Finante publice

Capitolul 1: Introducere

Finantele publice sunt un domeniu al economiei care analizeaza politica fiscal si bugetara a
guvernului.

In economia de piata, prin intermediul finantelor publice, statul pune la dispozitia membrilor
societatii o gama larga si variata de bunuri(servicii) publice, in conditii specifice.Procurarea
acestor bunuri presupune infaptuirea unui amplu proces de redistribuire a veniturilor si a averii
persoanelor fizice si juridice, dupa criteria stabilite de organele de decizie politica.

Bunurile publice pe care statul le ofera membrilor societatii se realizeaza prin actiuni cu caracter
social, economic, de mentinere a ordinii interne, de protejare a mediului, de aparare nationala, de
dezvoltare a relatiilor internationale.

Totodata, apariţia şi evoluţia finanţelor sunt strans legate de apariţia şi consolidarea statului.
Ştiinţa finanţelor publice este o ramură importantă a ştiinţei economice, care
face progrese permanente, cerute şi generate de mobilitatea mare a fenomenelor economice,
sociale şi politice care au loc în societăţile contemporane.

Finantele publice, reprezinta in primul rand, un mijloc de acoperire a cheltuielilor in funcţionarea

sectorului public, în al doilea rînd, finanţele publice sunt un mijloc de intervenţie economică şi
sociala.Finanţele publice formează un domeniu de cercetări care tratează, în special, problemele
veniturilor şi cheltuielilor publice. În perioada contemporană, aceste probleme se împart încateva
mari diviziuni: venitul public, cheltuiala publică, trezoreria publică, datoria publică, politica
şi mecanismul financiar, anumite probleme ale sistemului fiscal în ansamblu, cum ar fi
caracteristica impozitelor şi taxelor, clasificarea acestora, politica fiscală etc.

În prezent, impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, subvenţiile,alocaţiile şi

transferurile bugetare reprezintă nu numai metode de colectare şi repartizare a resurselor
financiare publice, dar şi instrumente aplicate de structurile guvernamentale, pentru a direcţiona
dezvoltarea economică şi socială a ţării conform obiectivelor stabilite.
Organele financiare, cadrele de conducere şi specialiştii din instituţiile publice, din regiile
autonome şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, ca şi din celelalte unităţicare
participă la procesul de colectare, repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice,sunt
chemate să îndeplinească un rol activ în fundamentarea deciziilor autorităţilor publice,
înraţionalizarea opţiunilor bugetare, în creşterea eficienţei cu care sunt folosite
resurselemateriale, umane, financiare şi valutare de care dispun.

Conceptiile despre finantele publice au evoluat continuu de-a lungul anilor.In aceasta evolutie se
contureaza doua etape distincte: prima corepunde, in linii generale, masinismului,
capitalismului ascendant(secolele XVIII-XX), iar cea de-a doua a corespuns dezvoltarii
monopolurilor(secolul XX si mai cu seama dupa marea recesiune ecconomica mondiala).In acest
sens, conceptiile din prima etapa sunt considerate clasice, iar cele din a doua etapa moderne.

In alta ordine de idiei, cand vorbim despre finante avem in vedere fie finantele private ale
agentilor economici, fie finantele publice ale statului.In acest sens, pentru a isi putea exercita
functiile si sarcinile sale, statul are nevoie de resurse financiare care iau nastere in procesul
repartitiei produsului intern brut.

Astfel, la formarea produsului intern brut participa mai multe entitati, cum ar fi intreprinderile,
organizatile bancare si financiare, de asigurari sociale si de bunuri, la nivelul carora iau nastere
procese de formare, repartizare si utilizare a fondurilor financiare.

Sistemul financiar public si de credit este format din subsisteme, cum sunt: finantele
intreprinderilor, bugetul statului(local si central), asigurarile sociale, asigurarile de bunuri,
personae si raspundere civila si creditul.Fiecare subsitem reflecta fonduri si delimiteaza prin
participantii la formarea lor.

Capitolul 2: Sistemul financiar public

In plan conceptual, sistemul financiar are un conţinut şi semnificaţii complexe, sintagma

respectivă fiind utilizată cu sensuri relativ diferite, atât în literatura de specialitate, cât şi în
activităţile umane cotidiene.
În acest context, se paote remarca existenţa unor abordări relativ distincte cu privire la modul de
definire şi analiză în literatura de specialitate, străină şi autohtonă, mai ales prin accentul pus pe
elemente de conţinut considerate a fi mai relevante în definirea acestuia.

Pe de altă parte, pentru conturarea conceptului de sistem financiar considerăm importantă

raportarea la noţiunea generală de sistem, care cunoaşte, de asemenea, mai multe accepţiuni, dar
desemnează, în esenţă un ansamblude elemente dependente între ele şi formând un tot organizat,
care pune ordine într-un domeniu de gândire teorretică, reglementează clasificarea materialului
într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit
scopului urmărit. O primă definire a noţiunii de sistem poate fi atribuită filosofului Aristotel, care
afirma „întregul este mai mult decât suma părţilor componente”. În limba latină şi limba greacă,
termenul de sistem desemna acţiunea de „ a combina, a pune împreună, a aşeza alături.”

De asemenea, componente ale sistemului financiar devin în accepţiunea de mai sus, Banca
Centrală, băncile, instituţiile financiare nebancare, pieţele financiare şi instituţiile cu atribuţiuni
de reglementare şi supraveghere din domeniul financiar. Accentul în cadrul sectorului financiar
este aşezat, în principal pe oferta de servicii financiare oferite în cadrul economiei de către
diverse entităţi de factură finaciară. Într-un sens mai restrâns decât cel de mai sus, se manifestă o
componentă importantă a sistemului financiar, şi anume sectorul sau subsistemul bancar.
Sectorul bancar este format, într-un sens restrâns din Banca Centrală, ca „bancă a băncilor”,
băncile diversificate în raport de particularităţile acestora, dar şi alte organisme de credit
specializate.

Prin prisma continutului economic, sistemul financiar se prezinta ca un ansamblu de relatii

financiare ce se manifesta în procesul complex de constituire, distribuire si utilizare a fondurilor
banesti-financiare.

Se disting doua mari subsisteme financiare:

- subsistemul financiar public, care reprezinta ansamblul relatiilor financiare prin care se

constituie, distribuie si utilizeaza fondurile banesti publice, având, în prim plan, ca participanti
cu rol determinant, autoritatile publice care administreaza în interes public aceste fonduri

- subsistemul financiar privat, considerat ca ansamblu de relatii financiare prin care se constituie,
distribuie si utilizeaza fondurile financiare private, având în prim plan, ca participanti,
entitatile si persoanele private ce administreaza în interes privat fondurile respective

Diferentierile între cele doua mari subsisteme ale sistemului financiar au în vedere atât forma de
proprietate în care se administreaza patrimoniile respective (publica sau privata), cât si tipul de
interese (obiective) ce se satisfac prin aceste relatii financiare. Astfel, pentru relatiile financiare
din subsistemul financiar public apar caracteristice proprietatea comuna, publica si caracterul
public al intereselor satisfacute, în timp ce relatiilor financiare din subsistemul financiar privat le
sunt caracteristice proprietatea privata si natura privata a intereselor ce se satisfac.

Prin prisma componentelor principale pe care le înglobeaza, subsistemul financiar public se

structureaza pe urmatoarele subsisteme principale:

-bugetul de stat;

-bugetele locale;
-asigurarile sociale de stat;

-creditul (cu participarea unor entitati publice);

-asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila (prin societati cu capital de stat);

2.1 Bugetul de stat

Bugetul de stat reprezinta o categorie fundamentala a stiintelor finantelor. Îl putem aborda din
punct de vedere juridic si economic.

Sub aspectul sau juridic bugetul reprezinta un act prin care sunt prevazute si autorizate veniturile
si cheltuielile anuale ale statului. Bugetul de stat prevede si autorizeaza în forma legislativa
cheltuielile si resursele statului, având character obligatoriu fiind supus aprobarii Parlamentului.
Reprezinta un act de previziune a resurselor publice si a modului de utilizare a acestuia,
elaborându-se pe o perioada de un an. Legea bugetului de stat este influentata de conceptiile
politice, economice si sociale specifice fiecarei perioade.

Ca document oficial, bugetul de stat evidentiaza nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor efectua
în viitor si marimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispozitia statului.

Abordarea economica se refera la corelatiile acroeconomice si în special legatura cu nivelul si

evolutia produsului intern brut. Un anumit nivel al PIB si masura în care acesta este repartizat
pentru formarea bruta de capital si consum determina nivelui indicatorilor bugetari si constituie
baza evolutiei favorabile a resurselor în viitor.

Bugetul de stat exprima relatiile economice în forma baneasca ce iau nastere în

procesul repartitiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politica economica
sociala si financiara ale fiecarei perioade. Aceste relatii au dublu sens: pe de o parte, ca relatii
prin care se mobilizeaza resursele banesti iar pe de alta parte ca relatii de repartizare a acestor
resurse.

BUGETUL DE STAT
 

Relatiile de mobilizare a resurselor sunt relatii de repartitie a PIB în favoarea statului prin
intermediul impozitelor, taxelor si contributiilor, al prelevarilor din venituri si atragerile de
disponibilitati temporar libere prin imprumuturilor de stat intern. De asemenea, se creaza relatii
ale statului cu strainatatea concretizate în finantari externe.

Bugetul de stat este un instrument de previziune pe termen scurt si mediu. Bugetul economic este

carteristic tarilor dezvoltate si reprezinta pe lânga un buget de stat clasic si resursele societatii si
destinatia lor.

Produs
intern brut
Import
 RESUR
SE

UTILIZĂRI
Consum Formare
intermedi bruta a
  ar capitalul
ui fix
Consu
m final
Menaj

Principii bugetare

Bugetul este un tablou comparativ al veniturilor si cheltuielilor publice aferente perioadei la

carese refera. El ofera posibilitatea analizarii veniturilor pe sur se de provenienta si a cheltuielilor
pe destinatii.

Principiile clasice bugetare sunt:

-unitatea

-universalitatea

-anualitatea
2.2 Bugetul local

Fiind parte a bugetului public naţional, activitatea bugetară la nivel local se circumscrie
activităţii bugetare la nivel naţional, cunoscând aceleaşi etape şi desfăşurându-se pe baza
aceloraşi principii, dar privite prin prisma specificităţii activităţii administraţiei publice locale.
Activitatea bugetară la nivel local cunoaşte patru etape:

1. Elaborarea proiectului de buget local cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi

cheltuielilor la nivelul unităţilor adiministrativ-teritoriale cu personalitate juridică (fiecare
comună, oraş, municipiu, judeţ, sector al capitalei şi Municipiul Bucureşti);

2. Aprobarea presupune dezbaterea şi votarea bugetelor locale de către autorităţile administraţiei

publice locale cu funcţie deliberativă şi care au în competenţa lor această atribuţie (consiliile
locale, consiliile judeţene, precum şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti);

3. Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor la termenul şi în cuantumul prevăzut în

bugetul local şi efectuarea cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute în bugetul local. Realizarea
veniturilor în cuantumul prevăzut reprezintă o obligaţie minimă, în cadrul execuţiei bugetare
putându-se realiza venituri în cuantumuri superioare celor prevăzute. În acelaşi timp, efectuarea
cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute în bugetele locale reprezintă o obligaţie, ce nu poate fi
încălcată. Această etapă este cea mai importantă, deoarece presupune transpunerea unor
previziuni în plan concret, asigurându-se astfel finanţarea activităţilor şi funcţionarea instituţiilor
publice de la nivel local; 4. Încheierea exerciţiului bugetar presupune o dare de seamă completă
asupra modului de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar
expirat. Toate actele şi operaţiunile cu caracter tehnic şi normativ, realizate de autorităţile
publice competente în scopul elaborării, adoptării, executării şi încheierii bugetului local
constituie procedura bugetară la nivel local.

Aceasta se desfăşoară pe parcursul a trei ani calendaristici, deoarece elaborarea proiectului de

buget local începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea, în
cursul anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar, în anul
următor

2.3 Asigurarile sociale de stat

Denumirea de „asigurari sociale” a fost generalizata justificat de faptul ca, asemanator
asigurarilor de bunuri pentru riscuri de pierdere si distrugere neprevazuta, ca si a asigurarilor de
persoane pentru riscurile oricaror accidente si al decesului, asigurarile sociale au fost instituite ca
un procedeu financiar de constituire a unor fonduri banesti, prin plati sau contributii ale
subiectelor de drept interesate, din care se acorda, insa, nu despagubiri specifice asigurarilor de
bunuri si persoane, ci ajutoare si indemnizatii banesti de asigurari sociale.

Atributul „social” din expresia „asigurari sociale” corespunde in primul rand, faptului ca
fondurile banesti de asigurare sociala se constituie prin plati sau contributii banesti, nu numai ale
salariatilor care primesc astfel de ajutoare banesti, ci si ale altor subiecte de drept, respectiv ale
patronilor si ale statului. Pe de alta parte, categoria asigurarilor banesti de asigurari sociale a fost
extinsa cu motivatia „sociala” intrucat cuprinde indemnizatii pentru prevenirea imbolnavirilor,
pensii pentru incapacitate temporara de munca, pensii pentru depasirea anumitor limite de varsta,
ajutoare de deces si alte ajutoare cu motivatie sociala.

In acelasi timp, asigurarile sociale sunt reglementate si realizate distinct de protectia speciala a
somerilor, chiar daca fondurile banesti din care se acorda ajutorul de somaj si se finanteaza si
alte actiuni de calificare si recalificare a somerilor, se constituie asemanator fondurilor banesti de
asigurari sociale, din contributii ale unitatilor angajatoare, din contributii ale salariatilor si prin
subventii banesti din bugetul statului.

Primele procedee de asigurari sociale au fost initiate de muncitorii industriali. In acest scop, s-au
infiintat case de asigurari sociale ale caror fonduri s-au constituit initial din cotizatiile salariatilor
ce se inscriau ca membrii, din contributii ale patronilor si intreprinzatorilor ce foloseau munca
salariata, la care se adauga in prezent, subventiile banesti ale statelor1.

Cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat sunt absolut necesare pentru ca nivelul de
viata al individului si al familiei sa nu fie erodat in mod sensibil de eventualitati cum sunt
batranetea, bolile si maternitatea, accidentele de munca, bolile profesionale, somajul, probleme
care trebuie sa faca preocuparea in cel mai inalt grad, a politicii sociale a fiecarui stat.

Un rol important in stabilirea unor limite ce trebuie avute in vedere in nivelul prestatiilor de
securitate sociala, pentru a asigura un mod decent de viata persoanelor care, dintr-un motiv sau
altul, si-au pierdut capacitatea de castig, il au Conventiile Organizatiei Internationale a Muncii,
indeosebi Conventia nr. 102/1952. Prin aceasta, se stabilesc normele minime de securitate
sociala, fixand gama si nivelul prestatiilor, campul de aplicare, precum si o serie de probleme
conexe referitoare la apararea persoanelor protejate, organizarea si administrarea sistemului4.

In Romania, actualmente, principalele forme de ocrotire a cetatenilor, care atrag in mod

corespunzator cheltuielile bugetului asigurarilor sociale de stat, sunt urmatoarele:

- pensiile pentru munca desfasurata pana la depasirea unei limite legale de varsta;
- pensiile ce se acorda pentru pierderea capacitatii de munca din cauza unor accidente de munca
sau boli profesionale, denumite si pensii de invaliditate;

- pensiile de urmas ce se acorda copiilor pana la o anumita varsta ai asiguratilor decedati si

sotiilor acestora, in raport cu varsta si durata casatoriei cu sustinatorul decedat;

- ajutorul social banesc prevazut persoanelor care nu intrunesc conditiile de a primi o pensie, sunt
inapte de munca datorita varstei sau unei boli cronice, nu au mijloace proprii de intretinere si nici
sustinator legal;

- indemnizatiile banesti pentru prevenirea imbolnavirilor, refacerea si intarirea sanatatii, ce se

acorda in cuantumul necesar acoperirii diferentei de salarii celor care, in scopul refacerii
sanatatii, li se reduce programul de lucru sau sunt trecuti temporar in locuri de munca mai
usoare, ce se acorda pentru trimiterea la tratament balneoclimateric, pentru carantina in cazuri de
boli contagioase si alte trebuinte asemanatoare;

- indemnizatiile banesti acordate femeilor pe timpul concediilor de maternitate, ca si pentru

medicamentele necesare in acest timp si internare gratuita in institutii medicale de specialitate;

- ajutorul banesc in caz de deces a salariatului si a membrilor familiei acestuia.

2.4 Creditul(public)

Notiunea de „credit” este folosita cu multiple sensuri in diferite domenii ale activitatii sociale si
economice. Acceptiunea cea mai frecventa a creditului este cea de relatie prin care o persoana,
numita creditor, acorda in prezent unei altei persoane, numita debitor, bani sau alte valori pentru
a le restitui in valori echivalente sau in alte forme, la o data viitoare, determinata, numita
scadenta. Necesitand restituirea in viitor, creditul implica, de regula, rambursarea unei valori mai
mari decat cea imprumutata, diferenta constituind-o dobanda.

Creditul sau imprumutul (intr-o acceptie mai larga), este o activitate de anticipare a
resurselor viitoare, de mobilizare imediata a resurselor necesare, sume ce se vor
recupera ulterior, pe parcursul unuia sau mai multor ani.

In cadrul relatiilor de credit public, statul apare ca debitor, creditorii sai fiind bancile si
consortiile bancare, societatile de asigurare, casele de economii, subscriitorii la imprumuturi etc.

Pe masura evolutiei lor si sub constrangerea a numeroase necesitati economico- sociale, statele
si-au asumat sarcini si atributii din ce in ce mai ample si complexe, care au generat o crestere
apreciabila a volumului resurselor banesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice
impuse de realizarea acestor sarcini si atributii. In acest context, veniturile ordinare (obtinute de
stat din impozite si taxe, precum si cele de la intreprinderile si proprietatile sale), au devenit
insuficiente in raport cu necesitatile curente de resurse banesti. A aparut astfel, un deficit
bugetar, pentru a carui acoperire statele au recurs tot mai frecvent la resurse complementare. Pe
acest fond, in cadrul cuprinzator al creditului, s-a conturat creditul public, prin intermediul caruia
statele si-au procurat, in mod exceptional, resursele complementare de care aveau nevoie. Acest
fenomen a fost insotit de formularea a tot mai multor notiuni si concepte privind teoria si practica
imprumutului public, acestea ajungand unul dintre obiectivele importante si distincte ale stiintei
finantelor publice si o parte insemnata a legislatiei financiar-fiscale.

Notiunea de „imprumut public” este sinonima cu cea de „credit public”, iar pentru exprimarea
proportiei cantitative a acestui tip de credit este utilizata si s-a raspandit preferential expresia
„datorie publica”. De altfel, legislatia in domeniu a caracterizat aceasta notiune ca fiind
„totalitatea obligatiilor interne si externe ale statului, la un moment dat, contractate de Guvern
prin Ministerul Finantelor, in numele Romaniei”

Cu toate acestea, contrabalansand avantajele cu dezavantajele pe care le prezinta creditul public,

se poate ajunge la concluzia ca este justificata recurgerea la acest mijloc sau procedeu financiar
numai atunci cand nu mai exista alte posibilitati de redresare economico-financiara, si pe cat
posibil nu in scopuri de consum, ci numai strict productive.

Capitolul 3: Performanța utilizării resurselor financiare publice privind

sistemului sanitar

Sistemele de sănătate ale statelor membre ale UE sunt esențiale pentru asigurarea
unui nivel ridicat de coeziune și de protecție socială în Europa. Sistemele de
sănătate din UE sunt variate și reflectă diversele alegeri ale societății. În ciuda
diferențelor din punctul de vedere al organizării și al mijloacelor financiare, ele se
întemeiază pe valorile comune recunoscute de Consiliul miniștrilor sănătății în
20061 : universalitate, acces la îngrijiri de bună calitate, echitate și solidaritate.

In 2015, cheltuielile publice cu sănătatea s-au ridicat la 7,8 % din PIB-ul UE în ansamblu. În opt
state membre, raportul dintre cheltuielile cu sănătatea și PIB este cel puțin egal cu media
ponderată a UE: Belgia, Danemarca, Germania, Franța, Țările de Jos, Austria, Suedia și Regatul
Unit. Statele membre cu cea mai mică pondere a cheltuielilor publice pentru sănătate au fost
Cipru și Letonia (3,5 %), iar țările cu un procentaj mai mic de 5 % au fost Bulgaria, Estonia,
Lituania, Ungaria, Polonia și România. În medie, cheltuielile publice cu sănătatea au reprezentat
15 % din totalul cheltuielilor publice din UE în 2015. Statele membre care au depășit valoarea
medie a UE au fost Republica Cehă, Germania, Croația, Irlanda, Lituania, Țările de Jos, Austria,
Slovacia și Regatul Unit. Statele membre cu cele mai mici valori au fost Cipru (7,2 %) și
România (8,4 %), urmate de Grecia, Letonia, Ungaria, Polonia (toate sub 11 %) și Luxemburg
(11,5 %)8 .

Totodata, pentru guverne, cheltuielile publice cu sănătatea se numără printre elementele de

cheltuieli cele mai mari și cu creșterea cea mai rapidă. Figura 4 prezintă creșterea cheltuielilor
publice în domeniul sănătății ca procentaj din PIB în perioada 2008-2014 (în puncte
procentuale). Aceeași figură ilustrează, prin cercuri, creșterea anuală medie a cheltuielilor
publice reale pentru sănătate, pe cap de locuitor, în aceiași ani.

În combinație, acești doi indicatori oferă o mai bună oglindă a cheltuielilor publice în domeniul
sănătății. Variațiile de nivel ale cheltuielilor cu sănătatea raportate la PIB reprezintă, de fapt,
rezultatul combinației dintre tendințele înregistrate de cheltuielile publice pentru sănătate și,
respectiv, de PIB. O creștere relativă a cheltuielilor cu sănătatea ca procentaj din PIB poate fi de
fapt efectul net al scăderii ambelor cifre, PIB-ul scăzând mai mult decât cheltuielile (și invers).
Prin urmare, valorile pe cap de locuitor oferă informații suplimentare pentru evaluarea
tendințelor: dacă cheltuielile cu sănătatea cresc ca pondere din PIB și scad ca pondere pe cap de
locuitor, este probabil ca PIB-ul țării să scadă mai repede decât cheltuielile cu sănătatea.

Traiectoriile de creștere ar trebui analizate coroborat cu valoarea inițială. Un punct de pornire

aflat mai jos sau mai sus decât media poate duce la o interpretare diferită a creșterilor și a
scăderilor în cadrul cheltuielilor cu asistența medicală.

3.1 Principii de functionare a sistemului de finantare a serviciilor de sanatate

Performanţa unui sistem de sănătate (OMS) se axează în jurul a trei piloni fundamentali:

- ameliorarea sănătăţii;

- creşterea capacităţii de răspuns faţă de aşteptările populaţiei;

- asigurarea echităţii în ceea ce priveşte contribuţia financiara.

Soluţia ideală de finanţare ar putea fi un sistem de îngrijiri de sănătate cu trei niveluri:

- pentru bunuri şi servicii publice de sănătate cu impact major asupra stării de sănătate , respectiv
finanţarea prin impozitare general;

- pentru serviciile de sănătate necesare, derivate din riscul individual de îmbolnăvire, prin
finanţarea publică prin impozitare specială sau asigurarea socială de sănătate;
 - pentru servicii cu necesitate redusă (cu eficienţă nedovedită, de lux, la cererea pacientului etc.)
pe baza finanţării private a sănătăţii sau plata directă.

In aceasta ordine de idei, prin această modalitate de finanţare, fondurile sunt colectate la bugetul
de stat, fiind apoi alocate sectorului sanitar. Acoperirea populaţiei este generală, persoanele
contribuind în funcţie de venit şi nu în funcţie de riscul individual.

Există mai multe surse de provenienţă a fondurilor:

♦ impozite generale;

♦ taxe cu destinaţie specială pentru sănătate;

♦ alte venituri bugetare.

Impozitele generale provin din trei surse principale:

♦ taxe de import/export;

♦ impozite aplicate agenţilor economici;

♦ impozite pe salarii, precum şi pe venitul global

Fondurile astfel colectate nu constituie, de multe ori, o sursă stabilă de finanţare a sănătăţii
deoarece pentru unele guverne, sănătatea nu reprezintă un domeniu prioritar, ceea ce, combinat
cu instabilitatea economică a ţărilor în tranziţie, conduce la o criză a fondurilor alocate sectorului
sanitar.

Capitolul 4: Concluzii

Asadar, ca urmare a dezvoltarii intregii productii sociale ca si productie/circulatie de marfuri, in

vederea constituirii resurselor necesare oricarui tip de activitate se impune formarea unor fonduri
(resurse) banesti.

In acest context, al productiei si circulatiei marfurilor, in societate se formeaza la dispozitia

statului aceste surse de venit/fonduri.
Totodata, putem afirma ca aceasta componenta a functiei de repartitie a finantelor publice,
cheltuielile publice reprezinta etapa urmatoare constituirii fondurilor publice si se refera la
distribuirea acestor resurse banesti catre diferite obiective sociale sau economice (reglementate
de catre programe guvernamentale).

Bibliografie:

https://www.yumpu.com/ro/document/read/12795468/finante-publicepdf

http://www.cnp.ro/user/repository/564bb797824426312c88.pdf

http://docplayer.ro/188313873-Economie-%C5%9Fi-finan%C5%A3e-publice.html

http://portal.feaa.uaic.ro/definitivare/licenta/PublishingImages/Pages/default/5AP%20Note
%20de%20curs%20Sisteme%20bugetare%20publice.pdf

https://www.coursehero.com/file/57733620/CURS-6-Sisteme-bugetare-BTPpdf/