Sunteți pe pagina 1din 2

Basmul- Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb,, de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista ,,Convorbiri
literare,, în 1877. Autorul pornește de la modelul folcloric, reactualizează teme de circulație
universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ complex.
Basmul cult este o specie narativă amplă, construită în mai multe episoade, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice. Acțiunea implică prezența elementelor supranaturale și
conține stereotipii privind parcurgerea drumului de către erou. Conflictul dintre bine și rău se incheie
prin victoria asupra forțelor binelui. Ca în orice basm și aici personajele îndeplinesc o serie de funcții:
ajutoare, donatori, antagoniști, dar sunt individualizate prin limbaj. Timpul și spațiul sunt
nedeterminate, apar cifrele și obiectele magice, formulele narative specifice și procedeul triplicării.
Ceea ce este deosebit la acest basm este caracterul său de bildunsgroman, care presupune parcurgerea
unui traseu inițiatic, spiritual, de către erou și modificarea statutului social, deoarece acesta devine
împărat.
Basmul lui Creangă prezintă o viziune a lumii pe dos, un fel de oglindire a vieții în mod fabulos,
caracterizată prin tendința de a hiperboliza si de a produce o imagine carnavalescă a lumii aflată sub
efectul unei culturi populare a râsului.
Tema este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful binelui. Eroul parcurge o
aventură eroică, un drum al maturizării pentru dobândirea unor valori etice și morale. Motivele
narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, muncile, supunerea prin vicleșug,
demascarea raufacatorului, pedeapsa și căsătoria.
Narațiunea este realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, dar nu obiectiv total,
deoarece intervine adesea prin comentarii. Folosirea fabulosului face ca elementele supranaturale să
nu provoace spaima cititorului, care acceptă convenția basmului.
În basm sunt prezente formulele specifice plasate în incipit și în final. Formula inițială ,,Amu cică
era odata,, pune povestea pe seama spuselor altcuiva, iar formula finală ,,Și a ținut veselia ani întregi,,
include reflecția asupra realității sociale. Se remarcă și folosirea formulelor mediane: ,,și merg ei o
zi,și merg două, și merg patruzeci și nouă,,.
Acțiunea poate fi redată simplu, fiind construită pe un singur fir narativ. Starea de echilibru de la
început este reprezentată, intr-o prima scena relevanta pentru evenimentele ce vor fi povestite, de un
crai care avea trei feciori, iar în celălalt capăt al lumii, un frate mai mare, Verde -împărat avea doar
fete. Echilibrul este tulburat de sosirea unei scrisori de la Verde-împărat care anunță absența
moștenitorului pe linie masculină și îl roagă pe fratele său să îi trimită pe cel mai vrednic dintre nepoți.
Acțiunea propriu-zisă debutează cu o scena semnificativa: craiul își supune feciorii la o încercare
grea căci, îmbrăcându-se în piele de urs, iese în calea lor de sub un pod. Reușește să treacă această
probă a curajului doar fiul cel mic, care este ajutat de Sfânta Duminică, drept răsplată pentru
milostenia arătată de acesta. Mezinul, ilustrând motivul superiorității, îi dăruiește un ban când
aceasta îi iese în cale deghizată în cerșetoare, iar ea îl sfătuiește să ia hainele, armele și calul cu care
tatăl său a fost mire. Calul este descoperit cu tava de jăratic după trei încercări, are puteri supranaturale
și va deveni tovarășul și sfătuitorul său. Deoarece podul simbolizează trecerea la o altă etapă a vieții,
tatăl său îi dă primele sfaturi despre lumea în care va păși: să se ferească de omul roș și de omul spân,
apoi îi dăruiește pielea de urs.
Aceste indicații constituie interdicția, element specific basmului. Pe drum se rătăcește în pădurea
labirint și se întâlnește de trei ori cu omul spân care îl determină să încalce sfatul părintesc. Popasul de
la fântână reprezintă înșelătoria și o scenă simbolică pentru parcursul inițiatic al eroului. Naivitatea
protagonistului este sancționată prin pierderea însemnelor originii sale și a dreptului de a deveni
împărat. Spânul îi fură identitate și îi dă numele de Harap-Alb, îl transformă în rob și îi trasează noua
existență în care va trebui să moară și să învie ca să își recapete identitatea. În parcurgerea traseului
inițiatic, Creangă utilizează triplicarea, astfel că eroul are de trecut mai multe serii de probe, prin care
să își dovedească îndemânarea, curajul și generozitatea. El trebuie să aducă salăți din Grădina ursului,
pielea cu pietre prețioase din Pădurea cerbului și pe fata împăratului Roș. Ultima probă presupune alte
serii de probe prin care împăratul încearcă să îndepărteze ceata de pețitori: casa de aramă, ospățul și
alegerea macului de nisip. De asemenea, apar probele care o vizează direct pe fată: transformarea ei în
pasăre și ghicitul, aducerea a trei smicele de măr, apa vie și apa moartă.Trecerea probelor se datorează
faptului că eroul ascultă de personajele ajutătoare: calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă,
Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
Punctul culminant al basmului se petrece în momentul în care este dezvăluită înșelătoria
Spânului. Harap-Alb se întoarce la curtea lui Verde-împărat cu fata împăratului Roș, care dezvăluie
adevărata lui identitate și îl demască pe Spîn. Acesta îl ucide pe Harap-Alb, tăindu-i capul, dar eroul
este reînviat de fata împăratului Roș cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Acest episod are
semnificația coborârii în infern și a morții inițiatice. Eroul reintră în posesia paloșului și primește
recompensa, trecând într-o altă etapă existențială. Nunta și schimbarea statutului social confirmă
maturizarea eroului. Așadar, echilibrul este refăcut și binele triumfă împotriva răului.
Personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice. Dimensiunea realistă a acestui basm se
evidențiază prin modul de individualizare a eroului pozitiv și a antagonistului acestuia. Eroii basmelor
sunt, în general, schematici și apartenența lor la forțele binelui sau ale răului este fixată de la început.
În opera lui Creangă sunt surprinse și reacțiile emoționale ale eroului. În fața unor sarcini grele,
Harap-Alb se tânguie, având mereu nevoie de incurajările calului său sau ale Sfintei Duminici. De
altfel, nu curajul și vitejia sunt calitățile sale primordiale, ci omenia( milostenia față de bătrâna
necăjită, grija față de gângăniile aflate în dificultate, hazul în fața unor apariții monstruoase). Eroul nu
are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale, dar dobâdește prin trecerea probelor acele calități
necesare unui împărat, în viziunea autorului: bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea
jurământului și curajul. Numele personajului reflectă condiția duală: rob, slugă( Harap) de origine
nobilă( Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare, între starea de
inocență( negru) și starea de înviere spirituală( alb). Antagonistul său, Spânul, tipul impostorului ajuns
prin viclenie fecior de crai, are toate defectele parvenitului: strâmbă din nas la tot ce vede, se laudă cu
pretinsa lui știință sau îi privește de sus pe cei din jurul lui. Spânul nu este doar întruchiparea răului,
fiindcă are rolul inițiatorului, este un ,,rău necesar,, și de aceea calul nu îl ucide înainte ca destinul
eroului să fie împlinit. În drumul său, eroul este sprijinit de ajutoare și donatori, ființe supranaturale ca
Sf. Duminică, făpturi fabuloase precum calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, făpturi himerice ca
cei cinci tovarăși sau obiecte miraculoase ca cele trei smicele, aripile crăieselor, apa vie și apa moartă.
Prin portetele fizice ale celor cinci tovarăși se ironizează defecte umane, dar aspectul lor grotesc
ascunde calități precum bunătatea și prietenia.
Personajele se individualizează prin limbaj care cuprinde termeni și expresii populare,
regionalisme, ziceri tipice, proverbe si zicători introduse în text prin ,,vorba aceea,,. Limbajul
naratorului, dominat de oralitate și umor, face memorabile portretele personajelor.
Oralitatea stilului se realizează prin mijloace precum: expresii narative tipice ( ,,în sfârșit,,
sau ,,după aceea,,), propoziții interogative și exclamative, dativul etic, inserarea de versuri populare.
Umorul se realizează prin exprimarea mucalită, porecle și apelative caricaturale, diminutive cu
valoare augmentativă ( buzișoare, băuturică), caracterizări pitorești ( Gerilă, Ochilă), scene comice sau
expresii populare.
In concluzie, în acest basm, scriitorul utilizează un fantastic umanizat, iar eroul parcurge un
drum spiritual prin care dobândește valori etice și morale.
In opinia mea, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularități reflectarea viziunii
despre lume a autorului, individualizarea personajelor și specificul limbajului.

S-ar putea să vă placă și