 Poartă masca de protecție!

- în sălile în care se desfăşoară activităţi didactice;

- în spaţiile secretariatului și ale altor compartimente funcţionale din
cadrul universității;
- în timpul deplasării în universitate şi în timpul pauzelor dintre activităţile
didactice, atunci când te afli în interior;
- în timpul pauzelor, în aer liber, precum şi în spaţiile aglomerate, atunci
când nu este asigurată distanţa minimă de 1 metru între persoane.

 Poartă corect masca de protecţie! Acoperă nasul, gura şi

bărbia!
 Spală-te des pe mâini!
 Tuşește sau strănută în pliul cotului sau într-un şerveţel!
 Salută-i pe ceilalţi fără să dai mâna cu ei! Nu vă strângeţi în
braţe!
 Păstrează distanţarea fizică și evită aglomeraţiile!
 Funcţia respiratorie asigură aportul continuu şi adecvat al
oxigenului din aerul atmosferic până la nivel celular şi circulaţia
inversă a dioxidului de carbon, ca produs al metabolismului celular.
 Respiraţia este realizată printr-o serie de procese fiziologice
coordonate şi reglate prin mecanisme eficiente: ventilaţia
pulmonară, distribuţia aerului la nivelul alveolelor pulmonare,
difuziunea alveolo-capilară, schimburile gazoase pulmonare.
 Respiratia implică trei nivele de realizare :
– pulmonar - respiraţia externă sau pulmonară;
– transportul gazelor respiratorii;
– tisular - respiraţia internă sau celulară.
 Ventilaţia pulmonară stă la baza schimbului de aer dintre mediul
înconjurător şi alveolele pulmonare.

 Alveola este unitatea funcţională a plămânului, unde aerul vine în

contact cu sângele aflat în capilarele pulmonare prin intermediul
endoteliului capilar şi al membranei alveolare. Numărul alveolelor
active este determinat de necesităţile de moment.
 Respiraţia externă este realizată prin mecanisme care asigură
captarea O2 şi eliminarea CO2, mecanisme realizate prin fenomene
mecanice şi chimice.
 Fenomenele mecanice sunt reprezentate de mişcările cutiei
toracice. Mecanica respiratorie cuprinde două faze: inspiraţia şi
expiraţia.
 Inspiraţia - proces activ, realizat prin contracţia muşchilor
inspiratori;
 Expiraţia - proces în cea mai mare parte pasiv.

Fenomenele chimice sunt reprezentate de schimburile de gaze

ce au loc la nivelul membranei alveolo – capilare.
Presiunea intraalveolară în inspiraţia normală este de –3
mmHg, iar în expiraţie de +3 mmHg; modificările de presiune
determină pătrunderea sau expulzarea aerului din alveole. Prin
inspiraţie şi expiraţie forţată, valorile presiunii intraalveolare pot
ajunge la –80 mmHg şi, respectiv +100 mmHg.
 În cursul unei inspiraţii normale în plămân pătrund 500 ml aer (150
ml formează aerul din spaţiul mort anatomic). La o frecvenţă de 16
respiraţii/min, ventilaţia alveolară asigură 5,6 l/min aer.
 Aerul pătrunde prin nas, faringe, trahee, cele două bronhii mari care
se divid succesiv de 20-25 de ori, formând bronhiolele (diametrul de
1-1,5 mm).
 Traheea şi diviziunile care urmează până la bronhiole sunt tuburi cu
o anumită rigiditate, conferită de cartilajul care intră în structura lor
şi care le menţine permanent deschise. Pereţii bronhiolelor, în afară
celor respiratorii, sunt formaţi din musculatură netedă.
 În condiţii normale, musculatura este relaxată. Parasimpaticul
(vagul) o contractă (prin acetilcolină), iar simpaticul o relaxează
(prin noradrenalină şi adrenalină).
 În stări alergice care produc astmul pulmonar, bronhiolele sunt
contractate de histamină. În această situaţie pot fi relaxate de
antihistaminice sau glucocorticoizi (hemisuccinat de hidrocortizon).
 Căile respiratorii sunt umectate de mucusul secretat de glandele
submucoase şi celulele calciforme. Mucusul are şi rol de a fixa
particulele străine provenite din aerul inspirat.
 Cilii aliniaţi în lungul căilor respiratorii prezintă mişcări continue care
tind să orienteze particulele străine spre faringe, de unde mucusul să
fie expulzat prin tuse sau îngurgitat. În căile respiratorii aerul este
încălzit şi umectat. Deşi saturate cu vapori, în alveole nu se
acumulează apă deoarece este atrasă din alveole în lichidul interstiţial
şi în capilare.
 Schimburile gazoase la nivelul alveolo-capilar sunt supuse legilor
fizice ale difuziunii şi favorizate de particularităţile membranei
alveolo-capilare (suprafaţă mare, grosime mică – sub 1 μm,
peliculă lichidiană fină).
 Difuziunea asigură deplasarea gazelor respiratorii din teritoriul
cu concentraţie şi presiune mai mari spre cel mai mic.
Intensitatea difuziunii depinde de gradientul de concentraţie, de
presiunea parţială şi de coeficientul de solubilitate şi difuziune al
gazului respectiv.
 Ventilația pulmonară:
O2 trece din alveole în sângele capilar şi CO2 din sângele venos în alveole.
O2 trebuie să ajungă în → celule → mitocondrie
CO2 → plămân → eliminat
Transportul sanguin, în ambele sensuri, al gazelor presupune existenţa
unui transportor (hemoglobina – Hb).
Oxigenul din sânge se găseşte dizolvat şi combinat cu Hb,
ambele forme fiind dependente de presiunea parţială a oxigenului din
sângele arterial, cu valori mai scăzute decât în aerul alveolar. Reacţia
se desfăşoară rapid (mai puţin de 0,1 s) şi nu necesită prezenţa unor
sisteme enzimatice.
Presiunea scade cu vârsta: 20-40 ani – 92 mmHg, la 40-60 de 84
mmHg, iar peste 70 ani – 72 mmHg.
În condiţii fiziologice, cantitatea de oxigen transportată sub
formă de oxihemoglobina este de 70 de ori mai mare decât forma
dizolvată fizic în plasmă.
 CO2 este principalul catabolit al metabolismului oxidativ, iar
acidul carbonic format prin combinarea sa cu apa, principalul metabolit
acid al organismului.

CO2 este prezent în sânge sub formă: CO2 dizolvat, H2CO3,

bicarbonaţi şi CO2 legat de Hb (carbhemoglobina).
Concentraţia primelor trei forme depinde de presiunea parţială a
CO2 (variază în sângele arterial 37-43 mmHg, fiind aproape egală cu
presiunea alveolară a gazului).
 În concluzie, transportul oxigenului în sânge se realizează sub
formă de oxigen dizolvat fizic în plasmă (1,5%) sau oxigen
combinat cu hemoglobină (oxihemoglobină) (98,5% - cea mai
importantă).
 Fiecare moleculă de hemoglobină fixează 4 molecule de oxigen (1
g de hemoglobină se combină cu 1,34 ml oxigen, iar 100 ml sânge
conţine aprox 15 g hemoglobină şi va fixa 20 ml oxigen).
 Transportul CO2 se face dizolvat fizic în plasmă (5%), sub formă
de bicarbonaţi (80-90%) şi fixat pe hemoglobină (5% =
carbhemoglobină).
Respiraţia tisulară este reprezentată de schimbul de gaze tisular şi
respiraţia celulară propriu-zisă.

Se desfăşoară prin:
 procese fizice de difuziune a celor două gaze determinate prin
gradientele de presiune parţială din capilare, lichid interstiţial şi
celulă;
 procese chimice de oxidoreducere cuplate cu reacţii
energogenetice.
Schimbul de gaze tisular:

Oxigenul transportat de către sânge la ţesuturi traversează

membrana capilarului trecând în lichidul interstiţial, iar CO2 aflat
în cantitate mare în lichidul interstiţial datorită catabolismului
traversează membrana capilară intrând în sânge.
pO2 este de 95 mmHg în sângele capilar arterial, de 40 mmHg
în lichidul interstiţial şi de 23 mmHg la nivel celular. Această mare
diferenţă de presiune favorizează difuziunea rapidă a oxigenului în
celule.
pCO2 este de 45-46 mmHg intracelular şi în lichidul interstiţial
și de 40 mmHg în sângele arterial. Deplasarea CO2 se face in mod
exploziv datorită capacității sale de difuziune extrem de mari, deşi
diferenţa de presiune este mică (5-6 mmHg).
 respiraţia celulară propriu-zisă:

 O2 din lichidul interstiţial este captat de celule şi folosit la

oxidarea substratului glucidic și lipidic. Au loc o serie de reacţii
biochimice în urma cărora rezultă produşi finali ai acestui
metabolism:
CO2 + H2O + energie
 Această energie, pentru a fi utilizată în oricare din procesele
biologice active (contracţie musculară, secreţie glandulară,
transmitere sinaptică etc.), este mai întâi stocată în molecule de
ATP (singurul furnizor de energie).
 Pentru a face faţă necesităţilor foarte variate ale metabolismului
celular, funcţia respiratorie trebuie să se adapteze permanent.
 În condiţiile unui efort fizic aceste necesităţi devin mai crescute,
încât apar mecanisme speciale de adaptare.
 Adaptările respiratorii cerute de efortul fizic au loc la nivelul
tuturor verigilor ce asigură aportul de oxigen la nivel tisular şi
eliminarea CO2.
 Ele sunt coordonate de mecanisme complexe neuro–umorale
declanşate de stimuli care acţionează periferic sau central, stimuli
care în cazul unui efort moderat reuşesc să menţină nemodificate
presiunile parţiale ale gazelor respiratorii.
Funcţia respiratorie suportă în timpul efortului, modificări:

 imediate sau acute (toţi indivizii care trec de la starea de

repaus la cea de efort);
 tardive sau de antrenament (instalate la sportivi, reprezentând
adaptarea funcţională a unui organism antrenat în efort, dar şi
repaus).
Modificările la nivelul respiraţiei se reflectă prin:

 frecvenţa respiratorie: în repaus este de 16-18 respiraţii/min;

 desfăşurarea unei activităţi fizice în regim de forţă (sărituri, aruncări,
ridicarea de greutăţi) se realizează cu toracele blocat ceeea ce ridică
frecvenţa respiratorie la sfârşitul efortului la valori de 20-30 până la
30-40 respiraţii/min.
 după eforturi maximale şi de scurtă durată, frecvenţa respiratorie
poate atinge valori de 40-50 respiraţii/min, iar după eforturi
submaximale şi de lungă durată, 30-40 respiraţii/min.
 în repaus, la antrenaţi prezintă valori mai scăzute (8-10
respiraţii/min), instalându-se bradipneea de efort ca o consecinţă a
dezvoltării musculaturii inspiratoare şi a creşterii elasticităţii cutiei
toracice.
 Amplitudinea respiraţiei creşte în timpul eforturilor pentru a
asigura un debit respirator mai mare şi implicit un volum mai
mare de oxigen.
 Debitul respirator creşte proporţional cu durata şi intensitatea
efortului:
– în repaus, este de 8 l/min;
– în eforturile de intensitate medie poate ajunge la 60 l/min;
– în eforturile submaximale aerobe poate ajunge 100-150
l/min;
– în cele maximale aerobe 150-180 l/min.
 Consumul de oxigen în timpul efortului este mult mai mare la cei
antrenaţi, datorită adaptării respiraţiei şi circulaţiei prin
antrenament, precum şi a creşterii coeficientului de utilizare a
oxigenului din sângele arterial.
 Consumul maxim de oxigen (VO2 max) la neantrenaţi nu trece de
3000 – 3500 ml/min, iar la cei antrenati atinge valori de 5000-
6000 ml/min.
 Timpul maxim de apnee voluntară – indice condiționat de valoarea volumelor statice
pulmonare și de rezistența SNC la hipoxie și hipercapnie.

– Timp de apnee inspiratorie - 50-60 sec (nesportivi) și 60-150 sec (sportivi);

– Timp de apnee expiratorie – 20 sec (nesportivi) și 30-60 sec (sportivi).

 Apneea voluntară – indice al stării de antrenament:

– grad bun de antrenament timpul de apnee crește la determinări repetate;

– grad mediocru sau cu tulburări de reglare neuro-vegetativă timpul este variabil;

– grad satisfăcător sau supraantrenament timpul scade.

 Capacitatea vitală – cantitatea maximă de aer mobilizată prin inspir forțat urmată
de expir forțat; valori normale 4000-5000 ml bărbați și 3000-4000 ml femei;

 Indirect oferă date privind rezerva respiratorie; crește cu gradul de antrenament

(5500-7000 ml în eforturi de anduranță: canotaj, înot, alergări de fond);

 Măsurarea CV postefort – aprecierea gradului de oboseală (nu se modifică după

efort de intensitate moderată sau de scurtă durată; scade după eforturi de lungă
durată însoțite de oboseală accentuată);

 Scăderea CV la eforturi mici sau moderate – capacitate funcțională insuficientă a

mușchilor respiratori sau rezistența redusă a SN la acumularea de CO2 sau deficit
cardio-respirator).