coperta Miruna Lepuș

fotografia copertei Paul Bogdan

redactor Marius Marian Șolea

copyright Paul Bogdan

EDITURA TIMPUL IAȘI 2012

1
Unul din visele noastre



O să ţip ca la naştere, de ce nu?



Lumina se rupe în fâşii de culori, 

curcubeie de suferinţe, 

zdrenţe suave 

pe trupurile mele uzate, 

concave. 



Am rămas la fel de tânăr, 

pictat cu amintiri pe sub coaste, 

razele scurmă în mine poteci de imagini, 

portrete cu riduri albastre. 

Şi cum îmi zâmbesc... 

marmură! 

Marmură! 

...murmură gura lor într-un ritm nebunesc. 

Mă trezesc încă o dată şi cum mă trezesc... 

O să ţip ca la naştere, 

de ce nu? 



Aprinde, lumina! 



Fug iar în gol, 

dau din umeri a zbor 

şi-mi crapă iar splina. 

Marmură! 

Picături de sudoare din somn mă ridică. 



mi-e frică!

2
Vă ţin minte

Vă ţin minte pe toate iubito. 


Nu trebuie să-mi povesteşti de voi, 

de durerile şi fericirile voastre, 

de strângerea voastră din coapse 

atunci când mă sufocaţi 

sau mă naşteţi în pripă, 

timp de o viaţă 

sau timp de o clipă. 

Vă ştiu, 

nu-i nevoie să-mi spui 

că pe sfârcurile voastre 

se clădesc lumi, 

că pe umerii voştri 

se-nalţă bărbaţii pe culmi. 

Eu trăiesc doar în această secundă 

abruptă, 

nu am istorie 

sau glorie de înţeles, 

te vreau doar pe tine, 

nu pe toate, 

te vreau cu totul, 

nu în şoapte, 

nu în rate

de eve, dalile şi elene, 

de nenăscute sau eterne.

Mai bine taci pe pieptul meu, 

cuprinde-mă, 

opreşte timpul 

stingând femeilor din lume,

nimbul.

3
Pictorul tău

La un capăt port un trandafir 


iar la celălalt un suflet curb 

în formă de chei 

cu care pictez pe scânduri de plumb 

icoane 

cu chipul unei singure femei. 



În rest sunt aer 

sau urme de sabie în aer. 



În rest mai sunt litere 

şi încă mai sunt acele făcături ale lor 

din zbatere 

ce se numesc şi cuvinte. 

În rest sunt mai nimic. 

Sunt doar un pictor de stihuri, 

un penel roşu 

înmuiat în tine un pic.

4
Tumbe

Hai să ne măsurăm iubirea, 


tu cu şchioapa, 

eu cu şchiopul, 

tu cu umbra, 

eu cu tumba. 



Eheiii, 

sunt iubit de cea mai frumoasă femeie! 



Iubirea se măsoară cu lungimea visului, 

de la început 

până la finalul promis 

al necuprinsului.



Hai să ne măsurăm perechea, 

tu cu altul, 

eu cu ’Naltul, 

tu cu pupa, 

eu cu tumba.



Eheiii, sunt iubit de cea mai frumoasă femeie! 



Afară cade primăvara peste urbe, 

înverzeşti frumoasă femeie! 

Îmi cade costumul de clovn în volte şi tumbe.

5
Sub talpa ta se prăbuşeşte fără minte


Mirată, 

îţi ştergi de pe umbră o pată, 

o prezenţă neştiută, 

simţită undeva înăuntrul căutărilor tale, 

şi umbra ta se face în spate mai mare, 

se încruntă a neaşteptare. 

Deschide aripi în spatele tău, 

se apleacă peste tine, 

vine tot mai aproape, 

vine, 

şi-ţi tremură la ureche susurând ...nimic. 

Sub talpa ta se prăbuşeşte fără minte. 

Eu nu prea ştiu cum să te iubesc în cuvinte.

6
Semne

Mă atinge cu şoldurile, ca din greşeală, 


marcându-mi corpul. 

Din semnele lăsate aş putea citi despre ea 

ca dintr-o carte în care cândva am scris despre toate, 

fiecare cu timpul ei, fiecare cu trupul ei, 

hieroglife rotunjite, de sus, de sub curbura sânilor,

până acolo unde ar trebui să fie mereu cineva, altcineva. 



Femeia aceasta te pătrunde cu uşurinţă, 

îmi spune trecătorul ce sângerează din dragoste, 

despicându-şi pieptul, 

închizându-mă în carnea lui moale ca într-o carte 

în care fiecare dintre femei este scrisă după numele ei, 

umbre, în ale căror suflete se găseşte cineva, 

mereu altcineva.

7
Prin mine

Are un trup de pietre puse una peste alta 


din daltă, 

călare, 

iar calul... 

o, Calul! 

în gresii cărunte îi paşte cărare. 



Sau poate este doar o femeie rotundă 

ce-mi stă pe grumaz şi aeru-mi curmă.



Cum îi stau norii pe plete, 

Doamne! 

Tu îi faci îngeri, 

eu le sărut 

şi pe ei îi fac cete. 

Îngerii! 

îngerii cad în păcate, 

de sete.



Sau poate doar umbra ei goală 

mă izgoneşte din mine, afară.



Cum mijesc în ea nestemate 

cuvintele, 

se nasc din ea lumi 

sau măcar o singură lume, 

a mea, 

pe care-mi clădesc, rimat,

osemintele.

8
O jumătate din noi

Priveşte! 

Unei jumătăţi din noi 

i s-a făcut de primăvară; 

o jumătate de chip miroase o floare 

cu jumătate de nas, 

cu o nară. 



Cealaltă jumătate 

stă ca prinsă sub o sticlă de insectar, 

zâmbeşte continuu, 

un zâmbet amar, 

un zâmbet de teamă



un zâmbet de jumătate. 



...într-o jumătate ne este încă iarnă.

9
O întâmplare

Pe unii dintre noi ne-au născut pe pământ, 


în genunchi, 

căutând viaţa printre pietre cu mâinile umede. 

Mamele noastre puteau să moară din acea clipă 

când totul se rescria pe ţărână. 

Un cerc, 

purtat pe palme de trecătorul care sângerează din dragoste, 

se împlinea şi se rostogolea-rostogolea 

izbindu-se de pereţii lumii acesteia strâmte, 

scâncind, 

plin de lapte şi sânge.

10
Femeia albă

Căutam femeia albă, 


acel punct de lumină adâncă. 

Nu o aflasem. 

Ea nu se născuse încă. 

Găseam în schimb femei colorate, 

la tot pasul, în tot ceasul, 

în faţă, în spate. 

Nu le chemam fluierat 

sau şoptit 

sau lovindu-mi oase de oase 

dar ele mi se iveau în viaţă 

diafane, spumoase, 

roşii-movulii-galbene-albastre, 

curcubeie, 

întâmplări cu ochi, şi sâni, şi şold de femeie.



Ea m-a descoperit în întunericul

sticlos ca un corb, 

eram încojurat de culori moarte, 

de fascicule sparte 

şi de oboseală. 

Se născuse în timp ce eu îmbătrâneam 

orb.

11
Vise cântate

Drumul tău, pe toate verticalele posibile, ocolind capetele necunoscutului într-o voltă
aparent liberă, este scurt. Te prăbuşeşti, şurub, către toate punctele cardinale. Te risipeşti
într-o stare de vis imposibil. 



Îţi cânt:



„Hai vino! 

Să plecăm de-acum,

Toamna ne-aruncă-n cap cu ramuri.”

Suntem din frunze! 

Cu un „bum!” 

Caii-mi cad morţi, râzând, în hamuri.



Îţi scuturi rochia de aburi. Pe marginea cealaltă, un copil al nimănui, aflat probabil în starea
ta, a unui alt vis, inspiră, expiră asmatic. L-aş săruta pe frunte. Îi cad florile din mână şi
umerii lui firavi miros a busuioc.



Îi cânt:



„Hai vino! 

Îţi cântă tata, copile, 

urcă-mi în piept să te umplu de zile.” 

Nimicul ne-aruncă nimicul în faţă. 

Suntem frunze! 

Ca un aer, 

caii-mi cad morţi topindu-se-n ceaţă.



Porumbeii se fluieră. Rotaţii spiralate îi conduc încontinuu spre casă. I-aş săruta în locul
vulnerabil de sub aripă, acolo unde ţintesc cei ca mine, unde cântecul devine roşu.

12
Nu-ți fie teamă

Să nu-ți fie teamă de moarte.

Durează doar o clipă această stare de somn

pe care o s-o petrecem țindîndu-ne de mână,

iubindu-ne cum se iubesc pământul și apa,

trecând unul prin altul.

Apoi ne vom trezi

cum se trezesc pământul și apa,

izvorând amândoi, unul din altul,

într-o eternă

și altfel de poveste de dragoste.

13
Martor tăcut



Lămpii noastre îi pâlpâie ochiul

ca-ntr-un galop, 

îi sfârâie sângele 

şi stă să moară 

de parcă pompează lumini 

strop cu strop 

dintr-o inimă anemică 

în infinitul flămând de afară. 



I se înroşeşte privirea uneori 

şi nouă nu ne pasă, 

e mută, 

stă într-un colţ de sine, 

vede şi-ascultă 

în linişti depline. 



Câteodată ne vede scriind 

şi îşi transformă umbrele în litere, 

tăcut şi timid. 



Lampa noastră este un înger de noapte, 

ciclop de lut, 

din ulei nesfinţit, 

un far cam miop 

zvâcnind liniştit.



Fumegă, 

şi, 

obosită dimineaţa, 

se-ntunecă.

14
Mă cheamă





Mă chemă orologiul pe nume 

în silabe de şase ori zece, 

prins în secundă m-am înturnat să-l salut 

şi să mi-l strâng mai aproape, 

în frâie. 

Uite-l cum trece! 

strigă orologiul, 

uite-l cum suie! 

mai strigă cu un bangăt 

şi-un nor de clipă-tâmâie, 

uite-l cum călare pe mine mă frânge! 

Murea el la sfârşitul 

timpului său 

şi al timpului meu.

15
Oamenii vânt

Ne curbăm unul prin altul 


ca două vânturi neştiute, 

trupurile noastre ard în volute 

când albe 

când roşii 

când mute, 

şuierăm atingeri printre buze, 

una ni se înfipse în piept, 

una în ochi, 

una se duse. 

Venim de niciunde 

ca un vălmăşag de transparenţe, 

de stranii esenţe 

ce în aer se-ascund, 

plecăm nicăieri, 

două pale ce încă mai sunt, 

un fel de oameni de vânt 

ce mişcă discret, 

plete, 

perdelele tale, 

gene 

şi gându-ţi 

cuvânt cu cuvânt. 

Este primăvară 

timp de-o vecie, 

de o secundă, 

de o iubire 

sau de încă o seară.

16
Luptă

În mine trăieşte taurul, 


neliniştit, 

ce se luptă cu mine. 



Mă călăreşte pe dinăuntru, 

urlă, 

sare. 



Când mor eu, 

când el moare 



Îi aud tropăitul: 

care-pe-care 

care-pe-care...

17
Intâmplare de toamnă

Mă întâmplam deunăzi prin grădinile tale, 


îmbătrâniseră, doamnă. 



Luminile pale 

se aplecau cărămiziu în pământuri, 

târziu cu târziu, 

se rupea frunza plecând spre începuturi. 



Iar mie îmi venea să mor tiptil, 

undeva, 

unde sunt îngrămădiţi cei ca mine 

cărora bătrâneţea ni se întâmplă, 

cărora ne-a mucegăit, 

albă, 

singurătatea la tâmplă.

18
Penitenţă

S-ar fi fost făcut, 


demult, 

că făceam slove din pământ, 

...răcnea cuvântu-n pumnul meu, 

cutremurând pe Dumnezeu. 



Era păgân era şi sfânt,

era cum astăzi şi eu sunt, 

un curcubeu muşcat de gât, 

ce sângera în roşii toamne, 

roşindu-te pe tine, 

Doamne.

19
Când cresc

Femeile când cresc, 


ca nişte bucăţi de îngeri, 

se rătăcesc. 

Bâjbâie prin lumina zilei 

ca într-o pâine caldă gustul. 

Aleargă prin noapte, 

prin dorinţă, 

prin bărbat, 

prin reţeta de bezele a bunicii, 

prin toate cu atâta eleganţă şi inconştienţă 

încât ni se pare că lumea 

a fost creată pentru ele în formă de şotron, 

acel omuleţ ca un pom 

cu unu la picioare şi nouă în frizură, 

răstignit între pieptul nostru 

şi asfaltul de pe o alee oarecare, 

care n-are gură să spună

cât sunt de frumoase

20
Câteodată ucid

A fost un gest disperat! 


Am muşcat din urma cocorilor prin aer. 

Li s-a auzit plânsul, 

un vaier, 

s-au împiedicat, 

s-au ridicat într-un ciot de zbor 

şi nu s-au mai dus niciunde, 

au rămas toţi 

îngrămădiţi în sufletul meu ca un nor. 

A fost un gest disperat. 

Prea erau sus, 

prea nu mai erau ai mei, 

prea zburau fără mine, 

prea eram eu şi prea erau ei. 

Câteodată ucid lucruri frumoase 

din disperare, 

de singurătate. 

Îmi ucid caii şi mieii, 

turturelele şi turtureii, 

pasul stâng şi pasul drept, 

atingerea femeii mele pe piept 

şi cam tot ce-i în mine, 

tot ce poate exista de mine departe. 

Din disperare, 

de singurătate.

21
Ea naşte

Eu scriu urlând 

cu ceruri pe umeri strivite 

sau 

cântând din frunză albastră 

cu uşurinţa cu care poţi ucide, 

a geamătului 

din somnuri opace, 

când visul pe altă parte te-ntoarce. 



Ea naşte! 



Îşi adună cuvântul parte cu parte 

de prin mădulare, 

de pe degetele muiate-n tăcere, 

în fiere, 

în aer, 

în carte, 

în spatele minţii 

şi-l rânduie-n pântec 

sunet cu sunet, 

ca pe un cântec 

ce loveşte cu pumnii în cerul de gură... 

şi-l opreşte cu dinţii. 



Duce-m-aş şi m-aş tot duce 

unde stă albastru cruce 

între vorbe demiurge.



Mi-ar fi uşor, 

pentru că eu pot fi ceea ce sunt cu atâta uşurinţă! 

Fluşturatic ca un cocor

pot scrie cu aceeaşi dexteritate 

cu care merg pe vânt sau pe sor, 


22
cu care beau apă, 

cu care mor.



Ea naşte! 

...câte-un hristos de cuvânt 

în fiece zi ce pentru dânsa-i 

un Paşte.

23
Unele femei

Unele femei o caută din priviri, ascunse în paltoane, 


cu o mână strângând gulerul peste gură, 

cu cealaltă păstrându-şi cald pieptul. 

Îi adulmecă parfumul şi urma prin aer, 

pe care le îngheaţă răsuflarea. 

Îşi umezesc buzele ca să-i culeagă gustul 

iar acestea crapă şi mai însetate. 



Copilul acela încă nu s-a născut. 

Le spune trecătorul ce sângerează din dragoste. 



Ajunse acasă, se dezbracă înfrigurate, 

intră în căzi de marmură pregătindu-i locul, sub pântec. 

Se mângâie pe sâni umplându-i de lapte, rotunjindu-i, 

şi scriu cu degetul ascuţit pe suprafaţa apei. 

Ma-me-mi-mo-mu, 

se rostogolesc valurile ce, reverberând din pereţii de marmură, 

le intră în corp căutând un copil care încă nu s-a născut.



Amorţite, îmbrăcate (paradoxal) în albastru, 

ne spun că forţa de a scrie este mensuală, 

că nu au fost niciodată singure, 

că iubirea este o rapidă penetrare într-un lift de mare viteză 

şi despre cât ne pasă nouă. 



Cu toate acestea, copilul acela încă nu s-a născut. 

Le spune trecătorul ce sângerează din dragoste, 

apărut prin uşile închise în intimitatea lor, 

intrându-le în viscere, arătându-le durerea, 

aşa cum este ea, 

o înlănţuire de cuvinte săpate în carne.

24
Instinct primar

Încă din pântecele mamei mele ţinteam 


luând în considerare toţi factorii ce m-ar fi abătut, 

cumva, 

de la drumul meu spre ucidere. 

Un salt imprevizibil 

îmi făcea tendoanele embrionare să zvâcnească. 

Zgâriam pe căiţă planuri de atac 

care păreau deasupra capului meu picturi rupestre, 

animale stilizate mureau 

de fiecare dată având în ochi aceeaşi privire uimită.



Mama gemea de durere privindu-şi visele murind unul după altul. 

Un copil sănătos creştea în ea 

ascunzându-şi zâmbetul cu ghearele strânse în pumni.

25
Stare udă

Mă tulbur odată cu râul 


în a cărui matcă mă rostogolesc, 

subacvatic, 

unde smintite mă mână-n aval 

vărsându-se în velele spatelui 

într-un ritm izvoriu, 

nebunatic. 

Sunt peşte! 

Ba eşti cal de râu! 

O ciudăţenie fără cârmă, 

sfâşiat din brâu, 

înotând orbeşte. 

Sângerez în albia udă 

din genunchi, 

de pe pulpe, 

ea sânge, 

eu sânge, 

prin undă.

26
Studiu



Femeia mă ridică dintre cuvintele acestea 

zicându-mi că fiecare iubire 

are în sine sămânţa propriei distrugeri. 

Mă deschide ca pe o carte 

umezind degetele pe limbă, 

îndoindu-mi carnea la colţuri, 

unde găseşte termeni necunoscuţi. 

Subliniază idei cu unghia

deschizând, roşii, marginile întâmplărilor 

pentru a lăsa semnele trecerii ei, 

a înţelegerii, desigur. 

„A-Be-Ce-darule, nu mai spui nimic?”

-mă întreabă ducându-mă la ureche.

27
Cei ce te cunosc

Eu sunt făcut din toate cele pe care nu le cunoşti, 


din cele bărbăteşti, 

brute, 

vânătoreşti. 

Mâna mi-e ca un arc întins 

şi ochiul ca o săgeată cu cântec 

ce te pândeşte în inimă 

şi mai apoi sub pântec. 

Încalec gânduri în drumul meu pitulat, 

pregătitor, 

gata de salt, 

de tine, 

de-omor.

Şi când te aflu 

îmi înfig picioarele ca pe niste turnuri în umbra ta,

ţintuind-o. 

Ea ar striga, ar sălta, ar muri, ar spera. 

Cu gura te bâjbâi îndeaproape, 

te adulmec prin nări 

şi prin pori. 

Te simt şi te rup din viaţa ta de până acum, 

din visări... 

din toate cele din care eşti zămislită 

şi care-mi sunt de acum cunoscute, 

pe care le-au cunoscut toţi bărbaţii dinaintea mea, 

şi ei trăind din vânătoare, 

şi ei aflaţi în căutare, 

pândind, 

ochind, 

chiuind, 

pe alte gânduri... 

călare.

28
Iubire

Că de iubit te-am iubit 


aşa cum ploaia tropotul 

sau poate era doar calul 

cel inorogul 

înecat în potopuri 

ce bătea apa cu copita 

şi valul de mal se stingea 

în altfel de ude galopuri.



Dar tu ai murit ca toţi morţii 

semănând singurătate, 

o singurătate aparte, 

o singurătate singură singură 

ce înmugureşte, 

face boboc 

şi explodează un singuratec fruct roşu, 

gros ca o ţâţă plină de lapte, 

ca un măr, 

ca o carte, 

ca o gaură într-un suflet 

de bătrân ca mine.

29
Săgetare

Îngerul meu are o rană de săgeată.


Din el nu-mi curg pe frunte picături de sânge 

ci sfâşierea minutei mele de viaţă 

şi aşa scurtă 

şi aşa aţă. 



Mă rog. 



Prin ceruri îmi plimb inima cătându-i leacul 

şi-arunc cuvintele în sus cu arcul.

30
Dincolo

Pe cer există doar aer şi astre.

Dincolo, cu mult mai mult de atât,

încât,

tot ce ne-am putea imagina vreodată,

privind afară din ungherele noastre,

ar fi ca o clipire de pleaoapă a lui Dumnezeu,

pe care nu ni-l putem imagina.

31
Mi-e frig





Iubito, 

mă strânge ploaia rece de suflet, 

mă muşcă, 

şi apoi 

mi se lasă în umblet. 



Mă-mpiedic pe străzile viselor noastre, 

cu degetele mă-mpiedic de ochi, 

de sâni, 

de inima care se zbate muncită, 

de parcă cineva la viaţ-a silit-o, 

iubito. 



Dârdâi şi dinţii îmi cântă pe faţă, 

te strâng subsioară, 

adormită, 

îmi scutur pletele de gheaţă 

în lumina genei de zori proaspăt ivită. 



E dimineaţă, 

iubită.

32
Lebădă neagră

Mâinile care te-au făcut 


mai miros încă a scânteie 

şi a furtună, 

le-au rămas gândurile în cute 

şi în graţioasa curbură. 

Sunt fulgere de sticlă. 

Iar tu, 

o lebădă neagră, 

nou născută, 

ce spre ceruri ochii-şi ridică, 

mori suspendată în aer, 

te consumi

într-o iubire de-o clipă. 



Mâinile se frământă de prea-milă 

şi frică.

33
Ningi păsări

Săracile păsări 

sunt grele ca plumbul. 

Cad dintre nori 

în picaje hohotitoare 

şi-şi frâng pe rând în ţărână 

genunchiul. 



Se face ţărâna albă 

de atâta pasăre, 

nămeţi, 

valuri stătute, 

sub piept cu alica rotundă ca bobul 

de mazăre. 



Pâş-pâş, 

lăsăm în urmă misive, 

două cărări începute, 

pe alocuri urma ta roşie; 

zăpada geme din aceste motive.

34
Introspecţie

În faţa mea se află o femeie aşezată pe podele.


Are pe chip toate chipurile. 

Este tânără aşa cum o ştiam. 

Eu, mai bătrân.





De la o vârstă femeia îşi pierde consistenţa. 

Devine o metaforă care-ţi armează altfel 

decât ca până acum resorturile mecanismului.



Se ridică în picioare, 

aerată şi lungă, 

mă străbate de la un capăt la altul, 

întâi cu palmele, 

cu pântecul şi celelalte ale ei, 

continuând mersul în spatele meu, 

neîntorcându-se.

Doar o mică parte din ea rămâne în mine

agăţată de groaza de a fi singur.



Trepidez, 

mă consum, 

îmi spun că toate acestea nu ar fi putut existat atunci

când femeia şi bărbatul trăiau în aceeaşi lume.

35
Intâmplare în unghi de fugă

Mă întâmplam deunăzi prin grădinile tale, 


îmbătrâniseră, doamnă. 



Luminile pale 

se aplecau cărămiziu în pământuri, 

târziu cu târziu, 

se rupea frunza plecând spre începuturi. 



Iar mie îmi venea să mor tiptil, 

undeva, 

unde sunt îngrămădiţi cei ca mine 

cărora bătrâneţea ni se întâmplă, 

cărora ne-a mucegăit, 

albă, 

singurătatea la tâmplă.

36
Primăvară lăuză

Să ne trezim din angoasele noastre turtite 


de ritmul ploii şi de umezeala ei. 

Se crapă de primăvară, 

de frunzuliţă, 

de frunză verde, 

de frunză-frunză. 

Soarele cade în ochii mei 

şi-mi lasă pe pleoape spuză. 

O să-mi trag un rând de piele peste cap, 

cel dintâi, 

şi alt rând, 

şi alt rând, 

ca un şearpe şi,

pe vine stând, 

am să-ţi sâsâi despre călcâi 

şi despre mugurii din ţâţe 

din care beau eu 

şi alţi vreo doi copaci din grădină, 

cu repeziciune, 

cu sete, 

cu durere de splină. 

Scoală-te, femeie lăuză! 

Desfă-ţi pulpele ca să ne târâm înăuntrul tău 

şerpi 

şi să ţâşnim porumbei, 

frunzuliţă, 

frunză verde, 

frunză-frunză.

37
Străin

Mi se arată copilăria în somn, 


ca un înger fugit de-acasă mi se arată, 

între aripile învelite una într-alta 

purtându-mi 

prima noapte în care am fost singur, 

ochiul negru al tatei, 

pumnii strânşi pe prima încrâncenare. 



Îmi bâjbâie prin măruntaie acest copil reînviat sub gene 

încercând să recunoască străinul ce-i sunt, 

străinul ce se întoarce pe cealaltă parte, 

mereu pe cealaltă parte, 

visând.

38
Să călărim nicăieri

Hai să ne construim un cal, prietene! 


-îţi strig- 

sau măcar un dor de călărit 

să ne sculptăm din bucăţi de femei 

căzute dintre coapse, 

plăceri înmărmurite de frig. 

Să-i naştem nechezatul din ţâţe 

sau din durerile ei. 

Să-l crăvăşim, 

răvăşim! 

Să le călărim, 

călărim 

acele bucăţi ce-mi izbucnesc astăzi 

dintr-o târzie toamnă, 

să ne împletim mâinile în ele 

ca într-o coamă. 

Să-i punem şa 

şi să ne punem pinteni pe inimi 

şi odată ajunşi niciunde 

să răcnim c-am fost primii.



Asudaţi, 

să ne privim creatura, 

un cal-poezie 

fierbinte şi crunt 

cum sunt iubirea şi ura.

39
La capăt de cerc

Eram astăzi la capăt de cerc 


şi îţi şopteam rotund:



Să ne aşezăm amândoi în cerc, 

unul la un capăt 

şi celălalt oriunde. 

Să ne prindem cu mâinile de toartele lui 

şi, 

în tandem, 

să-l desfacem, 

să nu-l mai facem inel 

sau orice altceva 

ce s-ar putea rostogoli plin: 

ceas, cer, gură, deplin. 

Să îi lipim colţuri, 

petec,

să îi punem piedică! 

Şi uite aşa, 

iubito, 

nimic în lume nu va mai fi întreg. 

Sau, 

dacă vrei, 

să îl iertăm.

Să îl luăm de căpăstru 

şi să-l pintenim 

în jurul nostru.

40
Frântă

Am să-ţi pun potcoave de flori 


ca să calci a primăvară, 

să cadă petalele în urma tropotului care 

începe pe toţi să ne doară. 



Am să-ţi pun în coamă coc 

şi nume de femeie oarecare 

şi-am să mă joc, 

şi-am să mă joc, 

pe crupa ta, 

ca un bărbat cu riduri de sare. 



Şi-am să răcnesc căzăceşte 

în ţarcul cu margini 

la marginea lumii amare, 

ca într-un joc, 

ca într-un joc,

fără imagini

în care doar urma copitelor tale, 

rup prin lume cărare.

41
Echilibristică

Suntem la ora de echilibristică. 


Iubito, 

vezi unde pui piciorul 

şi cum mişti din glezne, 

grumazul sârmei se curbează lesne. 

Este de fapt un ombilic, 

cel de care ne atârnăm de la naştere, 

probabil, 

spre un mare nimic. 



Ţine-mă în mâini contragreutate, 

cumpănă, 

un ins trecut de juna etate, 

spânzurat caraghios, 

transpirat şi nervos, 

peste clipele noastre toate.

42
E tânăr

E tinereţea de vină, 

tinereţea cu foamea ei de greşeală, 

cu nepriceperea ei voită, 

dulce-amară. 

E tinereţea de vină! 

Îmi ascund părul alb 

sub sprâncene mirate 

şi mă mint, 

şi te mint: 

e tinereţea de vină, 

iubito, 

pentru greşelile mele aştept un alint. 

Da, sunt tânăr, 

pasul meu hotărât o arată, 

zâmbetul meu plăcut tuturor 

e o artă. 

Numai tu mă cunoşti 

şi mă cerţi, 

spatele meu gârbov se îndreaptă cuminte, 

supus, 

când mă ierţi 

şi le spui tuturor: 

da, e tânăr, 

priviţi-l ce mândru şi pur 

poartă o lume curată pe umăr.

43
Pământul

Păşesc pe el cu frica semănătorului 


de a nu zdrobi timpul sămânţei şi al pietrei. 

Dintre clipe mă priveşte tata 

şi tatăl tatălui meu, 

mă poartă de glezne 

peste trupul lor.

De undeva, 

învelindu-mă, 

mugură, 

fiica mea.

44
Frica de singurătate

A fost un gest disperat! 


Am muşcat din urma cocorilor prin aer. 

Li s-a auzit plânsul, 

un vaier, 

s-au împiedicat, 

s-au ridicat într-un ciot de zbor 

şi nu s-au mai dus niciunde, 

au rămas toţi 

îngrămădiţi în sufletul meu ca un nor. 

A fost un gest disperat. 

Prea erau sus, 

prea nu mai erau ai mei, 

prea zburau fără mine, 

prea eram eu şi prea erau ei. 

Câteodată ucid lucruri frumoase 

din disperare, 

de singurătate. 

Îmi ucid caii şi mieii, 

turturelele şi turtureii, 

pasul stâng şi pasul drept, 

atingerea femeii mele pe piept 

şi cam tot ce-i în mine, 

tot ce poate exista de mine departe. 

Din disperare, 

de singurătate.

45
Draga mea

Iar ne este ziua sumbră, 


plouă, 

se rostogolesc clipele, 

tumbă. 

Ne-a udat măruntaiele 

apa grăbită de a se întoarce 

în rouă din umbră, 

poate mâine dimineaţă. 

Este atât de banal acest ciclu 

dintre mare şi ceaţă 

în care suntem prinşi 

fără putinţă de scăpare, 

când înotăm în grosimea cerului.

46
Cămaşa roşie

Să ne iubim, 

nebuna mea nebună,

şi-n fiecare zi 

să-ţi cresc încet un sânger 

pe fiecare dună, 

sub fiecare lună, 

sub fiecare lun 

cu nimbul legănat. 

Să tot mă pupi pe faţă, 

pe este şi pe nu e, 

pe ochiul strâmb, 

pe găuritul vers, 

să îmi săruţi în palmă cuie, 

să mă îngropi pe-un dâmb 

din ce în ce mai des. 

Să ne-nvârtim ca roata, 

ca fusul sau ca dusul, 

să curgă din noi copiii plini de har, 

să ia în vârful pietrei, 

gloata, 

cămaşa mea cea roşă 

şi plânsul tău amar.

47
Descalţă-te

Te rog ca atunci când păşeşti pe mine 


să te descalţi, 

nu pentru că aş fi un templu 

sau cine ştie ce sfinţenie 

aş ascunde, 

în ghiocul pumnilor strânşi fluierătoare

la gură. 

E numai carnea asta de pe mine 

ce atârnă bătrână. 

Sunt doar oasele mele 

din care nu se mai ciopleşte flautul 

şi nu se mai sculptează migălos, 

arabescuri 

sau podoabe de jună, 

atingeri, 

cerescuri. 



Ochiul meu nu mai este fântână, 

coastele mele atârnă-ntr-o rână, 

o stivă de vreascuri.



Mă doare orice boare de vânt 

şi orice privire, 

orice cuvânt scăpat la întâmplare 

pe trupul meu, 

de parcă s-ar prăvăli munţi 

şi universuri pe ceafa mea, 

până şi o clipire de pleoapă 

e o povară prea grea.



Nu este greu să-ţi laşi saboţii 

undeva dincolo de mine 

şi să mă frămânţi altfel sub călcâie, 

sub cuvinte, 

mai cu luare aminte.

48
Iubire nescrisă

Cuvintele noastre sunt roşii 


precum caii din picturile rupestre. 

Să le încălecăm, 

gândesc eu, 

să le prindem în căpestre, 

şoptesc eu. 

Tu chiui 

eliberându-le din grajduri de piatră trează, 

vocalele tropăie, 

consoanele nechează... 

Să le scriem, 

gândesc eu, 

să le ucidem, 

şoptesc eu. 

Tu le ţesali dându-le drumul în lume, 

ele se duc 

chemându-se unul pe altul pe nume.

49
Erodare

Nisipul din piatră curge altfel, 


alţi ochi îl văd,

nu ai mei, 

nu ai tăi 

şi nici ai clepsidrei 

ce-l înghesuie între coaste. 

Nici eu, 

nici tu, 

nici piatra 

nu vom apuca 

să-i simţim printre degete 

grăunţa.

50
Durere

Durerea nu există. 

Se întâmplă doar o iluzie 

ce mă muşcă acut 

de partea mea stângă. 

Partea mea stângă nu există. 

Se petrece doar un trup, 

meteoric.

51
Neterminat

Nu se putea construi mai mult, 


bucăţile de sânge îmi ajungeau la brâu 

iar cele de suflet, 

cărămizi rotunde, 

tot roşii, 

mi se îngrămădeau până unde ar fi trebuit să fie 

un râu, 

lumina ochilor. 

M-a lăsat neterminat, 

ca o bucată de nimeni cu petice, 

brunet, 

desenat pe imaginea lumii, 

singură şi ea 

cu mine în pântece. 

Umblu pe bile de aer, 

jumătate om-jumătate altceva, 

prin gândurile tale, 

prin visele tale 

în care tot curgi către ziuă, 

când înjuri demiurgi 

şi pe jumătatea ta, 

care ar fi trebuit să fie pe aici,

pe undeva, 

până acum.

52
Prea singurul

Eu nu ştiu să zbor, 

mă împiedic de aer,

am dureri 

înfăşurate plumbiu 

pe ziua de ieri 

ca pe un caier,

franjuri de aripi, 

bucăţi de culori, 

de zâmbete, 

trăiri scurte, 

se amestecă prin mine, 

prin mine singurul, 

prea singurul.

53
Să muţim



Să ne spargem de piept aceste cuvinte, 

să le auzim cioburile 

cum se înfig în ţărână cuminte. 

Să ne îndreptăm apoi ca două lujere mute, 

ca două fire de abur, 

unul spre altul, 

unul spre bucăţile celuilalt, 

rupte. 

Să te învăţ cum să iubeşti prin semne, 

ca apa prin peşte, 

ca vântul prin nor, 

ca pomul prin lemne, 

ca ochiul prin văz, 

pe muţeşte! 

Să te fac pagină albă-albuie, 

goală, 

ovală, 

şi, 

după care, 

cu mâna mea şuie 

să scriu pe tine cu bucăţi de cuvinte, 

copil, un copil, un copil, 

ce-ne-asurzesc încă din vintre.

54
Vicii

E prea târziu să beau cafele,


Mă împănez cu deasă ceaţă

`nnodând ţigările-ntre ele,

Mai fac lumină în odaie.

Mă-ntreb `n a cui oglindă tu femeie,

vei atârna un zâmbet dimineaţă?

55
Amăgirea licornei

Ai un fel de nestare. 

Îţi mişti buzele mărunt-mărunt, 

ca frunzele de plop 

bătute de vânt, 

te arcuieşti boltă peste mine 

şi mă cerţi, 

cuvintele toate sunt grele 

şi roşii 

ca nişte peceţi. 

Eu nu te mint niciodată, 

inoroagă, 

nu vreau să te îngenunchi 

sau port de dârloagă 

sau să te călăresc pe deşelate 

sau să arăt frumuseţea ta ucigaşă 

lumii mirate. 

Degeaba îţi vânturi cornul de leac 

şi te cabrezi trăsnet, 

nu vreau să te dau în vileag. 

Vreau doar să-mi mântuiesc 

cu tine rănile, 

să-mi umplu cu tine nările, 

să pătrund ce am de pătruns, 

pe ascuns. 

Nu o să te doară, 

mârţagă, 

din albă ai să fi neveşnică şi pagă, 

pete-pete 

o să ai pe greabăn şi plete, 

şi rotundă ai să fii 

şi născătoare de mânji. 

Sau poate ai să te naşti din nou evă,

ca orice femeie roditoare, 

plină de sevă, 

sau poate doar ai să mori, 

noaptea, 

după o ploaie cu sori. 

Eu nu te mint, 

sunt doar un vânător

56
Dorm

Dorm între două femei, 


iubito, 

visele sunt visele ei 

şi visele ei. 

Una îmi creşte pe piept 

iar cealaltă, 

iubito, 

mă ţine în noapte deştept. 

Şi, 

una cum creşte, 

cealaltă cu câte o clipă încet 

mă hrăneşte. 

Dorm între două femei, 

iubito, 

împletindu-ne visele-n trei 

şi vieţile trei 

într-o viaţă 

din care tresărim somnoroşi, 

câte unul, 

pe rând, 

dimineaţă de dimineaţă.

57
Mişcare

Viaţa este un cap de mort


desenat pe un fluture,

cu migală, cu înţelepciune.



(cineva îmi spune că noi am fi inventat timpul)



Clipa aceasta, 

când tu îţi netezeşti ciorapul de mătase pe pulpă,

se derulează continuu.

58
Gestica divergentei



Ne întrebăm: de la ce ni se trage semnul acesta

din suflet? 

Şi lumina se plimbă ca pe muchia sabiei, 

de sus în jos, 

ca o damă leneşă-n umblet. 

Ruguri, 

cuburi, 

semnele noastre ard în pătrate 

când albe, 

când roşii 

când sparte. 

Se rostogolesc colţuros printre buze, 

unul ni se înfipse în piept, 

unul în ochi, 

unul se duse. 

Fiecare gest lasă o umbră 

sau o scânteie cât o paietă, 

pe coapsa ta, 

în pieptul meu, 

ca o pecete sau ca o tumbă

în formă de za sau de verighetă. 

Şi totuşi, 

în partea cealaltă, 

tot prin gesturi ardente, 

suntem doar noi, 

mimi ameţiţi de piruete.

59
Cel ce te iubeşte



Îmi strigi prin sărut numele, 

dezechilibrată, 

aşa cum odată, 

se strigau îngerii goi de nume 

şi se rânduiau 

deasupra capetelor fiecăruia dintre noi, 

botezându-se. 



Şi eu vin. 



Mă numesc cel-ce-te-iubeşte 

sau cel-de-lângă-tine 

sau cel-cu-multe-nume, 

depinzând de culoarea fiecărui sărut-strigat, 

în parte. 



Un înger curcubeu sunt, 

cu câte două perechi de aripi 

pentru fiecare silabă 

ce-şi are fiecare rostul ei îngeresc. 

Cu una te sprijin, 

cu alta te răcoresc ca un nor, 

cu cealaltă, 

cea roşiatecă, 

în zori te trezesc 

iar din cea albă citesc

instrucţiunile de zbor 

pe care 

fiecare dintre cei strigaţi pe nume cu un sărut 

ar fi trebuit să le cunoască demult.

60
Dialog





Sufletul ei, curbat spre înăuntru, 

niciodată nu plânge, niciodată nu ţipă. 

Creşte din mine. Nu se va opri 

până voi arde.

Mă priveşte în ochi precum prima femeie 

ce-şi privea călcâiul, şchiopătând.



Trecătorul ce sângerează din dragoste mă ţine de umeri. 

Dâre lungi, paralele, se târăsc în urma noastră. 

Fluieră un cântec, 

se opreşte, 

îmi spune râzând bărbăteşte:



Te învaţă pe de rost 

de teamă că într-o zi te va pierde.

61
Vis călare

Îmi călăresc în picioare, 


cu tălpile desculţe, 

calul. 

Nu-mi pasă de curg spumele din lume 

sau cum îi va ajunge murgului meu halul. 

Nu-i dau să bea, 

nu-i dau să pască, 

nu-i dau o şargă 

ca să preacurvească, 

o ţin întins spre răsărit, 

de două ceasuri 

şi simt în spate noaptea pusă pe murit. 

Şi dăi, şi dăi, 

şi dii, şi dii 

în negură se urcă stelele din păpădii, 

de sub galop, 

de sub copită, 

scânceşte umbra mea în ceaţa luminii 

risipită.

62
Pe şevalet



Îmi pozezi în culori vii, 

întocmai aşa cum te creez 

când nu-mi arunci cu pietre în planşe 

spărgându-mi culorile. 

Sunt un realist şi mişcările mele sunt meticuloase. 

Ochiul este acolo unde trebuie să fie, 

şoldul, tot acolo unde îi este locul, 

pofta ta de floricele pe bluziţe frumoase

şi cafeaua de dimineaţă, 

tot acolo. 

În fapt nu eşti o pânză. 

În fapt eşti un fapt care mi se întâmplă 

de acum încolo, 

mie, 

aceluia, 

care nu are de făcut altceva decât să te iubească 

şi să o spună.

63
Firi

Bărbatul îi pune mereu stavilă,


piedică, bariere... 

sau inventează tu cuvântul, 

împotriva a ceea ce înseamnă a fi femeie.





Noi, bărbaţii, avem altă aritmetică. 

Matematica noastră funcţionează ciudat. 

Dumnezeul nostru este ascuns, 

instinctele noastre sunt cu totul altceva.

64
Bucăţi

Oamenii ca noi se iubesc alambicat. 


Eu, un bărbat magician 

iar tu un abur în retortă 

sau invers, 

tu, 

o sculptoriţă vişinie 

şi eu o marmură roşie. 

Sau, 

şi mai complicat, 

când amândoi plutim în femeie, 

când amândoi murim în bărbat. 

Şi astea toate pentru că 

ne plac cerurile rumene 

şi nopţile singure.



Pentru noi toate singularităţile sunt pereche, 

sorii răsar câte doi, 

lunile amândouă 

se împlinesc, 

se împătresc 

sau se rup în două.



Se coboară noaptea tiptil, 

visăm, 

de pe păr îţi cade noaptea pe pleoape, 

lin.

65
A ucide

Îmi ţineam respiraţia şi-mi încordam braţul, 


simţeam coarda vibrând 

şi zborul-săgeată, 

ştii, 

femeia cade întotdeauna-ntr-o parte 

învelită în pleată, 

ghemuită ca o durere, 

ca o teamă. 



I se vedeau ultimile zvâcniri dintre coaste, 

amintirile i se îngrămădeau 

printre buze să iasă, 

ştii, 

femeia visează frumos 

chiar şi-n ultimul somn ce-o apasă, 

ca o eliberare, 

ca un la revedere.

66
Iată

Trec prin lume ca printr-o lumină grea de secunde.

Mi se scurge umbra printre pietre-n ţărână,

mi se ascunde

tulburată de atâta singurătate,

de atâta veşnicie.

Stă ghemuită pe un pumn de pământ

de parcă-i moartă,

de pare că-i vie,

udând clipa luminii

cu apă sălcie.

67
Mitologică

Că de iubit te-am iubit 


aşa cum ploaia tropotul 

sau poate era doar calul 

cel inorogul 

înecat în potopuri 

ce bătea apa cu copita 

şi valul de mal se stingea 

în altfel de ude galopuri.



Dar tu ai murit ca toţi morţii 

semănând singurătate, 

o singurătate aparte, 

o singurătate singură singură 

ce înmugureşte, 

face boboc 

şi explodează un singuratec fruct roşu, 

gros ca o ţâţă plină de lapte, 

ca un măr, 

ca o carte, 

ca o gaură într-un suflet 

de bătrân ca mine.

68
Pe nume



Înţelegi 

că m-am născut 

dintr-un alfabet necunoscut, 

din sunete aspirate, 

jumătate 

sparte?

Chiar dacă am rădăcini 

şi trag pământul după mine,

eu nu pot fi chemat pe nume 

şi răsădit. 

Doar tu mă rosteşti, iubindu-mă, 

cum numai o femeie frumoasă 

poate iubi.

69
Adăpost

Ghemuită

ca un scâncet de neputinţă,

ca o pasăre oarbă,

sau ca oricare altă nefiinţă,

dormi în mine,

mugure,

eşti frunză plăpândă

şi ţi-e verdele tulbure.

70
Ana

Ana îşi dorea foarte mult un copil.

„Îngere!”, striga, „Îngere! Îngere!”

El îşi întorcea privirea către ea urcând mai departe.

„Îngere!”

Toate nopţile erau la fel, preacurate,

tinere.

Emanuel a găsit-o pe câmp, se ruga ca un cântec.

Adoraţie.

A prins-o de faţă, a privit-o în pântec,

a pus-o în zid de biserici.

De atunci, din sufletul ei se naşte ceva...

ca o naţie.

71
Cerul

El este cel care mă acoperă cu o piele albastră 


pe care o numesc viaţă. 

Pe ea sunt tatuaţi îngeri: 

un Dumnezeu, iubita mea, fiica mea 

şi chipul tăcerii mele 

ce contemplă această creaţie.

72
Ciudat

O ucid şi ea râde, 

o iubesc nebuneşte, 

şi iarăşi râde 

ca un curcubeu hohotind a ploaie. 



Femeia mea este ciudat 

de frumoasă şi vie. 



Plânge doar când nu sunt 

iar, 

când sunt altul ce totuşi eu sunt, 

râde iar.

73
Centaura

Călărea degajată pe umerii mei, 


cu ţinuta zveltă, 

cu mâinile strânse zdravăn pe pulpe, 

uşor aplecată înspre zare. 

Se uita cu detaşare 

la cei ce strigau după noi: 

Centaura, trece centaura!

... şi, din când în când, 

ca o amazoană, 

ce săgeată în goană, 

îşi scutura languros aura. 

Îmi dădea pinteni în căutarea unui loc 

unde alte ciudăţenii ca şi noi, 

inorogii, 

ar fi fost trăit înainte, 

cu mult înainte. 

Pe unde treceam lăsam urme adânci 

şi mirări, 

săpam în mare, 

în aer

şi în oameni 

cărări. 

Toate vieţuitoarele umede, 

zburătoare, 

şi mirătoare 

strigau după noi: 

Centaura, trece centaura!

... iar ea, iubitoarea, 

ne proteja iubirea cu aura,

îmi mângâia grumazul în căutarea unui loc 

în care lumina abia se naşte 

şi în care, 

înainte, 

cu mult înainte,

alte ciudăţenii ca şi noi, 

inorogii, 

ar fi fost văzuţi.

74
Decupaj

Probabil că am devenit un clişeu astăzi dimineaţă 


sau 

poate am fost încadrat mai demult într-o bandă plictisitoare de mitralieră, 

un glonţ ca oricare altul, 

căruia încă nu îi atârnă burta peste peştişorul de aur. 



M-a decupat dintr-un ansamblu motoriu 

şi m-a lipit pe noptiera ei 

redându-mi şansa de a deveni o amintire statică 

aşa cum ajungem toţi bărbaţii care am luat hotărârea de a ne naşte. 



Cu toate acestea, pumnii îmi sunt încă înfiletaţi în antebraţe 

şi adânc înfipţi în măruntaiele vieţii, 

făcând-o să icnească 

la gândul că a avut nenorocul de a mă cunoaşte, 

să zbiere, 

atunci când mă vede întorcându-mi capul după ea, 

ca după o pradă, 

lent şi convins de victorie.

75
Îngeră

Îngera mea, îngeră, 


zbori prin mine şchiopătând 

şi-ţi acoperi ochii cu aripa, 

ca să nu mai vezi cerul roşu 

ce mi se zbate între coaste 

şi sângeră. 



Pluteşti de colo-colo 

ca într-o cuşcă 

în care tună inima mea 

şi muşcă. 



În mine 

primăvara nu este întreagă, 

nu dă colţ de iarbă şi creangă 

pentru piciorul tău ci numai colţ, 

colţ de piatră 

încins obositor ca o vatră. 



Ce albă erai, 

cum îţi strălucea pana, 

cum nu-ţi ajungea cerul albastru 

căruia uneori îi vindecai rana. 



Am să mă deschid 

aşa cum se deschide pământul 

când îi răcneşte pântecul de durere 

ca să poţi zbura cu ochii deschişi.



Îngera mea, îngeră,

Ploi roşii te sângeră.

76
Constelaţie de toamnă

Calului meu 

i-a crescut frunză roşie sub copită, 

nebunie în coamă 

şi pe spate o eră cât o clipită. 



A-mpietrit, 

ca o ruşine de fată mare, 

în salturi ovale, 

ca o fecioară iniţiată continuu 

poartă spumă şi sânge-n zăbale. 



Stă suspendat de cer ca o poamă, 

mi-e stele, 

sunt vânt 

şi e toamnă.

77
Acasă

Să ne mutăm din pădurile acestea, 


îmi zici, 

unde copacii ne îngână, 

ne copiază mişcările 

şi tabieturile de amiază, 

fac dragoste şi copii cu păr verde. 



Cresc inele în mine după legi matematice, 

îţi răspund, 

unu plus unu plus unu plus 

scorbură şi mugur, 

plus fiecare primăvară şi tu, 

care-ţi faci cuib 

undeva printre aceste zale 

ce-mi sunt ani.



Şi-ţi mai spun:

A învia, a reînvia, 

a cuprinde, a decuprinde, 

a prinde, a lăsa, 

a infinitiza, 

a nedurea minunat, a minuna-durera, 

a nesătura, 

mai ales iarăşi a învia şi a reînvia. 

Aşa se pun verbele la rând, 

sub tălpile copiilor copacilor cu părul verde, 

încă de pe vremea când ei păşeau 

neînlemniţi în păduri.



Să ne mutăm din pădurile acestea,

îmi spui.

78