation, cybernetisation
and robotization of the technologic processes which are the main ways of
growth of the work productivity.

II. Water and energy, part that includes technologic processes that
sustain the other technologies. Without energy no industry can function,
that is why we have put a special emphasis on the sources and forms of
energy that are used.

III. Creativity and innovation, amongst which we present the main


elements that define human creativity and techniques that allow us to
develop it.

IV. Instruments of technological resources optimization, such as


technological forecast, R&D activity optimization and organization,
technological and economic watch.

Tehnologie şi inovare -9-


Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Capitolul 1
ELEMENTE DE TEHNOLOGIE INDUSTRIALĂ

Obiective

Să prezinte noţiunile fundamentale legate de procesul de producţie


şi procesul tehnologic, principalele criterii de clasificare a proceselor
tehnologice, indicatorii tehnico-economici utilizaţi pentru aprecierea
variantei tehnologice optime.
Să evidenţieze şi să definească elementele componente ale
bilanţului de materiale şi ale celui energetic.
Să prezinte noţiuni referitoare la automatizarea, cibernetizarea şi
robotizarea proceselor tehnologice, principale căi de creştere a
productivităţii produselor.

1.1. Definirea noţiunilor fundamentale

Se numeşte proces de producţie totalitatea activităţilor


desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă, precum şi toate procesele
naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în
produse finite.
Transformarea obiectelor muncii este organizată, condusă şi
realizată de oameni.
În funcţie de volumul producţiei şi mărimea intervalului de lansare
în fabricaţie, procesele de producţie pot fi de trei tipuri:
- de masă;
- de serie;
- de unicate.
În producţia de masă produsul se realizează continuu, în sensul
că, la majoritatea locurilor de muncă operaţiile executate nu se schimbă
timp îndelungat.
În producţia de serie produsul este lansat periodic, la intervale
bine stabilite de timp, astfel că, la un loc de muncă se prelucrează loturi
succesive de piese diferite. După mărimea lotului şi frecvenţa lansării în
fabricaţie a produsului, producţia poate fi:
- de serie mare;
- de serie mijlocie;
- de serie mică.
Când lotul se reduce la un singur exemplar se spune că producţia
este individuală (unicate).
Tehnologie şi inovare - 10 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Procesul de producţie este format din:


- procese tehnologice (de bază);
- procese auxiliare;
- procese de deservire.

Procesul tehnologic este definit ca fiind ansamblul complex de


cunoştinţe, utilaje şi proceduri, organizat în scopul de a realiza un
anumit produs, pornind de la anumite materii prime, într-un context
local şi în condiţii economic avantajoase.
De remarcat este faptul că un proces tehnologic este definit prin
trei elemente, a căror importanţă este practic egală (fig. 1.1):

Cunoştinţe Proceduri

Utilaje

Fig. 1.1 Relaţia dintre elementele definitorii ale unui proces tehnologic

- cunoştinţele tehnologice, care stau la baza transformărilor


(elemente de fizică, chimie, ştiinţa materialelor etc.);
- utilajele, elemente materiale care sprijină transformarea materiilor
prime în produsul finit;
- procedurile, care se referă la modul în care trebuie exploatate
utilajele pentru a se obţine rezultatele dorite în condiţiile dorite.
Atunci când se cumpără o linie de fabricaţie „la cheie”, de regulă
utilajele se plătesc separat, iar procedurile – numite în acest caz know-
how – se achiziţionează separat.

Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o serie de


condiţii locale, de care trebuie neapărat să se ţină seama, cum ar fi:
- disponibilitatea sau indisponibilitatea unor materii prime, funcţie
de care se pot adopta procese tehnologice mai simple (mai ieftine)
sau mai complexe (mai scumpe). De exemplu: pentru fabricarea
unor mase plastice, ţările care au resurse petroliere folosesc un
proces tehnologic simplu şi ieftin, ce are la bază gazul de sondă, în
timp ce ţările sărace în astfel de resurse (Franţa, Germania)
folosesc un proces tehnologic mai complex, care pleacă de la
fracţiuni petroliere (uşor de transportat din ţările de origine, spre
deosebire de gazul de sondă);
- costul forţei de muncă, în ţările cu o forţă de muncă foarte scumpă
s-a extins robotizarea proceselor tehnologice;
- cultura dintr-o anumită ţară.

Tehnologie şi inovare - 11 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Lucrul cel mai important este ca procesul tehnologic să decurgă în


condiţii economic avantajoase. Un proces tehnologic trebuie să realizeze
produse cerute de piaţă (care satisfac o utilitate socială) la preţuri
atractive şi care să conducă la obţinerea unui beneficiu pentru firma
producătoare (să fie profitabil).
Există situaţii când un proces tehnologic profitabil, în timp devine
neeconomic, ca urmare a scumpirii într-o proporţie semnificativă a
materiilor prime folosite.
Uneori scumpirile materiilor prime fac ca produse tehnologice
neinteresante economic să devină profitabile, de exemplu, după 1973,
extracţia ţiţeiului din Marea Nordului a devenit profitabilă ca urmare a
creşterii de 20 de ori a preţului ţiţeiului pe plan mondial.

Din punct de vedere al organizării muncii, al evidenţei operative şi


al evidenţei contabile, procesele tehnologice se împart în: stadii, faze,
operaţii, etape, fig. 1.2.

Proces Stadii Faze Operaţii Etap


tehnologic

Fig. 1.2 Elementele componente ale unui proces tehnologic

Succesiunea operaţiilor tehnologice, în ordinea desfăşurării lor în


timp sau în ordinea aşezării utilajelor în secţiile de producţie reprezintă
fluxul tehnologic.
Fluxul tehnologic se prezintă sub forma unei scheme, căreia,
adesea, i se asociază o schemă a utilajelor în care se realizează
transformările succesive.
Timpul necesar parcurgerii fluxului tehnologic, de către materiile
prime, de la prima până la ultima operaţie de prelucrare reprezintă
ciclul de fabricaţie.
Procesele auxiliare asigură condiţiile pentru desfăşurarea
proceselor tehnologice. În această categorie intră:
- întreţinerea utilajelor în stare de funcţionare;
- alimentarea cu energie şi apă;
- funcţionarea instalaţiilor de automatizare.

Procesele de deservire sunt considerate:


- transportul intern;
- depozitarea materialelor, materiilor prime şi produselor;
- activitatea laboratoarelor

Tehnologie şi inovare - 12 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

1.2. Clasificarea proceselor tehnologice

Clasificarea se face ţinând seama de o serie de criterii. Vom


prezenta, în cele ce urmează, câteva dintre aceste criterii şi gruparea
corespunzătoare a proceselor tehnologice.

1.2.1 Desfăşurarea în timp sau regimul de lucru

După acest criteriu, se disting:


- procese tehnologice continue;
- procese tehnologice discontinue;
- procese tehnologice combinate.

Procese tehnologice continue sau în regim staţionar

Aceste procese se caracterizează prin faptul că procesele


tehnologice se realizează în utilaje specializate, concomitent în timp şi
succesiv în spaţiu.
Instalaţiile sunt alimentate continuu cu materii prime obţinându-se
neîntrerupt produse finite. Transportul materialelor între diferitele utilaje
se face prin conducte sau cu alte mijloace mecanizate, ceea ce permite
scurtarea ciclului de producţie.
Parametrii tehnologici cum ar fi: presiune, temperatură, timp
rămân constanţi, ceea ce asigură o calitate uniformă produselor, o
utilizare raţională a energiei, sub diversele ei forme şi cheltuieli de
întreţinere a utilajelor mai mici, comparativ cu procesele tehnologice
discontinue.
Eficienţa economică a proceselor tehnologice continue este mai
mare pentru producţia de masă şi de serie mare.
Exemple de procese tehnologice continue: în construcţia de
maşini, la prelucrarea prin deformare plastică a pieselor din bandă; în
industria chimică de mare tonaj, la fabricarea sodei calcinate, a
amoniacului; în industria de încălţăminte; în industria de tricotaje etc.

Procesele tehnologice discontinue sau periodice

Aceste procese se caracterizează prin faptul că toate operaţiile


fluxului tehnologic se realizează în acelaşi utilaj, succesiv în timp, pe
şarje. Utilajul de bază se încarcă cu materie primă, are loc procesul de
transformare, urmat de operaţia de descărcare a utilajului. Reducerea
ciclului de producţie se realizează prin diminuarea timpului operaţiilor
Tehnologie şi inovare - 13 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

auxiliare de încărcare-descărcare.
Aceste procese se utilizează, mai ales, pentru fabricarea
produselor de mic tonaj (prelucrarea unor medicamente, coloranţi) sau
acolo unde tehnica nu a ajuns încă la un proces continuu (elaborarea
fontei şi a oţelurilor).
Cheltuielile de întreţinere sunt mai ridicate, deoarece operaţiile de
aducere a utilajului de bază la parametri necesari în regim de funcţionare
au loc în mod periodic, ceea ce produce o uzură mai mare a elementelor
componente a utilajelor, precum şi consumuri energetice mai mari.

1.2.2 Modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic

Conform acestui criteriu se disting:


- procese tehnologice manuale;
- procese tehnologice mecanizate;
- procese tehnologice automatizate;
- procese tehnologice cibernetizate.

Procese tehnologice manuale

Sunt procesele în care toate operaţiile sunt executate direct de


către om folosind unelte simple şi forţa sa. Schema de principiu este
prezentată în fig. 1.3:

Proces
OM
tehnologic

Fig. 1.3 Schema procesului tehnologic manual

Procese tehnologice mecanizate

Sunt procesele în care forţa omului a fost înlocuită cu cea a


maşinilor, acestea fiind dirijate în orice moment de către om. Schema de
principii este la fel ca la procesele manuale (fig. 1.3).

Procesele tehnologice automatizate

Sunt procesele în care, după ce parametrii de funcţionare au fost


stabiliţi de către om, maşini şi instalaţii specializate asigură singure
menţinerea nivelului acestor parametrii şi avertizează în caz de avarie.
Rolul omului constă în supravegherea instalaţiei şi în luarea deciziilor de
Tehnologie şi inovare - 14 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

modificare a parametrilor de funcţionare. Aceste operaţii se execută de la


distanţă, de la panoul de comandă şi control. Schema de principiu se
prezintă în fig. 1.4:

Proces Bloc de
OM
tehnologic comandă

Fig. 1.4 Schema procesului tehnologic automatizat

Procese tehnologice cibernetizate

Sunt procesele în cadrul cărora şi etapa de stabilire a valorilor


parametrilor, în funcţie de condiţiile concrete de funcţionare a instalaţiei,
este preluată de către un dispozitiv specializat în acest sens, calculatorul
electronic de proces. În fiecare moment calculatorul estimează utilitatea
menţinerii sau modificării valorii unor parametri, astfel încât, să se
realizeze condiţiile optime de desfăşurare a procesului tehnologic.
Aceste procese asigură cea mai mare viteză de prelucrare a datelor. Rolul
omului la procesele cibernetizate constă în stabilirea ecuaţiilor
matematice care modelează procesul şi în conceperea unor programe,
care vor fi implementate pe calculatorul de proces (în cadrul fazei de
proiectare). În faza de desfăşurare a procesului tehnologic prezenţa
omului, practic, nu mai este necesară. Schema de principiu se prezintă în
fig. 1.5:

Proces Calculator
OM
tehnologic de proces

Fig. 1.5 Schema procesului tehnologic cibernetiza

Exemplu

Se consideră procesul tehnologic de frământare a aluatului pentru pâine.


În procesul manual, gospodina cântăreşte făina şi drojdia, măsoară apa, le
amestecă şi le frământă cu mâna.
În procesul mecanizat, muncitorul deschide ventilele şi alimentează
malaxorul cu făină şi apă, urmărind în permanenţă debitmetrele. Atunci când
cantităţile prescrise au fost introduse, închide ventilele şi porneşte malaxorul,
urmărind în acelaşi timp ceasul, pentru ca la scurgerea duratei prescrise să
oprească malaxorul.
În procesul automatizat, operatorul introduce, de la panoul de comandă,
datele privind cantităţile de făină şi apă după care va aştepta semnalul, care indică
încheierea operaţiei de alimentare, va ordona apoi pornirea malaxorului şi aşa mai
departe.
În procesul cibernetizat, se va indica doar numărul de pâini de fabricat,
Tehnologie şi inovare - 15 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

restul operaţiilor (inclusiv calculul cantităţilor, al timpului de malaxare şi aşa mai


departe) fiind preluate de calculatorul de proces. În cazul în care secţia dispune de
mai multe malaxoare şi produce concomitent mai multe sortimente de pâine, tot
calculatorul este acela care decide repartizarea malaxoarelor, în funcţie de
capacitatea acestora şi de cantităţile de fabricat din fiecare sortiment. Se asigură
astfel o încărcare şi o exploatare optimă a utilajelor existente.

1.3. Bilanţuri de materiale şi de energie

Plecând de la legile conservării masei, respectiv a energiei, trebuie


să admitem că întreaga cantitate de materii prime, materiale şi de energie
trebuie regăsită, într-o formă mai mult sau mai puţin transformată, la
sfârşitul procesului tehnologic.
Bilanţurile sunt expresia numerică a acestor legi.

1.3.1 Bilanţul de materiale

Bilanţul de materiale exprimă cantitativ transformările pe care


materiile prime, materialele le suferă, prin prelucrarea lor, într-un
proces tehnologic.
Aprecierea modului de folosire a materiilor prime şi a celorlalte
materiale într-o anumită perioadă de activitate a unei secţii sau
întreprinderi se face pe baza bilanţului de materiale antecalculat, care
se întocmeşte pe baza consumurilor specifice planificate (din fişele
tehnologice). La sfârşitul perioadei se întocmeşte bilanţul de materiale
post calculat luând în considerare consumurile reale, rezultate din fişele
de evidenţă primară.
Comparând rezultatele celor două bilanţuri se poate evidenţia
situaţia reală şi se pot lua măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii (dacă
este cazul).
Bilanţul de materiale post calculat permite compararea rezultatelor
economice obţinute de două sau mai multe întreprinderi care au acelaşi
profil şi utilizează acelaşi proces tehnologic.
Bilanţul de materiale se calculează pe produs, pe secţie, pe
întreprindere (obţinut prin însumarea bilanţurilor de materiale pentru
toate produsele fabricate).
Se pot calcula bilanţuri de materiale pentru părţi din procesul
tehnologic, numite bilanţuri parţiale sau pentru întregul proces
tehnologic, numite bilanţuri totale sau globale.
La baza calculelor bilanţurilor de materiale stă legea conservării
materiei.
Suma maselor materiilor prime intrate în procesul tehnologic
trebuie să fie egală cu suma maselor produselor procesului. Admiţând că
Tehnologie şi inovare - 16 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

pe parcursul desfăşurării procesului tehnologic apar şi pierderi, relaţia


care exprimă legea conservării masei este:
n m m

∑ M i = ∑ M r + ∑ M pr
i =1 r =1 p =1
(1.1)

în care: Mi este masa materiei prime „i” care intră în procesul tehnologic;
Mr – masa produsului „r” rezultat din proces;
Mpr – masa pierderilor înregistrate la realizarea produsului „r”;
n – numărul de materii prime introduse în proces;
m – numărul de produse finite obţinute.

În cazul unui proces discontinuu, relaţia (1.1) se aplică foarte bine,


calculul fiind făcut pentru o şarjă. În cazul proceselor continue, prin
faptul ca instalaţia funcţionează neîntrerupt, bilanţul se face pe un
interval de timp (o oră, o zi), ţinând însă cont de faptul că şi la începutul
perioadei de bilanţ ca şi la sfârşitul ei, în instalaţie există cantităţi de
materie de care trebuie ţinut seama.
Bilanţul de materiale se prezintă sub forma unui tabel cu două
coloane, intrări şi ieşiri, cantităţile fiind trecute în unităţi de masă şi în
procente, totalul celor două coloane trebuind să fie identic, tabelul 1.1
Tabelul 1.1
Bilanţul de materiale
INTRĂRI IEŞIRI
Nr. Denumire Cantităţi Nr. Denumire Cantităţi
Crt. Unităţi % Crt. Unităţi %
masă masă
1 Materii prime 1 Produse finite
2 Materiale 2 Semifabricate
3 Combustibil 3 Produse secundare
4 Apă 4 Deşeuri
5 Materiale 5 Rebuturi
recuperabile
6 Pierderi
Total M 100 Total M 100

Materiile prime sunt materiale iniţiale supuse transformărilor, în


diverse procese tehnologice, cu scopul obţinerii produselor finite.
Sub aspect economic, materia primă este obiectul muncii tuturor
ramurilor industriale, chiar şi a industriei extractive, care pe lângă
dislocarea rocilor şi aducerea lor la suprafaţă realizează şi operaţii de
preparare.
După rolul lor în realizarea produselor, materiile prime sunt de
bază şi auxiliare.
Materiile prime de bază sunt materiile prime care se regăsesc,
Tehnologie şi inovare - 17 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

mai mult sau mai puţin transformate în produse.


Materiile prime de bază pot fi:
- materii prime naturale, cele luate direct, ca atare, din natură (ouă,
lapte, minereuri metalifere şi nemetalifere, lemn, cărbune etc.);
- semifabricate, materialele care au suferit anterior prelucrări
industriale (făină, zahăr, fontă, oţel etc.).
Ponderea semifabricatelor (materialelor) este, de cele mai multe
ori, mai mare decât cea a materiilor prime naturale.

Materiile prime auxiliare sunt materiile prime care nu se


regăsesc direct în produse. Un exemplu tipic îl constituie apa folosită
pentru răcirea utilajelor, spălarea şi menţinerea curăţeniei. Apa apare ca
materie primă auxiliară în toate procesele de producţie.
Sunt procese unde apa joacă un dublu rol: materie primă de bază şi
materie auxiliară (procesul tehnologic de preparare a pâinii,
cozonacului).
În categoria materiilor prime auxiliare intră uleiurile de ungere a
utilajelor, reactivii care se consumă în laboratoarele de analiză.

O materie primă aparte, care apare în toate procesele tehnologice


şi care se regăseşte în toate produsele obţinute (deşi nu direct) este
energia, în specia sub forma energiei termice sau mecanice.

Produsele finite reprezintă scopul activităţii de bază a


întreprinderii. Produsele finite se prezintă ca sortimente variate, cu
proprietăţi fizice şi chimice bine stabilite şi, în majoritatea cazurilor, de
mai multe calităţi. Produsele ajunse în faza de prelucrare
corespunzătoare finisării se numesc produse finite.
În industrie sunt frecvente cazurile când se ajunge la produse
intermediare, care sunt supuse unor transformări ulterioare în scopul
obţinerii produselor finite.

Semifabricatele sunt produse ajuns la diferite niveluri de


prelucrare corespunzătoare procesului tehnologic şi pot fi folosite, fie în
aceeaşi întreprindere, fie livrate altor întreprinderi.

Produsele secundare nu caracterizează activitatea de bază a


întreprinderii şi rezultă inevitabil din procesul tehnologic de bază.
Întreprinderile sunt preocupate de valorificarea lor în scopul creşterii
rentabilităţii produsului principal, precum şi pentru a pune în valoare \tot
ce conţine materia primă, ceea ce contribuie la lărgirea bazei de materii
prime.
La cocsificarea cărbunelui rezultă gaze de cocserie care conţin amoniac.
Purificarea gazelor cu acid sulfuric, conduce la formarea sulfatului de amoniu,
îngrăşământ agricol valoros.

Tehnologie şi inovare - 18 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Deşeurile sau materiale refolosibile sunt părţi din materia primă


care a fost supusă prelucrării tehnologice, dar, încă de la prima
operaţie, părăseşte fluxul tehnologic.
Deşeurile apar la operaţia de croire în industria confecţiilor, la
croirea în construcţii metalice, la concentrarea minereurilor şi cărbunilor.
Deşeurile au aceleaşi proprietăţi ca materia primă. Ele sunt materiale
recuperabile şi reprezintă rezervele interne ale întreprinderilor.
Nefolosirea lor încarcă costul produselor finite.

Rebuturile sunt produse care nu corespund, din punct de vedere


calitativ, condiţiilor impuse pentru anumite operaţii de prelucrare. Dacă
aceste defecte pot fi remediate prin prelucrări suplimentare rebuturile
sunt recuperabile şi numai costul recondiţionării încarcă costul de
producţie.
Rebuturile nerecuperabile sunt cele la care, pe de o parte,
abaterile faţă de normele de calitate sunt atât de mari încât ele nu mai
pot fi utilizate în scopul pentru care au fost produse, iar pe de altă parte,
materiile prime au fost transformate până la un grad la care ele nu mai
pot fi returnate în proces.
În cazul rebuturilor întreprinderea suferă pierderi. Apariţia
rebuturilor poate avea numeroase cauze, cum ar fi:
- imperfecţiuni din proiectare ale procesului tehnologic (în acest
caz se admite din start un procent de rebuturi, care nu poate fi
evitat din cauza lipsei cunoştinţelor noastre teoretice sau a
parametrilor maşinilor cu care lucrăm);
- calitatea necorespunzătoare a materiilor prime (lucrurile se
complică în cazul proceselor continue când modificarea calităţii
materiilor prime impune modificarea regimului de fabricaţie);
- gradul înaintat de uzură a utilajelor (conduce la creşterea costului
de fabricaţie);
- nivelul insuficient de calificare al personalului şi/sau insuficienta
respectare a disciplinei tehnologice.

Mai sunt şi materii prime care au parcurs întreg procesul


tehnologic şi se găsesc ca atare la ieşire, ele purtând denumirea de
materii prime netransformate. Acestea trebuie separate la ieşirea din
proces, recuperate şi reintroduse în procesul de transformare.
Sub aspect economic, parcurgerea fluxului tehnologic de către un
procent de materii prime care nu se transformă implică o reduce a
beneficiilor deoarece:
- operaţiile suplimentare de separare/recirculare costă;
- parcurgerea în mod inutil al fluxului de către materiile prime
implică o serie de cheltuieli (preîncălziri, răciri, pompări şi altele);
- materiile prime care circulă fără a se transforma ocupă un anumit
Tehnologie şi inovare - 19 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

volum care ne obligă la supradimensionarea instalaţiilor cu efecte


negative asupra mărimii investiţiei a amortizărilor ce trebuie
plătite, a cheltuielilor de întreţinere, a consumurilor globale de
energie.

Pierderile tehnologice apar în mod inevitabil în urma desfăşurării


procesului tehnologic. Acestea stau în atenţia specialiştilor pentru a fi
reduse la minim. Astfel se asigură valorificarea integrală a materiilor
prime şi a materialelor utilizate.

1.3.2 Bilanţul de energie

În principiu, bilanţul de energie este întru totul similar bilanţului


de materiale, cu rezerva că materialele care intră în proces conţin o
energie internă, din care, eventual, o parte poate fi cedată în cursul
transformărilor (cazul metalelor introduse în instalaţii în stare topită, de
exemplu).
De asemenea produsele părăsesc sistemul cu o anumită energie
internă, din care o parte o preiau din materiile prime, eventual o altă
parte din alte forme de energie prezente în sistem.
Ţinând cont de intervenţia energiei interne a materialelor în
bilanţul energetic, aceasta se va scrie:
n m q s t

∑W = ∑W + ∑W + ∑W + ∑W
i r u r d
i =1 g =1 u =1 r =1 d =1
(1.2)

unde: Wi – energii intrate;


Wg – energii generate în sistem (de exemplu din combustie);
Wu – energii folosite în mod util (eventual înmagazinate în
produse);
Wr – energii rezultate , reutilizabile în alte procese;
Wd – energii disipate în mediu (asimilate tehnologic cu pierderile
de energie);
n,m,q,s,t – numărul din fiecare tip de energie luat în considerare.

O altă formă de exprimare a bilanţurilor, care are meritul de a fi


foarte expresivă, este cea a diagramelor SANKEY. Aici materiile prime
şi produsele sunt reprezentate prin săgeţi a căror grosimi sunt
proporţionale cu cantităţile de materie primă intrată, respectiv de produs
rezultat. Cel mai adesea, diagramele SANKEY se folosesc la prezentarea
bilanţurilor energetice, fără ca aceasta să fie însă o regulă absolută. În
figura 1.6, se prezintă un exemplu de diagramă simplificată:

Tehnologie şi inovare - 20 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Fig. 1.6 Diagrama Sankey (simplificată) pentru bilanţul energetic al unui motor de
automobil

1.3.3 Importanţa bilanţurilor de materiale şi de energie

Bilanţurile de materiale şi energie descriu în mod cantitativ un


proces tehnologic – aşa cum fluxul tehnologic îl descrie sub aspect
calitativ. Ele reprezintă, pe de altă parte, baza de calcul pentru
consumurile specifice care se pot calcula direct pornind de la bilanţ,
atunci când produsul principal se exprimă în unităţi de masă. De la
consumurile specifice se pleacă apoi în calculul costurilor de fabricaţie,
la planificarea aprovizionării cu materii prime şi la dimensionarea
stocurilor.
Bilanţul evidenţiază pierderile care, atunci când nu sunt inerente,
contribuie mult la creşterea costurilor de fabricaţie şi la diminuarea
beneficiilor. Evoluţia în timp a datelor de bilanţ ilustrează evoluţia
modului în care este exploatată o anume instalaţie. De exemplu o
creştere a uzurii instalaţiei se manifestă printr-o creştere a pierderilor. O
scădere a disciplinei tehnologice se caracterizează printr-o sporire a
ponderii rebuturilor sau a produselor altele decât produsul principal.
Raportul existent între produsul principal şi produsele secundare
poate constitui un argument puternic pentru încercările de valorificare a
acestora din urmă.
În sfârşit, însăşi evidenţierea pierderilor nu este posibilă decât prin
intermediul bilanţurilor şi ele pot indica în ce punct al tehnologiei trebuie
acţionat cu prioritate pentru îmbunătăţirea performanţelor.

1.4. Indicatori tehnico-economici

1.4.1 Definire şi clasificare

O întreprindere este apreciată prin intermediul unor indicatori

Tehnologie şi inovare - 21 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

economici globali, cum ar fi: beneficiul realizat, cheltuieli la unitatea


valorică de producţie etc.
Indicatorii globali se află la extremitatea unui lung şir de calcule
economice, care pornesc de la elementele cantitative ce descriu procesul
de producţie, elemente cunoscute sub numele de indicatori tehnico-
economici.

Indicatorii tehnico-economici sunt expresii numerice cu ajutorul


cărora se caracterizează modul de desfăşurare al proceselor de
producţie.
Ei sunt utilizaţi pentru aprecierea şi compararea rezultatelor
tehnice şi economice obţinute în întreprinderi industriale cu acelaşi profil
sau pentru compararea a două sau mai multe procese tehnologice care
conduc la obţinerea aceluiaşi produs finit.
În practică se disting trei clase de indicatori tehnico-economici,
în care accentul se pune, pe rând, pe materiile prime, pe modul în care se
desfăşoară fabricaţia şi pe produsele rezultate:
- indicatori de consum;
- indicatori de utilizare;
- indicatori de calitate.

Se poate stabili o corelaţie directă între etapele fluxului tehnologic


şi indicatori, fig. 1.7.

Materii prime Indicatori de consum

TRANSFORMĂRI Indicatori de utilizare

Produse Indicatori de calitate

Fig. 1.7 Corelaţia dintre etapele fluxului tehnologic şi indicatori

În ceea ce urmează se vor prezenta primele doua categorii de


indicatori, aceştia fiind cei mai folosiţi în practică.

1.4.2 Indicatori de consum

Din această categorie fac parte consumurile specifice.


Consumul specific reprezintă cantitatea dintr-o materie primă
dată necesară pentru obţinerea unei unităţi de produs principal.
Se determină cu o relaţie de forma:
Tehnologie şi inovare - 22 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

M
Csp =
A (1.3)

în care: Csp este consumul specific [unităţi de materie primă/unităţi de


produs];
M – cantitatea de materie primă folosită;
A – producţia obţinută.

Unităţile de măsură a consumului specific sunt funcţie de unităţile


de măsură a materiei prime şi a produsului obţinut.

Exemplu

Pentru produsul cozonac vom avea:


- consumul specific de făină [kg făină/kg cozonac];
- consumul specific de ouă [bucăţi ouă/kg cozonac];
- consumul specific de lapte [litri lapte/kg cozonac] ş.a.m.d.

Se poate raporta consumul specific nu la un kg cozonac, ci la un cozonac.


În mod similar, la o fabrică de pantofi, consumul specific se va raporta la o
pereche de pantofi.

Consumurile specifice se pot clasifica după mai multe criterii:


a) după materia la care se referă, vom distinge consumuri specifice
pentru:
- materii prime principale;
- materii prime auxiliare;
- energie, apă, utilităţi.

b) după modul în care se calculează valoarea numerică ataşată


indicatorului se evidenţiază:
- consumuri specifice teoretice;
- consumuri specifice normate;
- consumuri specifice reale.

Consumurile specifice teoretice se calculează pornind de la legile


fizice şi chimice care dirijează transformările ce se desfăşoară pe
parcursul procesului tehnologic. Acestea sunt valori ideale, care s-ar
atinge dacă nu ar exista deloc produse secundare, nici pierderi, nici
rebuturi şi dacă totul ar funcţiona în mod perfect.
Consumurile specifice normate se stabilesc considerând că
instalaţia ar funcţiona în cele mai bune condiţii, luând însa în
considerare imperfecţiunile existente în concepţie, proiectare şi
construcţie. Ele se calculează prin proiect, înainte ca întreprinderea să
înceapă să producă.
Tehnologie şi inovare - 23 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Consumurile specifice reale se calculează pornind de la datele


culese de pe instalaţie în timpul funcţionării ei.
Între aceste consumuri există întotdeauna relaţia:

Cspteoretic < Cspnormat ≤ Cspreal


(1.4)

Dacă într-o întreprindere lucrurile merg bine, consumurile


specifice reale sunt egale cu cele normate. Dacă însă apar rebuturi,
pierderi, materii prime care se transformă anapoda din cauza conducerii
incorecte a procesului tehnologic sau a uzurii unor utilaje, consumurile
reale cresc şi ajung mai mari decât cele normate. Urmărirea dinamicii
consumurilor specifice ne dă indicaţii preţioase asupra conducerii şi
realizării producţiei.
În perioada de punere în funcţiune a unei instalaţii noi se acceptă
ca valorile consumurilor specifice reale să fie mai mari decât cele
normate. Ca regulă generală, această perioadă trebuie să fie cât mai
scurtă (de ordinul lunilor la tehnologiile complexe), iar scăderea
valorilor până la cele normate urmează o curbă cu aspect hiperbolic
cunoscută în literatura economică sub numele de „curbă de învăţare”.
Pentru calcularea gradului de valorificare a unei materii prime
într-o operaţie tehnologică, se calculează randamentul ca element de
apreciere a eficienţei tehnico-economice şi de alegere a variantei optime.
Definim randamentul ca fiind fracţiunea din materia primă care
s-a transformat pe filiera dorită de noi. Dacă valoarea randamentului
este mai mică decât 1 înseamnă că o fracţiune din materia primă s-a
pierdut, s-a transformat în rebuturi sau în alte produse decât cele care fac
obiectul procesului de producţie.
Din definiţie rezultă că vom avea atâtea randamente câte materii
prime sunt. În practică, însă, se calculează doar randamentele care de
referă la materiile prime principale, la energie şi, eventual, la acele
materii prime auxiliare care sunt foarte scumpe.
Valoarea numerică a randamentului se poate calcula pornind de la
consumul specific de materie primă (relaţia 1.5) sau de la cantitatea de
produse rezultate la o cantitate dată de materie primă (relaţia 1.6),
obţinându-se aceeaşi valoare.

Cspteoretic
η=
Cspreal
(1.5)

cantitatea produsa real


η=
cantitatea teoretica (1.6)

La transformările de tip chimic, se întâlneşte noţiunea de


Tehnologie şi inovare - 24 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

conversie.
Definim conversia ca fiind procentul din materia primă care
suferă transformări la o parcurgere a fluxului tehnologic. Dacă valoarea
conversiei este sub 100%, atunci se va regăsi, printre produsele rezultate
şi materie primă netransformată.

1.4.3 Indicatori de utilizare

Indicatorii de utilizare exprimă prin valori numerice modul în


care sunt exploatate utilajele.
Se cunosc două tipuri de indicatori:
- indicatori de utilizare intensivă;
- indicatori de utilizare extensivă.

A. Indicatorii de utilizare intensivă

Aceşti indicatori ilustrează performanţele tehnice ale unui utilaj,


într-un mod care face legătura cu elementele economice ale tehnologiei.
Principalii indicatori sunt:
- capacitatea de producţie;
- producţia specifică.

Capacitatea de producţie arată cât poate produce, în unitatea de


timp, un utilaj care este exploatat în cele mai bune condiţii. Este cea mai
importantă caracteristică a unui utilaj, care va fi întotdeauna menţionată
în prospectele de vânzare şi în cărţile tehnice. Valoarea capacităţii de
producţie a diferitelor utilaje este esenţială şi în proiectarea unei linii
tehnologice, utilajele aşezate în succesiune de-a lungul fluxului
tehnologic trebuie să aibă aceeaşi capacitate de prelucrare.
Pentru compararea mai multor utilaje care pot realiza operaţii
similare se foloseşte producţia specifică.

Producţia specifică (numită uneori indicator de utilizare


intensivă) se defineşte ca fiind capacitatea de producţie a utilajului
raportată la dimensiunea sa caracteristică.
Dimensiunea caracteristică a unui utilaj este acea dimensiune a
utilajului care îi defineşte regimul de funcţionare. De exemplu: la un
automobil dimensiunea caracteristică este capacitatea sa cilindrică; la un
cuptor de copt pâine – suprafaţa vetrei; la un vas de reacţie din industria
chimică – volumul acestuia etc.
Există o producţie specifică (şi o capacitate de producţie)
proiectată şi una reală. Dacă valoarea reală este mai mică decât cea
proiectată, aceasta indică o exploatare necorespunzătoare, în special sub
Tehnologie şi inovare - 25 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

aspect tehnologic, a instalaţiei sau un grad de uzură foarte avansat.

B. Indicatorii de utilizare extensivă

Indicatorul de utilizare extensivă al unui utilaj se defineşte ca


raportul între timpul cât utilajul a funcţionat efectiv şi timpul pe care l-a
avut la dispoziţie.
Noţiunea de timp la dispoziţie are semnificaţii diferite, în funcţie
de natura utilajului şi de modul în care este realizat procesul de
producţie.
Pentru utilajele cu funcţionare continuă (furnalul, instalaţiile de
cocsificare a cărbunilor), timpul disponibil este egal cu timpul
calendaristic (365 zile/an * 24 ore/zi = 8760 ore/an).
Pentru utilajele care funcţionează în trei schimburi dar care, prin
proiect, se revizuiesc o dată pe an, timpul se reduce corespunzător cu cel
de revizie.
În secţiile în care întreruperea producţiei nu provoacă perturbaţii
procesului de producţie, dar se lucrează în trei schimburi, se mai scad şi
zilele libere din săptămână precum şi sărbătorile legale. În cazul în care
se lucrează doar în unul sau două schimburi, timpul disponibil se reduce
şi el proporţional.
Teoretic, valoarea indicatorului de utilizare extensivă ar trebui să
fie egală cu unitatea. În practică el atinge rareori valori mai mari de 0,90.

Valorile indicatorului de utilizare extensivă scad, în principal, din


următoarele cauze:
- organizarea necorespunzătoare a fluxului de producţie, care
conduce la utilizarea intermitentă a unor utilaje;
- organizarea necorespunzătoare a operaţiilor de întreţinere şi
reparaţii capitale, fie că ele se prelungesc dincolo de intervalele
stabilite prin proiect, fie că nu sunt de calitate şi, ca urmare, în
perioadele când utilajul ar trebui să lucreze apar defecţiuni
accidentale care reduc din timpul său de funcţionare;
- uzura excesivă a unor utilaje (defectări dese);
- lipsa de disciplină a personalului care nu utilizează tot timpul
disponibil;
- gestionarea incorectă a întreprinderii, care poate conduce la lipsa
temporară a unor materii prime, la lipsa unor spaţii de depozitare a
produselor etc.

Rezultă că indicatorul de utilizare extensivă va lua valori ce nu


depinde de caracteristicile tehnice ale instalaţiei, ci de modul în care
producţia a fost concepută, organizată şi conducă. Valorile sale pot fi
îmbunătăţite adesea doar prin aplicarea unor măsuri organizatorice.
Tehnologie şi inovare - 26 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Importanţa acestui indicator constă în rolul său în realizarea


producţiei.
Producţia unui utilaj este dată de produsul a patru factori:

Q = CPs·Dc·td·Iue; (1.7)

în care: Q este producţia unui utilaj;


CPs – capacitatea de producţie specifică;
Dc – dimensiunea caracteristică;
td – timpul disponibil;
Iue – indicatorul de utilizarea extensivă.

Pentru o secţie, calculul se face pe utilajul conducător (utilajul de


care depinde , în cea mai mare măsură, producţia secţiei).
În relaţia (1.7), primii trei factori au valori ce nu pot fi, în mod
normal, modificate. Rezultă că Iue are o influenţă determinantă în
realizarea producţiei.
În plus, deoarece cei patru factori au ponderi egale în determinarea
valorii producţiei se pot lua unele măsuri forţate pentru a se obţine
producţia planificată şi în situaţiile în care unii factori scad (uzura
avansată a utilajelor poate determina extinderea timpului de lucru şi în
zilele de sărbători)
Indicatorii de utilizare sunt esenţiali şi în calcului investiţiilor şi
ulterior a cotelor de amortizare a utilajelor. Fracţiunea din valoarea
utilajului care va intra în amortizare în costul fiecărei unităţi de produs
va creşte pe măsură ce Iue a utilajului respectiv scade.

1.5. Noţiuni de automatizare şi cibernetizare a proceselor


tehnologice

Automatizarea permite efectuarea unei operaţii fără intervenţia de


dirijare a omului, ca urmare a dotării instalaţiilor cu dispozitive
automate.
Cibernetizarea este o treaptă superioară a automatizării. Este
definită ca fiind ştiinţa fenomenelor de conducere automată.
Automatizarea şi cibernetizarea asigură obţinerea unor produse cu
o calitate ridicată şi la costuri mici. Ca urmare, produsele sunt
competitive, lucru deosebit de important într-o economie de piaţă.

1.5.1 Automatizarea proceselor tehnologice

Tehnologie şi inovare - 27 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Prin automatizare se înţelege echiparea unei instalaţii cu


dispozitive automate în vederea efectuării unei operaţii fără intervenţia
de dirijare a omului. Toate funcţiile umane de observaţie, decizie,
memorizare şi efort fizic sunt înlocuite cu funcţiile unor sisteme tehnice,
care realizează aceleaşi scopuri prin mijloace electronice şi mecanice, pe
baza unor programe bine stabilite în prealabil.

Ansamblul de elemente şi aparate cu care este echipată o


instalaţie, pentru a putea funcţiona fără intervenţia omului de dirijare,
alcătuieşte dispozitivul de automatizare.

Instalaţia automatizată împreună cu dispozitivul de automatizare


formează un sistem automat.

Automatizarea se aplică operaţiilor care constau din anumite


transformări cinematice sau energetice (deplasări şi prelucrări de piese,
transmiteri de energie) sau la operaţii care sunt cerute de transmiterea şi
prelucrarea informaţiilor (transmiterea de semnale, selecţii de date,
clasificări, calcule etc.).
După felul acţiunii automatului asupra instalaţiei automatizate, se
deosebesc:
• sisteme automate cu comandă continuă;
• sisteme automate cu comandă discontinuă.

În sistemele automate cu comandă continuă, acţiunea


automatului asupra instalaţiei automatizate nu se întrerupe pe toată
durata procesului de comandă.
În sistemele automate cu comandă discontinuă, comanda
executată asupra obiectului automatizat se transmit la intervale de timp,
care se repetă după anumite legi.

Principalele sisteme de automatizare sunt:


• comandă automată, care urmăreşte realizarea unor operaţii pe
baza informaţiilor transmise printr-un dispozitiv tehnic;
• reglarea automată, prin care se urmăreşte menţinerea unui regim
de lucru al sistemului;
• semnalizarea automată, prin care se transmite automat semnale
purtătoare de informaţii pe baza unui cod convenţional;
• avertizarea automată, prin care se indică apariţia unor condiţii noi
în procesul tehnologic;
• protecţia automată, prin care se previne depăşirea limitelor
admisibile de lucru a instalaţiilor ce sunt protejate;
• blocarea automată, cu ajutorul căreia se împiedică automat
efectuarea unor operaţii incorecte, nedorite.
Tehnologie şi inovare - 28 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Oricare ar fi sistemul de automatizare, el asigură, fără intervenţia


omului, transmiterea şi efectuarea unei comenzi iniţiale, caracterizată
printr-o mărime de comandă a, cu scopul de a modifica şi de a stabili în
mod corespunzător valorile unei mărimi comandate b, care este o
caracteristică a instalaţiei automatizate.
De multe ori, mărimea de comandă a nu poate fi transmisă direct
circuitelor de automatizare. În acest caz, ea este convertită într-un
dispozitiv numit traductor de intrare, într-o altă mărime, care are variaţii
absolut identice cu ale lui a, numită mărime de intrare α.
De exemplu, dacă mărimea de comandă într-un sistem este temperatura, ea
poate fi convertită, cu ajutorul unui traductor, într-o mărime electrică, care
constituie mărimea de intrare a sistemului de automatizare.

Mărimea comandată b poate coincide, din punct de vedere al


naturii, cu mărimea de ieşire β din instalaţie, dar poate fi şi diferită. În
acest ultim caz, mărimea comandată b se converteşte într-o mărime de
ieşire β, absolut identică din punct de vedere al variaţiei, cu ajutorul unui
traductor de ieşire sau de reacţie.
Semnalele transmise de mărimea de comandă sau de intrare au, în
majoritatea cazurilor, o energie cu mult mai mică decât cea necesară
acţionării elementelor de execuţie. Pentru obţinerea puterii necesare
acţionării acestor elemente, energia semnalelor date de mărimea de
comandă sau de cea de intrare este amplificată de zeci de mii de ori în
dispozitive numite amplificatoare. Semnalele amplificatoarelor poartă
numele de mărime de execuţie ε.

Relaţia dintre mărimile de comandă, de intrare, de execuţie şi de


ieşire se realizează în diverse circuite de automatizare. Din punct de
vedere al legăturilor dintre dispozitivele de automatizare şi instalaţia
automată, se deosebesc două sisteme automate:
• sisteme automate cu circuit deschis;
• sisteme automate cu circuit închis;

Sisteme automate cu circuit deschis

În sistemele automate cu circuit deschis, variaţiile mărimilor de


ieşire β urmăresc variaţiile mărimii de intrare α, fără ca sistemul să
controleze dacă această operaţie a fost îndeplinită. Astfel de sisteme
sunt folosite când nu se cer condiţii speciale de precizie.
Elementele componente ale unui sistem automat cu circuit deschis
(figura 1.8) sunt :
• elementul sensibil (1), care măsoară mărimea de comandă a;
• traductorul de intrare (2), care transformă mărimea de comandă a
Tehnologie şi inovare - 29 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

în mărime de intrare α;
• amplificatorul de putere (3), care amplifică semnalele de intrare
producând o mărime de execuţie ε capabilă să acţioneze elementul
de execuţie (4);
• elementul de execuţie (4), care acţionează asupra instalaţiei
automate în scopul realizării mărimii comandate b;
• instalaţia automatizată (5);
• elementul sensibil pentru măsurarea performanţei instalaţiei (b).

α ε b
a 2 3 4 5

a) b)

Fig. 1.8. Instalaţie de automatizare cu circuit deschis


a) Schema de principiu
b) Schema de încălzire a unui cuptor cu gaz metan

Pentru a înţelege funcţionarea unui sistem de automatizare în circuit deschis,


vom considera procesul de încălzire cu gaz metan a unui cuptor (fig. 1.8.b). Procesul
de încălzire depinde de un parametru caracterizat printr-o valoare a, care este luat
drept mărime de comandă. Fie acesta debitul de gaze combustibile din reţea. Pentru
a păstra condiţiile constante în proces, adică temperatura de lucru din cuptor,
indiferent de variaţia debitului de gaze din reţea (mărimea a) se converteşte debitul
de gaz, măsurat cu un element sensibil (1), într-un traductor (2), în curent electric şi
rezultă mărimea de intrare α. Curentul electric este mărit într-un amplificator (3),
rezultând mărimea de execuţie ε, care acţionează motorul electric (4). Acesta
închide sau deschide robinetul de gaz al injectorului cuptorului (5), în aşa fel încât
temperatura în cuptor să rămână constantă (mărimea b).

Sistemele automate în circuit deschis urmăresc numai variaţia


unei mărimi independente de procesul de automatizare, în exemplul
prezentat – debitul de gaze din reţea, motiv pentru care ele sunt numite
şi sisteme de comandă automată.

Sisteme automate cu circuit închis

Sistemele automate cu circuit închis sunt comandate de o mărime


de acţionare γ, care este dată de diferenţa dintre mărimea de comandă a
Tehnologie şi inovare - 30 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

şi mărimea comandată b (sau mărimea de intrare α şi mărimea de ieşire


β). În acest caz, mărimea de comandă a (de intrare α) nu mai este un
parametru, care influenţează direct producerea procesului, ci este o
mărime prescrisă egală cu mărimea comandată ce urmează a fi
realizată. Când mărimea de comandă devine egală cu cea comandată,
mărimea de acţionare γ devine nulă şi acţiunea de comandă încetează.
Dacă mărimile α şi β nu sunt de aceeaşi natură, mărimea β este în
prealabil convertită, cu un traductor de reacţie, într-o mărime de reacţie ρ
de aceeaşi natură cu α.
Sistemul automat în circuit închis urmăreşte permanent variaţiile
mărimii de acţionare, tinzând să i le anuleze.

Sistemele automate în circuit închis cuprind următoarele elemente


(fig. 1.9):
• sursa A pentru producerea mărimii prescrise;
• traductorul de intrare (1), care transmite elementului de
comparare (2) semnalul α, corespunzător mărimii de comandă
prescrisă a;
• elementul sensibil B pentru măsurarea mărimii comandate;
• traductorul de reacţie (6), care transmite elementului de
comparaţie semnalul β, corespunzător mărimii de ieşire;
• elementul de comparaţie (2) sau detectorul de eroare, care
determină diferenţa între rezultatele măsurării mărimilor de intrare
şi de ieşire;
• amplificatorul (3);
• elementul de execuţie (4).

Tehnologie şi inovare - 31 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

În circuitele închise, pe lângă calea directă de transmitere a


comenzii de la intrare la ieşire (calea de comandă), mai există o cale
inversă, de control, de la ieşire la elementul de comparaţie, prin care se
confirmă comanda.

A
a
1
β α
2
γ
3
6` ε
4

5
b b)
B
a)
Fig. 1.9. Instalaţia automatizată cu circuit închis
a) schema de principiu
b) schema de încălzire cu gaz metan a unui cuptor

Dacă la un circuit închis se elimină legătura inversă, se obţine un


sistem automat în circuit deschis.
Vom exemplifica funcţionarea automatizării în circuit închis, pe acelaşi
sistem de automatizare a încălzirii unui cuptor (fig. 1.9 b.).
În acest caz, sursa care produce mărimea de comandă prescrisă a va emite
semnale corespunzătoare unei temperaturi pe care dorim să o avem în cuptor.
Această mărime este convertită cu ajutorul traductorului de intrare (1), în mărimea
de intrare prescrisă α, care este transmisă la elementul de comparaţie (2). La
acestea sosesc şi semnalele β ale traductorului de reacţie (6), care converteşte
temperatura din cuptor în semnale de aceeaşi natură cu α.
Elementul de comparaţie face diferenţa dintre valorile celor două semnale.
Dacă cele două semnale sunt egale, γ=0, elementul de comparaţie nu mai transmite
mai departe nici un semnal şi robinetul de reglare al injectorului de gaze rămâne
nemişcat. În caz contrar, se emite un semnal γ, care după amplificare, va pune în
mişcare robinetul (5), într-un sens sau altul, prin intermediul motorului (4), care
reprezintă elementul de execuţie.

Din cele arătate, rezultă că sistemele automate în circuit închis


reacţionează la variaţia unei mărimi ce depinde de procesul de
automatizare, motiv pentru care ele sunt denumite sisteme de reglare
automată.

Un sistem automat, indiferent de circuit, se caracterizează prin:


• sensibilitate definită de raportul Δα/α, respectiv,Δγ/γ, în care Δα
şi Δγ reprezintă intervalul minim cu care trebuie să varieze mărimea de
Tehnologie şi inovare - 32 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

intrare α sau de acţionare γ, pentru ca sistemul să se declanşeze;


• rapiditatea, care este capacitatea sistemului de urmărire cât mai
rapidă a variaţiilor mărimii de ieşire de către mărimea de intrare;

• stabilitatea este capacitatea sistemului de amortizare a oscilaţiilor


mari, care se produc în sistem, când au loc variaţii bruşte ale mărimii de
intrare. Dacă variaţiile mărimii de intrare se amortizează în timp, relativ
repede, sistemul este stabil.

Consideraţii tehnico-economice asupra automatizării

Introducerea automatizării în industrie reprezintă direcţia


principală a progresului tehnic, fiind unul din cele mai importante
mijloace de mărire a productivităţii muncii.
Automatizarea este justificată economic ori de câte ori poate fi
efectuat, prin introducerea ei, un volum mare de operaţii într-un timp
scurt, cu o precizie sporită.
Automatizarea prezintă numeroase avantaje:
• realizarea unor consumuri specifice mult reduse şi a unor
indicatori de utilizare înalţi;
• mărirea preciziei de lucru şi îmbunătăţirea calităţii produselor;
• îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi schimbarea caracterului
muncii prestate (se cere o înaltă calificare);
• reducerea sau chiar eliminarea poluării mediului înconjurător;
• mărirea productivităţii muncii;
• reducerea sensibilă a costurilor de fabricaţie.

Principalul dezavantaj al automatizării este reprezentat de volumul


mare de investiţii suplimentare pe care îl necesită. Aceste cheltuieli sunt
amortizate relativ repede (de exemplu 5-8 ani la termo- şi hidrocentrale),
prin avantajele enumerate mai sus.
Automatizarea unei instalaţii se face după ce s-au analizat
avantajele aduse şi cheltuielile suplimentare pentru automatizare.
Criteriul de bază pentru aprecierea eficacităţii automatizării îl constituie
timpul T de recuperare a investiţiilor efectuate pentru automatizare:
Va
T=
(C1 − C 2 ) ⋅ Q (1.8)

în care: Va este valoarea investiţiilor necesare pentru automatizare;


C1 şi C2 – costurile unitare de producţie obţinute înainte şi
după introducerea automatizării;
Q – producţia anuală.

Tehnologie şi inovare - 33 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Se consideră că automatizarea poate fi rentabilă dacă timpul de


recuperare a investiţiilor suplimentare nu depăşeşte 2-3 ani; numai în
puţine ramuri industriale poate ajunge până la 7 ani.

1.5.2 Modelarea matematică a proceselor tehnologice

Principala condiţie necesară pentru cibernetizarea unui proces, în


afară de existenţa bazei materiale (calculatorul cu interfeţele sale cu
instalaţia), o constituie elaborarea unui model matematic al procesului,
pe baza căruia calculatorul să poată să-şi îndeplinească misiunea.
Un proces tehnologic poate fi considerat a fi un sistem
caracterizat prin intrări şi ieşiri de natură fizică şi/sau informaţională.
Datele de intrare suferă în cadrul procesului transformări ce pot fi dirijate
sau ale căror perturbări pot fi compensate prin introducerea unor mărimi
de comandă.
Intrările şi ieşirile exprimate numeric poartă numele de variabile.
Se disting:
• variabile de intrare numite variabile independente , care pot fi:
ƒ necomandabile;
ƒ comandabile;
• variabile de ieşire numite variabile dependente, care pot fi:
ƒ intermediare;
ƒ de performanţă.

Variabilele independente necomandabile sunt variabilele care nu


pot fi comandate după dorinţă, cum ar fi:
• calitatea şi disponibilitatea materiilor prime,
• temperatura, presiunea şi puritatea atmosferei din mediul
ambiant,
• starea tehnică a utilajelor;
• costurile materiilor prime;
• preţul de vânzare al produselor.

Mărimile caracteristice ale variabilelor necomandabile pot varia în


timp monoton sau aleator, aceste variaţii numindu-se perturbaţii.
Perturbaţiile provoacă modificări în regimul de funcţionare al instalaţiei
şi/sau modificări ale procesului tehnologic.
Variabilele independente comandabile sunt acele mărimi ce pot fi
modificate de factorii de decizie în scopul obţinerii performanţelor
dorite de cantitate, calitate, cost. Se pot astfel modifica debitele de
materie primă, parametrii fizici de desfăşurare a proceselor (temperatură,
presiune, timp). Promptitudinea şi justeţea cu care se modifică
variabilele comandabile, în funcţie de perturbaţiile survenite, asigură
Tehnologie şi inovare - 34 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

buna desfăşurare a procesului tehnologic.

Variabilele dependente intermediare sunt acele valori care se


culeg din instalaţie în scopul constatării efectului modificărilor
variabilelor de intrare, înainte ca acest efect să se facă resimţit asupra
variabilelor de performanţă (de exemplu, consistenţa aluatului după
operaţia de frământare). În funcţie de valorile obţinute se pot modifica
variabilele comandabile până se asigură rezultatul dorit.

Variabilele dependente de performanţă sunt acele mărimi care


servesc direct la aprecierea calităţii şi eficienţei producţiei (de exemplu,
randamentul în produs principal, ponderea şi natura produselor
secundare, gradul de încărcare a utilajelor şi, în final, costul de producţie
şi beneficiul întreprinderii).

Conducerea optimă a procesului tehnologic se realizează atunci


când se reuşeşte modificarea variabilelor comandabile astfel încât, pentru
un set de variabile necomandabile date, valorile variabilelor de
performanţă să fie cât mai bune cu putinţă.
În condiţiile unui model matematic corect şi complet, calculatorul
reuşeşte acest lucru mai repede şi mai bine decât omul, datorită vitezei
mari de calcul de care dispune şi a capacităţii de luare în consideraţie,
concomitent, a tuturor variabilelor de intrare.

Odată identificate toate variabilele unui proces tehnologic, se trece


la construirea modelului matematic. Aceasta constă în realizarea unui
sistem coerent de ecuaţii matematice, care să exprime variabilele de
performanţă şi pe cele intermediare în funcţie de variabilele de intrare.
Pornind de aici, se construieşte un nou set de relaţii matematice, de
regulă, sub forma unor condiţii de minim sau maxim, care permite
calculul valorilor variabilelor comandabile, astfel încât variabilele de
performanţă să fie optime.
În final, modelul matematic obţinut se transmite calculatorului
căruia nu-i rămâne decât, să rezolve sistemele de ecuaţii, ori de câte ori,
apar perturbaţii ale variabilelor independente sau ale variabilelor
intermediare, perturbaţii pe care, de regulă, tot el le măsoară.

Cibernetizarea unui proces tehnologic ridică un număr mare de


probleme, care s-ar putea împărţi în două mari categorii:
a) – posibilitatea de a dispune de un număr mare de senzori
capabili să transmită informaţii „pe înţelesul calculatorului”
despre toate variabilele independente şi intermediare de luat în
considerare;
b) – existenţa unui model matematic corect şi complet.
În funcţie de cum sunt soluţionate aceste probleme, se disting trei
Tehnologie şi inovare - 35 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

posibilităţi de utilizare a calculatorului în cadrul activităţii de conducere


a unui proces tehnologic:

• amplasarea calculatorului offline conform schemei:


PROCES OM CALCULATOR

Această schemă se adoptă atunci când nu există interfeţele care să


facă o legătură directă între calculator şi proces. Poate funcţiona chiar în
condiţiile în care există doar modele matematice parţiale, pe faze ale
procesului.
Rolul calculatorului este acela de a efectua mai rapid unele calcule
solicitate de om, ale căror rezultate vor permite acestuia să poată lua o
decizie. Această amplasare este utilă şi în faza de testare a modelelor
matematice complete.

• amplasarea online deschisă conform schemei:


PROCES CALCULATOR

OM

Aici există interfeţele de culegere a datelor din procesul


tehnologic, dar modelul matematic este incomplet, ceea ce impune ca
decizia finală să revină omului, pe baza datelor oferite de calculator.

• amplasarea online închisă conform schemei:

PROCES CALCULATOR OM

Aceasta corespunde proceselor cu adevărat cibernetizate. Rolul


omului este acela de a supraveghea funcţionarea ansamblului prin
informaţiile de sinteză pe care le afişează calculatorul.

1.5.3 Cibernetizarea proceselor tehnologice

Cibernetizarea este definită ca fiind ştiinţa fenomenelor de


conducere automată. Cibernetica tehnică se ocupă de conducerea
automată a marilor sisteme tehnice, conducere care se face cu ajutorul
calculatoarelor. Mulţi consideră că cibernetizarea este o treaptă
Tehnologie şi inovare - 36 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

superioară automatizării.
În principiu, operaţia se desfăşoară în felul următor: calculatorul
electronic primeşte de la procesul tehnologic date asupra variabilelor
independente şi dependente şi calculează funcţia de performanţă cu
ajutorul dispozitivului I (identifică performanţa), figura 1.10. Rezultatul
calculului este trimis în dispozitivul de memorare M, unde se compară
valoarea găsită cu cea optimă, determinată în funcţie de variabilele
procesului. Rezultatul acestei comparaţii este trimis în dispozitivul de
comandă C, care analizează conţinutul instrucţiunilor primite de la
dispozitivul de memorare şi trimite comenzi pentru efectuarea operaţiilor
necesare reglării.
3
Proces extracţie 2
1

a B

A
Identificare
(calculează Δm)
I
Δm
e
b Parametrii ficşi
Experimental

Optimizarea f
c
valorii lui a
d (determină Δa) g
M Δa

Comandă schimbarea
lui a
C

ar0

Fig. 1.10 Principiul cibernetizării proceselor tehnologice

Pentru exemplificare vom prezenta principiul cibernetizării unui


proces tehnologic de extracţie.
Într-o instalaţie de extracţie se prelucrează „A” tone materie
primă, obţinându-se „B” tone de produs finit. Se notează cu „m”
B
extracţia de substanţă utilă, m = ⋅ 100 .
A
Prin modelul matematic al procesului s-a determinat legătura
dintre extracţia de substanţă utilă şi o variabilă principală a procesului
„a”, care al rândul ei este dependentă de alte variabile: „b”, „c”, „d”,
„e” etc. Cu ajutorul funcţiei de performanţă, s-a stabilit că procesul se
desfăşoară cu extracţia optimă m0, dacă a are o anumită valoare, a0 (fig.
1.10.).
În cazul în care sistemul lucrează cu parametrii a0=f(b0,c0,d0),

Tehnologie şi inovare - 37 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

variaţia m=f(a) este dată de curba S0, iar valoarea lui a, corespunzătoare
lui m0, este a0. Dacă se produce o perturbare în proces, datorită
modificării unora din variabilele b, c, d etc., care conduce la o scădere a
extracţiei cu Δm = m0 - mr, sistemul va funcţiona după o curbă nouă Sr.
Se vede, uşor, că în acest caz, pentru a obţine extracţia maximă m0 va
trebui să se varieze a de la a0 la ar (deci, să se mărească cu Δa = ar – a0).
Cibernetizarea procesului se va executa după schema din figura
1.11
Din procesul de extracţie se culeg date privitoare la cantitatea de
materie primă alimentată (1), cantitatea de produse rezultată (2) şi asupra
parametrului a (3) şi se introduc în dispozitivul de identificare al
calculatorului I.
Dacă pentru aceste
date mr<m0 se trimit
instrucţiunile (diferenţele
Δm) în memoratorul M
unde se calculează valoarea
diferenţei Δa.

Fig. 1.10 Reprezentarea funcţiei de


performanţă într-un proces de extracţie

Această nouă informaţie se trimite în dispozitivul de comandă C,


care dă comenzile necesare pentru modificarea variabilei a (de exemplu,
debitul de circulaţie al materialelor

Ca şi automatizarea, cibernetizarea determină:


• realizarea unor consumuri specifice mult reduse şi a unor indicatori
de utilizare înalţi;
• eliminarea poluării mediului înconjurător;
• obţinerea unor calităţi înalte a produselor;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea sensibilă a costurilor de fabricaţie.

1.6. Robotizarea proceselor tehnologice

1.6.1 Definiţie, însuşiri

Tehnologie şi inovare - 38 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Semantica cuvântului robot sugerează echipamente ce pot executa


gesturi specifice omului sub coordonarea biologică ochi-mână. Prin
dezvoltarea explozivă a tehnicii roboţilor, în prezent, noţiunea de robot a
depăşit cu mult limitele acestei semnificaţii, robotizarea ajungând să
reprezinte o măsură a gradului de automatizare flexibilă (adaptabilă) şi
cibernetizare industrială a unei ţări.
În definirea conceptului de robot sau de roboţi industriali, nu
există un consens unanim acceptat. Unele publicaţii ştiinţifice definesc
roboţii industriali ca fiind manipulatoare automate cu comandă
program, ce pot fi împărţite, după caracterul operaţiilor ce le execută, în
trei grupe:

• roboţi industriali de producţie RIP, care iau parte nemijlocit în


procesul de producţie ca maşini de lucru;

• roboţi industriali pentru ridicat şi transportat RIRT care


efectuează operaţii de alimentare automată a utilajelor tehnologice
de bază şi operaţii de transport şi depozitare;

• roboţi industriali universali RIU, care reunesc însuşirile


celorlalte două categorii.

În domeniul roboticii s-a ajuns la următoarea definire a noţiunilor


de manipulatoare şi roboţi industriali:
¾ manipulatoarele sunt mecanisme cu 3-4 grade de mobilitate din
cele 6 existente în spaţiu (3 rotaţii şi 3 translaţii) caracterizate
printr-un ciclu de funcţionare rigid, definit de limitatoare de cursă
reglabile. Datorită programării rigide, manipulatoarele se folosesc
mai ales în liniile automate de producţie de serie mare. În acest
caz, schimbarea produsului sau a procesului tehnologic conduc la
reconsiderarea întregului sistem.

¾ robotul industrial cu programare flexibilă este definit ca fiind un


sistem multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic
util, cu ajutorul unor mişcări programate şi controlate continuu,
în vederea îndeplinirii unei game variate de sarcini într-un anumit
proces tehnologic. Aceste caracteristici permit ca la schimbări ale
tipului constructiv de piese sau ale procesului tehnologic să nu se
restructureze întregul sistem, problema rezolvându-se prin
reprogramarea roboţilor şi realizarea unor modificări mici ale
sistemului.

Roboţii industriali au o serie de însuşiri, cum ar fi:


• au posibilitatea executării unor operaţii tehnologice diferite, într-
o succesiune variabilă;
Tehnologie şi inovare - 39 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

• au un număr de grade de mobilitate controlabile independent de


către o structură de comandă, care le permite executarea operaţiilor
de complexitate variabilă;
• pot funcţiona automat fără a fi necesar intervenţia omului în
timpul activităţii productive;
• pot fi dotaţi cu o capacitate logică, în vederea încadrării într-un
sistem logistic de corelare a fluxurilor informaţionale, care concură
la realizarea unui anumit proces de fabricaţie industrială;
• pot realiza, la un anumit nivel de perfecţionare, procesul de
adaptare pentru a putea funcţiona în condiţii neprevăzute de om şi
prin procesul de autoinstruire îşi perfecţionează activitatea pe baza
propriei experienţe.

1.6.2. Clasificarea roboţilor industriali

Cea mai utilizată este clasificarea pe generaţii, care foloseşte


drept criteriu de bază capacitatea de percepere şi interpretare a
semnalelor din mediul extern şi capacitatea de adaptare la mediu în
timpul procesului de lucru. Din acest punct de vedere, roboţii industriali
sunt grupaţi pe generaţiile 0, 1, 2 şi 3.

Roboţii din generaţia 0 sunt reprezentaţi de manipulatoare simple,


care pot executa o succesiune de operaţii fixe. Aceştia posedă numai
câteva grade de mobilitate, rigid programabile, fapt pentru care nu intră
în categoria roboţilor propriu-zişi.

Roboţii din prima generaţie sunt roboţi programabili cu comandă


în „buclă deschisă” faţă de mediul de lucru, adică nu primesc semnale de
reacţie de la senzori externi. Sunt utilizaţi la operaţii simple, care nu
necesită adaptare la mediu (de exemplu, operaţii de vopsire, sudură,
turnare, manipulări grosiere). Noile tipuri de roboţi din această generaţie
sunt prevăzuţi cu comandă numerică şi pot fi comandaţi direct de către
calculator.

Roboţii din a doua generaţie sunt prevăzuţi cu senzori tactili, de


forţă, de proximitate, camere TV. Ei realizează coordonarea ochi-mână,
piesele manipulate nu mai trebuie orientate în prealabil, deoarece
mişcarea organelor de lucru ale robotului se realizează în funcţie de
situaţia reală dată. Se asigură o adaptare ridicată la mediu.
Roboţii din generaţia a treia sunt dotaţi cu senzori complecşi şi
utilizează elemente de inteligenţă artificială. Au un grad înalt de decizie
şi planificare, realizează procese logice, complexe, în vederea unei
rapide adaptări la o diversitate mare de activităţi şi, eventual, pentru o

Tehnologie şi inovare - 40 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

autoinstruire. Ei recunosc obiectele în spaţiu şi pot lua decizii în procese


complicate, cum ar fi: operaţii de asamblare şi montaj.

1.6.3. Structura generală a robotului condus de calculator

Un robot industrial trebuie să realizeze patru tipuri de funcţii


generale:
• acţiune asupra mediului înconjurător cu ajutorul unor elemente (
de apucare, de împingere, de ridicare);
• percepţie în scopul culegerii de informaţii asupra mediului
înconjurător;
• comunicare pentru schimbul de informaţii dintre robot şi
operatorul uman;
• decizie pentru organizarea interacţiunii primelor trei funcţii în
vederea realizării unei sarcini.
Pentru realizarea acestor funcţii, structura unui robot este alcătuit
din patru subsisteme (figura 1.12).

Sistemul de comandă şi Sistemul de Sistemul cinematic


programare acţionare

Sistemul senzorial

Fig. 1.12 Elementele componente ale structurii unui robot

Sistemul cinematic este alcătuit din structura mecanică capabilă


să execute mişcările necesare pe baza comenzilor primite de la sistemul
de comandă. Structura mecanică a robotului este formată dintr-un corp
fix (piedestal), susţinut pe roţi sau picioare mecanice, şi braţul (braţele)
care constituie organul de lucru propriu-zis.

Dispozitivul de ghidare este alcătuit din braţ sau braţ şi antebraţ


împreună cu mecanismul de orientare (încheietura de la extremitatea
braţului) de care se leagă dispozitivul de lucru ( mână de lucru,
dispozitiv de apucare etc.). Braţul sau perechea braţ-antebraţ se numeşte
mecanism generator de traiectorie. Braţul realizează mişcarea
regională, adică deplasarea după o anumită traiectorie a punctului
caracteristic ( un punct al obiectului care reprezintă obiectul în timpul
deplasării acestuia). Încheietura realizează mişcarea locală (de
poziţionare). Mişcarea regională şi cea locală au în total şase grade de
mobilitate, iar pentru mişcarea degetelor dispozitivului de apucare
Tehnologie şi inovare - 41 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

mai sunt necesare alte două grade de libertate.

Dispozitivele de lucru – mâinile robotului sunt clasificate, după


principiul de funcţionare, în patru categorii:
• dispozitive de prehensiune bazate pe apucarea obiectelor;
• dispozitive magnetice de prehesiune;
• dispozitive de prehensiune vacuumatice;
• dispozitive de prehensiune bazate pe alte principii de funcţionare.

Sistemul de acţionare este considerat musculatura robotului.


Funcţiile sunt îndeplinite prin utilizarea unor motoare electrice,
hidraulice sau pneumatice. Acţionarea hidraulică a robotului este cea mai
folosită, datorită următoarelor avantaje:
• raportul putere/greutate al elementelor de acţionare hidraulică
foarte ridicat;
• posibilităţi bune de reglare;
• structură de ansamblu simplă;
• tehnici de comandă bine cunoscute;
• siguranţă în funcţionare.

Sistemul de comandă şi programare reprezintă un ansamblu de


echipamente şi de programe, care realizează mişcarea robotului în regim
automat sau manual. Structura sistemului de comandă, indiferent de
varianta constructivă (mecanică, electrică sau pe baza structurilor de
calcul), depinde de setul de funcţii atribuite:
• comanda mişcării robotului (automată sau manuală);
• programarea robotului;
• integrarea în sistemul de automatizare flexibilă (cooperarea cu
alţi roboţi, maşini unelte şi dispozitive de transfer).
Metodele de programare se împart în metode netextuale (în urma
programării nu rezultă un text program) şi metode textuale (în urma
programării rezultă un text program asemănător cu programele pentru
calculatoarele universale).

Sistemul senzorial.
Sistemele de comandă descrise anterior folosesc ca referinţă o
traiectorie programată aprioric şi informaţii despre poziţia şi viteza
elementelor componente ale mecanismului activ (dispozitivul de ghidare
şi de lucru). O traiectorie de mişcare nu poate fi descrisă aprioric faţă de
execuţia ei, pentru un mediu necunoscut deoarece poate produce
coliziuni cu obstacole, nu-şi atinge ţinta etc. De aceea, pentru execuţia
mişcării în medii necunoscute este necesară echiparea structurilor
mecanice cu senzori, care să transmită informaţii din spaţiul de lucru. În
acest caz, se folosesc roboţi programaţi.
Tehnologie şi inovare - 42 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Senzorii folosiţi la echiparea structurilor mecanice se pot clasifica


după :
• tipul informaţiei furnizate (fizică, chimică, geometrică);
• zona din care recepţionează informaţia (de contact, de zonă
apropiată, îndepărtată sau foarte îndepărtată);
• soluţia constructivă (activi, pasivi);
Cel mai des utilizaţi sunt senzorii de forţă, densitate, elasticitate,
termici, de culoare, de transparenţă optică.

Senzorii de forţă măsoară forţele şi momentele mecanice care


apar în structura mecanică proprie şi asupra obiectelor manipulate.
Senzorii tactili (de contact) semnalează atingerea unui obiect din
mediu. Într-o formă mai complexă de organizare pot recunoaşte chiar
obiectele calculând poziţia şi orientarea lor în spaţiu.
Senzorii de proximitate (zonă apropiată) semnalează prezenţa
obiectului din mediu fără stabilirea contactului. Ei pot fi optici, cu
ultrasunete, electromagnetici.
Senzorii de zonă îndepărtată sau foarte îndepărtată măsoară
distanţele faţă de obiecte aflate la o depărtare mai mare de cinci metri
prin folosirea telemetrelor (cu ultrasunete sau laser).

1.6.4. Aspecte tehnico-economice asupra utilizării roboţilor


industriali

Utilizarea roboţilor industriali conduce la:


• creşterea calităţii produselor;
• creşterea considerabilă a productivităţii muncii;
• reducerea costurilor produselor;
• asigură securitatea muncii în medii productive toxice sau cu înalt
pericol de accidente mecanice.

Robotizarea proceselor industriale exercită influenţe şi asupra altor


domenii de activitate, cum ar fi:
• realizarea unor componente electrice şi de mecanică fină cu
fiabilitate mult sporită;
• tipizarea şi standardizarea elementelor constructive ale roboţilor
pentru diminuarea efortului de concepţie şi de fabricaţie;
• perfecţionarea calculatoarelor care comandă funcţionarea
roboţilor.

Tehnologie şi inovare - 43 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Concluzii

Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor


desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă în vederea transformării
obiectelor muncii în produse finite.
Procesul de producţie este compus din procese tehnologice (de
bază), procese auxiliare şi procese de deservire.
Procesul tehnologic este ansamblul de cunoştinţe, utilaje şi
proceduri organizat în scopul realizării unui produs, pornind de la
anumite materii prime, într-un context local şi în condiţii economice
avantajoase.
Procesul tehnologic poate fi continuu, discontinuu sau combinat
(după desfăşurarea în timp), manual, mecanizat, automatizat sau
cibernetizat (după modul de comandare al desfăşurării procesului).
Transformările cantitative pe care materiile prime, materialele le
suferă, prin prelucrarea lor, într-un proces tehnologic sunt exprimate de
bilanţul de materiale.
La baza calculelor bilanţurilor de materiale stă legea conservării
materiei.
Bilanţul de materiale se prezintă sub forma unui tabel cu două
coloane, intrări şi ieşiri, cantităţile fiind trecute în unităţi de masă şi în
procente, totalul pe cele două coloane trebuie să fie identic.
Într-un proces tehnologic, sunt supuse transformărilor materii
prime şi materiale, apă, energie sub diferite forme.
Din proces rezultă: produs finit, semifabricat, produse secundare,
intermediare, deşeuri, rebuturi, pierderi tehnologice.
Indicatorii tehnico-economici sunt definiţi ca expresii numerice
cu ajutorul cărora se caracterizează modul de desfăşurare a proceselor de
producţie.
Se clasifică în indicatori tehnico-economici de consum şi de
utilizare.
La baza calculării indicatorilor de consum (consumul specific)
stau bilanţurile de materiale şi energie.
Consumul specific este reprezentat dintr-un număr care ne arată
cantitatea, dintr-o materie primă dată, necesară obţinerii unei unităţi de
produs principal.
Indicatorii de utilizare exprimă prin valori numerice modul în
care sunt exploatate utilajele.
Pot fi indicatori de utilizare intensivă (capacitatea de producţie şi
producţia specifică) şi de utilizare extensivă (timpul disponibil).
Automatizarea reprezintă echiparea unei instalaţii cu dispozitive
automate, în vederea efectuării unei operaţiuni fără intervenţia de dirijare
a omului.
Din punct de vedere al legăturilor dintre dispozitivele de

Tehnologie şi inovare - 44 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

automatizare şi instalaţia automată, se deosebesc sisteme automate cu


circuit deschis şi sisteme automate cu circuit închis.
Cibernetizarea proceselor tehnologice este o treaptă superioară a
automatizării, ea ocupându-se de conducerea automată a marilor sisteme
tehnice.
Condiţiile necesare pentru cibernetizarea unui proces sunt:
existenţa bazei materiale şi a unui model matematic al procesului, pe
baza căruia calculatorul să poată lucra.
Robotul industrial cu programare flexibilă este un sistem
multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic util, cu ajutorul
unor mişcări programate şi controlate continuu, în vederea îndeplinirii
unor sarcini într-un anumit proces tehnologic.
Pentru realizarea funcţiilor, structura unui robot este alcătuită din
patru subsisteme: de comandă şi programare, de acţionare, cinematic şi
senzorial.

Teste grilă

Testul 1.1
În producţia de serie:
a) la majoritatea locurilor de muncă operaţiile executate nu se schimbă timp
îndelungat;
b) produsul este lansat periodic, la intervale bine stabilite de timp;
c) la un loc de muncă se prelucrează loturi succesive de piese diferite.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (a,b,c);
3. (b,c).

Testul 1.2
Procesul tehnologic este:
a) ansamblul complex de cunoştinţe, utilaje şi proceduri;
b) proces de bază al procesului de producţie;
c) proces de transformare al materiilor prime;
d) proces de realizare al unui produs, într-un context local şi în condiţii
economice avantajoase;
e) totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,c,e);
3. (b,c,d,e);
4. (a,c,d);
5. (a,b,e).
Testul 1.3
Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o serie de condiţii locale,
cum ar fi:
a) disponibilitatea sau indisponibilitatea unor materii prime;
b) costul forţei de muncă;
Tehnologie şi inovare - 45 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

c) cererea pieţei;
d) cultura dintr-o anumită ţară;
e) costul de producţie.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,e);
2. (a,b,d);
3. (b,c,d,e);
4. (c,d,e).

Testul 1.4
Fluxul tehnologic reprezintă:
a) succesiunea operaţiilor tehnologice în ordinea desfăşurării lor în timp;
b) succesiunea operaţiilor în ordinea aşezării utilajelor în secţiile de producţie;
c) durata necesară materiilor prime de a parcurge întregul proces tehnologic.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (a,b,c);
3. (a,b);
4. (b,c).

Testul 1.5
Procesele de deservire sunt considerate:
a) întreţinerea utilajelor în stare de funcţionare;
b) transportul intern;
c) alimentarea cu energie şi apă;
d) depozitarea materialelor şi produselor;
e) activitatea laboratoarelor;
f) funcţionarea instalaţiilor de automatizare.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (b,d,f);
3. (a,c,d,e);
4. (b,d,e);
5. (b,c,d).

Testul 1.6
După desfăşurarea în timp, procesele tehnologice se împart în:
a) procese tehnologice continue;
b) procese tehnologice discontinue;
c) procese tehnologice combinate;
d) procese tehnologice mecanizate;
e) procese tehnologice automatizate;
f) procese tehnologice cibernetizate.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,b,c,d);
4. (b,c,e).

Testul 1.7
După modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic se disting:
a) procese tehnologice continue;

Tehnologie şi inovare - 46 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

b) procese tehnologice discontinue;


c) procese tehnologice combinate;
d) procese tehnologice mecanizate;
e) procese tehnologice automatizate;
f) procese tehnologice cibernetizate.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,b,c,d);
4. (b,c,e).

Testul 1.8
La procesele tehnologice automatizate:
a) parametri de funcţionare sunt stabiliţi de către om;
b) maşini specializate asigură singure menţinerea nivelului acestor parametri;
c) parametri de funcţionare sunt stabiliţi de către calculatorul electronic de
proces;
d) dispozitive specializate avertizează în caz de avarie;
e) calculatorul estimează, în fiecare moment, utilitatea menţinerii sau
modificării unor parametri.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c);
4. (a,b,d);
5. (b,c,d).

Testul 1.9
Bilanţul de materiale:
a) exprimă cantitativ transformările pe care materiile prime, materialele le
suferă, prin prelucrarea lor, într-un proces tehnologic;
b) reprezintă expresii numerice cu ajutorul cărora se caracterizează modul de
desfăşurare al proceselor de producţie;
c) permite compararea rezultatelor economice obţinute de două sau mai multe
întreprinderi care au acelaşi profil şi utilizează acelaşi proces tehnologic.
Varianta corectă este:
1. (a,b);
2. (b,c);
3. (a,c).

Testul 1.10
Bilanţul de materiale se prezintă sub forma unui tabel cu două coloane: intrări şi
ieşiri. Coloana intrărilor cuprinde:
a) materiale;
b) produse secundare;
c) materii prime;
d) rebuturi;
e) deşeuri;
f) materiale recuperabile;
g) apă.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);

Tehnologie şi inovare - 47 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

2. (a,c,f,g);
3. (b,c,d,f);
4. (a,c,e,g).

Testul 1.11
Produsele finite:
a) reprezintă scopul activităţii de bază a întreprinderii;
b) au proprietăţi fizice şi chimice bine stabilite;
c) sunt produse ajunse în faza de prelucrare corespunzătoare finisării;
d) sunt produse ajunse la diferite niveluri de prelucrare corespunzătoare
procesului tehnologic;
e) nu caracterizează activitatea de bază a întreprinderii.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (b,c,e);
4. (a,c,d).

Testul 1.12
Cauzele apariţiei rebuturilor sunt:
a) imperfecţiuni din proiectare ale procesului tehnologic;
b) nivelul insuficient de calificare al personalului;
c) nerespectarea disciplinei tehnologice;
d) calitatea necorespunzătoare a materiilor prime;
e) gradul înaintat de uzură a utilajelor.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (b,c,e);
3. (a,d,e);
4. (a,b,c,d,e);
5. (a,c,d,e).

Testul 1.13
Rezervele interne ale întreprinderii sunt:
a) deşeurile;
b) rebuturile recuperabile;
c) rebuturile nerecuperabile;
d) pierderile tehnologice.
Varianta corectă este:
1. (a,b);
2. (a,c);
3. (a,b,c);
4. (a,b,c,d);
5. (c,d).

Testul 1.14
Bilanţurile de materiale şi energie:
a) descriu în mod cantitativ un proces tehnologic;
b) descriu în mod calitativ un proces tehnologic;
c) stau la baza calcului consumurilor specifice;
d) evidenţiază pierderile;
e) stau la baza planificării aprovizionării cu materii prime şi la dimensionarea

Tehnologie şi inovare - 48 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

stocurilor;
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,c,d,e);
3. (a,c,d);
4. (b,c,d,e).

Testul 1.15
Indicatorii tehnico-economici:
a) caracterizează modul de desfăşurare al proceselor de producţie;
b) sunt utilizaţi pentru aprecierea rezultatelor tehnice şi economice a
întreprinderilor;
c) sunt utilizaţi la compararea a două sau mai multe procese tehnologice, care
conduc la obţinerea aceluiaşi produs finit.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (b,c);
3. (a,b);
4. niciuna.

Testul 1.16
Consumurile specifice normate se stabilesc:
a) pornind de la legile fizice şi chimice;
b) considerând că instalaţia ar funcţiona în cele mai bune condiţii;
c) luând în considerare imperfecţiunile existente în concepţie, proiectare şi
construcţie;
d) pornind de la datele culese de pe instalaţie în timpul funcţionării ei.
Varianta corectă este:
1. (a,b,d);
2. (a,c);
3. (b,c);
4. (b,c,d).

Testul 1.17
Consumurile specifice reale sunt egale cu cele normate dacă:
a) într-o întreprindere lucrurile merg bine;
b) apar rebuturi, pierderi, materii prime care se transformă anapoda din cauza
conducerii incorecte al procesului tehnologic;
c) în perioada de punere în funcţiune a unei instalaţii noi.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (b,c);
3. a;
4. b.

Testul 1.18
Randamentul
a) este fracţiunea din materia primă care s-a transformat pe filiera dorită;
b) se foloseşte pentru calcularea gradului de valorificare a unei materii prime
într-o operaţie tehnologică;
c) este întotdeauna subunitar.
d) este supraunitar;

Tehnologie şi inovare - 49 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

e) este mai mic sau egal cu 1.


Varianta corectă este:
1. (a,b,e);
2. (a,b,c);
3. (b,d,e);
4. (a,b,d).

Testul 1.19
Indicatorii de utilizare intensivă sunt:
a) capacitatea de producţie;
b) producţia specifică;
c) consumul specific;
d) producţia unui utilaj.
Varianta corectă este:
1. (a,c,d);
2. (a,b);
3. (a,b,d);
4. (a,b,c).

Testul 1.20
Cauzele de reduce a valorilor indicatorului de utilizare extensivă sunt:
a) organizarea necorespunzătoare a fluxului de producţie;
b) lipsa temporară a unor materii prime;
c) lipsa unor spaţii de depozitare a produselor;
d) uzura excesivă a unor utilaje;
e) organizarea corespunzătoare a operaţiilor de întreţinere şi reparaţii.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c,d);
4. (a,b,c);
5. (c,d,e).

Testul 1.21
Un sistem automat este format din:
a) dispozitivul de automatizare;
b) traductor de intrare;
c) instalaţie automatizată;
d) amplificatorul.
Varianta corectă este:
1. (a,b);
2. (a,c);
3. (b,c,d);
4. (a,b,c,d);
5. (c,d).

Testul 1.22
Sisteme automate cu circuit deschis:
a) controlează dacă variaţiile mărimii de ieşire urmăresc variaţiile mărimii de
intrare;
b) nu controlează dacă mărimea de ieşire urmăreşte variaţiile mărimii de intrare;
c) se folosesc când nu se cer condiţii speciale de precizie;

Tehnologie şi inovare - 50 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

d) au ca mărime de intrare o mărime prescrisă egală cu mărimea de ieşire pe


care dorim s-o obţinem;
e) se numesc sisteme de comandă automată;
f) se numesc sisteme de reglare automată.
Varianta corectă este:
1. (a,c,d,e);
2. (b,c,d);
3. (b,c,d,e);
4. (b,c,e);
5. (b,c,f).

Testul 1.23
Sistemele automate cu circuit închis:
a) controlează dacă variaţiile mărimii de ieşire urmăresc variaţiile mărimii de
intrare;
b) nu controlează dacă mărimea de ieşire urmăreşte variaţiile mărimii de intrare;
c) se folosesc când nu se cer condiţii speciale de precizie;
d) au ca mărime de intrare o mărime prescrisă egală cu mărimea de ieşire pe
care dorim s-o obţinem;
e) se numesc sisteme de comandă automată;
f) se numesc sisteme de reglare automată.
Varianta corectă este:
1. (a,d,f);
2. (b,c,e);
3. (a,c,d,e);
4. (b,c,f);
5. (b,c,d,e).

Testul 1.24
Mărimea de acţionare:
a) este dată de diferenţa dintre mărimea de comandă şi mărimea comandată;
b) este determinată de elementul de comparaţie;
c) este caracteristică sistemelor automate cu circuit deschis;
d) este caracteristică sistemelor automate cu circuit închis.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (b,c,d);
4. (a,c).

Testul 1.25
Sistemele automate cu circuit închis:
a) reacţionează la variaţia unei mărimi ce depinde de procesul de automatizare;
b) reacţionează la variaţia unei mărimi ce nu depinde de procesul de
automatizare;
c) sunt numite şi sisteme de reglare automată;
d) sunt numite şi sisteme de comandă automată.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (b,d);

Tehnologie şi inovare - 51 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

3. (b,c);
4. (a,d).

Testul 1.26
Intervalul minim cu care trebuie să varieze mărimea de intrare/acţionare pentru ca
sistemul să se declanşeze caracterizează:
a) sensibilitatea sistemului;
b) stabilitatea sistemului;
c) rapiditatea sistemului.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (a,b);
3. a;
4. c;
5. b.

Testul 1.27
Capacitatea sistemului de urmărire cât mai rapidă a variaţiilor mărimii de intrare
de către mărimea de ieşire caracterizează:
a) sensibilitatea sistemului;
b) stabilitatea sistemului;
c) rapiditatea sistemului.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (a,b);
3. a;
4. c;
5. b.

Testul 1.28
Capacitatea sistemului de amortizare a oscilaţiilor mari, care se produc în sistem,
când au loc variaţii bruşte ale mărimii de intrare, într-un interval de timp relativ
mic, caracterizează:
a) sensibilitatea sistemului;
b) stabilitatea sistemului;
c) rapiditatea sistemului.
Varianta corectă este:
1. a;
2. b;
3. (a,b);
4. (a,c);
5. (b,c).
Testul 1.29
Dezavantajele automatizării sunt:
a) volumul mare de investiţii suplimentare;
b) mărirea productivităţii muncii;
c) durata de recuperare a investiţiilor de 2-3 ani;
d) schimbarea caracterului muncii prestate;
e) mărirea preciziei de lucru.
Varianta corectă este:
1. (a,e);
2. (a,c);

Tehnologie şi inovare - 52 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

3. (a,d,e);
4. a;
5. d.

Testul 1.30
Variabilele de intrare sunt:
a) variabile independente;
b) variabile dependente;
c) variabile necomandabile şi comandabile;
d) variabile de performanţă.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (b,c);
3. (b,d);
4. c.

Testul 1.31
Variabilele de ieşire sunt:
a) variabile independente;
b) variabile dependente;
c) variabile necomandabile şi comandabile;
d) variabile de performanţă.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (b,c);
3. (b,d);
4. c.

Testul 1.32
Din categoria variabilelor independente comandabile fac parte:
a) calitatea şi disponibilitatea materiilor prime;
b) starea tehnică a utilajelor;
c) debitele de materii prime;
d) parametrii fizici de desfăşurare a proceselor;
e) temperatura, presiunea şi puritatea atmosferei din mediul ambiant.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (c,d);
3. (a,b,e);
4. (b,c,d);
5. (a,b).

Testul 1.33
Din categoria variabilelor independente necomandabile fac parte:
a) calitatea şi disponibilitatea materiilor prime;
b) starea tehnică a utilajelor;
c) debitele de materii prime;
d) parametrii fizici de desfăşurare a proceselor;
e) temperatura, presiunea şi puritatea atmosferei din mediul ambiant.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (c,d);

Tehnologie şi inovare - 53 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

3. (a,b,e);
4. (b,c,d);
5. (a,b).

Testul 1.34
În cadrul activităţii de conducere a unui proces tehnologic, amplasarea
calculatorului offline se adoptă atunci când:
a) nu există interfeţele care să facă o legătură directă între calculator şi proces;
b) există modele matematice complete;
c) nu există modele matematice complete;
d) se face testarea modelelor matematice complete.
Varianta corectă este:
1. (a,d,e);
2. (c,d);
3. (b,c);
4. (b,c,e);
5. (c,d,e).

Testul 1.35
În cadrul activităţii de conducere a unui proces tehnologic, amplasarea online
deschisă a calculatorului se adoptă atunci când:
a) nu există interfeţele care să facă o legătură directă între calculator şi proces;
b) există modele matematice complete;
c) nu există modele matematice complete;
d) se face testarea modelelor matematice complete.
Varianta corectă este:
1. (a,d,e);
2. (c,d);
3. (b,c);
4. (b,c,e);
5. (c,d,e).

Testul 1.36
În cadrul activităţii de conducere a unui proces tehnologic, amplasarea online
închisă a calculatorului se adoptă atunci când:
a) nu există interfeţele care să facă o legătură directă între calculator şi proces;
b) există modele matematice complete;
c) nu există modele matematice complete;
d) se face testarea modelelor matematice complete.
Varianta corectă este:
1. (a,d,e);
2. (c,d);
3. (b,c);
4. (b,c,e);
5. (c,d,e).

Testul 1.37
Dacă în cazul cibernetizării unui proces tehnologic, extracţia de substanţă utilă
scade, ca urmare a apariţiei unei perturbări în proces, pentru ca procesul să se
desfăşoare în condiţii optime trebuie:
a) să creştem valoarea variabilei principale a procesului cu „Da”;
b) să scădem valoarea variabilei principale cu „Da”;

Tehnologie şi inovare - 54 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

c) să nu modificăm valoarea variabilei principale.


Varianta corectă este:
1. a;
2. (a,c);
3. b;
4. c;
5. niciuna.

Testul 1.38
Robotul industrial cu programare flexibilă este:
a) un sistem multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic;
b) un mecanism cu 3-4 grade de mobilitate;
c) capabil să îndeplinească o gamă variată de sarcini într-un proces tehnologic;
d) caracterizat printr-un ciclu de funcţionare rigid, definit de limitatoare de cursă
reglabile.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,c);
3. (b,d);
4. (b,c,d);
5. (a,c,d).

Testul 1.39
Manipulatorul este:
a) un sistem multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic;
b) un mecanism cu 3-4 grade de mobilitate;
c) capabil să îndeplinească o gamă variată de sarcini într-un proces tehnologic;
d) caracterizat printr-un ciclu de funcţionare rigid, definit de limitatoare de cursă
reglabile.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,c);
3. (b,d);
4. (b,c,d);
5. (a,c,d).

Testul 1.40
Roboţii din prima generaţie:
a) sunt prevăzuţi cu senzori tactili, de forţă, camere TV;
b) sunt roboţi programabili cu comandă în buclă deschisă faţă de mediul de
lucru;
c) realizează coordonarea ochi-mână;
d) sunt dotaţi cu senzori complecşi şi utilizează elemente de inteligenţă
artificială;
e) au un grad înalt de decizie şi planificare;
f) sunt utilizaţi la operaţii simple care nu necesită adaptare la mediu.
Varianta corectă este:
1. (b,f);
2. (a,c);
3. (d,e);
4. (a,c,e);
5. (b,c,d).

Tehnologie şi inovare - 55 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

Testul 1.41
Roboţii din a doua generaţie:
a) sunt prevăzuţi cu senzori tactili, de forţă, camere TV;
b) sunt roboţi programabili cu comandă în buclă deschisă faţă de mediul de
lucru;
c) realizează coordonarea ochi-mână;
d) sunt dotaţi cu senzori complecşi şi utilizează elemente de inteligenţă
artificială;
e) au un grad înalt de decizie şi planificare;
f) sunt utilizaţi la operaţii simple care nu necesită adaptare la mediu.
Varianta corectă este:
1. (b,f);
2. (a,c);
3. (d,e);
4. (a,c,e);
5. (b,c,d).

Testul 1.42
Roboţii din a treia generaţie:
a) sunt prevăzuţi cu senzori tactili, de forţă, camere TV;
b) sunt roboţi programabili cu comandă în buclă deschisă faţă de mediul de
lucru;
c) realizează coordonarea ochi-mână;
d) sunt dotaţi cu senzori complecşi şi utilizează elemente de inteligenţă
artificială;
e) au un grad înalt de decizie şi planificare;
f) sunt utilizaţi la operaţii simple care nu necesită adaptare la mediu.
Varianta corectă este:
1. (b,f);
2. (a,c);
3. (d,e);
4. (a,c,e);
5. (b,c,d).

Testul 1.43
Sistemul de comandă şi programare realizează:
a) comanda mişcării robotului (automată sau manuală);
b) posibilităţi bune de reglare;
c) programarea robotului;
d) integrarea în sistemul de automatizare flexibilă;
e) siguranţa în funcţionare.
Varianta corectă este:
1. (a,b,d);
2. (a,d,e);
3. (a,c,d);
4. (a,c,e).

Testul 1.44
Acţionarea hidraulică prezintă următoarele avantaje:
a) posibilităţi bune de reglare;
b) structură de ansamblu simplă;

Tehnologie şi inovare - 56 -
Capitolul 1 – Elemente de tehnologie industrială

c) permite cooperarea cu alţi roboţi;


d) siguranţă în funcţionare;
e) raportul greutatea elementelor de acţionare/putere este mic.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,e);
2. (a,b,d,e);
3. (b,c,d,e);
4. (a,c,d,e).

Tehnologie şi inovare - 57 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Capitolul 2
VALORIFICAREA RESURSELOR NATURALE

Obiective

Orice întreprindere industrială, indiferent de profil, porneşte de la


materii prime, care la rândul lor, provin din resurse naturale.
Două dintre resurse sunt indispensabile oricărei activităţi
economice: energia şi apa.
Ne propunem să prezentăm o abordare raţională a problemei apei.
Aceasta presupune o analiză a surselor de apă şi a tehnologiilor prin care
apa este făcută aptă pentru diversele sale utilizări. Se vor prezenta şi
procesele de tratare a apei, care permit returnarea apei în natură fără a
afecta echilibrul ecologic.
Se vor prezenta formele şi sursele de energie, precum şi
modalităţile de obţinere a energiei electrice, cea mai utilizată formă de
energie.

2.1 Apa

2.1.1 Noţiuni introductive

Apa constituie una din resursele naturale fundamentale şi


reprezintă unul din factorii de bază ai existenţei, dezvoltării şi
civilizaţiei.
Consumul de apă este legat de satisfacerea cerinţelor de apă ale
populaţiei urbane şi rurale (apă potabilă), a nevoilor industriale (apă
tehnologică), a nevoilor agriculturii (apă pentru irigaţii şi piscicultură)
precum şi a nevoilor urbanistice şi de agrement.
Din punct de vedere cantitativ, consumul de apă se află într-o
continuă creştere, fiind influenţat de ritmul înalt de industrializare, de
creşterea populaţiei, de urbanizare şi de creşterea nivelului de trai,
precum şi de cerinţele tot mai mari ale agriculturii intensive.
Consumul de apă este un indicator al nivelului de civilizaţie a unei
comunităţi.
Structura consumul intern de apă variază de la o ţară la alta, iar
pentru ţările industrializate se consideră că numai industria, transportul şi
construcţiile depăşesc 50% din consumul total. Astfel, în unele ţări
dezvoltate economic, volumul de apă utilizată în industrie şi pentru
consumul populaţiei depăşeşte 2500 m3/an locuitor, în unele ţări
Tehnologie şi inovare - 58 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

dezvoltate, acesta depăşeşte 1000 m3/an locuitor, iar în unele ţări


subdezvoltate, acesta nu depăşeşte 40 m3/an locuitor.
Volumul de apă consumată este strâns legat de volumul producţiei
materiale şi de nivelul tehnic de realizare al acesteia.

2.1.2 Sursele de apă

Apa este cea mai răspândită substanţă din natură, acoperind 75%
din suprafaţa globului.
Pe Pământ există patru surse principale de apă:
- apa meteorică;
- ape dulci de suprafaţă (râuri, lacuri);
- apa freatică;
- ape marine.

Apa meteorică

Este apa provenită din precipitaţii (ploaie, zăpadă). Este foarte


curată din punct de vedere chimic, fiind impurificată doar cu praf sau
urme de bioxid de carbon dizolvat din atmosferă. Are însă un regim
foarte neregulat, atât în timp, cât şi în spaţiu. Este o sursă extrem de
puternic dispersată, în sensul că un volum apreciabil de apă se poate
aduna doar de pe o suprafaţă foarte mare. Ca urmare, ea nu poate fi luată
în considerare pentru aplicaţii practice (altele decât cele din agricultură,
dar şi acolo se prevăd sisteme de irigaţii ca soluţie alternativă).

Ape dulci de suprafaţă

Sunt apele provenite din râuri şi lacuri. Este sursa cea mai uşor
accesibilă. Permite prelucrarea de cantităţi mare de apă, chiar dacă
debitul prezintă variaţii sezoniere (care se pot compensa în mare măsură
prin amenajarea unor lacuri de acumulare). Prezintă însă dezavantajul că
are o încărcătură mare cu săruri şi alte substanţe dizolvate, suspensii
(mâl, nisip), precum şi încărcătură organică şi biologică (bacterii,
virusuri). Ca urmare, apa trebuie tratată înainte de utilizare.

Apa freatică

Este apa ce se găseşte în pânzele freatice subterane, la adâncimi


cuprinse între câţiva metri şi câţiva zeci de metri. Este şi ea încărcată cu
săruri (în special bicarbonaţi şi cloruri de calciu şi magneziu), dar este
Tehnologie şi inovare - 59 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

lipsită de ceilalţi impurificatori ai apelor de suprafaţă. Are pe tot


parcursul anului un debit şi o temperatură relativ constante.
Exploatarea ei presupune însă cheltuieli mai mari, atât ca
investiţii pentru săparea de puţuri sau sonde prevăzute cu pompe pentru
aducerea apei la suprafaţă, cât şi de exploatare, concretizate, în special,
prin energia consumată pentru pomparea apei. Aceste cheltuieli sunt
ceva mai mari decât cele implicate de tratarea apelor de suprafaţă, ca
urmare costul de obţinere a apei freatice este mai mare.
Pentru România, s-ar putea pune în viitor problema prelucrării
unor ape freatice sălcii (cu un conţinut mult mai mic de săruri decât apa
marină) din subsolul Dobrogei.

Ape marine

Se găsesc în cantităţi uriaşe în raport cu necesităţile de apă dar


conţin o încărcare extrem de mare în săruri minerale (în special cloruri
de sodiu şi de magneziu). Pentru a fi utilizată, sărurile conţinute trebuie
eliminate, ceea ce presupune cheltuieli extrem de mari, cel puţin de
câteva sute, sau chiar mii de ori mai mari decât cele necesitate de tratarea
apelor dulci. În prezent, apa marină nu prezintă interes practic ca sursă
de apă, decât în zonele geografice unde sursele de apă dulce sunt total
insuficiente. Aceste zone trebuie să fie, în acelaşi timp, suficient de
puternice pe plan economic pentru a-şi putea permite costurile de
desalinizare. Se întâlnesc astfel de instalaţii în emiratele din Golful
Persic, Israel, câteva state din sudul S.U.A.

Practic, în cazul ţării noastre (ca şi a majorităţii ţărilor lumii)


prezintă interes doar apele dulci de suprafaţă şi apele freatice. Ponderea
cu care apele freatice contribuie la acoperirea necesarului de apă se
situează în jurul valorii de 10-20%, restul revenind apelor de suprafaţă.

Din punct de vedere al tipurilor de apă solicitate, distingem:


- apă industrială;
- apă potabilă;
- apă dedurizată;
- apă deionizată.

Apa industrială

Este apa cel mai puţin tratată, singura condiţie fiind aceea de a fi
limpede.
Este utilizată în procese de răcire, spălare, transport al unor
materiale solide în suspensie. Nu este sterilizată şi ca urmare nu este
Tehnologie şi inovare - 60 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

potabilă. De aceea, în industrie, robinetele de apă industrială trebuie


semnalizate distinct pentru a nu exista riscul ca apa respectivă să se bea.

Apa potabilă

Este apă limpede şi sterilă, în sensul că bacteriile patogene au fost


eliminate. Conţine toate sărurile existente iniţial în apă, săruri care nu
numai ca nu deranjează ci, din contră, dau apei un gust plăcut.

Apa dedurizată

Este apă industrială din care s-au eliminat ionii de calciu şi de


magneziu, aceştia fiind înlocuiţi cu ioni de sodiu.
Conţinutul cumulat de ioni de calciu şi magneziu din apă
reprezintă duritatea apei şi se măsoară în unităţi de duritate, numite
grade de duritate.
Un grad de duritate corespunde la 10 mg CaO/l apă şi respectiv
7,15 mg MgO/l apă.
Ca regulă generală, apele cu o duritate mai mică de 5-6 grade sunt
considerate „moi”, cele între 6-15 grade sunt „normale”, iar cele cu peste
15 grade sunt „dure”. Apa dură, prin fierbere, depune „piatră”, ceea ce
explică imposibilitatea folosirii ei în industria energetică, la obţinerea
aburului.
Pe de altă parte numeroase substanţe chimice precipită în prezenţa
ionilor de calciu sau magneziu, ca urmare apa dură nu poate fi utilizată
în contact cu asemenea substanţe (săpun, coloranţi textili, agenţi de
flotaţie etc.).
Duritatea apei se elimină prin îndepărtarea din apă a ionilor de
calciu şi magneziu, fie prin precipitare (procedeul var-sodă, foarte ieftin
şi destul de eficient), fie cu ajutorul schimbătorilor de ioni, procedeu
foarte utilizat şi mai eficient decât cel anterior.

Apa deionizată

Este apa din care s-au eliminat toate sărurile, nu numai ionii de
calciu şi de magneziu. Se foloseşte în industria farmaceutică, electronică,
la acumulatori electrici, punctual în mai multe ramuri industriale.
Înainte, acest tip de apă era cunoscut sub numele de „apă
distilată”. Metoda distilării este o metodă foarte scumpă (consumuri
mari de energie) şi de aceea a fost înlocuită cu deionizarea. Aceasta se
realizează chimic cu ajutorul unor coloane de schimbări de ioni.

Tehnologie şi inovare - 61 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

2.1.3 Tratarea apelor de suprafaţă

Tratarea apelor de suprafaţă are ca scop îndepărtarea componenţilor


minerali şi organici aflaţi în suspensie, a gazelor dizolvate şi a
microorganismelor.
Procesul tehnologic de obţinere a apei potabile din apa de suprafaţă
decurge în mai multe faze, fig. 2.1 .

Apă de suprafaţă

SEDIMENTARE suspensii grosiere

FILTRARE suspensii fine

ADSORPŢIE
săruri de Fe sau Al suspensii coloidale
(FLOCULARE)

Apă limpede (utilizată ca apă


industrială)

gaze urât mirositoare


abur DEGAZARE
(H2S, CO2)

Cl2, F2, O3, U.V. STERILIZARE bacterii patogene

Apă potabilă
Fig. 2.1 Fluxul tehnologic de obţinere a apei potabile

Sedimentarea se face în bazine mari, în care apa circulă lent (0,5


m/minut) şi liniştit, fără turbulenţe. Suspensiile grosiere cad la fundul
bazinului, de unde sunt adunate după anumite intervale de timp. Teoretic
s-ar putea realiza astfel depunerea tuturor suspensiilor insolubile, dar ar
dura prea mult şi implicit, ar fi nevoie de bazine prea mari de
Tehnologie şi inovare - 62 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

sedimentare.

Filtrarea se face utilizând filtre umplute cu pietriş şi nisip de


diferite dimensiuni. Pe măsură ce apa străbate diferitele straturi, care au
pori din ce în ce mai mici, impurităţile în suspensie vor fi reţinute.
La un moment dat filtru se încarcă cu suspensii. În plus, apa
începe să-şi facă în nisipul fin canale preferenţiale ceea ce permite
impurităţilor să „scape”. De aceea, după o anumită perioadă de timp
alimentarea filtrului se opreşte şi el este spălat, trimiţând un jet puternic
de apă de jos în sus. În felul acesta toate impurităţile reţinute sunt scoase
afară şi, în plus, straturile sunt afânate şi omogenizate. Staţia de tratare
este dotată cu mai multe filtre decât este necesar la un moment dat pentru
a se putea spăla, pe rând, câte un filtru.

Coagularea se realizează cu agenţi floculanţi, substanţe chimice


care introduse în apă formează precipitate gelatinoase, cu o mare putere
de absorbţie, ce înglobează suspensiile foarte fine şi în special pe cele
coloidale (care nu pot fi reţinute, prin definiţie, de către filtre). Agenţii
floculanţi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, determinate de
criterii tehnice şi economice, cum ar fi: să fie uşor de transportat,
depozitat şi manipulat, să nu fie toxici, să nu afecteze gustul, mirosul sau
culoarea apei etc. Între agenţii coagulanţi cei mai utilizaţi se numără
sărurile de Fe şi Al, care în prezenţa carbonaţilor acizi din apă formează
hidroxizi insolubili, care îndeplinesc toate condiţiile impuse.
Uneori (de regulă în timpul verii) se aplică şi o fază de degazare a
apei, urmărind eliminarea hidrogenului sulfurat, apărut în urma
descompunerii diverselor substanţe organice, gaz care conferă apei un
miros şi gust neplăcut.

Degazarea se realizează folosind proprietatea gazelor de a-şi


reduce solubilitatea odată cu ridicarea temperaturii soluţiei. Prin injectare
de abur supraîncălzit în apă, se realizează o încălzire bruscă, locală, a
apei, ceea ce determină insolubilizarea şi degajarea gazelor dizolvate.

Sterilizarea se face în scopul eliminării agenţilor patogeni,


purtători de boli. Se realizează cu agenţi fizici (raze ultraviolete) sau
chimici (clorul, fluorul şi ozonul).

Tehnologie şi inovare - 63 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

O comparaţie tehnico-economică între agenţii de sterilizare este


prezentată în tabelul 2.1
Tabelul 2.1
Prezentarea comparativă a agenţilor de sterilizare a apei
Agentul Avantaje Dezavantaje
Clor Este ieftin şi comod de utilizat Dacă nu este dozat foarte corect d
gust neplăcut apei (prin suprado
ceea ce se preferă, mai ales
riscului unei sterilizări incomplet
cauza subdozării
Fluor Este foarte activ, în concentraţii Instalaţia de obţinere a fluorului
mici. Se pare că apa cu fluor foarte scumpă şi dificil de exploa
împiedică formarea cariilor dentare întreţinut
Ozon Se obţine uşor şi este destul de Este încă mai scump decât clorul, d
ieftin. Dă un gust mai bun apei (prin perspectivă va deveni probabil ag
oxigenarea ei) preferat de sterilizare
Ultra violete Nu introduce în apă nici un fel de Dezinfectează doar cantităţi mici de
substanţă străină cu consumuri energetice mari. Se a
local în spitale fabrici de medicam
etc.

2.1.4 Epurarea apelor uzate

Apa utilizată, fie în scopuri casnice, fie industriale, se regăseşte cel


mai adesea „la canal” ca apă murdară, adică apă ce conţine diverse
impurităţi.
Epurarea atentă a apei, înainte de deversarea ei într-un emisar
(cursul de apă care o preia) este impusă de următoarele motive:

- apele reziduale industriale conţin o serie de substanţe, mai mult


sau mai puţin toxice, cum ar fi: metale grele, fenoli, detergenţi,
pesticide etc.;

- dacă în apă apar mai mulţi impurificatori împreună, toxicitatea


creşte uneori foarte puternic (efect de sinergie). Nimeni nu
cunoaşte la ora actuală toate cantităţile posibile de impurificatori
şi, cu atât mai puţin, sinergiile ce pot apărea;

- apa are o capacitate notabilă de autoepurare, numeroase din


microorganismele microplanctonului trăind tocmai pe seama
degradării oxidative a substanţelor organice existente în apă. Dar
nu toate substanţele sunt „biodegradabile”. Pe de altă parte, există
un prag peste care autoepurarea nu mai funcţionează. Totodată, în
apropiere de acest prag consumul de oxigen din apă necesar
proceselor oxidative devine mai mare decât oxigenul dizolvat. Şi,
Tehnologie şi inovare - 64 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

ca urmare, tot ceea ce este viu în apă, moare sufocat, cu excepţia


unor alge albastre cu metabolism anaerob, care se dezvoltă foarte
mult. Gradul de impurificare cu substanţe biodegradabile se
exprimă cu ajutorul unui indice, care se poate măsura uşor într-un
laborator specializat, CBO5. (Consumul Biochimic de Oxigen timp
de 5 zile). Apa este mai curată pe măsură ce valoarea indicelui
CBO5 este mai mică;

- autoepurarea, chiar atunci când are loc, este un proces lent. Cum
utilizatorii de apă sunt din ce în ce mai deşi de-a lungul unei ape,
cea mai mare parte a epurării trebuie făcută înainte ca apa uzată să
ajungă în emisar. Ca urmare, apa uzată va trebui să fie epurată,
urmând ca apoi, fie să o reutilizăm, fie să o eliminăm în emisar
sub o formă nenocivă, acţiune care se dovedeşte a fi, în practică,
deosebit de dificilă şi de scumpă.

În general, tehnologiile de epurare fac apel la metode fizice


pentru eliminarea suspensiilor şi a emulsiilor, la metode chimice pentru
scoaterea din sistem a impurificatorilor minerali (ionii metalelor grele),
la metode fizico-chimice (adsorbţie, electroliză, osmoză inversă,
separare în câmp magnetic) şi biologice (transformarea în nămoluri sau
în gaz metan cu ajutorul unor bacterii specializate).

Biogazul este un amestec gazos care conţine 60-70% gaz metan, 25-30%
bioxid de carbon şi cantităţi mici (sub 5%) de oxid de carbon, azot, hidrogen sulfurat
şi hidrocarburi superioare. Biogazul are o putere calorică de 25 – 27 MJ/m3 (faţă de
35 MJ/m3 câte are gazul metan pur). Procesul de fermentaţie al materialelor
organice, care conduce la biogaz este exoterm ceea ce face ca producţia să aibă loc
indiferent de anotimp.

Costul unei staţii de epurare a apelor orăşeneşti este destul de


mare. Astfel, o staţie ce poate prelucra 4000 m3 ape uzate/zi
(corespunzător unui oraş cu cca 30000 locuitori) presupune o investiţie
de 600000 $. O asemenea staţie produce circa 200 m3 biogaz/zi, ceea ce
ar ajunge la circa 70-80 de apartamente. Rezultă că biogazul produs
permite valorificarea nămolului, dar nici pe departe nu acoperă
cheltuielile de exploatare ale unei asemenea staţii.

Tehnologie şi inovare - 65 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

În figura 2.2, se prezintă schema fluxului tehnologic pentru o staţie


orăşenească de epurare a apelor uzate menajere.
Ape uzate

OMOGENIZARE

var NEUTRALIZARE

REŢINERE GRĂSIMI grăsimi (merg la săpun


după sterilizare)

aer AERARE

DECANTARE nămol activ

Cl2 FILTRARE FERMENTAŢIE


CLORINARE ANAEROBĂ

Apă epurată
Biogaz FERMENTAŢIE
(combustibil) AEROBICĂ

Îngrăşământ
agricol

Fig. 2.2 Schema de flux a unei staţii de epurare a apelor orăşeneşti

2.1.5 Indicatori tehnico-economici specifici

Utilizarea apei poate fi descrisă prin indicatorii tehnico-economici


uzuali, consumuri specifice, randament, indicatori de calitate. Există însă
o sumă de indicatori specifici legaţi de problema gospodăririi raţionale
a apei în industrie şi nu numai.
Tehnologie şi inovare - 66 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Un consumator poate utiliza apa în trei moduri:


- deschis;
- închis;
- mixt.

În modul deschis, consumatorul ia apa din sursă, o utilizează, o


epurează apoi o returnează în mediu, mai puţin pierderile. În unele ţări,
pentru a exista certitudinea că apa returnată este realmente epurată s-a
introdus obligaţia ca apa să fie deversată în emisar într-un punct situat în
amonte faţă de punctul de priză.

În modul închis, consumatorul recirculă întreaga cantitate de apă


pe care o utilizează. În acest caz el nu va lua de la sursă decât atâta apă
cât să completeze pierderile.

În modul mixt, o parte din apa utilizată este recirculată, iar o altă
parte este returnată în emisar.
Sub aspectul indicatorilor tehnico-economici specifici, distingem:
- necesarul de apă;
- consumul de apă;
- gradul de recirculare;
- pierderile de apă.

Necesarul de apă este cantitatea de apă necesară pentru ca


procesul de producţie să se desfăşoare în condiţii bune. Necesarul de
apă se măsoară la introducerea în uzină.
Se defineşte un necesar specific, care este necesarul de apă
raportat la producţia întreprinderii.

Consumul de apă este cantitatea de apă care se preia de la sursă.


În cazul sistemelor deschise, consumul este egal cu necesarul plus
pierderile şi apa înglobată în produse.
La sistemele în circuit închis, consumul va fi egal doar cu
pierderile de apă din diverse etape ale procesului de producţie, la care se
adaugă apa din produse.

Gradul de recirculare este raportul între cantitatea de apă


recirculată şi necesarul de apă.

Pierderile de apă reprezintă cantităţile de apă care se pierd pe


parcursul procesului tehnologic, de la priza de apă până la deversarea
în emisar.
Între aceşti indicatori există relaţia:
consum = necesar (1 - grad recirculare) + pierderi
Tehnologie şi inovare - 67 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

2.2 Elemente de energetică industrială

Energetica este disciplina care se ocupă cu studiul descoperirii,


inventarierii şi exploatării surselor de energie, cu producerea,
transportul, distribuţia şi utilizarea diferitelor forme de energie într-un
mod cât mai raţional.

2.2.1 Forme şi surse de energie

A. Forme de energie

Energia se prezintă sub o multitudine de forme care pot trece una


în alta.
Pentru a fi utilizată, energia primară, existentă în purtătorii de
energie naturali, trebuie prelucrată din sursă şi transformată, cu un
randament cât mai ridicat, în forme de energie secundară.

Formele de energie primară utilizate sunt:


- energia chimică;
- energia nucleară;
- energia luminoasă a soarelui;
- energia mecanică (hidraulică, eoliană, a mareelor).

Formele secundare de energie, numite şi forme transformate,


pentru că rezultă din transformarea formelor primare de energie, sunt:
- energia termică;
- energia mecanică;
- energia electrică.

Energia chimică se datorează elementului chimic carbon, care se


găseşte ca atare în cărbunii fosili sau legat cu H2 sub formă de
hidrocarburi gazoase (gaze naturale) şi hidrocarburi lichide (ţiţei).
Prin reacţia de oxidare a carbonului cu oxigenul din aer, energia
chimică se transformă în energie termică, reacţia de combustie fiind
exotermă.

Energia nucleară este energia care constă în interacţiunile dintre


diferitele particule elementare care alcătuiesc nucleele atomilor. Ea
există în elementele radioactive din natură. Prin bombardarea nucleelor
acestor elemente cu neutroni liberi are loc fisiunea nucleară, reacţie
însoţită de degajarea unei cantităţi mari de energie; energia nucleară se
transformă în energie termică.

Tehnologie şi inovare - 68 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Energia luminoasă este materializată prin câmpuri


electromagnetice de anumite frecvenţe. O parte din energia luminoasă
poate fi înregistrată de om prin intermediul ochilor. Energia luminoasă
din alte domenii spectrale poate fi înregistrată şi eventual utilizată, cu
diferite dispozitive (celule foto-electrice). Adesea, în interacţiune cu
materia, se transformă, cu uşurinţă, în energie termică.

Energia hidraulică, cea eoliană şi a mareelor reprezintă formă


de energie mecanică.

Energia mecanică este energia pe care o posedă corpurile aflate


în mişcare. Se măsoară în kilojuli (kJ).

Energia termică este energia care determină mişcarea atomilor şi


a moleculelor din care sunt alcătuite corpurile. Este proporţională cu
temperatura (în o kelvin) corpului respectiv. Constanta de
proporţionalitate este căldura specifică a corpului. Se măsoară în kilojuli
(kJ).

Energia electrică constă în existenţa unui câmp electric care


poate determina apariţia unor curenţi electrici. Se măsoară în kilowatt-
oră (kWh);
1 kWh = 3600 kJ.

Trecerea energiei dintr-o formă în alta se face cu un randament


întotdeauna subunitar. În unele cazuri, cum ar fi transformarea energiei
chimice în energie termică, a energiei mecanice în energie termică,
randamentul poate tinde către 1 (adică 100%), printr-o proiectare atentă a
utilajelor în care are loc transformarea şi prin eliminarea pierderilor în
mediu. Însă în cazul transformării energiei termice în energie mecanică
(unul din cele mai frecvente cazuri, care se întâlneşte în toate tipurile de
motoare termice) se poate demonstra că randamentul este întotdeauna
mult mai mic decât unitatea, el fiind limitat superior de raportul dintre
temperatura sursei calde şi a sursei reci de căldură:
T1 -T2
η=
T1 (2.1)

în care: η este randamentul de transformare al energiei termice în energie


mecanică;
T1 – temperatura sursei calde (oK);
T2 – temperatura sursei reci (oK).

Ca urmare, aceeaşi cantitate de energie termică, conţinută într-o


masă din ce în ce mai mare de agent termic, având o temperatură din ce
Tehnologie şi inovare - 69 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

în ce mai apropiată de cea a mediului ambiant, ne va fi din ce în ce mai


puţin utilă în cazul unei transformări în energie mecanică. Fenomenul,
care are loc întotdeauna, poartă numele de „degradarea energiei
termice”.

B. Surse de energie primară

Energia se găseşte în natură sub diferite forme. Atunci când poate


fi preluată şi valorificată, este o sursă de energie primară.

După forma în care energia primară este accesibilă, se disting:


- combustibili fosili;
- combustibili nucleari;
- energie hidraulică;
- energie solară;
- energie eoliană;
- energia valurilor şi a mareelor;
- energie geotermică;
- energia biomasei.

Combustibilii fosili sunt o formă de energie chimică uşor


transformabilă în energie termică (prin ardere).
Combustibilii sunt caracterizaţi prin „puterea calorifică” definită
ca fiind cantitatea de căldură ce se degajă la arderea unei unităţi (de
masă sau volum) de combustibil.
Principalii combustibili fosili sunt:
- cărbunele;
- petrolul;
- gazele naturale.

Cărbunele prezintă următoarele avantaje:


- se găseşte în cantităţi foarte mari, suficiente pentru a acoperi
cerinţele de energie ale economiei mondiale pentru câteva sute de
ani;
- zăcămintele de cărbuni sunt repartizate relativ uniform în subsolul
întregii planete.

Principalele dezavantaje sunt:


- extracţia scumpă şi presupune un volum mare de manoperă;
- transportul spre beneficiari este scump;
- putere calorifică mai mică decât a hidrocarburilor lichide;
- arderea cărbunelui necesită instalaţii mai scumpe;
- are cenuşă, deci necesită instalaţie pentru evacuarea şi răcirea
cenuşii;
Tehnologie şi inovare - 70 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

- gazele de ardere conţin sulf (element puternic poluant), ca urmare


trebuie epurate;
- desulfurarea gazelor de ardere se face cu cheltuieli mari.

Petrolul este combustibilul cel mai utilizat, deoarece:


- are putere calorifică foarte mare (42-50 MJ/l);
- instalaţii de ardere simple;
- transport şi depozitare uşor de realizat;
- sulful conţinut poate fi eliminat înainte de ardere.

Principalele dezavantaje sunt:


- rezervele de ţiţei sunt mult mai mici decât cele de cărbune (se pare
că vor fi epuizate peste câţiva zeci de ani);
- zăcămintele de ţiţei sunt plasate doar în câteva zone ale globului,
ca urmare multe ţări depind de import.

Gazele naturale prezintă următoarele avantaje:


- putere calorifică mare (30-35 MJ/Nm3), unde Nm3 semnifică: un
metru cub măsurat în condiţii normale;
- instalaţii de ardere simple.

Dintre dezavantaje se pot evidenţia:


- dificultăţi în transportare (în special peste mare) şi depozitare;
- nu se găsesc în cantităţi foarte mari;
- se pot valorifica mai avantajos pe cale petrochimică, decât prin
ardere.

Pentru exprimarea unitară a consumului de combustibil, indiferent


de natura lui, s-a introdus noţiunea de: combustibil convenţional, care
este un combustibil ipotetic cu o putere calorifică de 30 MJ/kg.

Combustibilii nucleari conţin energia sub formă de energie


nucleară, care poate fi pusă în libertate, sub formă de energie termică,
prin reacţia de fisiune (spargerea nucleelor grele, în particular uraniu şi
plutoniu) sau de fuziune (contopirea nucleelor foarte uşoare).
Puterea calorifică a combustibilului nuclear uzual (de fisiune) este
de zeci de mii de ori mai mare decât cea a produselor petroliere, însă
energia termică produsă nu poate fi utilizată direct ci transformată în
energie electrică.
Instalaţiile în care se folosesc combustibilii nucleari sunt
complicate şi foarte scumpe (necesită investiţii foarte mari).

Energia hidraulică, a căderilor de apă, este o formă de energie


mecanică, care se găseşte în permanenţă şi utilizarea ei nu costă nimic.
Apa este la fel de bună şi după ce a cedat o parte din energia sa.
Tehnologie şi inovare - 71 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Ca dezavantaje se pot evidenţia:


- investiţii iniţiale mari;
- energia hidraulică nu este transportabilă decât după ce a fost
transformată în energie electrică.

Energia solară, este o energie luminoasă, uşor de transformat în


energie termică şi ceva mai greu în energie electrică.
Avantaje: nu costă nimic.
Dezavantaje:
- investiţii foarte mari;
- cantitatea de energie pe unitatea de suprafaţă este mică şi
neregulată (alternantă zi/noapte, vară/iarnă, zile senine/zile
înnourate).

Energia eoliană este o energie de tip mecanic a maselor de aer


atmosferic în mişcare.
Avantaje: este gratuită.
Dezavantaje:
- instalaţiile de valorificare sunt scumpe şi cu o fiabilitate slabă;
- nu are o valoare constantă;
- poate fi exploatată numai în anumite zone geografice.

Energia valurilor şi mareelor este o energie mecanică, teoretic


utilizabilă. În practică exista o singură centrală electrică în Franţa, pe
fluviul Rance, şi mai multe proiecte de valorificare a valurilor.

Energia geotermică, energia termică a unor ape subterane, poate


avea o utilizare casnică, cu unele restricţii.

Energia biomasei este energia chimică înmagazinată în


combustibili ne-fosili (lemn, gaze combustibile rezultate din fermentaţia
reziduurilor organice).
Avantaje: se regenerează repede.
Dezavantaje:
- putere calorifică mică;
- cantităţile existente sau care se pot produce sunt limitate.

După cantitatea disponibilă pe plan mondial, resursele de energie


primară sunt:
- epuizabile;
- inepuizabile.

Sursele epuizabile sunt cele care se află în natură în cantităţi


limitate şi care se consumă mai repede decât ritmul în care sunt produse
prin procese geologice (combustibilii fosili şi fisionabili).
Tehnologie şi inovare - 72 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Sursele inepuizabile sunt cele care nu se consumă sau care se


reproduc mai repede decât se consumă (căderile de apă, energia solară,
eoliană, geotermică, biomasa).

După disponibilitatea tehnologiilor de valorificare, se remarcă:


- surse convenţionale;
- surse neconvenţionale.

Sursele convenţionale sunt acelea pentru care, la ora actuală


dispunem de tehnologii de valorificare bine puse la punct şi economic
avantajoase (combustibilii fosili, nucleari şi energia hidraulică).

Sursele neconvenţionale sunt cele pentru care tehnologiile de


valorificare sunt încă în stadiul experimental sau pentru care costurile de
producere a energiei utile sunt considerabil mai mari decât cele din
sursele convenţionale (energia solară, eoliană, geotermică, a valurilor,
fisiunea nucleară).

Se remarcă faptul că sursele convenţionale sunt cele epuizabile, cu


excepţia energiei hidraulice. Cum însă energia hidraulică este total
insuficientă (maxim 20% din necesarul actual de energie) atenţia
cercetătorilor s-a îndreptat spre sursele neconvenţionale, în vederea
găsirii unor tehnologii care să le facă, sub aspect economic, competitive.

Formele de energie cele mai solicitate de economie sunt:


- energia termică (70-75% din totalul consumului naţional),
utilizată în metalurgie, industria materială de construcţii, industria
chimică, încălzirea locuinţelor, la prepararea apei calde etc.;
- energia mecanică (20-25% din totalul consumului), utilizată în
industria prelucrătoare, transporturi etc.;
- energia luminoasă, utilizată la iluminatul industrial, local şi cel
casnic;
- energia electrică, ca atare, este puţin utilizată (sub 1%) în unele
procese din industria chimică şi metalurgică, în telecomunicaţii,
electronică şi prelucrarea informaţiei. Deoarece este o formă de
energie uşor de transportat şi de transformat cu randamente bune,
în oricare altă formă de energie, energia electrică a devenit forma
intermediară de energie cea mai utilizată în economie
contemporană.

2.2.2 Lanţuri de transformări energetice

Tehnologie şi inovare - 73 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Orice formă de energie se poate


transforma, mai uşor sau mai greu, în altă
formă de energie, parcurgându-se o
Energie chimică succesiune de „paşi” de transformare care
(combustibili fosili) poartă denumirea de lanţ de transformări
energetice.
În industria energetică, cel mai
1- ARDERE utilizat lanţ de transformare este cel care
pleacă de la combustibili fosili, trece prin
energie electrică şi sfârşeşte ca energie
Energie termică utilă, fig. 2.3
(gaze de ardere) Fiecare transformare este afectată de
un randament subunitar, randamentul total
(rezultat prin înmulţirea randamentelor
2- SCHIMB DE intermediare) este cu atât mai mic cu cât
CĂLDURĂ lanţul este mai lung. De aceea se fac
încercări de a scurta lanţul de transformări.
De exemplu, de la pasul (1) se poate
Energie mecanică ajunge direct la pasul (3) dacă se folosesc turbine
(abur sub presiune) cu gaze (se elimină generatorul de abur), care însă
sunt scumpe.
Înlocuirea combustibililor clasici cu uraniu
se face la nivelul (1), folosirea energiei hidraulice
3- DESTINDERE pleacă de la pasul (3), energia solară se poate
valorifica fie direct, transformând-o prin
intermediul fotocelulelor în energie electrică (dar
Energie electrică cu investiţii mari şi randamente mici) fie de la
pasul (2) utilizând-o pentru producerea aburului.

4- TRANSPORT
2.2.3 Producerea aburului tehnologic
prin arderea combustibililor
5- CONVERSIE
Generatorul de abur este, din punct
de vedere funcţional, un schimbător de
căldură. Schimbătoarele de căldură sunt
Energie utilă (mecanică, instalaţii destinate realizării unui transfer de
termică, luminoasă) căldură de la un agent termic cald la unul
rece.
Fig. 2.3 Lanţ de transformări energetice

Căldura, conţinută în gazele de ardere, se transmite apei, care în


primă fază se transformă în abur suprasaturat, iar acesta se
supraîncălzeşte, obţinându-se abur supraîncălzit, care se transportă la
centralele termoelectrice sau la alte instalaţii tehnologice.
Tehnologie şi inovare - 74 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Elementele constructive ale generatorului de abur sunt (fig. 2.4):


- focarul sau instalaţia de ardere a combustibilului;
- fierbătorul sau cazanul generator de abur;
- preîncălzitoarele pentru apa de alimentare şi pentru aerul necesar
combustiei;
- supraîncălzitorul pentru abur.

Fig. 2.4 Generatorul de abur: 1 – ţevi fierbătoare; 2,3 – cazane; 4 – supraîncălzitor;


5 – focar; 6 – arzător; 7 – preîncălzitor pentru apă; 8 – preîncălzitor pentru aer; 9 –
suflantă aer; 10 – suflantă gaze; 11 – pompă

În funcţionarea cazanului se disting două circuite:


- circuitul gazelor arse;
- circuitul apă-abur.

Gazele arse, rezultate în urma arderii combustibilului în focarul


(5), trec peste ţevile fierbătoare (1) şi cedează o parte din căldură apei, pe
care o transformă în abur suprasaturat. În continuare, gazele, care sunt
încă fierbinţi, trec prin preîncălzitorul de apă (7) unde întâlnesc apă rece
(provenită de la staţia de epurare şi dedurizare) şi o preîncălzesc. În
drumul lor spre coş, trec apoi prin preîncălzitorul de aer (8) şi
preîncălzesc aerul necesar arderii combustibilului în focarul (5), după
care părăsesc instalaţia cu o temperatură de 200-300 oC.

Circuitul apei începe în preîncălzitorul (7), unde trece din apă rece
în apă caldă, apoi prin ţevile fierbătoare (1) şi cazanele (2) şi (3) unde se
transformă în abur suprasaturat, la 100 oC. Acesta este trecut prin ţevile
supraîncălzitorului şi se transformă în abur supraîncălzit, care are o
temperatură de 560-580 oC şi o presiune de 160-170 atmosfere. Cu aceşti
parametri, aburul părăseşte generatorul de abur.

Tehnologie şi inovare - 75 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Generatorul de abur este caracterizat de o serie de indicatori


tehnico-economici specifici:

- randamentul brut, definit ca raport dintre energie preluată de


abur şi cea cedată de combustibil prin ardere; randamentul
variază între 80-85%, fiind determinat de natura combustibilului,
de modul de construcţie a focarului şi de mărimea suprafeţelor de
încălzire a preîncălzitoarelor (recuperatoare de căldură). Prin
folosirea pereţilor termoizolanţi şi a circulaţiei forţate a apei,
randamentul poate deveni de aproximativ 95%;

- randamentul net este raportul dintre energia preluată de abur şi


suma energiilor cedate de combustibil la ardere plus energia
consumată de instalaţiile anexe (pompe, suflante, aparate de
măsură, control, comandă etc.). Randamentul net este inferior
celui brut cu 2-5% la cazanele simple şi cu 7-8% la cele cu
circulaţie forţată;

- debitul specific de abur este cantitatea de abur obţinută pe


unitatea de suprafaţă de schimb de căldură şi unitatea de timp [kg
abur/m2 oră];

- constanta de inerţie termică este reprezentată de cantitatea de


energie termică ce trebuie transmisă cazanului rece pentru a-l
aduce în regim de lucru. De reţinut este faptul că, la următoarea
oprire a cazanului, energia respectivă se pierde în mediu. Rezultă
că, sub aspect economic, funcţionarea cazanului va fi optimă
atunci când el este oprit cât mai rar cu putinţă. Sub aspect
tehnologic, constanta de inerţie termică se traduce în timpul
necesar pentru ca un cazan să intre în regim, timp care creşte odată
cu capacitatea cazanului (12-14 ore pentru cazanele foarte mari de
1000 MW termici/oră).

2.2.4 Producerea energiei electrice în centralele termoelectrice pe


abur

La ora actuală, pe plan mondial (ca şi în România) cea mai mare


parte din energia electrică este obţinută în termocentrale pe abur, care
utilizează ca sursă de energie combustibili clasici.
În principiu, termocentrala funcţionează astfel: în generatorul de
abur se produce abur la temperatură şi presiune ridicată, care este trimis
la o turbină. Aici aburul cedează energia, rotind turbina care, la rândul
său, roteşte un generator de curent electric alternativ, producând energie
Tehnologie şi inovare - 76 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

electrică. Aceasta se expediază spre beneficiari. Aburul destins este


condensat (transformat în apă) iar condensatul se recirculă. Pierderile de
apă/abur apărute pe circuit sunt compensate cu apă dedurizată produsă
de o staţie anexă.
În figura 2.5 se prezintă schema de principiu a termocentralei cu
condensaţie.

Fig. 2.5 Termocentrala cu condensaţie: 1 – generator de abur; 2 –condensator; 3 –


turn de răcire; 4 – rezervor; 5 – pompe; T – turbină; G – generator electric

Un rol esenţial în funcţionarea circuitului termic, îl are pompa de


alimentare cu apă a generatorului de abur, care realizează presiunea
ridicată a fluidului motor între cazanul de abur şi turbină, traseu pe care
se pierde cantitatea de căldură „q” (cu cât presiunea este mai mare, cu
atât „q” este mai mic).
Circuitul termic, având ca agent motor fluidul apă-abur,
evoluează în circuit închis.
Fluidul primeşte în generator, prin arderea combustibilului,
cantitatea de căldură Q1. Apa de răcire din condensator extrage din
fluidul venit de la turbină cantitatea de căldură Q2.
În diferenţa dintre cantităţile de căldură Q1 şi Q2 rezidă
economicitatea funcţionării circuitului termic.

Bilanţul energetic al acestui circuit este:

Tehnologie şi inovare - 77 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Qi = Qu+Qp [Kcal],]

în care: Qi este cantitatea de căldură primită de fluid de la sursa caldă;


Qu - cantitatea de căldură disponibilă pentru a fi transformată în
lucru mecanic ΔL.

Qu = ΔL = Qi-Qp;

Qp - cantitatea de căldură piedută în circuitul termic;

Qp = Q2+q;

Randamentul, η, se calculează cu relaţia:

Qu Q1 − (Q2 + q) Q −q
η= = = 1− 2
Q1 Q1 Q1

Randamentul are valori mici, cuprinse între 25-30%, iar prin


introducerea termoficării interne poate ajunge până la 40%.
Valoarea mică a randamentului arată că pierderile de căldură sunt
mari, îndeosebi prin schimbarea stării de agregare a aburului în
condensator.
Pentru creşterea randamentului global se folosesc o serie de metode:
• ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului;
• introducerea termoficării interne;
• supraîncălzirea intermediară a aburului.

Termoficarea pleacă de la ideea utilizării căldurii Q2 în procese


industriale sau la încălzit. Centrala cu termoficare livrează
consumatorilor, atât energie electrică, cât şi termică, fig. 2.6
Turbinele se construiesc cu prize reglabile, care permit prelevarea aburilor
la presiunile de 8-12 atm., pentru nevoile industriei şi 1,5-2,5 atm.,
pentru termoficarea urbană. Cantitatea de căldură utilă, Qu, cuprinde
lucrul mecanic efectuat de turbină, ΔL1, (ΔL1 < ΔL) pentru producerea
curentului electric şi căldura cedată prin termoficare, Qt, consumatorilor
externi;
Qu = ΔL + Qt.

Energia pierdută este

Qp = q.

Bilanţul energetic este dat de relaţia:

Tehnologie şi inovare - 78 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Q1 = ΔL1 + Qt + q,

iar randamentul este:


Qu Q1 − q q
η= = = 1−
Q1 Q1 Q1 .

Fig. 2.6 Centrala termoelectrică cu termoficare

Randamentul energetic al acestor centrale este de 65-75%.

Utilizarea căldurii, care se eliberează din ciclu, în scopul satisfacerii


unor necesităţi ale centralei (termoficarea internă) sau ale unor
consumatori externi (termoficare externă) constituie procedeul cu
eficienţă maximă.
La noi, în toate centralele termoelectrice s-a introdus termoficarea
internă a ciclului, iar în cazul particular al C.E.T. este introdusă şi
termoficarea externă.
Producerea combinată a energiei electrice şi termice în C.E.T este
forma cea mai eficientă de economisire a energiei primare
(combustibilului) în centralele termoelectrice şi extinderea acestui ciclu
termic reprezintă o sarcină prioritară pentru industria energetică din ţara
noastră.

Consideraţii tehnico-economice

În vederea valorificării energetice a combustibililor solizi inferiori,


în special a cărbunilor bruni, a lignitului, şisturilor bituminoase şi turbei,
al căror transport la mare distanţă nu este economic, s-au dezvoltat
tehnicile transformărilor în energie electrică, în centrale termoelectrice de
condensaţie, şi transportul acesteia la distanţă. Menţinerea producerii de
energie electrică în centralele de condensaţie se explică prin posibilitatea
Tehnologie şi inovare - 79 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

utilizării avantajoase a unor resurse ieftine în zone lipsite de aglomerări


urbane. Deşi randamentul energetic este cel mai scăzut, cantitatea de
energie electrică obţinută este cea mai mare.
Centralele termoelectrice cu termoficare, ca şi cele cu prize şi
condensaţie, sunt amplasate în zone cu aglomerări urbane şi industriale
pentru satisfacerea concomitentă a necesarului de energie termică şi
electrică. Datorită necesităţii transportului la distanţă a combustibilului, se
folosesc combustibili cu putere calorică mare, pentru diminuarea
cheltuielilor de transport.
În funcţie de calitate, costul combustibilului reprezintă un procent
de 60-70% din costul KWh.
Pe o platformă industrială unde există un mare număr de instalaţii,
apar cereri de abur la parametrii extrem de diverşi, între cel la 1 atm. şi
100 oC până la cel la 180 atm. şi 560 oC. Sub aspect tehnologic şi
economic, a produce separat fiecare tip de abur ar fi o soluţie total
dezavantajoasă.
Profitând de faptul că în turbina prevăzută cu mai multe etaje a
unei termocentrale, fiecărui etaj îi corespunde un abur cu anumiţi
parametrii, precis cunoscuţi, a apărut ideea de a culege, pentru diverşi
beneficiari, abur din diferite etaje ale turbinei. Aburul este astfel produs
pentru toţi beneficiarii într-o singură instalaţie (cazanul generator al
centralei) la parametrii cei mai înalţi, iar diminuarea parametrilor până la
valorile solicitate se face transformând excesul de energie al aburului în
electricitate (care e consumată, de regulă, tot pe platforma industrială –
solicitând astfel mai puţin producătorii externi de electricitate).
Avantajele formulei adoptate au făcut ca la ora actuală, practic, pe
toate marile platforme industriale, să fie amplasate asemenea centrale
cunoscute sub numele de centrale cu prize.

2.2.5 Producerea energiei electrice în centrale cu turbine pe gaze

Randamentul centralelor termoelectrice rămâne una din


problemele majore ale electroenergeticii. Am văzut că la centralele pe
abur, randamentul maxim ce poate fi teoretic atins, dacă n-ar exista
pierderi, este de circa 60-65%, pe seama temperaturii nu prea înalte a
aburului la intrarea în turbină. Dacă în locul aburului am folosi pentru
acţionarea turbinei direct gazele de ardere, care au temperaturi spre
1500-1800 °C la intrare şi cam 200 °C la ieşire, randamentul
termodinamic ar deveni (prin transformare în grade Kelvin)
η(g) = (2050 - 550) / 2050 = 75%
Valoarea este considerabil mai mare decât cea de la
termocentralele pe abur. In plus şi pierderile ar trebui să fie mai mici,
lanţul fiind mai scurt cu o treaptă (trecerea prin abur).
Eliminarea etapei de producere a aburului va reduce, de asemenea,
Tehnologie şi inovare - 80 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

considerabil constanta de inerţie termică a instalaţiei.

a) Centrale pe ciclu gaz

În figura 2.7 este prezentată schema de principiu a instalaţiei cu


turbine cu gaze în circuit închis.
Pentru obţinerea parametrilor nominali ai fluidului motor (aer,
He), presiunea de 27 atm. şi temperatura de 660-700°C, acesta este trecut
prin compresorul 4, apoi este preîncălzit în schimbătorul de căldură 1, pe
seama energiei termice reziduale a fluidului ieşit din turbină şi încălzit în
schimbătorul de căldură 2, pe seama căldurii înmagazinate în gazele arse
provenite de la camera de ardere.

Fig. 2.7 Centrala cu turbină cu gaze: 1,2 – schimbătoare de căldură; 3 – răcitor;


4 – compresor; M – motor; T – turbină cu gaze; CA – cameră de ardere

După destindere în turbina T, fluidul motor parcurge schimbătorul


de căldură recuperator 1 şi răcitorul 3, fiind recirculat în sistem. La
pornire, compresorul 4, turbina T şi generatorul electric sunt antrenate de
motorul M. După intrarea în regim de lucru, compresorul şi generatorul
sunt alimentate cu energie electrică de către turbină. Puterea unitară a
instalaţiei este de 220 MW. Centrala cu ciclu gaz, utilizată în special
pentru o funcţionare de vârf sau de rezervă, se construieşte în grupuri de
putere de până la 40-50MW.

Comparativ cu instalaţiile cu turbine cu abur, cele cu ciclu gaz


prezintă următoarele particularităţi:
• instalaţia este mai simplă şi spaţiul ocupat mai redus datorită
lipsei generatorului de abur şi a instalaţiilor anexe (staţie de
epurare, pompe), lipsei instalaţiilor de condensare şi a instalaţiilor
anexe. Aceasta implică investiţii specifice mai mici (75-80% din
cele ale centralelor cu turbine cu abur cu parametrii superiori) şi
cheltuieli mici de regie.
• consumul de apă este de numai 25-35% din consumul
centralelor cu turbine cu abur, fapt pentru care centralele cu ciclu
Tehnologie şi inovare - 81 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

gaz sunt indicate în locurile lipsite de apă;


• au un consum specific de combustibil relativ scăzut, circa
0,152Kgc.c./KWh, la 2000 ore de utilizare anuală;
• au posibilitatea utilizării gazelor de furnal, a gazelor
rezultate din gazeificarea cărbunilor în subteran;
• au elasticitate mare în funcţionare urmărind foarte bine
sarcina având un demaraj rapid (în 5-10min trece din starea de
repaus în sarcină normală);
• au randament bun, chiar la sarcini parţiale.

b) Centrale cu ciclu mixt abur-gaz

O formulă interesantă din punct de vedere economic şi tehnologic


constă în a cupla o centrală pe gaze la o centrală „clasică” pe abur,
gazele de ardere care produc aburul acţionând în drumul lor şi o turbină
de gaz, legată la un generator situat în paralel cu cel al turbinei de abur.
Transformarea pe această cale a energiei combustibilului în energie
electrică poartă numele de „ciclu combinat (sau mixt) abur-gaz”.
În practică, ciclul abur-gaz se poate realiza în două variante, după
cum turbina de gaz este plasată înainte sau după generatorul de abur.
Dacă turbina este plasată înaintea generatorului de abur, construcţia
acestuia nu trebuie modificată. Randamentul unei asemenea centrale ,
faţă de o centrală echivalentă pe ciclu abur este mai mare cu 2...4%.
Dacă plasăm turbina după generatorul de abur, atunci construcţia
acestuia trebuie modificată, în sensul că la ieşirea din zona în care se
produce vaporizarea apei, gazele de ardere trebuie să se găsească la
presiune, pentru a putea acţiona apoi palele turbinei de gaze. Costul unei
asemenea centrale este ceva mai ridicat datorită modificărilor menţionate,
în schimb şi randamentul creşte cu până la 6%.
În acest caz, turbina cu abur este înlocuită cu o turbină acţionată cu
gaze de ardere, care au temperaturi cuprinse între 1550-1800°C la intrare
şi circa 200°C la ieşirea de pe turbină.
Randamentul ajunge la 75%, lanţul transformărilor energetice
fiind mai scurt etc.
Sunt recomandate pentru zona de vârf a cerinţei energie electrică
sau ca „centrală de avarie” deoarece intră mai repede în funcţie, iar lipsa
consumului de apă le recomandă pentru zonele secetoase.

2.2.6 Producerea energiei electrice în centrale nucleare

Tehnologie şi inovare - 82 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Baza teoretică a energeticii nucleare

La baza producerii curentului electric stă fisiunea nucleară.


Nucleele izotopilor grei fisionabili au numărul de masă, A, mai
mare decât 230 şi prezintă fenomenul natural de instabilitate manifestat
prin apariţia proprietăţilor radioactive.
Masa atomilor este concentrată în nucleu, care este format din Z
protoni şi N=A-Z neutroni. Numărul neutronilor este variabili ceea ce
explică existenţa izotopilor.
Diferenţa care se constată între valorile maselor nucleare calculate
şi cele determinate experimental se numeşte defect de masă şi
corespunde energiei necesare desfacerii nucleului în Z protoni şi N
neutroni. Această energie caracterizează stabilitatea nucleelor şi poate fi
eliberată în timpul reacţiilor de fisiune. Se exprimă în unităţi de masă sau
în megavolţi (MV).
Energia proceselor nucleare este de cca un milion de ori mai mare
decât energia care intervine în reacţiile chimice obişnuite.
Principala materie primă folosită în reacţiile de fisiune nucleară
este uraniul natural, care conţine în structura sa 0,712% din izotopul
U235, ceea ce îl face utilizabil în reactoare, direct sau îmbogăţit cu 3%.
Resursa energetică deţinută de uraniul natural este pusă în valoare
complet numai atunci când izotopul U238, care reprezintă 99,282% din
masa lui, va fi transformat la scară industrială în Pu239, care este
fisionabil.
Prin fisionarea unui kg de uraniu se obţine o energie echivalentă
cu energia obţinută prin arderea a 2,5 tone cărbune sau a 13,7 barili
petrol.
În stadiul actual, materialele fisionabile sunt: U233, U235 şi Pu239.
Materialele fertile Th232 şi U238 prin captare de neutroni pot fi
transformate în materialele fisionabile U233 şi Pu239.
Reacţiile de fisiune se produce prin bombardarea cu neutroni a
nucleelor izotopilor grei fisionabili. Prin fisionare, fiecare nucleu se
scindează în două fragmente, cu punerea în libertate a unei cantităţi
uriaşe de energie calorică şi a 2-3 neutroni liberi. Aceşti neutroni
întâlnesc alte nuclee, producând scindarea acestora. Se ajunge în final la
o reacţie în lanţ, care se desfăşoară cu viteze foarte mari. Reacţia de
fisiune este însoţită de dezintegrări radioactive (emisie de radiaţii α, β,
γ), deoarece produşii de reacţie nu sunt stabili.
Odată cu creşterea numărului de nuclee fisionabile din vecinătate,
creşte şi probabilitatea ca neutronii rezultaţi din reacţia de fisiune să
întâlnească şi alte nuclee. În cazul în care masa materialului fisionabil
este prea mare, procesul devine exploziv (cazul Cernobîl), dacă masa
este prea mică neutronii se pierd şi reacţia încetează. Masa de
combustibil nuclear care asigură desfăşurarea continuă a reacţiei de
Tehnologie şi inovare - 83 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

fisiune, cu viteză constantă, se numeşte masă critică.


Neutronii rezultaţi din reacţia de fisiune au viteze foarte mari. Ei
se numesc neutroni rapizi. Probabilitatea de a întâlni alte nuclee este cu
atât mai mare, cu cât, viteza neutronilor este mai mică. Ei se transformă
în neutroni termici (sau lenţi). Frânarea neutronilor se realizează cu
materiale numite moderatori (apă, apă grea, beriliu, grafit). Moderatorii
pot forma cu combustibilul nuclear un sistem omogen (emulsie,
suspensie) sau un sistem eterogen (bare de combustibil nuclear integrate
în moderator).
O mărime statistică importantă în procesul de dezintegrare este
timpul de înjumătăţire, care reprezintă timpul după care, se dezintegrează
jumătate din nucleele iniţiale.
Energia degajată în procesul de fisiune se prezintă sub forma:
- energiei cinetice a neutronilor rapizi (5MV);
- energiei cinetice a fragmentelor de fisiune (165 MV);
- energiei radiaţiilor γ (6MV);
- energiei radiaţiilor β (7MV).
Totalul energiei degajate, în urma unei reacţii de fisiune, este de
circa 200MeV.

Centrale nuclearo-electrice de fisiune.

Energia nucleară este valorificată în scopuri tehnologice, prin


intermediul reacţiilor de fisiune, în reactoare nucleare.
Cele prezentate mai sus ne permit să înţelegem modul de
funcţionare a unui reactor nuclear cu neutroni termici. El conţine mai
multe bare cu uraniu. Uraniul din fiecare asemenea bară corespunde unei
mase subcritice, dar uraniul adunat din toate barele alcătuieşte o masă
supra-critică. Uraniul se găseşte, cel mai adesea, sub forma unor pastile
de oxid de uraniu, introdus în teci metalice de zircalloy (un aliaj pe bază
de zirconiu). Între barele de uraniu se introduce moderatorul şi de
asemenea, o serie de ecrane absorbante de neutroni (alcătuite, de regulă,
din cadmiu). Poziţia acestor bare este reglată de către un dispozitiv
electronic de control astfel încât neutronii, care sunt lăsaţi să circule de la
o bară de uraniu la alta, corespund exact unei mase critice. Tot ansamblul
este plasat într-un fluid (apă, apă grea, sodiu metalic, CO2), care preia
căldura degajată în reacţia de fisiune şi o cedează aburului, într-un
generator plasat în apropierea reactorului. Reactorul este înconjurat de
un baraj gros împotriva radiaţiilor, în fig. 2.8.

Tehnologie şi inovare - 84 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Fig. 2.8. Centrala nucleară: 1 – Inima reactorului. 2 – Bare de uraniu (în teci de
zircalloy). 3 – Ecrane de reglaj. 4 – Dispozitiv automatizat de control. 5 – Generator
de abur energetic. 6 – Pompe de recirculare a agentului termic primar. 7 – Blindaj
anti-radiaţie. 8 – Componente ale unei centrale termoelectrice clasice

Pe schema descrisă mai sus se pot construi de fapt mai multe tipuri
de reactoare nucleare, care ridică, fiecare, unele probleme specifice. Aşa
cum am arătat, materialul fisionabil U235 se găseşte în proporţie de 0,7%
în uraniul natural.
Se pot construi reactoare care să folosească drept material
fisionabil acest uraniu natural dar, datorită concentraţiei mici a
izotopului activ, masa critică este mare, implicit volumul reactorului
este mare. Ca moderator şi agent de transfer termic, se foloseşte, în
acest caz, apă grea, material care se poate obţine din apa obişnuită prin
procedee scumpe, dar accesibile. Ele prezintă un dezavantaj foarte
important, anume acela că investiţia iniţială este mare. În schimb au
avantajul de a permite folosirea uraniului natural. În această categorie
intră reactoarele CANDU, ca cel de la Cernavodă.

Într-o altă variantă se foloseşte ca material fisionabil un uraniu


îmbogăţit până la 3% în U235 Volumul reactorului este mult mai mic, iar
ca moderator şi agent de transfer termic se foloseşte apa. Ca urmare,
reactorul este mult mai ieftin. În schimb, procesul tehnologic de obţinere
a uraniului îmbogăţit este foarte complex, astfel încât, numai ţările cu o
foarte mare putere economică îşi pot permite construirea unor asemenea
uzine. Pentru celelalte ţări adoptarea tehnologiei pe uraniu îmbogăţit
implică dependenţa de aceste câteva mari puteri producătoare.

Reactoarele cu apă sunt cunoscute sub indicativul PWR (in


engleză, reactor cu apă sub presiune). Asemenea reactoare sunt
construite sub licenţe din SUA, Franţa.

Tehnologie şi inovare - 85 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

O a treia variantă, mai puţin răspândită, este cea care foloseşte


uraniu îmbogăţit la circa 9%, grafit ca moderator şi He sau CO2 ca
agent de preluare a căldurii. Varianta, produsă în Anglia, este cunoscută
sub sigla HTGR (reactor cu gaz la temperatură înaltă).

Reactoarele ruseşti, ca cele de la Kozlodui şi Cernobîl folosesc de


asemenea, uraniu îmbogăţit, moderator de grafit şi apă ca agent de
preluare a căldurii.

În oricare din variantele prezentate, nu se valorifică decât izotopul


235
U În ultimii ani s-a pus însă la punct un nou tip de reactor nuclear,
care permite şi valorificarea U238 care reprezintă cea mai mare parte din
uraniu. Principial, el funcţionează astfel:
Dacă nu se moderează viteza neutronilor rezultaţi din reacţia de
fisiune, atunci aceştia, ciocnind un atom de U238 provoacă următoarea
reacţie nucleară:
U238 + n l = Pu239 + 2e-1
în urma căreia nucleul U238, care nu este fisionabil, este transformat în
nucleul Pu239, care este fisionabil, şi doi electroni. Astfel, la încheierea
unui ciclu, în reactor nu se mai găseşte U235, în schimb s-a format o
cantitate de Pu239 mai mare decât cea de U235 care s-a consumat, deci
reactorul a fabricat mai mult material fisionabil decât a utilizat, material
fisionabil ce poate fi folosit în următorul ciclu şi tot aşa până ce se
consumă toată cantitatea de U238 de la care plecăm. Acest tip de
reactoare se numesc, în baza celor arătate, reactoare reproducătoare
(breeder). Sunt caracterizate prin lipsa moderatorului şi preluarea
căldurii cu ajutorul sodiului topit, ca agent primar. Ele prezintă
avantajul că ridică randamentul utilizării uraniului, de la 0,7% spre 100%.
Tehnologia lor nu este încă definitiv pusă la punct, astfel încât
pentru deceniul nostru, reactoarele „clasice” sunt încă cele mai
avantajoase, din punct de vedere economic; s-ar putea ca în viitor,
reactoarele reproducătoare să aibă o pondere mai mare.

Consideraţii tehnico-economice

Se prezintă principalele avantaje şi dezavantaje pe care le au


centralele nuclearo-electrice în comparaţie cu termocentralele, din punct
de vedere tehnico-economic.

Avantaje:
- utilizează un tip nou de combustibil;
- datorită energiei foarte mari conţinută în combustibilul
nuclear,cantităţile de combustibil care se consumă sunt mici, deci
nu se mai pune problema amplasării centralei funcţie de poziţia
Tehnologie şi inovare - 86 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

zăcământului, aşa cum se pune la termocentrale;


- centralele nuclearo-electrice oferă şi posibilitatea producerii unor
izotopi radioactivi, foarte necesari în tehnică, medicină, cercetare
ştiinţifică;
- costul energiei electrice produse este mai mic decât al celei
produse pe combustibili clasici, cu până la 20-30%.

Dezavantaje:
- investiţia iniţială este foarte mare la o centrală nuclearo-electrică,
de circa zece ori mai mare decât la o termocentrală de putere
echivalentă;
- consumul de apă de răcire este şi el foarte ridicat, ceea ce impune
amplasarea C.N.E. lângă un curs de apă cu debit mare şi implică o
poluare termică marcată; dezavantajul poate fi convertit într-un
avantaj dacă se amplasează C.N.E. în imediata apropiere a unei
unităţi industriale mare consumatoare de energie termică şi
electrică;
- subprodusele rezultate din reactor (bare de uraniu epuizat, bare de
material absorbant, ş.a.) sunt puternic radioactive şi depozitarea lor
ridică probleme extrem de complexe, încă insuficient rezolvate pe
plan mondial.

Un alt dezavantaj l-ar putea reprezenta riscul de accident nuclear.


Prin proiectare, posibilitatea apariţiei unor asemenea accidente este
redusă la minim, dar în ultimii ani s-au înregistrat totuşi câteva accidente
majore, culminând cu cel de la Cernobîl. Principalul accident care poate
apărea constă în blocarea circulaţiei agentului termic primar, fie prin
spargerea conductelor ce leagă reactorul de generatorul de abur, ceea
ce s-a întâmplat în 1979 la centrala Three Mile Islands, SUA, fie prin
oprirea pompelor (6), aşa cum s-a procedat, printr-o eroare umană, la
Cernobîl. Oricum, căldura nu mai poate fi evacuată din reactor şi
temperatura creşte foarte mult, determinând descompunerea parţială a
fluidului de răcire şi formarea unor gaze sub presiune. Amestecul de
gaze este alcătuit, de regulă, din oxigen şi hidrogen, amestec puternic
exploziv. Dacă nu se intervine imediat prin coborârea până la refuz a
ecranelor şi implicit oprirea reacţiei de fisiune, (la Three Mile Island s-a
intervenit, la Cernobîl nu s-a mai apucat să se facă) temperatura continuă
să crească rapid şi tecile metalice ale barelor de uraniu se topesc, blocând
de acum mişcarea ecranelor. Reacţia nu mai poate fi controlată,
descompunerea agentului termic continuă şi vasul de presiune al
reactorului sfârşeşte prin a face explozie, expulzând toată încărcătura
radioactivă pe care o conţine. Pentru a nu permite poluarea radioactivă,
chiar şi în acest caz extrem, în ultimul timp reactoarele sunt prevăzute cu
un sistem suplimentar de securitate, o „anvelopă” sub forma unei
emisfere din beton, care acoperă toată instalaţia şi care poate prelua
Tehnologie şi inovare - 87 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

şocul exploziei. Toate reactoarele construite în ultimele decenii au aşa


ceva (dar cel de la Cernobîl nu avea; nici cele de la Kozlodui, Bulgaria,
de altfel). Reactoarele CANDU au o protecţie suplimentară. În caz de
avarie gravă, inima reactorului este inundată cu apă („uşoară”, adică
obişnuită). În asemenea condiţii, neutronii sunt frânaţi mai puţin şi
reactorul devine automat subcritic. Reacţia încetează de la sine în
asemenea condiţii, cu sau fără coborârea ecranelor de protecţie.

2.2.7 Producerea energiei electrice în centrale hidroelectrice

Centrale hidroelectrice

Hidrocentralele sunt instalaţiile în care energia potenţială şi


cinetică a căderii de apă, de la nivelul superior (amonte) la cel inferior
(aval), este transformată, cu ajutorul turbinelor cu apă, în energie
mecanică, iar aceasta în energie electrică.
Puterea furnizată la arborele turbinei hidraulice, Pt, se poate
calcula cu relaţia:
Pt = 9,81·Q·H·ηT,

în care: ηT – randamentul turbinei (ηT = 85-95%);


Q – debitul căderii de apă, [m3/s];
H – înălţimea de cădere a apei, [m].

Puterea electrică, Pc, debitată la bornele centralei, este:


100
Pe = Pt ⋅ηtR ⋅η g ⋅ ,
100 + CSI
în care: ηtr este randamentul transmisiei turbină – generator electric, ηtr =
1;
ηg – randamentul generatorului electric (ηg = 94-95%);
CSI – consumul serviciilor interne (CSI = 0,5÷1).
Din relaţii rezultă că puterea electrică a centralei este direct
proporţională cu debitul, înălţimea de cădere a apei şi randamentul
instalaţiei.
Debitul unui curs de apă este, variabil în timp şi depinde de bazinul
de recepţie, regimul ploilor, de condiţiile geologice şi climatologice.
Variaţia debitului unui curs de apă, în timpul unui an, se numeşte
regimul hidraulic al cursului de apă. Căderea unui curs de apă depinde de
configuraţia terenului.
În cadrul studiului tehnico-economic, ce precede proiectul de
execuţie al oricărei amenajări hidroenergetice, se stabilesc debitele
caracteristice pe timp de un an (Qmax, Qmed ,Qmin) pentru cursul de apă
folosit, condiţiile locale geografice, climaterice etc, în vederea realizării
Tehnologie şi inovare - 88 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

unor amenajări care să asigure debite mari şi constante în timpul


funcţionării agregatelor şi căderi de apă cât mai mari.

Debitul instalat, Qi, este întotdeauna superior debitului mediu,


Qmed.
Raportul, K = Qi/Qmed, se numeşte coeficient de suprainstalare şi
depinde de debitul maxim ce poate fi atins şi de rolul atribuit centralei în
sistemul energetic naţional (CHE Bicaz are K = 4, CHE Argeş are K = 5,
CHE Porţile de Fier K = 10).

În principiu, toate hidrocentralele sunt construite la fel. Pe râu se


amplasează un baraj care reţine apa, creând un lac de acumulare. Apa
din lac este dusă printr-o „conductă forţată” cu o înclinare foarte mare
la turbine, legate de generatoare de curent alternativ, după care revine în
albia râului, în aval de baraj, printr-un „canal de fugă”.
În practică se întâlnesc trei tipuri de centrale, care prezintă o serie
de particularităţi constructive şi de exploatare. Schemele celor trei tipuri
de centrale sunt prezentate în fig. 2.9.

Fig. 2.9 Scheme de principiu a hidrocentralelor: 1,1’ – cursul râului; 2 – baraj; 3 –


lac de acumulare; 4 – conductă forţată; 5 – turbină; 6 – generator de curent
alternativ; 7 – canal de fugă; 8 – conductă de aducţiune; 9 – turn de echilibru

La centralele pe râuri de munte, apa se preia din lacul format în


spatele barajului direct în conducta forţată, care coboară cu o pantă
mare, de la o înălţime mare, până la turbine, de unde este preluată de
canalul de fugă şi returnată în vechea albie.

Tehnologie şi inovare - 89 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

La centralele pe râuri medii, care au pante mai mici de curgere,


apa este preluată din lacul de acumulare printr-o conductă de aducţiune
şi dusă până într-un punct unde se poate asigura o înălţime mulţumitoare
de cădere a apei la o pantă suficient de pronunţată. Aici se află un „turn
de echilibru”, un rezervor în care este adusă apa şi care se află în regim
de vase comunicante cu lacul.
Pentru a valorifica deplin debitele mari din perioada funcţionării
centralei, în aval se construiesc mai multe centrale mici, care nu au lacuri
de acumulare proprii (centrale care ajung uneori se dubleze puterea
instalată, fără însă a dubla şi investiţia).
Caracteristic centralelor de pe fluvii este amplasarea grupurilor
turbină-generator chiar în corpul barajului întrucât, panta albiei fiind
foarte puţin pronunţată, diferenţa de nivel se obţine doar pe seama
înălţimii barajului.
Dacă în cazul centralelor pe râuri mici şi mijlocii întâlnim un
segment din fostul curs al râului care este sec, segment situat între baraj
şi ieşirea canalului de fugă, la barajele pe fluvii aşa ceva nu există. De
aceea, centralele de pe fluvii mai poartă şi numele de centrală-baraj.

Consideraţii tehnico economice

Comparaţia tehnico-economică între hidro- şi termocentrale


conduce la următoarele concluzii:
• hidrocentralele utilizează o materie primă inepuizabilă şi
care, ea ca atare, nu costă nimic;
• instalaţia aferentă centralei este mult mai simplă, deci şi
cheltuielile de exploatare şi de întreţinere sunt mai mici;
• producţia de energie nu este însoţită de efecte poluante
(ceea ce nu înseamnă că o hidrocentrală nu perturbează
deloc mediul înconjurător), ba chiar oferă prin lacul de
acumulare o sumă de facilităţi turistice;
• lacurile de acumulare pot de asemenea „amortiza” viiturile
care altfel ar provoca inundaţii;
• cu excepţia centralelor de pe fluvii, care trebuie să
funcţioneze continuu, la celelalte tipuri de hidrocentrale
oprirea totală sau parţială nu produce pierderi, energia apei
stocându-se sub formă de energie potenţială în lacul de
acumulare în orele de nefuncţionare;
• pornirea unei hidrocentrale se poate realiza repede şi uşor.
• la ora actuală, în România (şi nu numai) , hidrocentralele
produc energia electrică la cel mai scăzut cost. Ele acoperă,
în funcţie de regimul pluviometric din anul respectiv, între
15-22 % din necesarul de energie electrică al ţării noastre.

Tehnologie şi inovare - 90 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Evident, există şi dezavantaje.


• potenţialul hidro-energetic nu este infinit;
• pentru România, potenţialul hidroenergetic total este de 70
miliarde KWh/an, din care însă 36 miliarde constituie
potenţialul tehnic amenajabil (din care 26,6 pe râuri şi 11,4
pe Dunăre);
• potenţialul amenajabil economic este şi mai mic, 27
miliarde KWh, în condiţiile în care deja în 1977 necesarul
de energie electrică al României era de 62 miliarde Kwh/an;
• amenaja tot acest potenţial presupune construirea a circa
850 hidrocentrale, mari şi mici, cu o putere instalată totală
de 13000 MW. Ceea ce nu e deloc simplu, dacă ţinem
seama de faptul că investiţia pentru o hidrocentrală este de
10-20 de ori mai mare decât pentru o termocentrală de
putere echivalentă.

2.2.8 Indicatori tehnico-economici specifici sistemului energetic


naţional

La ora actuală nu dispunem, practic, de tehnologii pentru stocarea,


pe scară mare, a energiei electrice (energia stocabilă în acumulatori
reprezentând o fracţiune infimă din consum). Ca urmare, sistemul
energetic trebuie să funcţioneze astfel încât să producă, în fiecare
moment, exact puterea solicitată de consumatori. Ceea ce nu este simplu
deloc, cel puţin din următoarele două motive:
- cererea de putere variază mult pe parcursul unei zile, pe seama
firmelor care lucrează doar unu sau două schimburi, a unor utilaje
mari consumatoare de energie, care funcţionează intermitent, a
iluminatului casnic şi urban, care funcţionează doar seara;
- oferta centralelor electrice nu este foarte elastică întrucât
principalii producători, termocentralele mari, trebuie să
funcţioneze în regim constant, din cauza coeficientului mare de
inerţie termică.

Analiza posibilităţilor de optimizare a raportului cerere/ofertă se


face pornind de la o diagramă , numită „curbă de sarcină” care prezintă
cererea de putere de-a lungul celor 24 ore ale unei zile. Alura tipică a
unei curbe de sarcină este prezentată în fig. 2.10.

Tehnologie şi inovare - 91 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Fig. 2.10 Curba de sarcină: I – zona de bază; II – zona de semi - vârf; III – zona de
vârf; CT – centrale termoelectrice; CNE – centrale nucleare; CHE – centrale
hidroelectrice; f – fluvii, m – munte, c – colinare; g – centrale pe ciclu gaz; p –
centrale hidroelectrice cu pompare

Cererea de putere este reprezentată de curba continuă. Se observă


un minim de cerere între orele 1-5 dimineaţa şi două maxime: un maxim
„de zi”, atunci când toate instalaţiile industriale lucrează din plin şi un
maxim „de seară”. Alura curbei de sarcină se poate exprima cantitativ
prin indicatorul „factor de aplatizare”, definit ca raportul între puterea
medie şi cea maximă:
Factorul de aplatizare = P (medie) / P (maximă)
Valorile factorului de aplatizare se situează între 0,5 şi 0,8; cu cât
valoare este mai mare, cu atât diferenţa între cererea minimă şi cea
maximă e mai mică, implicit mai uşor de rezolvat.

Pe suprafaţa de sub curba de sarcină se disting trei zone (notate de


noi pe ordonată cu I, II, III), respectiv:
- zona de bază, care corespunde puterii solicitate permanent în
cursul celor 24 de ore;
- zona de semi-vârf, corespunzătoare puterii solicitate în cea mai
mare parte a zilei;
- zona de vârf, când se solicită putere doar câteva ore pe zi.

Pe curbă este marcată şi acoperirea cea mai rezonabilă a cererii de


putere. La baza curbei se aşează centralele hidroelectrice de pe fluvii,
întrucât, pe de o parte, fluviul oricum nu poate fi oprit şi deci o oprire a
turbinelor ar însemnă că apa să curgă degeaba iar, pe de altă parte,
investiţia foarte mare impune şi ea o funcţionare continuă, pentru a
permite amortizarea într-un timp rezonabil. Deoarece stau la baza curbei
de sarcină, CHE pe fluvii şi râuri mari se mai numesc şi „CHE de bază”
Imediat deasupra CHE (f) s-ar situa centralele nuclearo-electrice
deoarece şi în cazul lor costul combustibilului pe MWh produs este mic,
în schimb investiţia de amortizat este mare. Cea mai mare parte din zona
Tehnologie şi inovare - 92 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

de bază este acoperită de CET şi CTE mari,centralele cu turbine cu abur,


cu termoficare şi de condensaţie deoarece constanta lor foarte mare de
inerţie termică face cu totul neeconomică o oprire sau chiar o reducere
de regim.
Zona de semi-vârf se acoperă cu CTE mai mici, la care, întrucât şi
constanta de inerţie termică este mai mică, o variaţie de regim de
funcţionare se realizează mai uşor şi nu atrage pierderi tot atât de mari.
Zona de vârf este acoperită cu hidrocentralele pe râuri mijlocii şi
râuri de munte, iar maximul extrem de putere se acoperă, de regulă, din
centralele pe gaze.
Dacă indicele de aplatizare scade, ceea ce înseamnă că zona de
bază e mai mică, iar cea de vârf mai mare, acoperirea, aşa cum a fost
descrisă mai sus, nu mai poate fi realizată deoarece nu dispunem de
suficientă energie provenind din hidrocentrale (de exemplu, în România,
cu centralele de pe Dunăre şi Olt cu tot, care funcţionează ca CHE de
bază şi care dispun de cea mai mare putere instalată, hidrocentralele
acoperă mai puţin de 20% din consum). Ca urmare se pune deci
problema de a aplatiza cât mai mult cu putinţă curba, prin ridicarea
minimelor şi coborârea maximelor de putere. Există mai multe
posibilităţi de aplatizare a curbei, mai mult sau mai puţin eficiente.
Prezentam, foarte succint, câteva dintre ele:
- Un indicator aflat în strânsă corelaţie cu indicele de aplatizare este
„factorul de simultaneitate”, definit ca raportul dintre suma
maximă a puterilor active la consumator (la numărător) şi suma
tuturor puterilor instalate la consumator (la numitor). Factorul de
simultaneitate trebuie să aibă o valoare cât mai mică, cu alte
cuvinte nu este de dorit ca toţi consumatorii existenţi să fie în
funcţiune concomitent ci, în măsura posibilităţilor, ei să intre unul
câte unul în funcţiune solicitând permanent, pe parcursul celor 24
ore, o putere cât mai constantă. In cazul marilor consumatori
industriali, reducerea factorului de simultaneitate se poate realiza
prin măsuri de organizare a producţiei (de exemplu, cuptoarele cu
arc electric, foarte mari consumatoare, funcţionează de preferinţă
în schimbul III), iar pentru consumatorii casnici, prin măsuri
educative (se solicită astfel ca aparatele electrocasnice cu consum
mare, cum ar fi maşinile de spălat rufe sau caloriferele electrice, să
nu fie în funcţiune în orele de seara).

- Factorul de simultaneitate poate fi corectat, în sensul dorit, prin


adoptarea a două tarife diferite pentru energie electrică: un tarif
mai ridicat pentru zi şi seară şi unul sensibil mai coborât pentru
noapte. Metoda (care presupune instalarea unui contor special, cu
ceas, ceea ce nu este foarte complicat) este aplicată în mod curent
în majoritatea ţărilor dezvoltate. Pentru consumatorii industriali, la
tariful aferent energiei electrice se adaugă un supliment substanţial
Tehnologie şi inovare - 93 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

în cazul depăşirii puterii medii, mai ales dacă depăşirea se face în


perioadele de maxim de sarcină.

- Adoptarea orei de vară este o altă măsură care reduce sensibil


maximul de seară (deoarece omul se culcă la aceeaşi oră, dar
aprinde lumina o oră mai târziu) şi ca atare este aproape universal
aplicată. Mai mult, în Franţa, ora oficială este decalată cu o oră
faţă de meridian în cursul iernii şi cu două ore în cursul verii,
aliniind şi mai bine orele de veghe cu cele de lumină naturală.

- O metodă de „stocare” a energiei electrice, destul de interesantă,


care să permită utilizarea în orele de vârf a energiei produsă în
orele de minim, este reprezentată de o categorie specială de
hidrocentrale, numite „hidrocentrale cu pompare”. În orele de
vârf, centrala funcţionează normal, cu rezerva că apa care
părăseşte turbina se adună într-un al doilea lac de acumulare, în
aval. În orele de minim din cursul nopţii însă, generatorul centralei
se transformă în motor electric iar turbina în pompă. Centrala va
consuma deci energie din reţea (pe care o ia de la o termocentrală
care astfel nu mai trebuie oprită) şi o va stoca sub forma de
energie potenţială a apei, pe care o mută din lacul aval în lacul
amonte, urmând să o valorifice la următorul vârf de sarcină a
sistemului energetic. Randamentul unei asemenea instalaţii este de
circa 67% (cu alte cuvinte ea va debita în sistem, în orele de vârf 2
MWh pentru fiecare 3 MWh consumaţi în orele de minim), o
valoare foarte bună. Investiţia este însă remarcabil de mare (două
baraje de construit!) şi doar puţine zone se pretează amenajării
(sub aspect geografic şi geologic). Asemenea centrale sunt
construite în câteva ţări europene dezvoltate dar, pe cât se pare, ele
nu au dat deplină satisfacţie. 0 metodă oarecum similară constă în
a pompa, în orele de minim, aer sub presiune într-o mină veche. In
orele de maxim aerul se destinde prin turbine legate la generatoare
electrice, sistem ce pare mai simplu şi mai fiabil decât cel cu apă.

Concluzii

Apa şi energia sunt resursele indispensabile oricărei activităţi


economice;
Apa, cea mai răspândită substanţă din natură, provine din patru
surse:ape dulci de suprafaţă, ape marine, apă meteorică şi apă freatică;
ƒ Apa poate fi solicitată ca: apă industrială, apă potabilă, apă
dedurizată şi apă deionizată;
ƒ În scopul utilizării, apa este supusă unor
Tehnologie şi inovare - 94 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

procese de tratare specifice: pentru obţinerea apei potabile


(sedimentare, filtrare, adsorbţie, degazare, sterilizare), pentru
epurarea apelor uzate, pentru dedurizare şi deionizare.
Indicatorii specifici legaţi de problema gospodăririi raţionale a
apei sunt: necesarul de apă, consumul de apă, gradul de recirculare şi
pierderile de apă;

Energia se prezintă sub o multitudine de forme care pot trece una


în alta;
Formele de energie primară utilizare sunt: energia chimică,
nucleară, luminoasă a soarelui, hidraulică, eoliană, a mareelor;
Formele secundare de energie sunt: energia termică, mecanică şi
electrică;
Sursele de energie primară se clasifică după mai multe criterii:
ƒ Forma de accesibilitate (combustibili fosili, nucleari, energia
hidraulică, solară, eoliană, a valurilor şi a mareelor,
geotermică, a biomasei);
ƒ Cantitatea disponibilă pe plan mondial (epuizabile şi
inepuizabile);
ƒ Disponibilitatea tehnologiilor de valorificare (convenţionale şi
neconvenţionale).
Trecerea dintr-o formă de energie în alta se face parcurgându-se
o succesiune de paşi, numită lanţ de transformări energetice, cu un
randament subunitar, care este cu atât mai mic cu cât lanţul este mai
lung;

Aburul se obţine în generatorul de abur, care este un schimbător


de căldură (din punct de vedere funcţional);
În generatorul de abur se evidenţiază: circuitul gazelor arse,
circuitul apă-abur, circuitul aerului necesar combustiei.
Principalii indicatori tehnico-economici ai generatorului de abur
sunt: randamentul brut, randamentul net, debitul specific de abur,
constanta de inerţie termică;
Aburul obţinut în generatorul de abur este utilizat la obţinerea
energiei electrice în centralele termoelectrice cu turbine cu abur.

Centralele termoelectrice pe abur pot fi: de condensaţie (au cel


mai mic randament termic), cu termoficare (furnizează consumatorilor
atât energie termică cât şi electrică), cu prize şi condensaţie;
Centralele cu turbine pe gaz funcţionează la parametri superiori
centralelor cu turbine pe abur. Folosesc drept agent motor un gaz sub
presiune sau gazele arse (provenite din arderea combustibilului în
camera de ardere sub presiune);

Obţinerea energiei electrice în centralele nucleare se bazează pe


Tehnologie şi inovare - 95 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

transformarea energiei termice obţinute în urma reacţiilor de fisiune a


nucleelor izotopilor de U235 şi Pu239.
În cazul centralelor nuclearo-electrice filiera transformărilor de
energie este asemănătoare celei din termocentrale;

Centralele hidroelectrice transformă energia potenţială a căderilor


de apă în energie electrică şi funcţionează pe baza următorului lanţ al
transformărilor energetice: energie hidraulică → energie mecanică →
energie electrică;
Puterea furnizată la arborele turbinei, respectiv puterea electrică
debitată la bornele centralei, este în funcţie de: debitul căderii de apă,
înălţimea de cădere a apei, randamentele instalaţiilor;
Sursa de energie utilizată în hidrocentrale este inepuizabilă;
Registrul de funcţionare al centralelor electrice poate fi bine
caracterizat prin curba de sarcină, care indică variaţia sarcinii în cursul
unui interval de timp;
Sarcina este puterea electrică produsă în centrală şi consumată de
un beneficiar;
Curba de sarcină are trei zone: de bază, de semi-vârf şi de vârf;
Curba de sarcină este caracterizată prin: factorul de
simultaneitate şi indicele de aplatizare.

Tehnologie şi inovare - 96 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Teste grilă

Testul 2.1
Apa industrială se caracterizează prin:
a) este cel mai puţin tratată;
b) este sterilizată;
c) nu este sterilizată;
d) este limpede;
e) nu este potabile;
f) nu este limpede.
Varianta corectă este:
1. (a,c,d,e);
2. (a,b,d,e);
3. (a,b,e,f);
4. (b,d,e,f).

Testul 2.2
Apa dedurizată:
a) este o apă industrială;
b) nu conţine ioni de Ca şi Mg;
c) nu conţine ioni de Na;
d) conţine ioni de Na.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (b,c);
4. (b,d).

Testul 2.3
Procesul tehnologic de obţinere a apei potabile conţine următoarele operaţii:
a) sedimentare;
b) filtrare;
c) coagulare;
d) dedurizare;
e) degazare;
f) sterilizare;
g) neutralizare.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e,f);
2. (a,b,c,e,f);
3. (a,b,c,f,g);
4. (a,b,d,e,f,g).

Testul 2.4
Procesul tehnologic de tratare a apelor uzate conţine următoarele operaţii:
a) aerare;
b) omogenizare;
c) decantare şi filtrare;
d) reţinere grăsimi;

Tehnologie şi inovare - 97 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

e) neutralizare;
f) fermentaţie anaerobă şi aerobică;
g) sterilizare.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e);
2. (a,c,d,e,f,g);
3. (b,c,d,e,g);
4. (a,b,c,d,e,f).

Testul 2.5
Coagularea se realizează cu agenţi floculanţi, care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie uşor de transportat;
b) să fie uşor de depozitat şi manipulat;
c) să înlăture hidrogenul sulfurat;
d) să nu fie toxici;
e) să nu afecteze gustul şi mirosul apei;
f) să dea apei o culoare plăcută.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e);
2. (a,c,d,e,f);
3. (a,b,d,e);
4. (c,d,e,f).

Testul 2.6
Pentru sterilizarea apei se foloseşte:
a) clorul;
b) florul;
c) raze ultra-violete;
d) azotul;
e) ozonul.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,b,c,e);
3. (b,c,d,e);
4. (a,c,d,e).

Testul 2.7
Epurarea apei înainte de deversarea ei în canal este impusă de:
a) apele reziduale conţin o serie de substanţe toxice;
b) apa are o capacitate notabilă de autoepurare;
c) autoepurarea este un proces lent;
d) păstrarea echilibrului biologic.
Varianta corectă este:
1. (a,c,d);
2. (a,b,c);
3. (b,c,d);
4. (b,c).
Testul 2.8
Modelele chimice de epurare se folosesc:
a) pentru eliminarea suspensiilor şi a emulsiilor;
b) pentru scoaterea din sistem a impurificatorilor minerali;

Tehnologie şi inovare - 98 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

c) pentru transformarea în nămol sau în gaz metan a impurificatorilor.


Varianta corectă este:
1. b;
2. a;
3. (b,c);
4. c.

Testul 2.9
În cazul sistemelor deschise, consumul de apă este egal cu:
a) necesarul de apă;
b) pierderile de apă;
c) apa înglobată în produse;
d) apa recirculată.
Varianta corectă este:
1. (a,c,d);
2. (b,c,d);
3. (a,b,c);
4. (a,b,d).

Testul 2.10
În cazul sistemelor închise, consumul de apă este egal cu:
a) necesarul de apă;
b) pierderile de apă;
c) apa înglobată în produse;
d) apa recirculată.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (b,c);
3. (a,d);
4. (b,d).

Testul 2.11
Formele de energie primară utilizate sunt:
a) energia chimică;
b) energia nucleară;
c) energia termică;
d) energia electrică;
e) energia luminoasă a soarelui.
Varianta corectă este:
1. (a,b,e);
2. (a,b,c);
3. (b,c,e);
4. (a,b,d).

Testul 2.12
Formele de energie secundară sunt:
a) energia chimică;
b) energia termică;
c) energia mecanică;
d) energia electrică;

Tehnologie şi inovare - 99 -
Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

e) energia nucleară.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (b,c,d);
3. (c,d,e);
4. (a,c,e).

Testul 2.13
Energia hidraulică este:
a) o formă de energie primară;
b) o formă de energie convenţională;
c) o formă de energie neconvenţională;
d) o formă de energie regenerabilă;
e) o formă de energie epuizabilă;
f) o formă de energie mecanică.
Varianta corectă este:
1. (a,b,d,e);
2. (b,d,e,f);
3. (a,b,d,f);
4. (a,c,d,f).

Testul 2.14
Principalele dezavantaje ale cărbunilor sunt:
a) extracţia este scumpă şi presupune un volum mare de manoperă;
b) zăcămintele sunt repartizate relativ uniform în subsolul întregii planete;
c) puterea calorifică mai mică decât a hidrocarburilor lichide;
d) gazele de ardere nu conţin S;
e) desulfurarea gazelor de ardere se face cu cheltuieli mari.
Varianta corectă este:
1. (a,c,e);
2. (a,b,c,d);
3. (a,b,e);
4. (a,c,d).

Testul 2.15
Petrolul este combustibilul cel mai utilizat deoarece:
a) are putere calorifică foarte mare;
b) are instalaţii de ardere simple;
c) zăcămintele de ţiţei sunt plasate doar în câteva zone ale globului;
d) sulful poate fi eliminat înainte de ardere;
e) nu conţine sulf.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,b,d);
3. (a,b,e);
4. (b,c,e).

Testul 2.16
Elementele constructive ale generatorului de abur sunt:
a) instalaţia de ardere a combustibilului;
b) preîncălzitoarele de apă şi aer;
c) supraîncălzitorul;

Tehnologie şi inovare - 100 -


Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

d) staţia de epurare şi dedurizare;


e) cazanul generator de abur;
f) reactorul nuclear.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c,e);
4. (b,c,d,f).

Testul 2.17
Gazele arse părăsesc generatorul de abur la o temperatură de:
a) 200 oC;
b) 200-300 oC;
c) 100 oC;
d) 100-150 oC.
Alegeţi varianta corectă!

Testul 2.18
Generatorul de abur este caracterizat de următorii indicatori tehnico-economici
specifici:
a) randamentul brut;
b) randamentul net;
c) debitul specific de abur;
d) constanta de inerţie termică;
e) consumul specific de apă;
f) consumul specific de combustibil.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e,f);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c,d);
4. (a,c,d,f).

Testul 2.19
Aburul supraîncălzit părăseşte generatorul de abur la:
a) temperatura 560-580 oC, presiunea 120-140 atm.;
b) temperatura 500-520 oC, presiunea 80-90 atm.;
c) temperatura 460-480 oC, presiunea 120-140 atm.;
d) temperatura 560-580 oC, presiunea 160-170 atm.
Alegeţi varianta corectă!

Testul 2.20
Centrala termoelectrică cu condensaţie:
a) foloseşte ca agent motor abur suprasaturat;
b) foloseşte ca agent motor gaze sub presiune;
c) foloseşte ca agent motor abur supraîncălzit;
d) agentul motor evoluează în circuit închis;
e) agentul motor evoluează în circuit deschis;
f) livrează consumatorilor, atât energie electrică, cât şi termică;
g) are cel mai mic randament termic comparativ cu celelalte termocentrale;
h) are cel mai mare randament termic comparativ cu celelalte cermocentrale.
Varianta corectă este:
1. (a,d,f,g);

Tehnologie şi inovare - 101 -


Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

2. (b,e,g);
3. (c,d,g);
4. (c,d,f,h).

Testul 2.21
Centrala termoelectrică cu termoficare:
a) foloseşte ca agent motor abur suprasaturat;
b) foloseşte ca agent motor gaze sub presiune;
c) foloseşte ca agent motor abur supraîncălzit;
d) agentul motor evoluează în circuit închis;
e) agentul motor evoluează în circuit deschis;
f) livrează consumatorilor, atât energie electrică, cât şi termică;
g) are cel mai mic randament termic comparativ cu celelalte termocentrale;
h) are cel mai mare randament termic comparativ cu celelalte cermocentrale.
Varianta corectă este:
1. (a,d,f,g);
2. (b,e,g);
3. (c,d,g);
4. (c,d,f,h).

Testul 2.22
În centrala termoelectrică de condensaţie cantitatea de căldură pierdută în circuitul
termic este formată din:
a) căldura extrasă de apa rece din condensator;
b) căldura pierdută pe traseul de la generatorul de abur la turbină;
c) căldura pierdută în turbină;
d) căldura pierdută în generatorul de abur.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. b;
3. (a,b);
4. (c,d).

Testul 2.23
În centrala termoelectrică de termoficare cantitatea de căldură pierdută în circuitul
termic este formată din:
a) căldura extrasă de apa rece din condensator;
b) căldura pierdută pe traseul de la generatorul de abur la turbină;
c) căldura pierdută în turbină;
d) căldura pierdută în generatorul de abur.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. b;
3. (a,b);
4. (c,d).

Testul 2.24
Randamentul energetic al centralei termoelectrice cu condensaţie este:
a) 25-30%;
b) 65-75%;
c) 45-50%;
d) 80%.

Tehnologie şi inovare - 102 -


Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Alegeţi varianta corectă!

Testul 2.25
Randamentul energetic al centralei cu termoficare este:
a) 25-30%;
b) 65-75%;
c) 45-50%;
d) 80%.
Alegeţi varianta corectă!

Testul 2.26
Centralele cu turbine cu gaze, comparativ cu cele cu turbine cu aburi, au
următoarele particularităţi:
a) spaţiul ocupat este mai mare;
b) spaţiul ocupat este mai redus şi instalaţia mai simplă;
c) consumul de apă este mai ridicat;
d) au elasticitate mică în funcţionare;
e) au un demaraj rapid;
f) pot fi utilizate în locuri lipsite de apă.
Varianta corectă este:
1. (b,e,f);
2. (a,c,d);
3. (b,c,e);
4. (b,d,f).

Testul 2.27
În centralele nucleare cu reactoare termice pot fi folosite ca materiale fisionabile
următorii izotopi:
a) U233;
b) U235;
c) Th232;
d) U238;
e) Pu239.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,c,d);
3. (a,b,e);
4. (b,d,e).

Testul 2.28
În centralele nucleare cu reactoare reproducătoare se folosesc următorii izotopi:
a) U233;
b) U235;
c) Th232;
d) U238;
e) Pu239.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,c,d);
3. (a,b,e);
4. (b,d,e).

Tehnologie şi inovare - 103 -


Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Testul 2.29
Masa critică este masa de combustibil nuclear pentru care:
a) reacţia devine explozivă;
b) reacţia decurge cu viteză constantă;
c) reacţia încetează.
Alegeţi varianta corectă!

Testul 2.30
Un reactor nuclear cu neutroni termici conţine:
a) mai multe bare de uraniu, fiecare având o masa subcritică de uraniu;
b) mai multe bare de uraniu, fiecare având o masă critică;
c) mai multe bare de uraniu, fiecare având o masă supracritică;
d) moderatori;
e) ecrane absorbante de neutroni;
f) baraj de protecţie împotriva radiaţiilor.
Varianta corectă este:
1. (a,d,e);
2. (b,d,e,f);
3. (a,d,e,f);
4. (c,d,f);
5. (c,d,e,f).

Testul 2.31
Reactoarele CANDU de la Cernavodă folosesc:
a) uraniu natural;
b) uraniu natural îmbogăţit cu 3%;
c) apa grea, ca moderator şi agent de transfer termic;
d) apa, ca moderator şi agent de transfer termic;
e) grafit, ca moderator şi He sau CO2, ca agent de transfer termic.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (b,d);
3. (a,d);
4. (a,e);
5. (b,c).

Testul 2.32
Reactorul cu gaz la temperatură înaltă foloseşte:
a) uraniu natural îmbogăţit cu 3%;
b) uraniu natural îmbogăţit cu 9%;
c) apa grea, ca moderator şi agent de transfer termic;
d) apa, ca moderator şi CO2, ca agent de transfer termic;
e) grafit, ca moderator şi He sau CO2, ca agent de transfer termic.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (b,c);
3. (a,d);
4. (b,e);
5. (a,e).

Testul 2.33

Tehnologie şi inovare - 104 -


Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

Reactorul cu apă foloseşte:


a) uraniu natural îmbogăţit cu 3%;
b) uraniu natural îmbogăţit cu 9%;
c) uraniu natural;
d) apa, ca moderator şi agent de transfer termic;
e) apa grea, ca moderator şi agent de transfer termic;
f) apa, ca moderator şi CO2, ca agent de transfer termic.
Varianta corectă este:
1. (a,d);
2. (a,e);
3. (b,f);
4. (c,e);
5. (c,f).

Testul 2.34
Reactorul reproducător se caracterizează prin:
a) volumul mare al zonei active a reactorului;
b) lipsa moderatorului;
c) crearea unui nou combustibil;
d) utilizarea unor agenţi cu coeficient mare de transfer termic pentru preluarea
căldurii din zona activă;
e) folosirea uraniului natural drept combustibil;
f) folosirea uraniului natural îmbogăţit cu 3%.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e);
2. (b,c,d,e);
3. (b,c,d,f);
4. (a,b,c,f);
5. (a,b,c,e).

Testul 2.35
Comparativ cu centralele termoelectrice, centralele nuclearo-electrice au
următoarele caracteristici:
a) utilizează un nou combustibil;
b) cantităţile de combustibil consumate fiind mari, amplasarea centralelor se
face în funcţie de poziţia zăcământului;
c) costul energiei electrice este mai mic cu până la 30% faţă de cea obţinută pe
baza combustibililor clasici;
d) investiţia iniţială este de cca 10 ori mai mică decât la o termocentrală de
putere echivalentă;
e) subprodusele rezultate din reactor sunt puternic radioactive şi depozitarea lor
ridică probleme extrem de complexe.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e);
2. (a,b,d,e);
3. (a,c,e);
4. (a,b,e);
5. (a,c,d,e).

Testul 2.36
Puterea furnizată la arborele turbinei hidraulice depinde de:
a) debitul căderii de apă;

Tehnologie şi inovare - 105 -


Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

b) înălţimea de cădere a apei;


c) randamentul turbinei;
d) randamentul generatorului electric;
e) consumul serviciilor interne (CSI);
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,b,c);
3. (a,b,d,e);
4. (a,b,d);
5. (a,c,e).

Testul 2.37
Coeficientul de suprainstalare depinde de:
a) debitul maxim ce poate fi atins;
b) debitul mediu al cursului de apă;
c) rolul atribuit hidrocentralei în sistemul energetic.
Varianta corectă este:
1. (a,b);
2. (a,b,c);
3. (a,c);
4. (b,c).

Testul 2.38
Conducta de aducţiune se întâlneşte la:
a) centralele pe râuri de munte;
b) centralele pe râuri cu pante mici de curgere;
c) centralele de pe fluvii;
d) centralele cu pompare.
Alegeţi varianta corectă!

Testul 2.39
Amplasarea grupurilor turbină-generator în corpul barajului se întâlnesc la:
a) centralele pe râuri de munte;
b) centralele pe râuri cu pante mici de curgere;
c) centralele de pe fluvii;
d) centralele cu pompare.
Alegeţi varianta corectă!

Testul 2.40
Comparativ cu termocentralele, hidrocentralele prezintă următoarele caracteristici:
a) utilizează o sursă de energie primară inepuizabilă;
b) cheltuielile de exploatare sunt mai mari;
c) producţia de energie nu este însoţită de efecte poluante;
d) hidrocentralele trebuie să funcţioneze continuu, oprirea totală sau parţială a
lor produce pierderi;
e) în România, produc energia electrică la cel mai mic preţ.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e);
2. (a,c,d,e);
3. (a,c,e);

Tehnologie şi inovare - 106 -


Capitolul 2 – Valorificarea resurselor naturale

4. (a,b,c,e).

Testul 2.41
Curba de sarcină se caracterizează prin:
a) existenţa a trei zone de putere solicitate de consumatori;
b) existenţa a două zone de putere solicitate de consumatori;
c) existenţa a unui minim de cerere de putere;
d) existenţa a unui maxim de cerere de putere;
e) existenţa a unui maxim de zi şi a unui maxim de seară de putere.
Varianta corectă este:
1. (a,c,e);
2. (b,c,d);
3. (a,c,d);
4. (a,b,c).

Testul 2.42
Zona de bază a unei curbe de sarcină este acoperită de:
a) centrale nuclearo-electrice;
b) centrale hidraulice pe fluvii şi râuri mari;
c) centrale termoelectrice cu turbine cu aburi de putere mare;
d) centrale termoelectrice cu turbine cu gaze de putere mare;
e) centrale termoelectrice cu turbine cu gaze de putere mică.
Varianta corectă este:
1. (a,b,d);
2. (a,b,c,d);
3. (a,b,c,d,e);
4. (a,b,c).

Testul 2.43
Factorul de simultaneitate:
a) este raportul dintre suma maximă a puterilor active la consumator şi suma
tuturor puterilor instalate la consumator;
b) este raportul dintre suma tuturor puterilor instalate la consumator şi suma
maximă a puterilor active la consumator;
c) are o valoare mai mare ca 1;
d) are o valoare mai mică decât 1;
e) este cu atât mai bine cu cât valoarea este mai mare;
f) este cu atât mai bine cu cât valoarea este mai mică.
Varianta corectă este:
1 (a,c,e);
2 (a,d,f);
3 (b,c,f);
4 (b,d,e).

Tehnologie şi inovare - 107 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

Capitolul 3
INOVAREA ÎN INDUSTRIE

Obiective

Să prezinte principalii factori care determină o întreprindere, la un


moment dat, să îşi diversifice producţia şi să promoveze noul.
Să evidenţieze şi să caracterizeze tipurile de inovare tehnologică
precum şi sursele şi tehnicile de creativitate şi inovare.

3.1 Definirea creativităţii şi a inovării

Creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica legături noi


între elemente (obiecte, evenimente, legi), aparent fără legătură între
ele.
Legăturile se stabilesc mai mult intuitiv decât logic şi ele apar, de
regulă, mai întâi sub formă de idei. S-ar putea spune că procesul de
creativitate se materializează în generarea de idei cu caracter original,
idei creative, care se caracterizează prin câteva din următoarele
trăsături: diferită, atipică, făcută altfel decât de obicei, foarte potrivită
scopului, genială. Cu cât are mai multe dintre aceste trăsături, cu atât
şansele ei de succes sunt mai mari.

Creativitatea implică trei paşi:


- selectarea informaţiei, identificarea elementelor între care se vor
stabili noile conexiuni („să vezi copacii din pădure”). Nu toţi
oamenii învăţaţi sunt şi inventivi, dar inventivii se vor găsi
întotdeauna printre aceştia;
- realizarea de conexiuni noi, etapă în care trăsăturile native ale
oamenilor joacă un rol foarte important. Însă în ultimii 50 de ani s-
au pus la punct tehnici de creativitate, care permit unor oameni
obişnuiţi să genereze idei creative;
- analiza, să vezi dacă ideea este sau poate fi făcută a fi acceptabilă
de către piaţă. Etapa de analiză este esenţială deoarece o idee,
oricât de originală, nu poate fi niciodată valorificată imediat ca
atare, ea trebuind analizată, dezvoltată, ceea ce presupune timp şi
efort. De aceea, trebuie văzut în ce măsură timpul şi efortul merită
acordate.

Aşadar, creativitatea implică întotdeauna aducerea unui element


de noutate şi reprezintă punctul de plecare al inovării.
Tehnologie şi inovare - 108 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

Inovarea reprezintă transferul unei idei sau a unui nou concept


până la stadiul final al unui nou produs, proces sau activitate de service
acceptate de piaţă.

Prima definiţie a inovării în domeniul tehnico-economic a fost


dată de economistul englez Schumpeter, care are un caracter foarte
general: inovarea este acţiunea al cărei rezultat este de a produce
altceva sau a produce altfel.
Conform lui Schumpeter se pot deosebi şase tipuri de inovare
(primele trei vizează inovarea tehnologică, iar celelalte trei au caracter
strict economic):
- crearea unui produs;
- introducerea unei noi metode de fabricaţie;
- apelarea la o nouă sursă de materie primă;
- intrarea pe o piaţă nouă (sau crearea unei noi pieţe);
- o nouă organizare a firmei;
- crearea unei imagini noi a firmei.

Inovarea se materializează prin una din următoarele activităţi:


- o mişcare de transfer vertical, cunoaştere → cercetare → produs
nou, tehnologie nouă;
- o mişcare de transfer orizontal, elemente de noutate → noi
aplicaţii, îmbunătăţiri;
- o nouă formă de organizare sau activitate economică a
întreprinderii.

Din definiţiile de mai sus rezultă:


• creativitatea este o idee strălucită;
• inovarea este aducerea ei pe piaţă.

În ultimii ani, economistul Peter Drucker, completează sistemul de


concepte cu un al treilea, strâns legat de ideea că orice activitate merită
luată în seamă dacă se materializează într-o valoare adăugată şi anume,
spiritul antreprenorial.

Spiritul antreprenorial reprezintă abilitatea de a avea succes cu


inovaţia pe piaţă. Transpunerea inovaţiei într-o activitate industrială
aducătoare de venit este o operaţie extrem de complexă şi care presupune
mulţi paşi şi mult talent din partea celui care o organizează (şi multă
ştiinţă de carte, în speţă, cunoştinţe de management).
Spiritul managerial se materializează, adesea, în capacitatea de a
rezolva probleme şi de a lua decizii.
Rezolvarea problemelor constă, de regulă, în analiza corelaţiilor
între cauze şi efecte, mai ales în situaţii incerte sau care prezintă soluţii
Tehnologie şi inovare - 109 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

neconvenabile. Soluţiile găsite în urma rezolvării trebuie să fie simple. O


soluţie complicată trebuie evitată, fie prin reluarea analizei (probabil s-a
scăpat ceva esenţial din vedere) fie prin schimbarea unghiului de vedere
a situaţiei.
Luarea deciziilor constă în evaluarea şi selectarea activităţilor
posibile.
De regulă, într-un caz concret, importanţă celor două activităţi este
complementară.

3.2 Tipuri de inovare tehnologică

Inovarea tehnologică poate fi privită din mai multe puncte de


vedere:
- după obiectul ei;
- după gradul de intensitate tehnologică;
- după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a
pieţei.

a) după obiectul ei

- inovare de produs;
- inovare de proces.

Inovarea de produs:
- schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă, ce se
sprijină sau nu pe o tehnologie nouă.

În domeniul aviaţiei, helicopterul reprezintă un produs nou în


raport cu avionul, bazat pe o idee nouă. O fabrică de avioane poate
oricând produce helicoptere, tehnologia este (în principiu) aceeaşi.
Pe de altă parte, un avion cu reacţie diferă de un avion clasic prin
motoare care au la bază o tehnologie nouă.

- realizarea produsului utilizând alte materiale sau componente;

Utilizarea de materiale noi poate avea efecte diferite, cele mai


importante fiind:
ƒ ieftinirea produsului (de exemplu prin înlocuirea metalului cu
plastic);
ƒ creşterea performanţelor produsului (la săritura cu prăjina s-
a câştigat circa 1 metru atunci când prăjina de lemn a fost
înlocuită cu una din fibre de carbon);
ƒ obţinerea unor funcţii noi ale produsului (înlocuirea
materialelor din care este construit cockpit-ul maşinilor de
formula 1 l-a făcut nedeformabil la şoc, iar înlocuirea
Tehnologie şi inovare - 110 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

materialelor din care este confecţionat combinezonul pilotului


l-a făcut pe acesta invulnerabil şi la foc).
- un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o
simplă schimbare de formă sau de aspect, el poate implica aspecte
ergonomice sau modificări de fabricaţie;

Designul automobilelor se face, de exemplu, luând în


consideraţie mai multe criterii, adesea contradictorii:
ƒ aerodinamicitatea (care ar conduce la o mai bună ţinută
de drum şi un consum mai mic de benzină);
ƒ suprafaţa vitrată (care oferă un plus de confort
pasagerilor);
ƒ rezistenţa la şocuri;
ƒ aspectul specific firmei.

- noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări


produsului, ca atare sau cu modificări minime; dacă aşa ceva
reuşeşte, acesta poate fi începutul unei noi serii în care ulterior se
regăsesc celelalte tipuri de inovare citate mai sus.

Unul din principalii factori care au determinat impunerea


microcalculatorului IBM-PC ca standard în informatică l-a
reprezentat cantitatea şi calitatea soft-ului oferit o dată cu
calculatorul. Aceeaşi situaţie se mai întâlnise o dată, soft-ul fiind cel
ce a impus şi a menţinut câţiva ani buni pe piaţă calculatorul
SINCLAIR-SPECTRUM.

Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii,


căreia îi îmbunătăţesc astfel performanţele. Este vorba de modificări ale
proceselor de fabricaţie, determinate de o nouă investiţie, de
perfecţionarea materialelor existente, de valorificarea experienţei
dobândite pe parcurs. Inovarea de proces, care uneori nu este percepută
în mod explicit de beneficiar, aduce întotdeauna întreprinderii mari
foloase în lupta concurenţială deoarece îi permite, fie obţinerea unor
costuri mai mici, fie obţinerea, la aceleaşi costuri, a unor produse mai
performante.

Un exemplu tipic din prima categorie este reprezentat de


tehnologia LD de obţinere a oţelului. Oţelul LD nu era cu nimic diferit
de cel obţinut prin metoda SIEMENS-MARTIN dar era cu 5 $ / tonă
mai ieftin.
Tot inovarea de proces este cea care a permis evoluţia calculatorului
PC de vechiul 8086 la noul născut TTX (care de fapt au structuri întru
totul similare, diferind prin microprocesor, din ce în ce mai puternic,
pe măsură ce tehnologia de realizare a circuitelor imprimate a
evoluat (de altfel cifra sau sigla din nume este tocmai cea a
microprocesorului), dar şi prim mărimea memoriei ram şi a HDD-
ului, creşte determinate tot de tehnologie.

Tehnologie şi inovare - 111 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

Dacă inovarea de produs atrage întotdeauna după sine o


modificare a procesului de fabricaţie (ne trebuie alt utilaj pentru a realiza
carcasa de tablă sau de plastic a unui aspirator de; praf, un alt flux
tehnologic pentru un avion sau un helicopter), inovarea de proces poate
viza unul şi acelaşi produs. Cel mai adesea însă ea creează premisele unor
îmbunătăţiri, chiar dacă acestea apar uneori ceva mai târziu.
Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că
majoritatea realizărilor vizează produsul, deşi activitatea de R&D
(cercetare-dezvoltare) este orientată mai degrabă spre proces.

b) după gradul de intensitate tehnologică

- inovare de ameliorare;
- inovare de adaptare;
- inovare de ruptură.

Cele mai simple sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un


produs existent să devină din ce în ce mai bun, prin modificări ale unor
soluţii constructive, înlocuirea unor materii prime, apelarea la tehnologii
mai performante. Asemenea inovaţii apar în mod continuu, în zilele
noastre rareori se întâmplă ca un produs cumpărat azi să fie identic cu
unul cumpărat cu 4..5 ani în urmă.

Un exemplu este din nou cel al PC-urilor, care se


îmbunătăţesc aproape din 6 în 6 luni. Un altui ar putea fi cel al
automobilelor. Dacă facem abstracţie de echipamentul electronic al
ultimelor modele, practic automobilul este principial neschimbat de
prin 1930, dar a suferit foarte multe „mici” îmbunătăţiri.

Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de


bază ale produsului, realizează un salt calitativ important, prin
modificarea majoră adusă unuia sau mai multor subsisteme ale sale.

Avionul cu reacţie poate fi considerat ca o inovaţie de


adaptare faţă de cel cu elice, deoarece el permite o viteză de
croazieră practic dublată. La fel, trenul TGV (Train en Grand Vitesse)
care circulă pe liniile ferate franceze din 1985 şi care are o viteză
medie de parcurs ce depăşeşte 250 de Km/oră.

Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă total sistemul,


pornind de la alte principii, ceea ce le permite obţinerea unor
performanţe net superioare.

Înlocuirea cablurilor de cupru din circuitele telefonice cu


cabluri din fibră optică este o inovaţie de adaptare. Aşa este şi
introducerea telefoniei mobile. In schimb, o telefonie care să permită
Tehnologie şi inovare - 112 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

o transmisie concomitentă audio şi video va fi o inovaţie de ruptură.


La fel, înlocuirea transportului pe cale ferată cu cel cu
autocamioane de mare capacitate este tot o inovaţie de ruptură.

Fig. 3.1 Rezolvarea unei tehnologii plafonate prin perfecţionare sau înlocuire

În figura 3.1, sunt reprezentate cele trei tipuri de inovare.


Performanţele unei tehnologii se îmbunătăţesc continuu, dar există
întotdeauna un prag care nu poate fi depăşit. Uneori, apare o inovaţie de
adaptare care elimină unul din factorii plafonaţi şi permite o relansare a
tehnologiei, profitând de toată infrastructura existentă (calea ferată
pentru trenul TGV, aeroporturile pentru avioanele cu reacţie etc.). Cel
mai adesea însă, plafonarea se rezolvă prin apelarea la o tehnologie cu
totul nouă (LD în cazul oţelului, camionul de mare tonaj la transportul
mărfurilor etc.)

c) după impactul asupra industriei şi după gradul de


influenţare a pieţei

- inovarea de fond (Sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi


nevoi).

De exemplu, tehnologia de înregistrare analogică a sunetului


a fost o inovare de fond, aşa ceva nu fusese nici cum posibil înainte.
iniţial înregistrarea s-a făcut mecanic pe discuri, apoi s-a trecut la
înregistrarea magnetică pe bandă.

- descoperirea unei nişe comerciale (recombinarea de elemente


cunoscute pentru a crea ceva nou, solicitat de piaţă).
Tehnologie şi inovare - 113 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

Trecerea de la magnetofon la casetofon a fost o inovaţie de


nişe comercială, deoarece caseta, mult mai comod de mânuit, a făcut
sistemul mult mai accesibil neprofesioniştilor, lărgind mult sfera
utilizatorilor. A doua inovaţie de nişe comercială în domeniu a fost
inventarea walkman-ului, casetofonul portabil. În ambele cazuri
inovarea a fost minoră sub aspect tehnologic, ea a avut în schimb un
efect comercial imens.

- inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent).

Rămânând în cadrul aceluiaşi exemplu, realizarea de benzi hi-


fi (high fidelity) a fost o inovaţie curentă. La fel descoperirea de noi
suporturi magnetice pentru banda de casetofon, sistemul auto-reverse,
etc.

- inovaţia revoluţionară (Schimbarea modului de realizare, cu


păstrarea funcţiei şi clientelei).

Apariţia CD-ului este, în raport cu banda magnetică, o


inovaţie revoluţionară. Ea păstrează funcţia (conservarea şi redarea
sunetului) şi clientela, dar acelaşi suport este mai mare). De fapt şi
apariţia benzii de casetofon a fost tot o inovaţi revoluţionară în raport
cu placa de patefon, transformată apoi în disc microsillon (placă de
vinil) printr-o inovaţie curentă.

În figura 3.2, se prezintă succesiunea modurilor de inovare după


impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.

Tehnologie şi inovare - 114 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

Fig. 3.2 Succesiunea modurilor de inovare

3.3 Surse şi tehnici de creativitate şi inovare

3.3.1 Sursele potenţiale ale inovării

În prezent, sistemul economic solicită o inovare permanentă din


partea întreprinderilor şi, în general, a tuturor agenţilor economici. A
găsi idei este însă o treabă deosebit de complicată, iar oameni ca Edison
sunt însă foarte puţini. De aceea trebuie să ştim „unde să ne uităm”
pentru a găsi sursele ideilor inovatoare şi trebuie să putem activa, în
sensul creativităţii şi inovării, oamenii obişnuiţi pe care îi avem la
dispoziţie în cadrul firmei.

Există 4 mari categorii de oportunităţi, legate de mediul în care


funcţionează întreprinderea (ori ce schimbare poate însemna o
oportunitate !):
• politice;
• economice;
• sociale;
• tehnologice.
Luarea lor în consideraţie reprezintă o tehnică cunoscută sub
numele de ANALIZA PEST.
Dăm, cu titlu de exemplu, câteva elemente ce ar putea fi luate în
considerare:

Lumea tinde să devină o singură economie, prin:

¾ globalizare: eliminarea barierelor vamale, a barierelor privind


transferurile de capital, revoluţionarea sistemelor de transport şi
telecomunicaţii, dominaţia companiilor transnaţionale, sporirea
transferului internaţional de tehnologie şi a mişcărilor forţei de muncă.
¾ integrarea economiei: Uniunea europeană, runda Uruguay.
¾ mondializarea opţiunilor, pentru investiţii, materii prime, piaţă pentru
produse şi servicii, pieţe de capital.

Oportunităţi apar din:

¾ structura industriei şi a pieţei: creştere rapidă, segmentare


necorespunzătoare, schimbări în metodele de fabricaţie, schimbări
globale (Ex: apariţia INTERNET-ului);
Tehnologie şi inovare - 115 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

¾ schimbări legislative;
¾ schimbări în percepţia lucrurilor: ex: percepţia nouă a problemelor
ecologice care a condus la noi mărci de detergenţi, noi tipuri de
ambalaje etc.;
¾ soluţii oferite de analiza problemelor: nepotriviri între realitate şi
părerile preconcepute, analiza eşecurilor, redefinirea problemelor sub
alte unghiuri;
¾ soluţii găsite prin adaptarea soluţiilor altora: analiza modului în care
alţii au reuşit, patente ale naturii (sonar-ul, de ex.), parteneriate de
afaceri.

Economistul american Peter Drucker a identificat şapte surse


potenţiale la care un manager poarte face apel, dintre care patru sunt
interne şi trei externe întreprinderii.

Surse interne:

Neprevăzutul – Succesul sau insuccesul neaşteptat, evenimentul


nescontat din exterior.

Un exemplu tipic al unui succes neaşteptat este acela al


calculatoarelor electronice. La crearea lor, pe la începutul anilor '50,
toată lumea credea că lucrul pe care ele ştiu să îl facă cel mai bine
este să rezolve rapid calcule extrem de complicate. Ca urmare i se
prevedeau aplicaţii într-o lume foarte selectă (dar foarte restrânsă),
cea a cercetării ştiinţifice de vârf, a astronomiei. IBM a fost prima
firmă care, răspunzând solicitării unei firme de a crea un calculator
care să întocmească state de plată şi constatând cât de bine acesta
ştie să facă o treabă simplă, dar repetitivă, a impus calculatorul în
domeniul economiei la gestiuni, contabilitate, domenii care i-au creat
o piaţă uriaşă şi care au permis dezvoltarea actuală a domeniului.

Incongruenţa – Discrepanţa între realitatea aşa cum este şi cum


credeam noi că este sau discrepanţe între ritmul şi logica unor procese.

În anii '50 transportul maritim de mărfuri intrase în criză,


cheltuielile fiind foarte mari. S-au încercat tot soiul de soluţii pentru
mărirea vitezei de navigaţie, a reducerii numărului de marinari de pe
o navă prin automatizare etc. Soluţiile s-au găsit, s-au aplicat, dar
deficitele financiare ale armatorilor s-au redus nesemnificativ. Soluţia
a fost găsită atunci când cineva a sesizat că pierderile nu apăreau
atunci când nava este pe mare ci atunci când ea stă în port în timpul
operaţiilor de încărcare-descărcare. Timpul de staţionare a fost redus
considerabil prin introducerea containerizării mărfurilor, care a
reprezentat o inovaţie cu efecte absolut remarcabile.
Un exemplu de discrepanţă de ritm este cel al PC-urilor care
efectuau extrem de repede operaţii pentru care operatorul pierdea
foarte mult timp pentru a le redacta în MS-DOS. Discrepanţa a fost
Tehnologie şi inovare - 116 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

rezolvată prin apariţia tehnicii WINDOWS, ceea ce a explicat în bună


măsură succesul enorm ai acesteia.

Necesităţile procesului – Modificări impuse de modificarea


cererii, ofertei de materii prime, optimizări etc.

Iniţial, fotografiile se făceau pe negative ce aveau ca suport


plăci de sticlă, suport cam incomod dar care asigura o foarte bună
calitate a fotografiei. Cerinţele fotografilor amatori au determinat pe
George EASTMAN, creatorul firmei KODAK, să creeze suportul
flexibil, din celuloid, invenţie care a propulsat KODAK pe primul loc
în lume pe piaţa materialelor fotosensibile.
Apariţia materialelor compozite, a ceramicelor, a unor metale
rare (titanul, de ex.) şi a oţelurilor foarte speciale a determinat
modificări substanţiale în proiectarea motoarelor dar şi în numeroase
alte domenii, între care, pe unul din primele locuri, se situează
materialele sportive.
La capitolul optimizări, un exemplu excelent îl reprezintă din
nou calculatorul electronic, care în 40 de ani a cunoscut patru
generaţii în care inovaţiile au apărut cu o frecvenţă absolut uluitoare.

Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor – Alte cereri,


alte metode.
Un exemplu, asupra cărora nu vom mai reveni, este cel al
automobilului RENAULT-ESPACE.
In ţările dezvoltate, un număr din ce în ce mai mare de femei a
intrat pe piaţa muncii, fenomen care s-a amplificat în ultimii circa 30
de ani. Ca urmare, s-a dezvoltat foarte puternic industria de
semipreparate ca şi utilajele de bucătărie care să permită convertirea
rapidă a acestora în mâncare: mixere, cuptoare cu microunde,
cafetiere automate etc.

Surse externe:

Modificări demografice – De exemplu, pe grupe de vârstă.

Ultimii 30 de ani au cunoscut, în ţările dezvoltate, o creştere


substanţială a speranţei de viaţă a oamenilor. Adăugând şi creşterea,
tot substanţială, a veniturilor, rezultă o întreagă populaţie care, spre
60 de ani, are şi timp şi bani şi mai are şi o mare dorinţă de a se
bucura de viaţă, deoarece până atunci au muncit foarte dur. Astfel a
apărut o industrie înfloritoare a turismului blând, materializat de
exemplu prin turismul rural.

Schimbări de modă, credinţe, convingeri


Cel mai bun exemplu, dezvoltarea industriei de blugi, cu toate
modelele şi articolele vestimentare inventate în ultimii 30 de ani. Tot
aici pot fi nominalizate toate inovaţiile care au răspuns cerinţelor de
protejare a mediului înconjurător, fie că ele au fost impuse de lege
Tehnologie şi inovare - 117 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

fie cerute de piaţă.


Tot stilul de viaţă a impus omului modern nevoia de
gimnastică, la domiciliu sau în săli de sport special amenajate.
Rezultatul este că firmele care au perceput această cerinţă şi i s-au
conformat s-au umplut de bani: în 1983 firmele producătoare de
aparatură pentru gimnastică de întreţinere au avut cele mai mari
venituri între toate firmele din SUA.

Descoperiri fundamentale
De exemplu tranzistorul, care a generat, în ultimii 40 de ani
întreaga revoluţie tehnice ştiinţifică contemporană. Cei ce au ştiut cel
mai bine să îl valorifice în produse (dând astfel dovadă de un spirit
antreprenorial cu totul ieşit din comun) au fost japonezii. Adesea,
descoperiri fundamentale nu reuşesc să se impună pe piaţă (avionul
cu motor cu reacţie, creat de COANDA în anii '20 s-a impus abia spre
sfârşitul celui de al doilea război mondial).
Cauzele ar fi următoarele:
¾ aplicaţia descoperirii trebuie să se încadreze în sistemul
economic, ceea ce înseamnă:
- să existe materii prime;
- să existe tehnologii economic avantajoase de fabricaţie;
- să existe o nevoie socială percepută ca atare.
- să se creeze un sistem complet care să îi permită utilizarea (de
exemplu la calculatoare, Soft-ul odată cu noul model de calculator)
- să se creeze o nouă piaţă.
Din nou, este vorba aici de spiritul antreprenorial. Astfel,
firma XEROX, pentru a-şi impune produsul, l-a oferit prin închiriere
şi nu prin vânzare, până ce clienţii s-au convins de utilitatea lui. La
fel, firma DU PONT, creatoarea NYLON-ului, nu a oferit fibra ca
atare pe piaţă ci direct ca ciorapi de damă sau ca fire direct
utilizabile la armarea anvelopelor de automobil.

3.3.2 Tehnici de creativitate şi inovare.

Surse ale inovării există. Totul este să reuşim să le vedem şi să le


valorificăm, ceea ce înseamnă că trebuie să transformăm oamenii
obişnuiţi în oameni inovatori.
În acest scop au apărut numeroase tehnici care favorizează
generarea de idei noi sau care uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu
caracter de noutate.
Pentru găsirea de idei noi, se apelează la:
- brainstorming;
- sinectică;
- analiză morfologică;
- liste de întrebări;
- cutii de sugestii.
Pentru rezolvarea problemelor, se apelează la:
Tehnologie şi inovare - 118 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

- diagrame Pareto;
- diagrame Ishikawa;
- sinectică, brainstorming;
- diagrame wliy-why;
- mind mapping;
- analiză SWOT;
- cutii de sugestii.
Aşa cum se poate observa unele din tehnici apar în ambele liste,
deoarece pot fi folosite cu succes în ambele cazuri.
O altă clasificare a tehnicilor de creativitate, interesantă sub aspectul
aplicării lor, le divide în tehnici de creativitate individuală şi tehnici de
creativitate în grup.
Aceste tehnici vor fi studiate în cadrul disciplinelor de Analiza
valorii şi Managementul calităţii.

3.4 Rolul tehnologiei în dobândirea şi menţinerea


avantajului concurenţial.

3.4.1 Tehnologia şi competitivitatea

Progresul tehnologic este una din principalele forţe motrice ale


concurenţei. El este folosit de întreprindere în scopul sporirii
competitivităţii sale.
Competitivitatea se defineşte ca fiind capacitatea de a înfrunta
concurenţa.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru a
fi realmente utilă firmei în lupta de a-şi menţine poziţia concurenţială
sunt următoarele:
• noua tehnologie trebuie să permită reducerea costurilor sau
diferenţierea produselor prin propriile sale merite;
• avansul tehnologic pe care îl conferă firmei trebuie să fie durabil;
• tehnologia trebuie să acţioneze asupra acelor factori care permit
firmei se avanseze sub raport concurenţial;
• trebuie să confere celui ce o adoptă primul (precursorul) avantaje
concurenţiale care să se menţină (cel puţin parţial) şi după ce alte
firme au adoptat-o;
• trebuie să influenţeze în bine structura de ansamblu a întreprinderii
şi eventual a întregului domeniu. Tehnologiile care restructurează
un domeniu sunt cele care prezintă maximum de interes.

La întrebarea dacă este mai bine să căutăm o tehnologie emergentă


sau să îmbunătăţim o tehnologie ajunsă la maturitate nu este uşor de
Tehnologie şi inovare - 119 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

răspuns. Tehnologiile emergente sunt mai promiţătoare şi productivitatea


activităţii de cercetare este în cazul lor foarte mare. Riscul major constă
în incertitudinea privitoare la performanţele lor reale. Psihologic, este
destul de greu să te desparţi de o tehnologie care este foarte bine
cunoscută şi cu care, ani de-a rândul, ai obţinut rezultate bune. Uneori,
tehnologiile "vechi" revin spectaculos.
Motoarele DIESEL ar putea fi un foarte bun exemplu în acest
sens. Ele au devenit interesante pentru automobile abia după criza
energetică din 1973, când petrolul şi derivatul său, benzina, s-au
scumpit de circa 20 de ori în circa 3 luni. Motorina este tot un derivat
al petrolului dar ea s-a scumpit ceva mai puţin (fiind mai puţin
căutată). În plus, motoarele DIESEL, care funcţionează pe un alt ciclu
termodinamic, au randamente mai bune, ceea ce înseamnă că, pentru
a dezvolta o putere egală, consumă ceva mai puţin combustibil.

Mai important este de a judeca tehnologiile prin prisma


ansamblului care realizează produsul, o tehnologie poate fi eventual
potenţată de modificarea unei alte tehnologii din aval sau din amonte.
De asemenea nu trebuie să ne limităm la cele câteva tehnologii
legate de străpungeri în domeniile respective. Modificări şi îmbunătăţiri
minore aduse peste tot acolo unde este posibil (şi de regulă este posibil
cam peste tot) pot să dea prin însumare şi sinergism rezultate remarcabil
de bune.
Iată un exemplu de concepere a avantajului concurenţial la un
fabricant de instalaţii solare pentru încălzirea apei.
Se porneşte bineînţeles de la ce doreşte beneficiarul:
(1°) să aibă apă caldă în permanenţă;
(2°) apa să aibă o anumită temperatură minimă;
(3°) instalaţia (sau cel puţin partea vizibilă, captatorul) să fie
frumoasă;
(4°) să i se asigure un service corespunzător la instalare şi
întreţinere;
(5°) instalaţia să fie ieftină.
Realizarea dezideratelor de mai sus se realizează astfel:

Tabelul 3.1
nr etapa sursa avantajului realizat realizat prin Nevoia de
concurenţial prin diferenţierea oameni bine
costuri produsului pregătiţi
1 Proiectare Cunoştinţe de X X
Service termodinamică X X
Formare oameni X X
Piese de schimb
2 Fabricaţie Randament captatori X X
3 Proiectare Design X X
4 Marketing Colaborare cu o firmă X X
Logistică locală bună de instalatori
Asigurare pieselor de X
schimb

Tehnologie şi inovare - 120 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

5 Proiectare Ingineria valorii X X


Fabricaţie Economii de scală X
Service Asigurare pieselor de X
schimb

Pentru a putea implica deplin tehnologia în dobândirea şi


menţinerea avantajului concurenţial, o întreprindere trebuie mai întâi să
cunoască bine ce tehnologii are şi, mai ales, cum pot ele să răspundă
obiectivelor pe care şi le-a propus.

3.4.2 Diagnosticul portofoliului de tehnologii

Diagnosticul portofoliului de tehnologii se face răspunzând la


următoarele întrebări:
- care este impactul concurenţial (este comună sau de diferenţiere,
este concordantă cu strategia pe care dorim să o adoptăm) ?
- ce potenţial de evoluţie are, unde se situează pe logistică ?
- în ce măsură tehnologia este stăpânită în întreprindere ?

O imagine corectă asupra tehnologiilor existente trebuie să


cuprindă şi răspunsurile la întrebările următoare:

Unde se situează întreprinderea, în raport cu necesarul,


faţă de:
- numărul de clădiri;
- suprafaţa totală ocupată;
- suprafaţa construită ?

Care este nivelul utilajelor, sub aspectul:


- performanţelor;
- gradului de uzură;
- aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului intern)
- regimului de întreţinere (curativ sau preventiv) ?

Cum se realizează stocarea:


- materiilor prime;
- produselor intermediare;
- produselor finite;
- co-produselor şi rebuturilor ? Ce destinaţie li se dă acestora ?

Cum se situează tehnologiile în raport cu protecţia mediului


?
- sunt poluante;
- emisiile sunt sub control;
Tehnologie şi inovare - 121 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

- modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea


regimului de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul
instalaţiilor speciale de depoluare ?

Tehnologie şi inovare - 122 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

În final, vom dispune de patru tipuri de tehnologii, situate într-o


matrice pătrată 2 X 2, pe care le va defini, în raport cu interesele
întreprinderii, astfel:
(0) (++)
PROBLEME: „CĂI DE BĂTAIE”
- dezvoltare? - de susţinut;
- formare cadre? - de adaptat.
Gradul de interes ↑ (-)
- recrutare cadre?
(+)
al tehnologiei ABANDON? RENTABILIZARE
nu se mai afectează (sau refacere a resurselor)
resurse

Atuurile întreprinderii →
Fig. 3.3 Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic

Caii de bătaie reprezintă tehnologiile care răspund bine


obiectivelor noastre.
În cvadrantul de rentabilizare intră tehnologii ceva mai vechi, pe
care însă întreprinderea le stăpâneşte foarte bine. O eventuală inovare a
lor (inovaţie curentă sau de ameliorare) le poate trece în cvadrantul de
sus şi va fi foarte bine. Altfel ele vor fi din ce în ce mai rămase în urmă
şi, în final, vor trebui trecute în cvadrantul abandon.
Tehnologiile cu probleme sunt cele care ne-ar fi foarte utile, dar pe
care nu le putem exploata deplin din diferite motive, de exemplu, pentru
că nu avem oameni care să ştie să le exploateze. Şi în acest caz vom
putea să le trecem spre caii de bătaie, dacă vom rezolva problemele, sau
le vom abandona.

Pentru a vedea spre ce tehnologii noi ar trebui să se îndrepte, o


întreprindere trebuie să facă apel la o serie de elemente specifice, rezultat
al unor activităţi specifice, între care putem cita:
- prognoza tehnologică;
- activitatea de cercetare-dezvoltare.

3.4.3 Prognoza tehnologică

Perioada în care trăim este marcată de schimbări foarte rapide în


domeniul tehnologiilor şi al produselor, determinate în primul rând de
progresul foarte rapid al ştiinţelor şi mai ales de intervalul tot mai scurt
scurs între o descoperire ştiinţifică şi transpunerea ei într-o aplicaţie cu
caracter industrial. Pe de altă parte timpul necesar pentru construirea unei
noi întreprinderi este de ordinul câtorva ani, chiar mai mult dacă procesul
Tehnologie şi inovare - 123 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

tehnologic aferent trebuie şi el imaginat, pus la punct şi teista!


În aceste condiţii, s-a simţit din ce în ce mai mult nevoia de a
dispune de informaţii privitoare la evoluţia viitoare a unui domeniu
industrial, a unei tehnologii sau a unui produs. Posibilitatea unei estimări
obiective şi cu o mare probabilitate de confirmare.

Prognoza tehnologică s-a născut ca ştiinţă în anii '60, apariţia


ei fiind determinată de existenţa, în acea perioadă, a stării de spirit
cunoscută sub numele de "războiul rece". Intre statele occidentale pe
de o parte şi blocul sovietic pe de altă parte existau extrem de puţine
canale de circulaţie a informaţiilor de orice fel (ceea ce a indreptăţit
de altfel un ziarist să boteze graniţa ce despărţea Europa în două cu
numele sugestiv de "cortina de fier"). Pe de altă parte, fiecare din
tabere se temea teribil că în viitorul apropiat (care se măsura în ani
sau chiar luni, uneori) "ceilalţi" vor declanşa un nou război. In faţa
statelor majore a apărut astfel necesitatea de "a ghici" cum evoluează
tehnica militară a părţii adverse, în condiţiile unei informaţii extrem
de sărace şi de incerte, pentru a putea lua la rândul său măsuri în
consecinţă. Metodologia pusă la punct în birourile strict secrete ale
celor două pacte militare a putut deveni publică după 1960, când
destinderea înregistrată pe plan mondial a mai îndepărtat iminenţa
războiului şi a permis serviciilor de informaţii militare să dispună de
date incomparabil mai complete şi mai fiabile. De transferul
tehnicilor de prognoză spre societatea civilă s-a ocupat un organism
al OECD coordonat de un profesor universitar (astrofizician ca
profesie de bază !), austriacul E. Jantsch. Profesorul Jantsch nu
numai că a preluat tehnicile de prognoză dar a detectat o sumă de
legităţi care le-au permis aplicarea şi aşa prognoza a devenit o ştiinţă
a cărei utilitate, recunoscută, a determinat alţi şi alţi cercetători să o
completeze.

Definim prognoza ca fiind evaluarea probabilă, stabilită în mod


ştiinţific a evoluţiei calitative şi cantitative a unui domeniu într-un
interval de timp (numit orizontul prognozei) şi stabilirea evoluţiilor şi
stărilor posibile ale domeniului precum şi probabilităţile asociate lor, cu
scopul de a face faţă în mod inteligent şi eficient schimbărilor existente
şi a celor previzibile, de a permite aprecierea consecinţelor de viitor ale
deciziilor luate acum.
După domeniul pe care îl abordează prognoza deosebim :
• prognoză tehnologică, cea care se ocupă de evoluţia tehnologiilor
şi a produselor şi, de fapt, cea care ne va interesa pe noi şi de care
ne vom ocupa în cele ce urmează;
• prognoză economică;
• prognoză socială.

Ordinea în care au fost enumerate nu este întâmplătoare căci o


prognoză economică (cea care se preocupă de evoluţia unei economii:
sectorială, naţională, mondială) nu se poate face decât pe baza
Tehnologie şi inovare - 124 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

rezultatelor pe care i le oferă prognoza tehnologică iar la rândul său,


prognoza socială (având ca obiect evoluţia societăţii în ansamblul ei) se
poate realiza doar pe baza rezultatelor prognozelor economice.
Sistemul are fără îndoială şi feed-back în sensul că o anumită
evoluţie socială va influenţa şi evoluţia tehnologică.
După 1980 asistăm la schimbări fundamentale în industrie,
determinate de introducerea unor noi materiale, de apariţia
biotehnologiilor dar, mai ales, de pătrunderea în forţă a informaticii şi
microelectronicii în toate domeniile industriale.

În prezent se poate vorbi de mai multe tehnici de prognoză, care se


pot clasifica în funcţie de mai multe caracteristici. Poate cea mai
importantă clasificare este cea care le împarte în tehnici cantitative şi
calitative.

Tehnicile cantitative se fac, de regulă, pe orizonturi scurte de timp


şi ele vizează evoluţii strict cantitative (cu cât va creşte producţia şi
vânzarea de televizoare color de înaltă rezoluţie în viitoarele 12 luni,
cum va evolua consumul de benzină al unui automobil la 100 Km în
viitorii 3 ani etc.). Ele se bazează pe o extrapolare (de cele mai multe ori
critică) a datelor din trecut spre viitor.

Tehnicile calitative îşi propun să determine modificările pe care le


vor suferi elementele unei situaţii date sau chiar situaţia în totalitate,
modificări care este de dorit să se exprime cantitativ, cel puţin sub forma
unor probabilităţi. Ele se referă la orizonturi de timp medii sau lungi,
vizează domeniile de maxim interes ale unei firme sau chiar a unui stat.
Realizarea lor nu se sprijină doar pe datele din trecut ci şi pe numeroşi
factori de cauzalitate, de intercorelaţie precum şi pe multă intuiţie.
Ar mai fi de remarcat faptul că ambele categorii de tehnici s-au
dezvoltat în paralel cu evoluţia tehnicii de calcul, ele fiind extrem de
laborioase şi de lungi în procesarea datelor.
Alegerea uneia sau alteia din tehnicile de prognoză depinde de
caracteristicile situaţiei de studiat precum şi de modul în care fiecare
tehnică în parte este capabilă să acopere caracteristicile respective.

Orizontul de timp este un factor de o deosebită importanţă. Există


prognoze pe termen scurt, mediu şi lung. Alegerea orizontului de timp se
face în funcţie de scopul urmărit, fiind evident că orizontul de timp
trebuie să fie cel mult egal cu cel pe care se resimt efectele deciziilor pe
care le vom lua astăzi la aflarea rezultatelor studiului de prognoză. În
general, orizonturile de timp scurte şi medii sunt preferate celor lungi.
Astfel, firmele mari constructoare de aviaţie civilă din SUA
afectează cam 70 - 75 % din fondurile de prognoză unor studii cu
orizonturi de până la 5 ani, alţi 25-30 % studiilor de până la 10 ani şi
Tehnologie şi inovare - 125 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

doar mai puţin de 5 % celor cu orizonturi mai lungi. Un alt element care
intervine este acela că uneori viitorul ne interesează în cadrul unei
perioade date de timp iar alteori ca o succesiune de perioade mai scurte,
asupra cărora dorim informaţii distincte.

Gradul de detaliere este un al doilea factor care va influenţa


alegerea studiului de prognoză. Serviciul Marketing, de exemplu, va fi
interesat de evoluţia vânzărilor fiecăruia din produsele firmei în
viitoarele luni (ani) în timp ce serviciul de Planificare Strategică se va
interesa de variaţia globală a vânzărilor.

Un alt factor este natura deciziei ce trebuie luată pe baza studiului.


Pentru un manager, este important să se deceleze cât mai repede posibil
momentul în care un proces îşi schimbă evoluţia, pentru a interveni şi lua
contra-măsuri sau pentru a se adapta schimbării.
Din contră, pentru cei de la Planificare, este interesant de a vedea
cum variază în timp tendinţele domeniului şi în ce măsură tendinţele
actuale pot fi extrapolate sau îşi vor schimba natura.

Stabilitatea sistemului este o altă caracteristică ce trebuie luată în


seamă deoarece sistemele stabile evoluează după cu totul alte legi decât
cele turbulente, iar diferitele tehnici de prognoză răspund mai bine uneia
sau celeilalte situaţii.
Răspunsul depinde de legea de evoluţie a sistemului pe care
metoda de prognoză o consideră aplicabilă ca şi de tipul de model pentru
situaţia ce trebuie prevăzută.

Costul implicat de activitatea de prognoză este de sigur un factor


neneglijabil şi care depinde mult de metoda aleasă. Intre factorii de cost
care se iau cel mai frecvent în consideraţie menţionăm:
• costul de punere la punct a metodei;
• costurile de actualizare a metodei şi a datelor;
• costurile de realizare propriu zisă a prognozei;
• costurile de comparare a rezultatelor cu cele ale altor metode
(eventual) utilizate în paralel.

Precizia depinde de scopul urmărit, de metoda aleasă şi de


orizontul de timp.
Uneori o eroare de ± 10 % este mai mult decât satisfăcătoare,
alteori o eroare de ± 5 % poate duce la rezultate catastrofale. Orizontul
de timp influenţează întotdeauna la fel precizia: cu cât orizontul creşte,
cu atât precizia scade. Precizia metodei mai depinde şi de volumul de
date cu care pornim la treabă, este de dorit să fie cât mai mare, dar
exigenţele diferitelor metode nu sunt aceleaşi.

Tehnologie şi inovare - 126 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

Uşurinţa de aplicare. Este limpede că cineva nu poate lua o


decizie pe baza datelor furnizate de o metodă pe care nu o cunoaşte, nu o
înţelege şi în care, implicit, nu are încredere.
Răspunsurile oferite de tehnicile de prognoză sunt mai uşor sau mai
greu utilizate în funcţie de stilul de lucru, metodele proprii fiecărei
întreprinderi şi uneori chiar serviciu, de aceea se recomandă adoptarea
acelor tehnici de prognoză care să se apropie cel mai mult de metodele
instituţionalizate şi acceptate în mediul respectiv.
De asemenea, pentru o decizie care trebuie adoptată repede vom
alege o altă metodă decât pentru o decizie care nu este presantă.
Ca o apreciere generală, se constată că, în ţările dezvoltate,
majoritatea întreprinderilor (şi prin excelenţă cele mici şi mijlocii)
utilizează preferenţial metodele cantitative. Cele calitative sunt folosite
de marile corporaţii, de guverne, alături de cele cantitative.

Concluzii

În domeniul industrial, inovaţia s-a impus, nu atât datorită


invenţiilor făcute de dragul noului, cât datorită restricţiilor de ordin
economic şi social, cum ar fi:
- nevoia de a dezvolta sau măcar păstra poziţia ocupată de
întreprindere pe piaţă;
- cererea pieţei de a-şi diversifica producţia;
- obligativitatea de a se alinia la normative impuse de guvern,
legislaţie, cerinţe sociale;
- nevoia de a face faţă unei scăderi sau creşteri a materiilor prime.

Creativitatea este capacitatea de a identifica noi legături între


elemente aparent fără legături între ele. Ea implică mai multe etape:
- selectarea informaţiei;
- realizarea de conexiuni;
- analiza – dacă ideea este acceptată de către piaţă.

Inovarea poate fi definită ca transportul unei idei sau a unui


concept până la stadiul final al unui produs nou, proces nou sau activitate
de service acceptată de piaţă.

Tipurile de inovare tehnologică sunt:


- inovare de produs;
- inovare de proces;
- inovare de ameliorare;
- inovare de adaptare;
- inovare de ruptură;
- inovare de fond;
Tehnologie şi inovare - 127 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

- nişe comerciale;
- inovaţia curentă;
- inovaţia revoluţionară.

Sursele potenţiale ale inovării se regăsesc în oportunităţile care


apar în structura industriei şi a pieţei, schimbări legislative, schimbări în
modul de percepţie a lucrurilor, soluţiile oferite de analiza problemelor,
soluţiile găsite prin adoptarea soluţiilor altora. Pentru rezolvarea acestor
probleme se face apel la surse interne şi externe ale întreprinderii.

Tehnicile de creativitate şi inovare au ca scop generarea de idei


noi sau oferirea de metode care uşurează găsirea celor mai bune soluţii
cu caracter inovator.

Teste grilă

Testul 3.1
Creativitatea se caracterizează prin:
a) capacitatea de a identifica legături între elemente, aparent fără legătură între
ele;
b) legăturile se stabilesc mai mult intuitiv;
c) legăturile se stabilesc mai mult logic;
d) legăturile se materializează în generarea de idei creative;
e) este similară cu inovarea.
Varianta corectă este:
1. (a,b,d,e);
2. (a,b,d);
3. (a,c,d);
4. (a,c,d,e);
5. (a,b,e).

Testul 3.2
Creativitatea implică parcurgerea următorilor paşi:
a) selectarea informaţiei;
b) realizarea de conexiuni noi;
c) analiza ideii;
d) valorificarea ideii.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,b,c,d);
3. (a,b);
4. (a,b,d).

Testul 3.3
Inovarea tehnologică este reprezentată de:
a) crearea unui produs;
b) crearea unei noi pieţe;
c) introducerea unei noi metode de fabricaţie;
Tehnologie şi inovare - 128 -
Capitolul 3 – Inovarea în industrie

d) apelarea la o nouă sursă de materie primă;


e) o nouă organizare a firmei;
f) crearea unei imagini noi a firmei.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,c,d);
4. (b,e,f);
5. (b,c,d).

Testul 3.4
Inovarea cu caracter economic este reprezentată de:
a) crearea unui produs;
b) crearea unei noi pieţe;
c) introducerea unei noi metode de fabricaţie;
d) apelarea la o nouă sursă de materie primă;
e) o nouă organizare a firmei;
f) crearea unei imagini noi a firmei.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,c,d);
4. (b,e,f);
5. (b,c,d).

Testul 3.5
Spiritul antreprenorial reprezintă:
a) abilitatea de a avea succes cu inovaţia pe piaţă;
b) capacitatea de a rezolva probleme;
c) capacitatea de a lua decizii;
d) transpunerea inovaţiei într-o activitate industrială aducătoare de venit.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (b,c,d);
3. (b,c);
4. (a,d);
5. (a,b).

Testul 3.6
Spiritul managerial reprezintă:
a) abilitatea de a avea succes cu inovaţia pe piaţă;
b) capacitatea de a rezolva probleme;
c) capacitatea de a lua decizii;
d) transpunerea inovaţiei într-o activitate industrială aducătoare de venit.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (b,c,d);
3. (b,c);
4. (a,d);
5. (a,b).
Testul 3.7
Inovarea de produs presupune:

Tehnologie şi inovare - 129 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

a) schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă ce se sprijină sau nu


pe o tehnologie nouă;
b) realizarea produsului utilizând alte componente sau materiale;
c) un nou design;
d) noi servicii care însoţesc produsul;
e) perfecţionarea materialelor existente;
f) valorificarea experienţei dobândite pe parcurs.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (a,c,d,e);
3. (b,c,d,f);
4. (a,c,d,e,f);
5. (b,d,e,f).

Testul 3.8
Inovarea de ameliorare face ca un produs existent să devină din ce în ce mai bun
prin:
a) modificări ale unor soluţii constructive;
b) modificări majore aduse unuia sau mai multor subsisteme ale sale;
c) înlocuirea unor materii prime;
d) apelarea la tehnologii mai performante;
e) schimbarea totală a sistemului, pornind de la alte principii.
Varianta corectă este:
1. (a,c,d);
2. (b,c,d);
3. (c,d,e);
4. (a,c,e).

Testul 3.9
După impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei se pot
evidenţia:
a) inovarea de fond;
b) inovarea de produs;
c) descoperirea unei nişe comerciale;
d) inovarea de proces;
e) inovaţia curentă;
f) inovaţia revoluţionarea;
g) inovarea de ruptură.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d,e);
3. (c,d,e,f);
4. (a,e,f,g);
5. (a,c,e,f).

Testul 3.10
Sursele potenţiale ale inovării presupun următoarele categorii de oportunităţi:
a) politice;
b) tehnologice;
c) sociale;
d) economice;
e) interne;

Tehnologie şi inovare - 130 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

f) externe.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d,e,f);
2. (a,b,c,d);
3. (c,d,e,f);
4. (a,b,c,e,f);
5. (a,b,d,e).

Testul 3.11
Din categoria surselor potenţiale interne, la care managerul poate face apel, fac
parte:
a) neprevăzutul;
b) incongruenţa;
c) modificări demografice;
d) descoperiri fundamentale;
e) necesităţile procesului;
f) schimbări în structura domeniului sau a pieţei.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (c,d,e,f);
3. (a,b,e,f);
4. (b,c,d,e);
5. (b,d,e,f).

Testul 3.12
Din categoria surselor potenţiale externe, la care managerul poate face apel, fac
parte:
a) neprevăzutul;
b) modificări demografice;
c) descoperiri fundamentale;
d) schimbări de modă, credinţe, convingeri;
e) necesităţile procesului;
f) schimbări în structura domeniului sau a pieţei.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d);
3. (b,c,d,e);
4. (a,b,d);
5. (d,e,f).

Testul 3.13
Pentru ca o tehnologie să fie utilă firmei în lupta de a-şi menţine poziţia
concurenţială trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să permită reducerea costurilor sau diferenţierea produselor prin
caracteristicile lor;
b) avansul acordat firmei să fie durabil;
c) avantajul concurenţial să se menţină în timp;
d) trebuie să influenţeze în bine structura de ansamblu a întreprinderii.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d);
3. (a,c,d);

Tehnologie şi inovare - 131 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

4. (a,b,d).

Testul 3.14
Diagnosticul portofoliului de tehnologi se face răspunzând la următoarele întrebări:
a) care este impactul concurenţial?
b) ce potenţial de evoluţie are; unde se situează pe logistică?
c) în ce măsură tehnologia este stăpânită în întreprindere?
d) cum se situează tehnologia în raport cu realizările de vârf?
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,b,c,d);
3. (b,c,d);
4. (a,b,d).

Testul 3.15
Tehnologiile care se încadrează în caii de bătaie sunt:
a) tehnologii care răspund bine intereselor întreprinderii;
b) tehnologii de susţinut;
c) tehnologii de adaptat;
d) tehnologii cărora nu li se mai afectează resurse;
e) tehnologii utile dar pe care nu le putem exploata din plin din diferite motive.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c,e);
2. (a,c,d,e);
3. (a,b,c);
4. (c,d,e).

Testul 3.16
Prin inovare, pot fi trecute spre caii de bătaie tehnologiile situate în cadranul:
a) probleme;
b) rentabilizare;
c) abandon.
Alegeţi varianta corectă!

Testul 3.17
Tehnicile cantitative de prognoză se fac:
a) pe orizonturi scurte de timp;
b) pe orizonturi medii şi lungi de timp;
c) pe baza extrapolării datelor din trecut spre viitor;
d) pentru domenii de maxim interes ale unei firme;
e) ţinând seama de factorii de cauzalitate şi de intercorelaţie.
Varianta corectă este:
1. (,a,c,d);
2. (b,d,e);
3. (a,c);
4. (a,c,d,e);
5. (b,c,d,e).

Testul 3.18
Tehnicile calitative de prognoză se fac:
a) pe orizonturi scurte de timp;

Tehnologie şi inovare - 132 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

b) pe orizonturi medii şi lungi de timp;


c) pe baza extrapolării datelor din trecut spre viitor;
d) pentru domenii de maxim interes ale unei firme;
e) ţinând seama de factorii de cauzalitate şi de intercorelaţie.
Varianta corectă este:
1. (a,c,d);
2. (b,d,e);
3. (a,c);
4. (a,c,d,e);
5. (b,c,d,e).

Testul 3.19
Un factor de o deosebită importanţă în alegerea tehnicilor de prognoză este
orizontul de timp. Se preferă:
a) orizonturi de timp scurte;
b) orizonturi de timp medii;
c) orizonturi de timp lungi.
Varianta corectă este:
1. (a,b);
2. b;
3. (b,c);
4. a;
5. c.

Testul 3.20
Costul implicat de activitatea de prognoză cuprinde următoarele elemente:
a) costul de punere la punct a metodei;
b) costurile de actualizare a metodei şi a datelor;
c) costurile de realizare propriu-zisă a prognozei;
d) costurile de comparare a rezultatelor cu cele ale altor metode utilizate în
paralel.
Varianta corectă este:
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (a,b,c,d);
4. (b,c,d).

Tehnologie şi inovare - 133 -


Capitolul 3 – Inovarea în industrie

Răspunsuri

Testul – Răspunsul
1.1 – 3 2.1 – 1 3.1 – 2
1.2 – 1 2.2 – 2 3.2 – 1
1.3 – 2 2.3 – 2 3.3 – 3
1.4 – 3 2.4 – 4 3.4 – 4
1.5 – 4 2.5 – 3 3.5 – 4
1.6 – 1 2.6 – 2 3.6 – 3
1.7 – 2 2.7 – 2 3.7 – 1
1.8 – 4 2.8 – 1 3.8 – 4
1.9 – 3 2.9 – 3 3.9 – 5
1.10 – 2 2.10 – 2 3.10 – 2
1.11 – 1 2.11 – 1 3.11 – 3
1.12 – 4 2.12 – 2 3.12 – 2
1.13 – 1 2.13 – 3 3.13 – 3
1.14 – 2 2.14 – 1 3.14 – 1
1.15 – 1 2.15 – 2 3.15 – 3
1.16 – 3 2.16 – 3 3.16 – b)
1.17 – 3 2.17 – a) 3.17 – 3
1.18 – 1 2.18 – 3 3.18 – 2
1.19 – 2 2.19 – d) 3.19 – 1
1.20 – 3 2.20 – 3 3.20 – 3
1.21 – 2 2.21 – 4
1.22 – 4 2.22 – 3
1.23 – 1 2.23 – 2
1.24 – 2 2.24 – a)
1.25 – 4 2.25 – b)
1.26 – 3 2.26 – 1
1.27 – 4 2.27 – 3
1.28 – 1 2.28 – 4
1.29 – 4 2.29 – b)
1.30 – 1 2.30 – 3
1.31 – 3 2.31 – 1
1.32 – 2 2.32 – 4
1.33 – 3 2.33 – 1
1.34 – 1 2.34 – 2
1.35 – 2 2.35 – 3
1.36 – 3 2.36 – 2
1.37 – 1 2.37 – 3
1.38 – 2 2.38 – b)
1.39 – 3 2.39 – c)
1.40 – 1 2.40 – 3
1.41 – 2 2.41 – 1
1.42 – 3 2.42 – 4
1.43 – 3 2.43 – 2
1.44 – 2

Tehnologie şi inovare - 134 -


Bibliografie

Bibliografie

1. BĂLOIU, L. M., „Managementul inovaţiei – întreprinderea


viitorului, viitorul întreprinderii”, Editura Eficient, Bucureşti, 1995;
2. BĂLOIU, L. M., CĂLIN, C. G.; „Tehnologie şi inovare”,
A.S.E., Bucureşti 1999;
3. TOTOLICI, S., VĂTĂMANU, O., ″Tehnologie industrială″,
litografie Univ. ″Dunărea de Jos″ din Galaţi, 1994
4. TOTOLICI, S., VĂTĂMANU, O., ″Bazele tehnologiei″, Editura
Fundaţiei Univ. ″Dunărea de Jos″ din Galaţi, 2000
5. TOTOLICI, S., „Tehnologii speciale”, Editura Fundaţiei Univ.
″Dunărea de Jos″ din Galaţi, 2000

Tehnologie şi inovare - 135 -