Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Perioada interbelică a fost dominată de două orientări fundamentale în

privinţa romanului: tradiţionalism şi modernism.
Romanul este o specie a genului epic în proză de dimensiuni mari, cu o
acţiune complexă şi complicată desfăşurată pe mai multe planuri narative, la
care participă un număr mare de personaje.
Romanul „Ultima noapte de dragoste...” este un roman modern de tip
subiectiv prin: unicitatea perspectivei, timpul prezent şi subiectiv, fluxul
conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, anticalofilismul,
luciditatatea autoanalizei şi autenticitatea.
Viziunea sau perspectiva narativă întâlnită în roman este „împreună cu”, în
care naratorul este şi personaj, având acces la trăirile autentice, oferind o
perspectivă subiectivă evenimentelor narate şi unde găsim focalizare internă
pentru că naratorul oferă informaţiile restrânse la punctul de vedere al unui
singur personaj. Aceasta se susţine prin dezbateri de conştiinţă, prin monologuri
interioare sau discursuri filosofice, prin memorie involuntară şi introspecţie.
Romanul pune în discuţie drama cunoaşterii, problematica intelectualului
în două situaţii: iubirea şi războiul. Textul se structurează pe două părţi:
prima „ultima noapte” este pură ficţiune şi prezintă căsătoria eşuată a lui Ştefan
Gheorghidiu, iar cea de-a doua „întâia noapte” este construită sub forma
jurnalului (având ca sursă de inspiraţie chiar jurnalul autorului) conţine articole
şi documente de epocă, conferindu-i autenticitate.
Pentru că naraţiunea este realizată de personajul narator acesta nu este
prezentat fizic fiind evidentă doar structura sa afectivă.
Acţiunea este situată la nivelul conştiinţei şi confruntă realitatea cu imaginea
proprie despre lume. Conflictul principal este cel interior pentru că cel exterior
apare între erou şi societate ca reflex al celui interior.
Subiectul romanului dă impresia de epic lipsit de densitate. Ştefan
Gheorghidiu este concentrat pe front la Piatra Craiului şi asistă la o discuţie
despre fidelitate care-i declanşează rememorarea iubirii eşuate: căsătorit cu o
studentă la Litere, Ela, duce un trai modest, însă armonios şi liniştit. Averea
lăsată de unchiul avar, Tache Gheorghidiu, zdruncină tihna tinerei familii. Ela
este din ce în ce mai mult atrasă de bani, îl „târăşte” într-o lume mondenă ostilă
şi rece în care se simte stingher. Soţia pare să ţină pasul cu moda având aceleaşi
mofturi ca şi „damele” vremii, lucru observat abia cu ocazia excursiei la
Odobeşti.
Experienţa războiului dezvăluie o altă latură a personajului: drama războiului
eclipsează drama personală şi rănit, revine la Bucureşti, şi-şi priveşte cu
indiferenţă soţia, pe care o simte străină şi de care se desparte: „i-am spus că-i
las absolut tot ce-i în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi, de la lucrurile
personale, la amintiri, adică tot trecutul... ”.
 Ce se întâmplă mai departe cu personajul principal nu ni se spune; tocmai
justificarea psihologică a personajului principal este ceea ce lipseşte romanelor
lui Camil Petrescu.
Fiinţe înzestrate cu o pronunţată percepţie realistă, personajele lui Camil
Petrescu trăiesc aproape integral în lumea ideilor. Toţi sunt prizonierii unei
pasiuni de o intensitate puţin comună, rămânând captivi propriei lucidităţi.
Ştefan Gheorghidiu reflectă în conştiinţa sa două experienţe. El este
subordonat unei trăiri interioare obsedante. Personajul s-a căsătorit din orgoliu,
iar iubirea este văzută la început ca un amestec de vanitate şi duioşie. El
reprezintă tipul inadaptatului superior, al intelectualului lucid care trăieşte drama
îndrăgostitului de absolut. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea
exterioară însă evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Vrând să
ştie dacă este înşelat sau nu, Gheorghidiu îşi pune întrebări, interpretează din
nou, trecând trecutul printr-un filtru al conştiinţei lucide, aflându-se permanent
între „oglinzi paralele”. Eroul trăieşte dezamăgirea de a nu fi iubit aşa cum vrea
el, pentru că dragostea lui rezistă atâta timp cât Ela, creaţia lui, rămâne în
tiparele trasate de el. În concepţia lui femeia trebuie să fie un alter-ego al
bărbatului şi de aceea este surprins şi dezamăgit de comportamentul Elei.
Instalarea incertitudinii declanşează conflictul interior între pasiune şi raţiune,
inducând o criză de valori. Impresia că trăieşte o iubire absolută se năruie, iar
înstrăinarea Elei este resimţită la nivelul gesturilor şi atitudinilor.
În urma evenimentelor de la Odobeşti se despart, iar timp de o lună
Gheorghidiu a suferit, s-a autotorturat, necerând explicaţii sau motivaţii.
Orgoliile cu care se confruntă cei doi sunt prea mari şi preferă să trăiască demn
propria dezamăgire şi suferinţă. Drama trăită în război evidenţiază haos, mizerie,
minciună, făcându-l să-şi analizeze mai bine faptele.
Conflictul exterior, cu familia şi societatea reprezentată de inculţi şi parveniţi
îl fac să înţeleagă viaţa altfel, provocându-i drama incompatibilităţii, este
asemenea lui Procust care încearcă să-i introducă pe ceilalţi într-un tipar, dar
pentru că nu se potrivesc, el este cel torturat, însă are parte de o tortură
sufletească.
Definitoriu pentru Gheorghidiu este asumarea propriului destin şi face parte
din categoria personajelor camilpetresciene însetate de absolut.
Gheorghidiu nu urmăreşte adevărul despre Ela, ci verifică propriul echilibru
interior. Ea nu poate fi percepută obiectiv de cititor pentru că este prezentată
numai prin ochii lui Gheorghidiu.
Ela este o fire practică şi superficială şi se adaptează moralei acestei lumi.
Devine fină, intelectuală, superioară atunci când este iluminată de iubire.
Pompiliu Constantinescu afirma despre personajul feminin din creaţia lui C.
Petrescu că „este un animal cochet, inferior sufleteşte, ispită a simţurilor şi
primejdie pentru echilibrul interior”.
Imaginea iniţială a Elei este conturată subiectiv prin reflectarea ei în
conştiinţa soţului. Ela este dacă nu o femeie de excepţie, în orice caz o femeie
prin definiţie, cu deplină putere de seducţie şi fascinaţie care contribuie le
faimoasa dezorientare a eroului. Ştefan va găsi insuficientă nu femeia de lângă
el, ci propria producţie psihică, va pune în discuţie nu fidelitatea ei, ci
posibilitatea iubirii în genere: „era o suferinţă de neînchipuit care se hrănea din
propria substanţă”. Gelozia lui este o formă de automistificare, destinată să ducă
la o gravă descalificare a valorilor psiho-sufleteşti.
Camil Petrescu este un reprezentant de seamă al romanului modern, care
consideră că actul de creaţie este o formă de cunoaştere şi care foloseşte ca
metodă „reducerea la absurd”. „Punctul meu de vedere este tocmai pe dos,
literatura este o pierdare de timp şi filosofia este singurul lucru care merită să te
ocupi de el mai aproape...”.

Conflictul epic nu respectă timpul cronologic tradiţional pentru că primul

segment narativ şi capitolele 7-14 conţin evenimente contemporane cu
momentul relatării lor, iar capitolele 2-6 întrerupe firul cronologic cu o
întoarcere într-un trecut apropiat. Timpul cronologic este cu puţin înaintea
izbucnirii primului război mondial. Deşi timpul acţiunii presupune un timp
cronologic clar delimitat, timpul psihologic are o altă dimensiune determinată de
trăirile sufleteşti ale personajului.
Eroul nu-şi aminteşte cronologic evenimentele, ci în funcţie de impactul
asupra memoriei lui afective voluntare. Astfel, cititorul nu poate urmări coerenţa
epică, ci destrămarea sufletească a echilibrului personajului.