Odă (în metru antic) – variante, Opere, vol. III, p. 116-130.
2277, 30-32 - 1879
[Odă pentru Napoleon]
A1. 2262, 154-155
1873-1874, Berlin
Cerul bolnav d'astrele lui rănit fu,
Semne numai mari ale vremei gloriei,
Leagăn tu avut-ai stâncile mări 'n
Corsica gravă.
Şi în jurul vieţii tale 'ncepute
Negru-oceanul mişcă lume de valuri,
Arătând duios puterile, geniul
Singurătăţii.
Da ! oceanul, ce singur de o mie de evi e,
El a fost proorocul căilor tale
Numai cu dânsul în viaţă samăn avut-ai
O Imperator !
Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine,
Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri
Indiferentă, stai, nemişcată şi mare
Frunte de marmor.
N'ai admirat nimica în scurta ta viaţă,
Nu piramidele vechi în jurul cărora
Te-au văzut renviat din noaptea veciei
Jupiter Ammon.
Nu de a Nordului mari pustii [de] zăpadă,
Unde purtat de vânt pin ruine de ghiaţă,
Tu auzişi strigarea nebună de secoli
Mândrului Odin!
Peste pământ ai mişcat a popoarelor valuri,
Mândru, bătrânul titan în înconjur de soare
Poartă răsboaele tale ca pete pe manta-i
Şi-a ta cenuşă.
Nu te-a mirat nimica... Doară cu zeii
Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,
Până când trezit din mirarea adâncă
Te-ai văzut singur.
Şi din nou privit-ai atunci în oglinda-ţi,
In oceanul bătrân ce îşi mişc'a lui apă,
Furia lui îndrăzneaţă, puternică, mare
Indiferentă.
Ai murit tu ? Lumea şi astăzi n'o crede [—]
Infăşurat în mant'ai coborît piedestalul
Ş'amestecat în popor l-au mişcat cu putere
Ochi-ţi imobili.
Apoi sătul de icoana-ţi, de tine singur,
Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,
Ai resuit piedestalul şi iarăşi immobil
Stai pintre secoli.
C1.
B. 227, 24-26 - 1879
Parcă născut sunt în aproape de valuri
Leagăn având ţărm înspumat şi rece
Jur împrejur lin tremura pustiul
Mijloc al mării
Unei vieţi începătoare stat-au
Martor măreţ trist spumegând din valuri
Marea cu-al ei cer, cu puterea sfânt' a
Singurătăţii
Suflete-al meu te-ai înfrăţit cu dânsa
Ea prooroc fu al cărării tale
Ţie ţi-a fost sor, îndelung cum umbra-i
Soră luminei
Trist şi adânc sunt, dară trist prin sine-mi
Nu de-a astei lumi trecătoare lacrimi
Indiferent stam nemişcat. Pe recea-mi
Frunte de marmor
Am aşteptat ram să se 'ncingă mândru
Ram glorios, sfânt, cum îl poart' Apollo
Umbră pe veci dând nepăsări-mi laurul
Pururea verde
Şi de nimic nu mă miram în viaţă
Nu piramizi vechi împrejur de-a căror
Stânci am văzut cum apăru din veacuri
Jupiter Ammon
Sau din Nord etern îmi venea suflarea
Vânt gemea adânc purtător de gheaţă
Şi de reci zăpezi ca gândirea trist[ă]-a
Zeului Wuotan
N'admiraiu nimic... Fericit ca zeii
Doară singur eu mă miraiu de mine
Până când trezit din uimirea-adâncă
Singur rămas'am.
Şi din nou priviiu în acea oglindă
In oceanul sfânt ce îşi mişcă apa-i
Indrăsneaţă, trist clocotind şi mare
Indiferentă
Nici credeam că pot ca să mor vr'o dată
Falnic, mândru înfăşurat în mantă-mi
Coborîiu cu ochi nemişcaţi în gloată
Cutremurând-o
Dar sătul de ea şi de mine însu-mi
Am să urc din nou părăsita treaptă
Ochii nemişcaţi ridicând la ste[a]ua-mi
Nemuritoare
Exilat aci pe pământ de jale
Viaţa-mi pare-ostrov, răsărind din valuri; D. 2277, 44-45 -1880 E. 2260, 270-271 - 1880
Un pribeag mă văd dominând pustiul
Mijloc al mării Nu credeam că pot ca să mor vr'odată Nu credeam să 'nvăţ a muri vr'odată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Pururi tânăr, înfăşurat în mantă-mi,
Precum umbra-i soră luminii, astfel
Să adun în cânt maiestatea mării Coborîiu, păru-mi, de pe-un stâlp în gloata
Al meu suflet e înfrăţit cu codrul
Murmurătoare Murmurătoare
Şi cu-al mării cer, cu puterea sfânt' a
Singurătăţii
Dar sătul de-a ei şi de-a mea fiinţă Dar, sătul de-a ei şi de-a mele păsuri
Trist fiind adânc dară trist prin sine-mi Voiu să-mi urc din nou părăsita piatră Voiu să-mi urc din nou părăsita piatră,
Nu de-a astei lumi pătimiri şi lacrimi, Ochii să-i re'nnalţ visători la ste[a]ua Ochii să-i rennalţ visător la ste[a]ua
Mă doream doar încununat de laurul Singurătăţii Singurătăţii
Pururea verde
Cum pe dulcea-i liră Horaţiu cântă Cum pe dulcea-i liră Horaţiu cântă Când de-o dată tu răsărişi în cale-mi,
Infrângând în versul adonic limba-i Suferinţă tu, dureros de dulce,
Indoind în versul adonic limba-i
Merit fruntea-mi s'o 'ncununez cu laurul Şi prin chin mi-ai dat voluptatea morţii,
Incercat-am barbarizând în graiul
Pururea verde Ne 'ndurătoareo !
Traco-romanic
Iar în umbra gândurilor de noapte
Când deodată tu răsărişi în cale-mi Ai răpit al Semiramidei zîmbet,
Suferinţa chiar voluptoasă-i, dulce-i Suferinţă tu dureros de dulce, Ţie-ţi dete braţele-i albe Here,
Prefăcând viaţa în un* vis aievea Şi prin chin mi-ai dat voluptatea morţii Numai ochii întunecoşi ai tăi sunt
Visul în viaţă Ne 'ndurătoareo ! Marmură rece !
Inşiram legendele vremi 'n minte-mi
Transpărea în vis piramida veche Ai răpit al Semiramidei zîmbet Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Iar din ea vedeam apărând din veacuri Ţie-ţi dete braţele-i albe Here Ori ca Hercul, înveninat de haina-i
Jupiter Ammon Numai ochii turburători ai tăi sunt, Focul meu să'l stingă nu pot nici toate
Sau din Nord etern îmi venea suflarea, Marmură rece ! Apele mării
Vânt şi viscol greu, purtător de gheaţă
Jalnic ard de viu chinuit ca Nesus De-al meu propriu chin mistuit mă vaiet,
Şi de reci zăpezi ca gândirea trist' a
Ori ca Hercul, înveninat de haina-i De-al meu propriu foc mă topesc de-atuncea;
Zeului Wuotan
Focul-meu să-l stingă nu pot nici toate Pot să mai re'nviu luminos din el ca
N'admiram nimic... Fericit ca zeii Apele mării Paserea Phoenix?
Doară singur eu mă miram de mine
Până când trezit din uimire-adâncă
De-al meu propriu chin mistuit mă vaiet Ah, te rog redă-mi nepăsarea-mi tristă,
Singur rămas-am De-al meu propriu foc mă topesc de-atunci Umbra sfânt'a gândurilor trecute,
Nici credeam că pot ca să mor vr'odată Pot să mai re'nviu luminos din el ca O dispari pe veci şi pe mine însu-mi
Falnic, tânăr, înfăşurat în manta-mi Paserea Phoenix? Mie redă-mă !
Coborît-am fost de pe trepte sfinte
Intru mulţime Ah ! te rog redă-mi nepăsarea-mi tristă
Când de o dată tu răsărişi în cale-mi Umbra sfânt'a gândurilor trecute
Mai frumosa' ai fost de cum este Venus Sau dispari pe veci, ci pe mine însu-mi
Mie redă-mă !
Şi 'n dureri mi-ai dat voluptatea morţii
Ne 'ndurătoareo !
Ai furat al Semiramidei zîmbet
Ţie-ţi dete braţele-i albe Here
Numai ochii turburători ai tăi sunt
Marmură rece
De-al meu propriu foc mă topesc de-atuncea,
De-al meu propriu cânt mistuit mă mântuiu -
Oare mai renasc luminos din el ca
Paserea Phoenix ?
Au sătul de ea şi de mine însumi
Am să urc din nou părăsite trepte
Ochii mei întorşi nemişcaţi la ste[a]ua-mi
Nemuritoare ?