Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(Richard Rorty)
(Thomas Carlyle)
S-a născut la New York. Copilăria şi-a petrecut-o însă în Flatbrookville, New Jersey,
unde părinţii săi s-au mutat când acesta avea doar un an. A fost singurul copil al lui James şi
Winnifried Rorty. Tatăl lui, James Rorty, simpatizant al Partidului Comunist, s-a numărat printre
editorii revistei New Masses, o publicaţie americană de orientare marxistă.
A absolvit Universitatea din Chicago în 1949 unde l-a avut ca profesor pe Rudolf Carnap;
în 1956 obţine doctoratul la Yale University. În 1961 devine profesor la Universitatea din
Princeton unde predă până în 1982 când abandonează catedra de la Princeton pentru a activa ca
profesor pentru ştiinţe umane la Universitatea din Virginia. În 1998 se mută la Stanford
Universityca profesor de literatură comparată. A publicat articole de reviste şi studii pe teme
de filosofia limbajului, filosofia cunoaşterii şi filosofia minţii.
Dintr-un punct de vedere creştin, această tendinţă de a te simţi maiaproape de cei faţă de
care identificarea imaginativă este mai uşoară e deplorabilă, o tentaţiie de evitat. Face parte din
ideea creştinăă de perfecţiune morală să tratezi pe oricine, drept semeni păcătoşi.
Din poziţia lui Rorty decurge că sentimentele de solidaritate sunt în mod necesar o chestiune de
asemănări şi neasemănări care ne izbesc ca proeminente, şi că o asemenea proeminenţă este o
funcţie a unui vocabular final contingent din punct de vedere istoric.
Viziunea pe care o propune Rorty spune că există ceva de felul progresului moral, şi că
acest progres este într-adevăr pe directia unei mai mari solidariţăţi umane. Dar acea solidaritate
nu este considerată drept o recunoaştere a unui sine central, esenţa umană, în toate fiinţele
umane. Mai degrabă, este coniderată ca abilitate de a vedea tot mai multe diferenţe tradiţionaleca
neimportante, atunci când sunt comparate cu apropierile în aceea ce priveşte la durerea şi
umilinţa – capacitatea de a te gândi la oameni extrem de diferiţi faţă de noi înşine ca fiind incluşi
în domeniul lui «noi«. Kant credea că modul de a face aceasta ar fi prin a accentua nu atât mila
pentru durere şi remuşcările pentru cruzime, ci mai degrabă raţionalitatea şi obligaţia, în mod
specific, obligaţia morală. Punând în contrast «respectul raţional « cu sentimentele de milă şi
bunăvoinţă, el a făcut ca ultimele să pară motive dubioase, de mâna a doua, pentru a nu fi crud.
El făcut din « moralitate« ceva distinct de capacitatea de a observa durerea şi umilinţa şi a ne
identifica cu acestea.
O altă afirmaţie centrală a acestei cărţi este că responsabilităţile noastre faţă de alţii
constituie doar latura publică a vieţilor noastre, o latură care se află în competiţie cu afectele şi
încercările noastre private de autocreaţie, şi care nu are o prioritate automată asupra unor
asemenea motive private. Că are prioritate în vreun caz dat – e o chestiune de deliberare, un
proces care nu va fi de obicei ajutat de apelul la «primele principii clasice «. Obligaţia morală, în
această viziune, urmează să fie pusă pe acelasi plan împreuna cu o seamă de alte consideraţii, în
loc să fie situată automat deasupra lor.