Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-

XVIII)

Primele formaţiuni prestatale româneşti au avut la bază obştile săteşti, acestea căpătând
treptat un caracter teritorial, fiind conduse de juzi sau cnezi. Obştile săteşti s-au grupat în uniuni
de obşti, autonomii locale care purtau diferite denumiri: ţări (Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului
etc.), codrii (Codrii Orheiului, Codrii Cosminului), câmpuri (Câmpul lui Dragoş. Câmpul lui
Vlad), ocoale (Câmpulung, Vrancea). Evoluţia acestor autonomii locale a dus la apariţia unor
formaţiuni mai complexe cum ar fi cnezatele sau voievodatele.

Formarea statelor medievale româneşti a fost posibilă într-un context favorabil:

- contextul extern – criza Regatului Ungariei, în condiţiile în care dinastia arpadină a fost
înlocuită cu dinastia de Anjou. Extinderea influenţei Hoardei de Aur a limitat, de
asemenea, influenţa maghiară în spaţiul românesc. Pe fondul acestei crize, formaţiunile
din spaţiul românesc doreau înlăturarea dominaţiei maghiare.
- contextul intern – reprezentat de:  întărirea raporturilor feudale şi concentrarea acestora
în jurul unor autorităţi puternice; dezvoltarea economică din spaţiul românesc produsă
prin lărgirea schimburilor comerciale, apariţia târgurilor şi a oraşelor.

FORMAREA  VOIEVODATULUI TRANSILVANIA

Primele formaţiuni politice din Transilvania au fost menţionate de cronicarul Anonymus în

lucrarea „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”). Potrivit informaţiilor transmise de
Anonymus, la începutul secolului al X-lea, maghiarii au început cucerirea spaţiului cuprins între
Tisa, Crişuri şi Someş, unde s-au lovit de trei voievodate:

- voievodatul lui Menumorut, situat în Crişana şi având centrul la Biharea

- voievodatul lui Glad, situat în Banat şi având centrul la Cuvin
- voievodatul lui Gelu, situat în Podişul Transilvaniei şi având centrul la Dăbâca
 „Legenda Sfântului Gerard” menţionează, la jumătatea secolului al XI-lea, două voievodate
româneşti care se opun expansiunii maghiare: voievodatul lui Ahtum, aflat în Banat şi
voievodatul lui Gyla, situat în centrul Transilvaniei.

Transilvania a fost cucerită de Regatul Ungariei după anul 1000, odată cu înfrângerea de
către regele Ştefan cel Sfânt (997-1038) a rezistenţei formaţiunilor conduse de către Gyla şi
Ahtum. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate, districte şi scaune. S-a încercat şi
implementarea principatului ca formă de organizare politică, fiind menţionat principele
Mercurius (1111). Se revine, însă, repede la forma de organizare tradiţională a voievodatului, iar
în 1176 este menţionat voievodul Leustachius. Ca voievodat autonom aflat sub suzeranitate
maghiară, Transilvania dispunea de o organizare politică proprie.

Pentru a consolida stăpânirea maghiară, au fost colonizate în Transilvania populaţii de secui,

saşi şi cavaleri din ordinele cavalereşti (teutoni şi ioaniţi). Românii, deşi majoritari, au fost
excluşi treptat din viaţa politică, în favoarea naţiunilor privilegiate (maghiarii, saşii şi secuii).

Dacă partea centrală a Transilvaniei se afla sub controlul regalităţii maghiare, în zonele de
margine au existat în continuare autonomii locale româneşti, denumite “ţări”: Ţara Amlaşului,
Ţara  Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului. De aici se produc transferuri de
populaţii şi de conducători cu rol important în întemeierea statelor medievale extracarpatice,
Ţara Românească şi Moldova (tradiţia descălecatului).

Forma de organizare politică a voievodatului se păstrează în Transilvania până în 1541, când

Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Conducerea revenea unui
principe, ales de Dietă şi confirmat de sultan.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA  ROMÂNEASCĂ

„Diploma Cavalerilor Ioaniţi” din 1247, acordată de regele maghiar Bela al IV-lea
cavalerilor ioaniţi, menţionează formaţiunile politice prestatale româneşti existente între Carpaţi
şi Dunăre: Banatul de Severin, voievodatul lui Litovoi (între Olt şi Jiu), cnezatul lui Ioan (în
sudul Olteniei), cnezatul lui Farcaş (în nordul Olteniei), voievodatul lui Seneslau (în stânga
Oltului).
 În 1277, voievodul Litovoi refuză să mai recunoască autoritatea regelui maghiar Ladislau
al IV-lea. Litovoi a fost ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier. Eliberat
ulterior, Bărbat a recunoscut autoritatea maghiară.

În 1290, Negru Vodă din Făgăraş trece munţii în Ţara Românească, într-un moment în
care regalitatea maghiară anihilase autonomia Ţării Făgăraşului. Aici îi supune pe conducătorii
locali şi întemeiază oraşul Câmpulung, contribuind la formarea Ţării Româneşti (tradiţia
descălecatului).

Basarab I (1310-1352) este cel care întemeiază Ţara Românească, unificând formaţiunile
politice din această zonă în jurul anului 1300. În 1324, el recunoaşte suzeranitatea maghiară, în
schimbul recunoaşterii domniei şi a stăpânirii asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei şi
asupra unor teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia). În 1330, Basarab I obţine
independenţa Ţării Româneşti în raport cu Ungaria, învingându-l în lupta de la Posada pe regele
maghiar Carol Robert de Anjou.

Independenţa a fost consolidată de urmaşii lui Basarab, care creează instituţiile interne
ale statului. Nicolae Alexandru (1352-1364) a întemeiat în 1359 prima Mitropolie Ortodoxă a
Ţării Româneşti, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol, mitropolie care avea sediul la
Curtea de Argeş. Vladislav Vlaicu (1364-1377) a emis primele monede ale statului Ţara
Românească.

FORMAREA STATULUI MEDIEVAL  MOLDOVA

În perioada 1352-1353, regalitatea maghiară a întemeiat la est de Carpaţi o marcă militară

de apărare condusă de voievodul Dragoş din Maramureş (descălecatul lui Dragoş). În jurul
anului 1360 se produce descălecatul lui Bogdan, un conducător venit tot din Maramureş. În urma
confruntărilor cu regele maghiar Ludovic de Anjou, acesta i-a înlăturat în 1363-1364 pe urmaşii
lui Dragoş – Sas şi Balc – obţinând independenţa Moldovei. Consolidarea instituţiilor se
realizează în timpul urmaşilor lui Bogdan, Laţcu (1368-1375), Petru Muşat şi Roman I.

Petru Muşat (1375-1391) a întemeiat prima Mitropolie Ortodoxă a Moldovei,

recunoscută abia la 1401 de Patriarhia de la Constantinopol. Roman I (1391-1394) a desăvârşit
unificarea teritorială a Moldovei.
FORMAREA STATULUI MEDIEVAL  DOBROGEA

Dobrogea s-a constituit în jurul Ţării Cavarnei, condusă de Balica (1346-1354). Urmaşul
lui Balica, Dobrotici (1354-1386) primeşte din partea bizantinilor titlul de despot. Treptat,
Dobrotici devine autonom faţă de Imperiul Bizantin şi unifică teritoriile dintre Dunăre şi Marea
Neagră, întemeind Dobrogea. Ivanco (1386-1388) participă la luptele împotriva turcilor, fiind
ucis în aceste lupte. După moartea sa, Dobrogea intră în componenţa Ţării Româneşti, conduse
atunci de Mircea cel Bătrân. După 1420, Dobrogea este cucerită de turci, sub stăpânirea acestora
râmânând până în 1878.

INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC (secolele IX-XVIII)

Organizarea internă a Transilvaniei

În perioada suzeranităţii maghiare, voievodul Transilvaniei era numit în funcţie de regele

Ungariei şi avea atribuţii administrative, judiciare şi militare. Voievozi ca Roland Borşa (1288-
1293) sau Ladislau Kan (1294-1314) au avut putere crescută. Voievodul era ajutat de un Sfat şi
de congregaţiile nobiliare.

Adunarea generală a nobililor era o instituţie reprezentativă a Transilvaniei, iniţial aici

fiind reprezentaţi şi românii. În 1366, regele maghiar Ludovic de Anjou a condiţionat calitatea de
nobil de apartenenţa la religia catolică, românii ortodocşi fiind treptat excluşi din viaţa politică.
După răscoala de la Bobâlna, din 1437, a fost încheiată alianţa Unio Trium Nationum, prin care
sistemul politic al Transilvaniei se baza pe privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor. Saşii şi
secuii fuseseră colonizaţi în Transilvania de regalitatea maghiară.

După ce turcii i-au învins pe maghiari în lupta de la Mohacs, partea centrală a Ungariei a
fost transformată în paşalâc turcesc. Astfel, în 1541, Transilvania a devenit principat autonom
sub suzeranitate otomană. Astfel, în fruntea Transilvaniei se afla un principe, ales de
către Dietă (adunare reprezentativă). Din punct de vedere administrativ, Transilvania era
organizată în comitate (unităţi administrative ale maghiarilor), districte (teritorii locuite de
români) şi scaune (saşi şi secui).
 La sfârşitul secolului XVII, Transilvania a intrat sub dominaţia Imperiului Habsburgic,
extins până în sud-estul Europei. Regimul dominaţiei habsburgice în Transilvania a fost stabilit
prin Diploma Leopoldină, prin care titlul de principe revenea împăratului, fiind însă menţinute
Dieta provincială, privilegiile maghiarilor, saşilor şi secuilor şi statutul de „toleraţi” al românilor
ortodocşi.

Instituţiile centrale din statele medievale Ţara Românească şi Moldova

În cele două state medievale, cele mai importante instituţii din această perioadă au fost,
după modelul bizantin, domnia şi biserica.

Domnul era stăpânul ţării, având şi calitatea de mare voievod, adică era conducătorul suprem
al armatei. Titlul de „domn” păstra semnificaţia celui de „dominus”, atribuit împăraţilor romani.
Introducerea în titulatura domnitorului a cuvântului „Io”, prescurtare de la „Ioannes” (cel ales),
demonstra sursa divină a puterii domneşti. Domnul avea atribuţii importante:

- administrative – numea dregătorii, stabilea impozitele

- judecătoreşti – fiind instanţa supremă în stat
- legislative – emiterea actelor cu putere de lege
- diplomatice – semna tratate, putea declara război sau putea încheia pace

Succesiunea la tron se baza pe principiul ereditar-electiv, întemeiat pe baza dreptului unei

familii de a conduce, dar şi pe baza dreptului de a alege al boierilor.

După creşterea influenţei otomane, în secolul XVI, numirile de domnitori se făceau prin plata
unei sume de bani către conducerea Imperiului Otoman. În aceste condiţii, atribuţiile de politică
externă ale domnitorului devin tot mai reduse. Atribuţiile de politică internă ale domnitorului
rămân, însă, neschimbate.

Între 1711 şi 1821, domnitorii nu au mai avut origine românească, ei provenind din cartierul
Fanar al Istanbulului – domnitori fanarioţi.

În conducerea ţării, domnitorul era ajutat de o altă instituţie importantă, Sfatul Domnesc,

format iniţial din toţi marii boieri şi apoi restrâns la boierii cu dregătorii (cu funcţii la curtea
domnească): vornicul, vistierul, postelnicul, spătarul, marele portar, logofătul, marele paharnic
etc.

De la sfărşitul secolului XVI, accentuarea dominaţiei turceşti a făcut ca Sfatul să capete

denumirea de Divan.

Adunarea Ţării 

Adunarea Ţării reprezintă o instituţie semnalată încă din secolul XV în Ţara Românească şi
Moldova, fiind formată din marii boieri, mica boierime şi reprezentanţii clerului. Se întrunea
numai când era convocată de domnitor pentru probleme importante. În secolul XIX, reapare
pentru o perioadă sub numele de Adunare Obştească.

Armata

- Oastea cea mare – formată din toată populaţia aptă de serviciu militar, convocată în caz
de primejdie majoră. După instaurarea dominaţiei otomane, oastea cea mare nu a mai fost
convocată.
- Oastea domnească – era formată din dregători, curteni, mici proprietari de pământ.

Biserica

Întemeierea mitropoliilor a constituit o măsură importantă în procesul de consolidare a

statelor româneşti. În Ţara Românească, prima Mitropolie a fost înfiinţată de Nicolae Alexandru
(1359), iar cea de-a doua de Vladislav Vlaicu (1370). În Moldova, Petru Muşat a pus bazele
Mitropoliei recunoscute în 1401.

În Transilvania, românii ortodocşi aveau statutul de „toleraţi”. Prin Diplomele Leopoldine

din 1699 şi 1701 se recunoaşte şi organizează Biserica Greco-Catolică din Transilvania, iar
adepţilor acestei religii li se recunosc drepturi ca şi catolicilor.