5. Apare totuși o altă întrebare.

Avem pe de o parte varietatea de date ale intuiției, iar

pe de alta multitudinea de categorii. Ce determină care categorie/categorii se aplică? Trebuie
să ne fie indicată o legătură. Trebuie să existe vreo proporție de omogenitate între datele
intuiției senzoriale și categorii, în cazul în care primele sunt subsumate celora din urmă. Dar
„concepțiile pure ale cunoștințelor sunt destul de eterogene când sunt comparate cu intuiții
empirice (sau chiar și cu intuiția senzorială în general), și nu pot fi descoperite niciodată în
vreo intuiție. Cum este posibilă, deci, subsumarea celei din urmă sub cel dintâi, și cum este
posibilă aplicarea categoriilor la apariții?” Aceasta este problema.
În rezolvarea acestei probleme Kant recurge la imaginație (Einbildugskraft) concepută
ca o putere mediatoare a facultății dintre înțelegere și sensibilitate. Se spune că imaginația
creatoarea și purtătoarea schemelor, ca să zicem așa. O schemă este, de obicei, o regulă sau
procedură pentru a produce imagini care schematizează sau delimitează o categorie pentru a-i
permite aplicarea asupra aparițiilor. Schema nu este în sine o imagine, însă ea reprezintă o
procedură generală pentru constituirea imaginilor. „Această reprezentare a procedurii generale
ale imaginației pentru a furniza o concepția cu imaginea ei este ceva ce eu numesc schema
acestei concepții.” Schema, fiind ceva general, are o afinitate pentru concepție: imaginea,
fiind ceva particular, are o afinitate pentru diversitatea intuiției. Așadar, imaginația poate fi
forța mediatoare dintre concepțiile înțelegerii și diversitatea intuiției.
Kant nu a fost, cu siguranță. Primul filosof care să evidențieze funcția mediatoare a
imaginii. Această funcție fusese atribuită imaginii în, spre exemplu, Aristotelismul medieval,
însă abordarea Kantiană a acestui subiect este, evident, și trebuie să fie, diferită de cea a
Aristotelismului medieval. Pentru cea din urmă, imaginea este rezultatul proceselor la nivelul
senzației și servește în schimb ca baza pentru abstractizarea intelectuală. La Kant, totuși,
imaginea este un produs spontan al puterii imaginației, funcționând conform unei scheme pe
care aceasta o produce. Trebuie să ținem minte că pentru Kant obiectul trebuie să se
conformeze minții, și nu invers.
Pentru a demonstra lucrul la care se referă, Kant dă unul sau două exemple din
matematică. Pot furniza, spre exemplu, o imagine a numărului cinci prin a plasa cinci puncte
consecutive în felul următor........ Dar schema numărului cinci nu este, în sine, această
imagine sau orice altă imagine: ea este reprezentarea unei metode prin care o multiplicitate
poate fi reprezentată ca o imagine în concordanță cu o anumită concepție. Schema permite
aducerea laolaltă, ca să zicem așa, a concepției și a diversității de fenomene. Ca atare, permite
aplicarea concepției la fenomene. Kant citează de asemenea exemplul non-matematic al
concepției unui câine. Schema acestei concepții este o regulă pentru a produce o reprezentare
care este necesară pentru aplicarea concepției unui anumit animal.
Asemenea ilustrații pot fi extrem de derutante, deoarece nu suntem preocupați în
special de concepții matematice, și chiar mai puțin de idei empirice a posteriorice precum cea
a unui câine, ci cu categoriile pure ale înțelegerii. Și nu suntem interesați de scheme sau reguli
pentru producerea unei imagini pe care (schemele) le putem alege sau modifica, ci cu
schemele transcendentale care determină condițiile a priorice sub care poate fi aplicată o
categoriei oricărei diversități. Totuși, exemplele lui Kant, luate din aplicarea concepțiilor
matematice și a ideilor a posteriorice la datele percepției, sunt menite să servească numai ca o
introducere în noțiunea generală a unei scheme.
 Schemele transcendentale ale categoriilor determină condițiile sub care categoriile pot
fi aplicate aparițiilor, iar pentru Kant asta înseamnă determinarea condițiilor temporale sub
care o categorie este aplicabilă aparițiilor, deoarece situația în timp este singura trăsătură care
este comună tuturor aparițiilor, inclusiv stărilor eului empiric. Prin urmare, Kant poate spune
că „schemele nu sunt nimic altceva decât determinări temporale a priorice în concordanță cu
regulile.” Timpul este condiția formală a conexiunii sau legăturii tuturor reprezentărilor, iar o
determinare transcendentală a timpului, care este un produs al imaginației are, ca să zicem
așa, câte un picior de ambele părți ale gardului. Este omogen cu categoria a cărei schemă o
constituie prin a fi universal, și se bazează pe o regulă a priorică. Este omogen cu aparițiile,
prin faptul că timpul este inclus în fiecare reprezentare empirică a diversității. „Așadar o
aplicare a categoriei asupra aparițiilor devine posibilă prin determinarea transcendentală a
timpului care, precum schema concepțiilor înțelegerii, permite subsumarea celor din urmă
(aparițiilor) sub celor dintâi.”
Kant nu elaborează mult în privința schemei exacte a categoriilor particulare, iar ceea
ce este menționat este pe alocuri extrem de dificil de înțeles. După cum am menționat mai sus,
eu nu doresc să mă implic în probleme de exegeză de lungă durată, așa că voi menționa numai
unele exemple.
Punându-ne atenția asupra categoriilor relației, ni se spune că schema categoriilor de
substanță este „permanența realului în timp, mai exact, reprezentarea acestuia sa un substrat al
determinării empirice a timpului; ca un substrat, așadar, care rămâne, pe când restul se
schimbă.” Prin urmare, pentru posibilitatea aplicării concepției de substanță la datele
percepției, aceasta trebuie schematizată sau determinată de către schema imaginației; iar asta
implică reprezentarea substanței ca un substrat permanent al schimbării temporale. Numai în
această formă schematizată este posibilă aplicarea categoriilor la apariții.
Schema categoriei cauzale este „realul, care atunci când este postulat, este întotdeauna
urmat de altceva. Constituie așadar, succesiunea diversității, în măsura în care această
succesiune este supusă unei reguli.” Kant nu dorește să spună despre conceptul cauzalității că
nu ar fi nimic altceva decât concepția succesiunii regulare. Ceea ce dorește el să spună despre
categoria cauzală este că aceasta nu este aplicabilă aparițiilor decât dacă este atât de
schematizată de către imaginație încât implică reprezentarea succesiunii regulare în timp.
Schema celei de-a treia categorie, a relației, aceea a comunității sau reciprocității
dintre agent și pacient, este „coexistența determinărilor (accidentelor) ale unuia cu cele ale
altora conform unei reguli generale.” Din nou, Kant nu spune că întreaga concepție a
interacțiunii se bazează pe coexistența substanțelor cu accidentele lor, ci că această concepție
nu poate fi aplicată fenomenelor decât dacă i se dă o formă care implică această reprezentare a
coexistenței în timp.
În final, pentru a aborda cele două ultime categorii ale modalității, schema categoriei
existenței este a fi la un anumit timp, pe când schema categoriei necesității este existența unui
obiect în totalitatea timpului. Necesitatea, ca o categorie, nu înseamnă pur și simplu existența
în totalitatea timpului. Înseamnă, după cum am văzut mai devreme, existența care este dată
prin posibilitatea existenței, dar categoria nu poate fi aplicată, conform lui Kant, decât dacă
imaginația a determinat-o în privința timpului în așa fel încât să implice reprezentarea ființei
sau existenței în totalitatea timpului. Aceasta este o condiție necesară a aplicabilității sale. Nu
ne putem reprezenta nimic ca fiind necesar cu excepția reprezentării acestui lucru ca fiind
existent în totalitatea timpului. Această idee aparține categoriei schematizate, iar aceasta este
întotdeauna categoria care se aplică.
Apare o problemă care poate fi indicată în scurt aici. Kant, după cum am observat,
folosește termenii categorie și concepție pură sau a priorică pentru a se referi la același lucru.
Acum, categoriile sunt descrise ca fiind funcțiuni logice. Ele sunt forme pure ale înțelegerii
care fac sinteza posibilă dar care, luate în lipsa aplicației lor asupra aparițiilor, nu reprezintă
niciun obiect. Iar în acest caz se poate pune întrebarea cadă termenul „concepție” nu este
cumva impropriu, iar în comentariile sale asupra Criticii Reprezentării Pure, putem observa că
prof. Kemp Smith susține că atunci când Kant vorbește despre categorii el se referă deseori la
scheme. Așadar capitolul legat de schematismul categoriilor conține pur și simplu definițiile
întârziate ale acestora. Categoriile în sine, ca forme pure ale înțelegerii, sunt numai funcții
logice și nu au niciun conținut sau înțeles determinat. Concepția de substanță, spre exemplu,
are fi ceea ce Kant numește schema categoriilor de substanță. Nu e loc, ca să zicem așa,
pentru o concepție pură de substanță în afara noțiunii de substanță deja definită în schemă.
Există cu siguranță multe de zis în legătură cu acest punct de vedere, iar dacă ne
îndreptăm spre concepții matematice, s-ar putea susține că reprezentarea unei reguli sau
proceduri generale pentru construirea triunghiurilor este concepția unui triunghi. Simultan, pe
când Kant spune cu siguranță că categoriile neschematizate nu au suficient înțeles pentru a ne
furniza concepția unui obiect și că acestea sunt „numai funcții ale înțelegerii pentru
producerea de concepții,” el le atribuie de asemenea un conținut, chiar dacă acest conținut nu
este suficient pentru a reprezenta un obiect. „Substanța, spre exemplu, în cazul în care
eliminăm determinarea temporală a permanenței, nu ar însemna nimic mai mult decât un ceva
care poate fi considerat subiect, fără a fi predicatul a orice altceva.” Este posibil ca eu să nu
„fac nimic” cu această idee, după cum spune Kant, dar asta înseamnă că nu o pot aplica pentru
a reprezenta un obiect, un obiect fiind un posibil obiect al experienței, experiența fiind o
experiență senzorială. Faptul rămâne, totuși, că un anumit înțeles sau conținut este atribuit
categoriei neschematizate de către Kant. Acest înțeles nu este suficient de determinat pentru a
furniza cunoștințe (înțelegere poate?); dar el este gândibil, ca o posibilitate logică. Conform
lui Kant, metafizicienii au încercat să utilizeze categoriile pure ca o sursă de înțelegere a
lucrurilor-în-sine, iar utilizarea categoriilor pure în acest fel înseamnă a le utiliza greșit, însă
chiar posibilitatea utilizării greșite presupune faptul că au un anumit înțeles.
6. Prin urmare, înțelegerea produce a prioric anumite principii care dau condițiile
posibilității experienței obiective, mai exact, a experienței obiectelor. Sau, cu alte cuvinte,
înțelegerea produce a prioric anumite principii care sunt reguli pentru utilizarea obiectivă a
categoriilor. Pentru a realiza, deci, ceea ce reprezintă aceste principii, trebuie doar să luăm în
considerare masa categoriilor schematizate. „Masa categoriilor ne furnizează un ghid natural
către masa principiilor, deoarece acestea din urmă nu sunt altceva decât reguli pentru
utilizarea obiectivă a celor dintâi.”
Principiile corespunzătoare categoriilor cantitative sunt numite de Kant „axiome ale
intuiției”. Acesta nu menționează axiome specifice; însă ne spune că principiul general al
acestora este că „Toate intuițiile sunt magnitudini extinse”. Acesta este un principiu al
înțelegerii pure, așadar el nu poate fi (nu că cineva ar putea fi tentat să îl considere) un
principiu matematic, deoarece se spune că principiile matematice sunt derivate din intuiții
pure prin medierea înțelegerii, nu din principiul înțelegerii pure în sine. În același timp, acest
principiu al axiomelor intuiției explică, conform lui Kant, de ce propunerile sintetice a
priorice ale matematicii sunt aplicabile experienței. Spre exemplu, ceea ce geometria afirmă
despre intuiția pură a spațiului trebuie să fie valabil pentru intuițiile empirice dacă toate
intuițiile sunt magnitudini extinse. De fapt, după cum principiul în sine este o condiție a
experienței obiective, aplicabilitatea matematicii este de asemenea o condiție a experienței
obiective, și putem adăuga că dacă principiul axiomelor intuiției explică de ce propunerile
sintetice a priorice ale matematicii sunt aplicabile realității fenomenale, acesta explică de
asemenea posibilitatea fizicii matematice.
Principiile corespunzătoare categoriilor schematizate calitative sunt numite de Kant
„anticipări ale experienței”. Principiul general al acestor anticipări este „în toate aparițiile
realul, care este un obiect al senzației cu o magnitudine intensă, mai exact, un grad”. Pe tema
schemelor categoriilor calitative, Kant susține că este implicată reprezentarea gradului de
intensitate, o noțiune care sugerează posibilitatea creșterii în intensitate și a scăderii până la
zero (negarea). Prin urmare, după cum ni se spune în principiul general al anticipării
experienței, că toate percepțiile empirice, inclusiv senzația, trebuie să aibă grade de
intensitate. Acest principiu, așadar, permite existența unei baze a priorice pentru măsurarea
matematică a senzației.
Dacă luăm cele două principii împreună, mai exact principiul axiomelor intuitive și
principiul anticipărilor experienței, putem vedea că ele ne permit să facem predicții despre
intuițiile sau percepțiile viitoare. Nu putem, într-adevăr, să prezicem a prioric în ce vor consta
percepțiile noastre viitoare; nici nu putem prezice calitatea percepțiilor empirice (percepții
care implică senzația). Nu putem prezice că următorul obiect al percepției va fi roșu, spre
exemplu. Putem prezice însă că toate intuițiile sau percepțiile vor fi magnitudini extinse și că
toate percepțiile empirice legate de senzație vor avea magnitudine intensă.
Aceste două principii sunt grupate împreună de către Kant ca fiind principii
matematice. Sau, mai degrabă, ele sunt principii ale utilizării matematice a categoriilor. Prin
asta Kant nu vrea să spună că cele două principii sunt propuneri matematice, ci că acestea au
legătură cu intuiția, și că ele justifică aplicarea matematicii.
Principiile corespunzătoare categoriilor schematizate ale relațiilor sunt numite
„analogii ale experienței”, iar principiul lor general subiacent susține că „Experiența este
posibilă numai prin reprezentarea unei conexiuni necesare a percepțiilor”. Experiența
obiectivă, mai exact cunoașterea obiectelor senzoriale, nu este posibilă în lipsa reprezentării
conexiunilor necesare dintre obiectele percepției.
Cele trei analogii sunt considerate de Kant ca fiind reguli sau ghiduri pentru utilizarea
empirică a înțelegerii în descoperirea conexiunilor concrete, și ele corespund respectiv la ceea
ce Kant numește cele trei moduri de timp, mai exact permanența, sugestia și coexistența.
Sensul acestora poate fi înțeles cel mai bine prin luarea în considerare a analogiilor în sine.
Ele sunt precizate după cum urmează: prima dată, „În fiecare schimbare a aparițiilor substanța
rămâne, iar cuantumul acesteia în Natură nici nu crește, nici nu scade.” A doua dată, „Toate
schimbările au loc conform legii conexiunii dintre cauză și efect.” A treia dată, „Toate
substanțele, în măsura în care pot fi percepute drept coexistente în spațiu, sunt în interacțiune
temeinică.”
 Aceste principii corespund respectiv, în mod evident, categoriilor schematizate ale
relațiilor, mai precis substanță și accident, cauză și efect, și comunitate sau interacțiune între
agent și pacient. Ele sunt principii a priorice și prin urmare sunt antecedente experienței, dar
chiar dacă ne spun despre relații sau proporții, acestea nu prezic sau nu ne permit să prezicem
termenul necunoscut. Ele diferă, așadar, după cum notează Kant, de analogiile matematice.
Prima analogie, spre exemplu, nu ne spune în ce constă substanța permanentă în natură; ne
spune mai degrabă că schimbarea implică substanță, și că, indiferent de ce este substanța,
aceasta își conservă cuantumul în întregime. Acest lucru va fi adevărat fie că decidem pe
bazele empirismului că substanța sau substratul schimbării în Natură va fi numit materie
(după cum considera Kant), sau energie sau orice altceva. Mai pe șleau, analogia ne spune că
totalitatea cuantumului substanței bazice în Natură este conservat fără schimbări; însă nu ne
este spus ce reprezintă. Nu putem descoperi asta a priori. Din nou, a doua analogie ne spune
că toate schimbările sunt cauzale, și că orice efect dat trebuie să aibă o cauză determinantă,
dar chiar dacă știm efectul, nu putem descoperi care este cauza numai prin simpla utilizare a
celei de-a doua analogii. Trebuie să recurgem la experiență, la investigația empirică. Analogia
sau principiul are un caracter de reglementare: ne sfătuiește în utilizarea categoriei
cauzalității. Cât pentru ce de-a treia analogie, este destul de evident că nu ni se spune nici ce
lucruri coexistă în spațiu, nici care sunt interacțiunile acestora, însă ni se spune a prioric, și
într-un sens general, ce ar trebui să căutăm.
Principiile corespunzătoare categoriilor modalității sunt numite „postulările gândirii
empirice în general.” Ele sunt după cum urmează: în primul rând, „Ceea ce este în înțelegere
cu condițiile formale ale experienței (intuiția și concepțiile) este posibil.” În al doilea rând,
„Ceea ce este conectat de condițiile materiale ale experienței (senzației) este real”. În al treilea
rând, „Ideea conform căreia conexiunea acesteia cu realul este determinată conform
condițiilor necesare ale experienței este (există ca) necesar.”
Este important să înțelegem că, în opinia lui Kant, aceste postulări implică numai
relația lumii, a obiectelor experienței, cu a facultăților noastre cognitive. Prima postulare,
spre exemplu, afirmă că numai ceea ce poate fi subiect, ca să zicem așa, al condițiilor formale
ale experienței reprezintă o existență posibilă, mai exact, o existență în cadrul realității
empirice. Aceasta nu spune că nu poate exista vreo ființă sau ființe care transcend realitatea
empirică prin transcenderea condițiilor formale ale experienței obiective. Dumnezeu, spre
exemplu, nu este o existență posibilă în lumea fizică; dar acest lucru nu vine să spună că nu
există, și nu poate exista, un Dumnezeu. O ființă spirituală infinită transcende aplicarea
condițiilor formale ale experienței, și este, prin urmare, imposibilă ca obiect fizic sau al
experienței. Ființa divină este, totuși, imposibilă din punct de vedere logic, cel puțin în sensul
că nicio contradicție logică nu poate fi descifrată din această idee, și ar putea exista baze
pentru credința într-o asemenea ființă.
Postulările sunt, după cum am menționat mai sus, postulări ale gândirii empirice. Cea
de-a doua postulare, așadar, ne dă o definiție sau explicație a realității în utilizarea empirică a
acestui termen. Se ridică la a spune că în științe nimic nu poate fi acceptat ca real dacă nu este
conectat la o percepție empirică, la fel și în cazul senzației, conform analizei experienței. Cât
pentru cea de-a treia postulare, aceasta se preocupă cu deducerea a ceea ce este perceput și ce
nu este perceput, în conformitate cu analogiile experienței și cu legile empirice. Dacă luăm,
spre exemplu, a doua analogie a experienței pe cont propriu, putem spune numai că, în urma
vreunei schimbări sau vreunui eveniment, trebuie să aibă o cauză: nu putem determina a priori
care este această cauză, dar dacă luăm în considerare legile empirice ale Naturii, putem spune
că o anumită relație cauzală definitivă este necesară, și că o anumită cauză trebuie să existe,
nu cu absolută necesitate, bineînțeles, dar cu o necesitate ipotetică, bazată pe ipoteza, ca să
zicem așa, conform căreia o anumită schimbare sau eveniment se întâmplă.
7. Prin urmare, nu numai că matematica este aplicabilă Naturii, ci există de asemenea
un număr de principii care sunt derivate din categoriile înțelegerii și care sunt așadar a
priorice. O știință pură a Naturii este așadar imposibilă. Fizica în sensul restrâns este o știință
empirică. Kant nu și-a imaginat niciodată că noi am putea să deducem a prioric totalitatea
fizicii, însă există o știință universală a Naturii, o propedeutică a fizicii, după cum îi spune
Kant în Prolegomena, însă acesta vorbește de asemenea despre faptul că ea ar fi o fizică
universală sau generală. Este adevărat că nu toate concepțiile care sunt găsite în această parte
filosofică a fizicii, sau propedeutică fizicii, sunt pure în sensul Kantian; deoarece unele depind
de experiență. Kant ne dă ca exemple concepțiile mișcării, impenetrabilității și inerției, și nu
toate principiile acestei științe universale ale Naturii sunt universale într-un sens strict,
deoarece există unele care se aplică numai obiectelor simțurilor externe, și nu obiectelor
simțurilor interne (mai exact stările fizice ale egoului empiric). Există însă anumite principii
care se aplică tuturor obiectelor experienței, fie externe ori interne; spre exemplu, principiul
conform căruia evenimentele sunt determinate cauzal conform legilor constante. În orice caz
există o știință pură a Naturii în sensul în care aceasta se constituie din propuneri care nu sunt
ipoteze empirice dar care ne permit să prezicem cursul Naturii, și care sunt propuneri sintetice
a priorice.
Trebuie menționat că una din problemele principale ale lui Kant din Critica Rațiunii
Pure a fost explicarea posibilității acestei științe pure ale Naturii, iar întrebarea legată de
posibilitatea acesteia a fost acum rezolvată, mai exact în secțiunile precedente ale acestui
capitol. O știință pură a Naturii este posibilă deoarece obiectele experienței, pentru a putea fi
obiecte ale experienței, trebuie din necesitate să se conformeze anumitor condiții a priorice.
Prin necesitatea acestei conformități știm că acest complex al propunerilor sintetice a priorice
derivate imediat sau mediat din categoriile a priorice ale înțelegerii vor fi întotdeauna
verificate. Pe scurt, „principiile experienței posibile sunt, prin urmare, în același timp legi
universale ale Naturii, care pot fi cunoscute a priori, și în acest fel problema conținută în cea
de-a doua întrebare, Cum este posibilă știința pură a Naturii? a fost rezolvată”.
Putem aborda problema într-un alt mod. Obiectele, pentru a fi obiecte, trebuie să aibă
legătură cu unitatea apercepției, cu unitatea conștiinței, și ele sunt legate de acestea prin a fi
subsumate unor categorii și forme a priorice. Complexul obiectelor posibile ale experienței
formează așadar o Natură în relație cu unitatea conștiinței în general. Pg 59