Familia creștină în viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae

Cultura si credința ortodoxă spun că familia, în fundamentul ei, dezvăluie misterul

Sfintei Treimi. Ancestral, familia românească a reflectat acest adevăr firesc, cu simplitate,
smerenie și responsabilitate, ca o adevărată „Biserică mică”, în timp ce Biserica reprezenta
„familia cea mare”. Impardonabil, acest adevăr existențial se atribuie în batjocură astăzi doar
așa-zisei „familii tradiționale”, demodată și desacralizată de secularism în viziunea unora,
înlocuită, dramatic, cu forme „moderne”, mutante, precum concubinajul, familia
monoparentală sau căsătoriile între persoane de același sex. 1 Dorita emacipare a femeii,
plecând de la tendinţa ei de autonomie şi independenţă, a condus, la profunde mutaţii
negative la nivelul relaţiilor umane, al familiei şi al societăţii. Deşi s-a căutat întărirea,
modificarea şi afirmarea femeii, s-a produs destrămarea, diminuarea şi ignorarea familiei
contemporane şi aceasta întrucât femeia nu a ştiut şi nu a înţeles să îşi impună asupra lumii şi
a societăţii, asupra bărbatului şi a familiei pecetea feminităţii sale, calităţile care o
particularizează şi îi dau farmec: bunătatea, afecţiunea, delicateţea, tandreţea, răbdarea etc., ci
a intrat în competiţie deschisă cu bărbatul şi, din dorinţa de a fi măcar egală cu acesta, a
exersat armele sau mijloacele specifice lui: agresivitate, violenţă, intransigenţă. în loc să
lărgească în familie, societate şi lume, elementele „eternului feminin”, a sfârşit, în această
luptă pentru egalitate şi supremaţie, abrutizându-se şi aplatizând specificul sau
individualitatea atât a ei, cât şi a bărbatului.2
Drumul de la normalitate la rătăcire a transformat familia tradițională într-una dintre
cele mai încercate victime ale acestui început de veac. Societatea însăși, din perspectiva
familiei, se definește astăzi, în plin proces de secularizare, ca fiind „post-maritală”, legislația
multor țări consfințind această nebunie ca o realitate firească a timpurilor pe care le trăim. În
timp ce familia creștină tradițională reflectă, prin comportament și credință, adevărul
valorilor vieții veșnice, după cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, lărgind Împărăția lui
Dumnezeu, familia contemporană, atinsă de aripa rătăcirii, își redefinește sensul existențial
reducându-l la doar câteva componente ce reflectă mai degrabă mutațiile sociale, culturale
sau politice ale vremurilor pe care le trăim. Familia este lăsată prin voia lui Dumnezeu și ea
trebuie să fie plină de iubire jertfelnică: „Din punct de vedere teologic, familia este o
instituție fundamentată prin voința lui Dumnezeu, trebuie să fie monogamă, heterosexuală, să
aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, iar membrii ei să confirme că relația care îi unește este o
relație de iubire jertfelnică. Dacă pornesc de la aceste caracteristici fundamentale ale familiei,
mă plasez deja în spațiul revelației supranaturale a lui Dumnezeu, unde nu pot vorbi nici de
modernitate, nici de tradiție, ci vorbesc de o constantă a unei realități care se numește
societatea umană. Sigur, în spațiul sociologic, politic, pot să vorbesc de familie înțeleasă în
diverse epoci ale istoriei și atunci lucrurile se schimbă, însă în ceea ce mă privește, înțeleg
familia și din perspectiva a ceea ce îmi oferă revelația lui Dumnezeu”.3
Familia trebuie să asigure socializarea primară. În primii șapte ani de viață ea trebuie
să-i inoculeze copilului norme și valori fundamentale, inclusiv valori care țin de planul
religios, de planul credinței. Adică familia trebuie să asigure inclusiv o socializare religioasă.
Învățarea copilului să distingă binele de rău, frumosul de urât, lucrurile care se pot face de
lucrurile interzise, legitimul de nelegitim, se face încă de când acesta e mic, prin puterea

1
Dumitru Manolache, Familia creștină tradițională, distrusă de secularizare, articol publicat în Ziarul Lumina
la data de 7 octombrie 2010;
2
Pr. prof. dr. loan C. Teșu, Familia contemporană între ideal și criză, Ed. Trinitas, Iași 2011, p. 241
3
IBIDEM

1
exemplului părinților și al adulților din familie și, încet-încet, chiar prin acest sistem pe care îl
practică și la noi familiile, de a duce copiii încă de mici la biserică.
Adevărul că familia creștină este o speranță pentru orice națiune și că nu poate fi
redusă doar la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, transcendându-
le pe toate acestea, pentru că are vocația de a fi în lume icoana iubirii divine veșnice. Geniul
acestei unități s-ar putea insinua în noi, revelându-ne o profundă semnificație a stării de jertfă,
reflectată într-un complex sistem de atitudini și acțiuni palpabile, deopotrivă în sentimente,
precum și prin exteriorizarea reflexiilor unui univers interior, singurele capabile să
semnaleze inefabilul fapt al iubirii, aceea pe a cărei realitate, manifestare polimorfică și
profunzime se fundamentează starea de normalitate rânduită de la Creație: pe aparent
”banalul” fapt al întemeierii unei familii, prin aducerea unor copii pe lume. Într-un interviu
acordat autorului Sorin Dumitrescu, părintele Stăniloae spunea: „Cred că legătura între bărbat
şi femeie, care produce un copil, nu este o legătură trupească şi se trăieşte şi în mod creştin,
cu răspunderea acestui act prin care dau naştere unui copil de care vor avea grijă. Ei se
angajează reciproc la toate grijile, la toate oboselile şi la toate eforturile pe care le va angaja
rodul acestei uniri. Cred că ei, chiar gândindu-se că prin această unire iese un copil, gândesc
că asta aduce o anumită spiritualizare acelei legături. Este şi trupească, dar este trupească fără
să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Geneză «şi vor fi amândoi un trup»,
dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva
Sfântul Ioan Gură de Aur: «Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă
este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie». Acest lucru îl dezvoltă Evdokimov,
am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat,
şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se
întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de
admiraţie, o încredere în bărbat, că el este mai tare şi o poate ajuta în viaţă şi admiră o
anumită forţă, dar nu numai o forţă trupească, ci şi spirituală, o capacitate de discernământ.
Bărbatul admiră la femeie delicateţea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceaţă în viaţă, de a-l
mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adică, ei se întregesc şi spiritual. Viaţa bărbatului ar fi
prea opacă dacă ar fi numai a lui, şi iarăşi, viaţa femeii ar fi un sentimentalism sălciu, dar şi
un sentiment de neputinţă, de gol. Ea trebuie să mângâie pe cineva. Şi bărbatul iarăşi, trebuie
să ajute pe cineva; ei se întregesc. Cred că nu s-a dezvoltat poate pe deplin nici de către
filosofi, nici de către psihologi, nici de către teologi această taină de întregire intre bărbat şi
femeie, care produce şi susţine dragostea între ei, ca mijloc de unire, însă, o dragoste care
trebuie să înainteze cât mai mult posibil în plan spiritual, purtând şi trupul în acest plan”
Iubirea în familie, „iubirea soților între ei cu apariția și deschiderea spre al treilea, spre
tridimensionalitatea relației, una integrală, perfectă, ce păstrează justul echilibru între
autodăruirea și identitatea de sine, este calea reflectării în Creație a misterului Ființei
Absolute a Dumnezeului treimic revelat, ca iubire (Ioan 4,8)” 4. Iubirea presupune cunoaștere,
iar Sfântul Atanasie cel Mare5 afirma, de exemplu, că Dumnezeu i-a dat omului nu numai
existența, ci și capacitatea de cunoaștere. „Prin comunicare și prin transcendența Lui
absolută, El stimulează în noi atât voința de cunoaștere, cât și cuvântul comunicativ, care, în
fond, sunt identice”6. De aceea, chipul lui Dumnezeu este născut în om și aspiră la absolut, la
modelul său, la acel „Tu” care aparține lui Dumnezeu, pentru că „Tu” poate să spună „Eu”
datorită dreptului său, și tot datorită dreptului său să I se adreseze lui Dumnezeu ca „Tu”,

4
Pr. Lect. Gheorghe Petraru, Familia creștină-perspective misionare și ecumeniste, în rev. TV, Serie nouă, Anul
IV (LXX) 1994, nr.5-7, mai-iulie, p. 77;
5
Sf. Atanasie cel Mare, De incarnatione Verbi, cap. III, P.G. 25. Col. 192B, citat de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae în Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 12;
6
Ibidem, p. 15;

2
pentru că „suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică în om” 7.
A trăi iubirea înseamnă a te lăsa pătruns de ea. Iubirea nu poate fi trăită la o cotă joasă, numai
pe jumătate, ci a trăi iubirea implică, prin însăşi semnificaţia expresiei, a te lăsa mistuit de
focul tainic al ei. Aceasta pentru că „Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,8,16). Lumea şi tot ce
există în lume este opera iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. În accepţiunea noutestamentară,
dragostea constituie atmosfera optimă pentru o viaţă creştină trăită creştineşte, deoarece ea
oferă principiile cele mai potrivite comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, pentru care luptă
Biserica şi fiii săi. Tocmai de aceea, Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creştinii din Colose
să se „îmbrace în dragoste” (Col. 3,16), atât pentru a câştiga bătălia cu necazurile vieţii, cât
şi pentru a putea trăi în comuniune. Este evident, aşadar, că „în iubire este cuprinsă şi se
împlineşte întreaga viaţă creştinească”8.
Parcurgând istoria religioasă mai veche sau mai nouă a omenirii, vom găsi nenumărate
moduri de a-L percepe pe Dumnezeu, de a se adresa Lui şi de a intra în legătură cu
Divinitatea. Dincolo de aceste consideraţii, răzbate ideea că ,, omul, în calitatea sa de
persoană, are nevoie de un Dumnezeu personal, de un Dumnezeu cu care să poată comunica,
de un Dumnezeu al iubirii, fiindcă umanul se poate împlini doar în iubire şi comuniune. De
aceea, adevăratul Dumnezeu şi adevărata religie nu pot fi decât Dumnezeul iubirii personale
şi marea taină a comuniunii. Restul ţine mai degrabă de speculaţie, de neputinţa omului de a-
şi depăşi propria condiţie”9.
Fundamentul Tainei Căsătoriei rezultă şi din originea comună a celor doi soţi la
Creaţie, precum ne spune Sfânta Scriptură : “Iată, acesta-i os din oasele mele şi trup din
trupul meu” (Fac. 2,23). Hristos Dumnezeu, Cel Unul din Treime, a rânduit familia ca să-l
scoată pe ins din stăpânirea egoismului şi să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său.
A rânduit şi a binecuvântat familia ca să dea o împlinire statornică sentimentelor puternice ale
procreaţiei, să nu-l lase pe acesta pradă manifestărilor lipsite de sens 10. Instituirea familiei
prin Căsătorie constituie un eveniment care afectează nu numai destinul a două persoane
pentru totdeauna, ci şi instituţia Bisericii11, adică „trupul lui Hristos”, căci unirea Sa cu
Biserica este zugrăvită sub chipul de Taină al Căsătoriei: ”Căci vă râvnesc pe voi cu râvna
lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos
fecioară neprihănită.” (2 Cor.11,2) și ”Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi
Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,  Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia
apei prin cuvânt,  Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori
altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.  Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi
iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. 
Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi
Hristos Biserica,  Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele
Lui.  De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi
amândoi un trup.  Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efes. 5,25-
32).
Sfânta Taină a Cununiei sau „Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască,
în care, prin Preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc
liber în Căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a Căsătoriei la demnitatea
7
Ibidem, p. 68;
8
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2001, p. 603;
9
Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Configuraţia divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologică, în rev.
TV, Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7, p. 31.
10
Prof. dr. Vasile Coman, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în rev. MB, Anul XVII, (1967), nr. 1-3, p. 58.
11
Omul conjugal “este deci, chipul Dumnezeului treime şi dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana
comunităţii conjugale”. Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe,
trad. Gabriela Moldoveanu, Asoc. Medicală creștină Christiana, București, 1994 p. 153.

3
reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică” 12. Ca realitate socială, această
instituţie, ca formă de comunitate umană, reprezintă grupul de persoane unite prin căsătorie,
filiaţie sau rudenie, între ele existând relaţii de ordin moral, psihologic, spiritual, biologic,
economic, şi juridic, răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii 13. Părintele Dumitru
Stăniloae arată relaţia dintre libertate şi unitate în cuplu: „Marea taină a iubirii este unirea pe
care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere” 14, căci după
cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur, “nimic nu ne articulează viaţa aşa cum o face dragostea
bărbatului şi femeii”15.
Din ce cauze se distrug familiile? Cauzele care distrug familia, această unitate
primordială a întregii societăţi, purtătoare de viaţă, sunt mai mult decât evidente, mai ales
în ţara noastră, în care tranziţia postdecembristă nu se mai termină. Printre ele, nesiguranţa
zilei de mâine, lipsa locului de muncă, şomajul, lipsa unor politici coerente care să susţină
şi să stimuleze relansarea funcţiei economice a familiei, a unor măsuri corecte de protecţie
socială a şomerilor, liberalizarea aproape iresponsabilă a avorturilor etc. Din punct de
vedere social, scăderea dramatică a nivelului de trai a dus la coborârea sub pragul sărăciei
a unui număr foarte mare de familii, la intensificarea fenomenului migraţiei, fiecare dintre
acestea contribuind nefast la distrugerea familiei tradiţionale. Familia nu mai reprezintă o
instituţie fundamentală pentru supravieţuirea individului şi reproducerea societăţii.
Această funcţie a fost preluată de alte instituţii şi grupuri sociale. Rolul social al familiei,
funcţiile ei sociale, importanţa ei pentru funcţionarea societăţii se estompează continuu.
Constatăm că în noua realitate postdecembristă românească, la fel ca şi în restul lumii,
familia tradiţională începe să înceteze a mai fi o unitate sfântă, indestructibilă, întrucât ea
se poate dezintegra sau reconstitui în mod libertin, chiar dacă rolul ei este stipulat şi în
Constituţia ţării. Este evident că familia îşi va reveni din această complexă dilemă doar
atunci când oamenii nu se vor mai privi şi evalua doar ca obiecte, ci ca subiecţi chemaţi să
se mântuiască unul pe altul.
Dinamica transfiguratoare şi creatoare inerentă unei asemenea uniri conjugale este
descrisă elocvent de către Sfântul Andrei Criteanul în Canonul său de pocăinţă : ”Nunta
cinstită este şi patul neîntinat, că Hristos pe amândouă le-a binecuvântat mai înainte,
ospătându-Se trupeşte şi în Cana Galileii, la nuntă apa în vin prefăcând, arătând întâia
minune, ca tu să te prefaci, o suflete” (Cântarea a 9-a)16. Metamorfozele materiei
prefigurează metamorfozele spirituale şi pe cele somatice, producând şi o anumită
regularizare în domeniul socialului. De la Hristos, în Biserică şi prin Taine, omul poate
birui „lumea” şi „lumescul” din el, trăind în propriul trup ca într-un templu al Duhului
Sfânt17, cu demnitate sacerdotală şi împărătească, dar şi cu mucenicească răbdare, „luptând
lupta cea bună a credinţei” şi purtându-şi „crucea” lui, Căsătoria fiind ea însăşi o „cruce”,
căci fiecare se jertfeşte celuilalt -mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu- prin
„vămile” vieţii de zi cu zi. Dacă în centrul slujbei de logodnă stă schimbarea inelelor, ca
semn de legământ reciproc, în centrul slujbei de Căsătorie stă încununarea mirilor - de
unde se şi trage termenul de „cununie”: „Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe”

12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p.
118.
1313
Prof. Dr. doc. Ion P. Filipescu, Dreptul Familiei, ed. a II-a, Tipografia Universității București, Bucureşti,
1976, p. 5.
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica, vol. II, Ed. Deisis, 1993, p. 133.
15
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Către Efeseni (20.1), tom. 62, col. 136 în Patrologiae cursus completus,
Series graeca, 161 vol., ed. J.P. Migne, Paris, 1857-1868.
16
Canonul cel Mare al Sfântului Părintelui nostru, Andrei Criteanul, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 80.
17
Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă
în antropologia conjugală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 149.

4
 (prochimenul, glasul al VIII-lea). Există mai multe tâlcuri ale acestor cununi, legate de
diferitele dimensiuni ale angajării existenţiale. În Taina iubirii, Evdokimov, pe urmele
Sfântului Ioan Gură de Aur, insistă pe simbolul „ascezei conjugale” 18. Ritualul respectiv
începe, de altfel, cu pomenirea Celor Patruzeci de Mucenici, cărora, conform Tradiţiei,
Dumnezeu le-a trimis cununi din cer. „Iubirea desăvârşită este iubirea răstignită. De aceea
cununile respective amintesc de cununa de spini a Domnului”19, sugerând legătura tainică
dintre iubire, suferinţă şi mântuire, fapt ce l-a determinat pe Nae Ionescu să vorbească
despre funcţia soteriologică a suferinţei.
Cea dintâi binecuvântare asupra familiei a dat-o Dumnezeu în rai: „creşteţi şi vă
înmulţiţi” (Fac.1,28), tot aici s-a făurit şi motivaţia puternicei structuri care leagă pe cei
doi soţi: „De aceea va lăsă omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi
vor fi amândoi un trup” (Fac. 2,24). Dumnezeu a rânduit familia ca să-l scoată pe ins din
stăpânirea egoismului şi să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său.
Procreaţia nu mai apare ca unica justificare a Căsătoriei, nici ca principala ei raţiune
de a fi. Insistenţa cu care mulți Părinţi au vorbit despre procreaţie ca singurul scop al
Căsătoriei, se pare că a fost determinată de dorinţa de a contracara moravurile păgâne în
care sexualitatea era folosită în mod pervers şi mai ales în afara căsniciei, căutându-se
exclusiv plăcerea. Eliberaţi de aceste imperative, unii Părinţi au adoptat deci o poziţie
sensibil diferită, recunoscând Căsătoriei şi alte scopuri decât procreaţia. În toate acestea
însă, concentrarea trebuie să fie pe hrănirea iubirii reciproce dintre soţ şi soţie în dragostea
lor pentru Dumnezeu. Povăţuind un cuplu în privinţa postului conjugal, un părinte
duhovnicesc va trebui să ia în considerare posibilităţile fiecărui partener, ispitele la care
sunt expuşi, maturitatea iubirii lor reciproce şi condiţiile în care trăiesc, relaţia sexuală
rămâne un important mijloc de comunicare în cadrul cuplului 20. Astăzi, sănătatea publică
defineşte comportamentul demografic prin atitudinea unei perechi faţă de propria-i
reproducere, faţă de dimensiunea familiei sale, faţă de numărul de urmaşi, pentru că
reproducerea a fost stabilită în interiorul unirii soţului şi soţiei. Dimpotrivă însă, „relațiile
intime dezordonate distrug psihicul și personalitatea, orientează omul spre valori false și
spre un sens fals al vieții. Relațiile intime primitive, simpliste, sunt nucleul psihologiei
desfrâului. Vâltoarea sexuală este o formă denaturată a instinctului normal, firesc, dat de
Dumnezeu”21. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, este limpede că ,,nu puterea căsătoriei
menţine neamul omenesc, ci cuvântul Domnului spus la început: ,,Creşteţi şi vă
înmulţiţi...” (Fac. 1,28)22.
„Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor
trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt. Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l
defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de
marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un fel prezența
negrăită a lui Dumnezeu între ei. Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre
acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și, poate că
asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului. Se spune în Geneză „şi vor fi amândoi un
trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune
undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este
întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta
Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul

18
Paul Evdokimov, op. cit, pp. 172-173.
19
Ibidem.
20
Sabin Verzan, Familia în lumina învăţăturii Noului Testament, în ”MO.”, Anul VI, (1954), nr.9-10, p. 518.
21
Konstantin V. Zorin, Păcatele tinereții și sănătatea familiei, trad. Eugeniu Rogoti, Ed. Sof…a, Ed. Cartea
Ortodoxă, București, 2010, p. 61.
22
Jean-Claude Larchet, Etica Procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 86.

5
întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la
fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport
spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o
poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si
spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie delicatetea ei,
capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei;
adica, ei se întregesc si spiritual.
Viata barbatului ar fi prea opaca daca ar fi numai a lui, si iarasi, viata femeii ar fi un
sentimentalism salciu, dar si un sentiment de neputinta, de gol. Ea trebuie sa mângâie pe
cineva. Si barbatul iarasi, trebuie sa ajute pe cineva; ei se intregesc… O dragoste care
trebuie sa inainteze cat mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in acest plan.
(…)
Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata de importanta celuilalt, fata de valoarea
celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin sa se mantuiasca.
– Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc,
spun tu nu vei muri niciodata”.
– Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori
spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare.
Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la Dumnezeu. Dar aceasta putere te angajeaza si
pe tine, cu efortul si vointa ta…”