FORME DE CONSTITUȚII

Constituția este legea fundamentală a unui stat în care sunt consemnate principiile

de bază ale organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
O constituție este un sistem, frecvent codificat într-un document scris, care indică
regulile și principiile care guvernează o organizație. În cazul națiunilor, acest termen
se referă specific la o constituție națională, care definește principiile politice
fundamentale a statului și descrie puterile și obligațiile guvernului respectiv.
Majoritatea constituțiilor naționale stabilesc drepturile și datoriile principale ale
cetățenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc.,
reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat
a statului respectiv. Anterior evoluției constituțiilor naționale codificate, termenul
constituție putea fi folosit pentru a descrie orice lege importantă.

Clasificarea Constituțiilor

Constitutii cutumiare si scrise

Din punct de vedere al formei de exprimare, constituţiile – pot fi cutumiare şi scrise.

Constituţia cutumiară sau nescrisă este rezultatul unor practici, tradiţii, uzanţe,
obiceiuri, precedente, cu privire la transmiterea puterii, la organizarea şi exercitarea
ei, la relaţiile dintre putere şi cetăţeni. Prin urmare, cutumele pot îndeplini rolul unei
constituţii, dacă reglementează relaţii sociale esenţiale şi au conţinut constituţional,
adică se referă la transmiterea şi exercitarea puterii şi la drepturile fundamentale.
Practicile, uzanţele, tradiţiile, precedentele s-au decantat printr-o utilizare
repetată în timp îndelungat, prin transmitere din generaţie în generaţie, devenind
astfel cutume. Bineînţeles că acest proces presupune consimţământul al
guvernanţilor şi al poporuluiSe consideră că nu au constituţii scrise un număr relativ
redus de state. Printre acestea, specialiştii enumeră Marea Britanie, Noua Zeelandă,
Canada, Australia, Israelul. De asemenea, Arabia Saudită, Libia şi Omanul, care
invocă Coranul ca lege supremă. În realitate, pe lângă cutuma constituţională, există
şi legi scrise sau, în unele ţări, anumite pacte între stările sociale şi şeful statului,
stabilite de-a lungul timpului, în formă scrisă. Totuşi în cazul ţărilor considerate că au
constituţie cutumiară nu se poate afirma cu certitudine că nu au constituţie scrisă.
Într-o lucrare referitoare la constituţiile Uniunii Europene, în ceea ce priveşte Marea
Britanie, sunt menţionate actele şi declaraţiile cu conţinut constituţional adoptate de-a
lungul timpului, începând cu Magna Charta Libertatum – 1215 –. „Se înţelege de la
sine că cutumele sunt foarte imprecise – aprecia profesorul P. Pactet – căci nu se
ştie niciodată foarte exact când intră în aplicare şi când cad în desuetudine, pragul
necesar de durată fiind de asemenea dificil de determinat într-un caz sau altul”.
Constituţiile scrise au avantajul clarităţii şi preciziei. Ele reprezintă o garanţie în
plus pentru realizarea principiului separaţiei puterilor, în scopul îngrădirii puterii
arbitrare, absolutiste şi garantării unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Constituţiile scrise consfinţesc supremaţia normelor înscrise în cuprinsul lor, faţă de
toate celelalte norme juridice.
Majoritatea statelor au constituţii scrise. Dreptul constituţional – cuprinde însă o
sferă mai largă decât cea cuprinsă în constituţii, cum ar fi de exemplu, actele
normative care dezvoltă şi completează legea fundamentală. În unele ţări se admite
cutuma şi precedentul. Ele coexistă alături de constituţiile scrise.
După unii autori, cutuma poate fi interpretativă şi supletivă. Cutuma
interpretativă apare în cazul în care o dispoziţie constituţională este ambiguă.
Practica va avea meritul să rezolve această incertitudine. În schimb, cutuma
supletivă are rolul să completeze unele scăpări ale textului constituţional, soluţiile
rezultând din practică.
Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să abroge o dispoziţie
constituţională scrisă sau nescrisă. Norma constituţională nu-şi pierde valoare
juridică niciodată, chiar dacă nu se aplică o perioadă îndelungată de timp.
 Cutuma, aşa cum am arătat mai sus, poate să adauge la constituţia scrisă în
cazul în care aceasta tace sau, mai ales, permite interpretarea în caz de
incertitudine. În aceste situaţii, cutuma este supletivă sau interpretativă. Pentru a fi
aplicată în aceste ipostaze se cere o exigenţă sporită pentru a fi verificate condiţiile
cerute unei cutume, adică să existe suficiente precedente care să fie convergente şi
să întrunească adeziunea tuturor. Se subînţelege că anumite precedente sunt
infirmate de altele care sunt diferite. În acest caz, nivelul regulii cutumiare nu pot fi de
atins şi se rămâne la nivelul practicii juridice, adică a faptului.
În unele ţări nu se admite obiceiul sau cu alte cuvinte cutuma constituţională. Se
consideră că problemele puterii trebuie să fie precis şi bine determinate. Printre
acestea se numără şi statele în care au fost regimuri totalitare. Ele doresc să prevină
reinstaurarea acestora şi să asigure consolidarea instituţiilor democratice.

Prima constituție scrisă din lume a fost Constituția SUA, adoptată în anul 1787, în
urma Războiului de Independență al celor 13 colonii britanice din America de Nord.

În Europa, prima constituție scrisă este apreciată a fi cea a Franței, promulgată în 18

septembrie 1791, în timpul Revoluției franceze, deși alți istorici apreciază că această
onoare revine constituției adoptate de Polonia în 3 mai 1791.
Prima constituție românească, adoptată în 1866, a fost elaborată în spiritul acestor
idei, modelul său recunoscut fiind Constituția Belgiei din 1831

Forme de constituţii scrise

a) Constituţia concedată (acordată sau octroiată) reprezintă constituţia pe care

monarhul absolut o oferă supuşilor săi, acceptând să acorde acestora câteva
drepturi; considerată o constituţie rudimentară, modelul constituţiei concedate poate
fi exemplificat cu Constituţia franceză a lui Ludovic al XVIII-lea (4 iunie 1814),
Constituţia Piemontului şi Sardiniei (4 martie 1848), Constituţia japoneză (11
februarie 1889).

b) Constituţia plebiscitară sau „statutul' reprezintă o constituţie elaborată şi perfectată

de şeful statului, care este supusă ratificării populare. Procedura ratificării conferă
acestei variante de constituţie o anumită tentă democratică şi de aceea ea este
considerată mai dezvoltată decât constituţia acordată.
Au fost adoptate constituţii plebiscitare în Italia (regele Carol Albert a supus ratificării
populare Statutul acordat la 4 martie 1848 Regatului Piemontului şi Sardiniei, care
devine Constituţia Italiei), Statutul lui Alexandru loan Cuza care, după lovitura de stat
de la 2 mai 1864, a dizolvat Parlamentul, a proclamat noua Constituţie de stat sub
numele de Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris şi l-a supus ratificării
populare prin plebiscit, promulgându-l la 2 iunie 1864, Constituţia regală din 1938.

c) Pactul reprezintă un tip de constituţie ce rezultă în urma unui acord, unui pact între
suveran şi popor, reprezentat prin adunările reprezentative, cele două părţi aflându-
se, cel puţin în principiu, pe poziţii de egalitate.
Sunt considerate constituţii pact:
- Constituţia engleză (pactele intervenite între monarh, nobilime şi cler în decursul
timpului: Petiţia drepturilor - Bill of Rights -, adoptată la 1627 în Anglia, Habeas
Corpus in 1679, Bill of Rights din 1689);
- Constituţia franceză din anul 1830;
- Constituţiile României din 1866 şi 1923.

d) Constituţia convenţie, considerată ca fiind rezultatul unui mod de adoptare

democratic, constă în alegerea unei Adunări Constituante, ai cărei membri sunt
delegaţi de către popor şi care are ca obiectiv elaborarea unei constituţii.
Prima Constituţie convenţie a fost elaborată în statul american Virginia, în anul 1776,
fiind urmată de Constituţia SUA din anul 1787, care a fost rezultatul activităţii de 11
ani a Convenţiei de la Philadelphia. Alte exemple de constituţii convenţie le
reprezintă Constituţiile Franţei din 1848 şi 1875, Constituţia germană din 1919.
Caracterul democratic al acestui model de constituţie este dat de faptul că atât
iniţiativa, cât şi adoptarea aparţin poporului, iar, mai recent, prin recurgerea la
referendum, s-a amplificat această caracteristică.
în ceea ce priveşte Constituţia României din 1991, având în vedere faptul că ea a
fost adoptată de o Adunare Constituantă şi ulterior aprobată prin referendum,
reprezintă o constituţie referendară.

e) Constituţia parlamentară presupune adoptarea ei, de cele mai multe ori, de către
parlamente, cu respectarea următoarei proceduri: iniţiativa, elaborarea proiectului,
discutarea publică a acestuia, adoptarea proiectului cu o majoritate de cel puţin 2/3
din numărul membrilor parlamentului.
Folosit în special după cel de-al Doilea Război Mondial în fostele ţări socialiste (cum
s-a întâmplat şi cu Constituţiile române din anii 1948, 1952 şi 1965), acest model de
constituţie, deşi prevedea şi unele drepturi şi libertăţi, a folosit în practică la
legitimarea unor regimuri totalitare.

Constitutii flexibile si rigide

Procedura de revizuire a constituţiei are o importanţă substanţială pentru stabilitatea

constituţiei, acest motiv a servit drept criteriu pentru clasificarea constituţiilor în două
tipuri: rigide şi flexibile

Constituţiile rigide, după această clasificare, sunt cele care reglementează o

procedură distinctă de revizuire, în raport cu legile ordinare. Această procedură
poate fi expres reglementată numai în textul unei constituţii scrise. Din aceste
considerente, ținând seama că majoritatea constituţiilor moderne sunt scrise,
majoritatea lor sunt şi rigide. Pentru orice societate democratică, în care
reglementarea relaţiilor sociale comportă o anumită stabilitate, sunt caracteristice
constituţiile rigide. În aceste state, de revizuirea constituţiei, de regulă, sunt
interesate forţele politice. La anumite etape, în funcție de platforma lor politică, ele
tind să schimbe echilibrul puterii de stat în folosul sau în defavoarea puterii legislative
sau executive. Rigiditatea procedurii de revizuire a constituţiei apare ca un obstacol
în calea acestor tendinţe temporare, care impune, prin textul constituţiei, părţilor
implicate nişte reguli dure. În consecinţă, partidele politice sau alte instituţii politice
sunt silite să ţină cont de opinia publică, precum şi de necesitatea respectării
procedurilor democraţiei autentice.
Al doilea tip de constituţii sunt constituţiile flexibile. Astfel, constituţiile care se
revizuiesc după aceeaşi procedură, care este aplicată la modificarea legilor ordinare,
sunt desemnate ca constituţii flexibile. Având procedura de modificare a legii
ordinare, ca criteriu de clasificare a constituţiilor după modul de revizuire, cercetătorii
au inclus în rândul constituţiilor flexibile numai constituţiile nescrise, acestea fiind trei
constituţii – ale Marii Britanii, Israelului şi Noii Zeelande. Statele nominalizate nu au
constituţii scrise, în care să fie reglementată separat procedura de revizuire a Legii
Supreme. Constituţiile lor, în mare parte, sau în întregime, precum este Constituţia
Israelului, sunt alcătuite din legi. Totodată, aceste state nici nu au mai multe tipuri de
legi, precum în Franţa, România, Republica Moldova ş.a., unde sunt legi
constituţionale, organice şi ordinare. În calitate de act legislativ, statele date au
numai legea, care nu este de mai multe tipuri, din care cauză în aceste state toate
legile sunt desemnate ca legi ordinare. Acest număr mic de constituţii flexibile ne
duce la gândul că criteriul respectiv de delimitare nu este atât de elocvent, pentru că,
spre exemplu, datorită acestui criteriu, Constituţia Republicii Moldova, după
procedura revizuirii se consideră a fi rigidă, la egal cu Constituţia României.
Analizând ambele proceduri de revizuire a constituţiilor acestor state, observăm o
discrepanţă vădită în procedurile de revizuire ale ambelor constituţii. Astfel,
procedura referendumului, care este obligatorie pentru revizuirea Constituţiei
României, este o dovadă elocventă a unui grad de rigiditate sporit al Constituţiei
României, în raport cu cea a Republicii Moldova.