Sunteți pe pagina 1din 3

Floare albastră – eseu

Dinu O. Gabriel

       Sfârșitul secolului al XVII-lea este marcat, în plan european, de o


serie de metamorfoze social, politice, economice, context
care favorizează cristalizarea unui nou curent literar, ce poartă numele
de modernism. Apărut ca o reacție la rigorile impuse de scriitorii
clasici, romantismul propune un nou mod de raportare a ființei
umane la sine și la lumea în care acesta trăiește. Astfel, dacă literatura
clasică oglindea realitatea exterioară, noua literatură, romantică, va
deveni expresia realității interioare a artistului, fantezia constituindu-
se într-un nou mijloc de sondare a existenței. 

     Poemul „Floare albastră” publicat în revista „Convorbiri literare” ,


în anul 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de
tinerețe. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o lirică proprie,
„Floare albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian.

     În primul rând, poezia se încadrează în romantism prin temele


predilecte ce le dezvoltă (iubirea și natura, condiția geniului, aspirația
spre absolut). „Sufletul vieții mele” și „Fericirea ta, iubite” arată
iubirea „vocii” feminine pentru geniul izolat în
simbolurile eternitații („Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri
nalte?”). Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată și de
metafora „râuri în soare/Grămădește-n a ta gândire”. Însă, specific lui
Eminescu, iubirea celor doi se desfășoară în cadrul natural reprezentat
de „verdeață”, „izvoare”, „pădure”. 
     În al doilea rând, antiteza pe baza căreia este contruită poezia ține
de romantism. Poemul are o compoziție romantică, fiind structurată în
jurul unei serii de opoziții : eternitate-viață, masculin-feminin, geniu –
ființă terestră, vis-realitate, trecut-prezent. 
     „Floare albastră” are ca temă iubirea ce apare în corelație cu tema
naturii și reprezintă ipostaza iubirii paradisiace. Depășește însă cadrul
unei idile, pentru că implică tema condiției omului de geniu care
aspiră la absolut. 
     Tema romantică a poeziei este dată mai întâi de motive literare.
Cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se
realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică
eminesciană : „codrul”, „izvoarele”, „frunze”, „luna”. 
     Apoi ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două
ipostaze umane (masculin-femini) sau portretele spirituale (geniul-
făptura terestră), care se asociază celor două lumi. Portretul geniului
se configurează ,simbolic, din elementele cosmicului („stele„),
(„nori”), „(ceruri nalte”) ce semifică cunoștința absolută. Portretul
fetei este perceput, la început, ironic („mititica”), pentru ca în finalul
poemului, prin metafora „dulce minune”, să fie proiectat în ideal. 
     Titlul „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic
al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură, fiind un motiv de
circulație europeană. Simbolul florii albastre dobândește în textul
eminescian valoare polisemantică : aspirație spre fericirea prin iubire,
chemare a lumii fenomenale, nostalgice a iubirii ca mister al vieții,
opoziție ireductibilă între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a
ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, „albastrul” este
culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea”
simbolizează viața, efemeritatea, ființa păstrătoare a dorințelor
dezvăluite cu vrajă. 
     Incipitul înfațtișează lumea rece a ideilor, lumea geniului.
Monologul fetei începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar”, plasat
la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-un aparent
dialog, unde alternează propoziții afirmative, negative, interogative si
exclamative. 
     Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin
enumerația simbolurilor eternității-morții, în prima strofă : „Iar te-ai
cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?”. Aspirația spre
cunoaștere absolută este sugerată de metafora „râuri în
soare/Grămadești-n a ta gândire” și de mișcarea ascensională.
Domeniul guvernat de timpul infinit este definit prin atributele :
misterul genezei „întunecata mare”, universul de cultură „câmpiile
aspre” și universul de creație umanp proiectat cosmic „Piramidele-
nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare” 
     Avertismentul final ”nu căuta în departare/Fericirea ta, iubite!”
deși este rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr : împlinirea
umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră. Izolarea,
singurătatea, aspirația spre cunoașterea absolută și imposibilitatea
fericirii terestre sunt atribute ale geniului,sugerate aici pe un ton cald. 
     Dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o
viziune lirică proprie, poemul „Floare albastră” reprezintă o
capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând
în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în
„Luceafărul”.  

S-ar putea să vă placă și