Științe Politice

AP II ID
ȘTIINȚE POLITICE
- Note de curs -
Lector univ dr. ADRIANA NICOLETA ODINĂ
2021
AP II ID
CUPRINS
CAP. I SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE ŞI SISTEMUL Pag.

ŞTIINŢELOR JURIDICE - interferenţe şi metodologie 6
1.2. Noţiuni generale privind științele socio-umane, obiectul, 6
definiția și deosebirea față de alte domenii ale socialului
1.4. Dreptul şi ştiinţa dreptului. Știința administrației – stiință 13
nejuridică
CAP. II POLITICA ŞI PUTEREA 18

2.2. Puterea politică - conținut, trăsături. Administratia ca 18
dimensiune a puterii executive
2.4. Autoritatea politică 22
CAP.III CORELAŢIILE FENOMENULUI POLITIC 24
CAP.IV SISTEMUL POLITIC 31
4.2. Conceptul de sistem politic. Caracteristicile sistemului politic 31

4.4. Nivelurile sistemului politic 35
CAP.V INSTITUŢIILE POLITICE 38

5.2. Instituţiile politice ale guvernarii. Separaţia puterilor în stat 38
5.4. Instituţiile legislative, executive, judecătorești 41
5.6. Sisteme de guvernământ 44
CAP.VI TIPOLOGIA STATULUI 46

6.2. Tipuri de stat și teorii cu privire la originea statului 46
6.4. Statul de drept 50
CAP.VII 53
PARTIDELE POLITICE ȘI PLURALISMUL POLITIC
7.2. Definirea partidelor politice 54
7.4. Tipologia partidelor politice 56
7.6. Functiile partidelor politice 58
CAP.VIII CULTURA POLITICA 62

RECAPITULARE
BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ 69
2021
AP II ID
INTRODUCERE
Studiul acestei discipline își propune cunoașterea de către studenți a noțiunilor

generale specifice științelor sociale, în general și a științelor politico-juridice, în special.
Însușirea materiei va facilita înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură – ca științe sociale,
precum și legătura acestora cu științele politice. Disciplina Științe politice pune accent pe
cunoașterea unor noțiuni cum ar fi: ştiinţe socio-umane, ştiinţe juridice, drept; sistem
politic; instituții ale guvernării, separaţia puterilor în stat, partide politice; tipologia
grupurilor de presiune și interes, doctrine politice, tehnocrație și putere politică, statul
de drept, cultura politică etc.
Fiind un curs de maximă, generalitate și sinteză, parcurgerea lui se bazează pe
unele noțiuni fundamentale care se studiază la specializarea Administrație publică, cum
ar fi: Drept constituțional, Drept administrativ, Teoria dreptului, Știința administrației.
Obiectivele cursului
După finalizarea cursului, cursanții vor fi familiarizați cu:
1. Principalele aspecte ce trebuie urmarite in identificarea componentelor
sistemului ştiinţelor sociale (politico-juridico-administrative) dar și în
evaluarea acestora;
2. Caracterizarea sistemului ştiinţelor sociale, a sistemului politic, juridic,
administrativ etc;
3. Prezentarea conceptelor, principiilor şi legităţilor fundamentale ale
fenomenului, politic, juridic și administrativ care au însemnătate principală
pentru înțelegerea celorlalte domenii ale socialului;
4. Acumularea unor cunoştinţe indispensabile care vor constitui fundamentul
pregătirii în domenii ce țin de arealul social (domeniul politic, administrativ,
juridic, economic etc.);
5. Scopul final al cursului este furnizarea cunostintelor de baza privind procesul
de instruire și asigurarea setului de informatii necesare din care să rezulte
înţelegerea corectă a conceptelor şi a principiilor în domeniul ştiinţelor socio-
politice.
Competențe conferite
 Competențe cognitive
Cunoaşterea şi înțelegerea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei,
acestea fiind noțiuni introductive în științele socio-politice;
• Înţelegerea şi însuşirea conceptele componentelor sistemului
ştiinţelor umane/sociale;
• Însușirea conținutului principiilor fundamentale ale unui sistem
social politico-juridico-administrativ.
• Însușirea aspectelor privitoare la democraţie şi ale principiului
separaţiei puterilor în stat
• Înțelegerea și însușirea prevederilor legale referitoare la diferitele
tipuri de stat şi sisteme administrative (în special ţări în tranziţie sau care nu
au avut în mod tradiţional o experienţă anume în plan regional) în ceea ce
priveşte democraţia.
• Înțelegerea dispozițiilor legale care reglementează sistemul politic și
2021
AP II ID
subsistemele acestuia, răspunderea politică și sancțiunile în domeniu;

• Însușirea unei culturi politice, a dimensiunilor şi a valorilor politice
dar și sancțiunile aferente încălcării normelor sociale, politice și juridice în
cazul lezării acestor valori.
• Competențe practic-aplicative
Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice domeniului politic; utilizarea unor metode, tehnici şi
instrumente de analiză politică, a doctrinelor politice);
• Dezvoltarea abilitatilor de utilizare a mijloacelor de sustinere a
procesului de instruire în domeniul practicii instituțiilor politico-juridice,
legislative și executive;
• Corelarea cunoștințelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în
practică, prin întocmirea de modele de acte administrative și modele de
platforme program specifice diferitelor doctrine și partide politice,
dezvoltarea tehnicilor de deductie a cauzelor unor acțiuni și strategii
politice, administrative, guvernamentale etc.;
• Exersarea cunostintelor si abilitatilor dobandite prin conceperea si
sustinerea unor teme sau lucrări de specialitate în domeniu.
Competențe de comunicare și relaționare
Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,
procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei);
• Comunicarea, explicarea și interpretarea noutăților sau schimbărilor
în domeniu (a normelor juridice noi, a implicațiilor morale, cuprinse în
acestea;
• Prezentarea importanței înțelegerii corelațiilor dintre fenomenele
sociale (a rolului normelor politice și juridice în apărarea valorilor sociale, a
rolului statului, a clasei politice și a instituțiilor guvernării, cu respectarea
cerințelor legii si a promovării binelui public și a drepturilor cetățenești);
• Manifestarea unei atitudini responsabile față de pregătirea
profesională continuă, cunoașterea, promovarea și aplicarea imediată a
regulilor de deontologie profesională;
• Abilitatea de a prezenta unele aspecte privind sisteme politice
comparate și abilitatea de a susține cu argumente științifice o pledoarie
politică, o orientare sau o doctrină politică.
Cerințe preliminare
Pentru a studia disciplina nu sunt necesare anumite cerințe preliminare dar
poate fi utilă actualizarea sau acumularea în paralel a unor cunoștințe din
domeniul teoriei dreptului, a științei administrației, drept constituțional sau
sociologie.
Resurse si mijloace de lucru
2021
AP II ID
Pentru predarea disciplinei se vor utiliza suporturile de curs aflate în

posesia studenților, Constituția, legislație administrativă în vigoare,
materiale și articole din mass-media, CD-uri, biblioteca virtuală, text sau
hipertext, cu acces pe Internet.
Parcurgerea unităților de învățare nu necesită existența unor mijloace sau
instrumente speciale (laborator, software etc.). Metoda este cea a studiului
individul, combinată cu metodele folosite în timpul activităților de
seminar (activități desfășurate în grupe, prelegeri interactive sau prin
cooperare, metode care vor putea fi utilizate și în propria activitatede
pregătire, ulterioară absolvirii studiilor de licență).
Structura cursului
Cursul este structurat pe 8 unități de învățare UI pentru fiecare fiind
indicat timpul alocat studiului individual.
Sunt propuse 2 - Teme de control, plasate după anumite unități de
învățare, a căror rezolvare se realizează conform indicațiilor profesorului
(ca material scris/tehnoredactat) date de către studenți tutorelui sau
încărcat de către studenți pe platforma e-learning, până la o data
prestabilită, predându-se conform termenelor propuse în cadrul unităților
respective (conform calendarului disciplinei). Rezultatele obținute la
temele de control vor fi transmise în timp optim după predarea fiecărui
material. Rezolvarea acestor teme este obligatorie (nepredarea atrăgând
nefinalizarea notei ce reprezintă 30% din nota finală la această
disciplină).
Fiecare UI este structurata astfel:

 Titlul unității de învățare
 Cuprins
 Obiectivele unității de învățare;
 Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple);
 Test de evaluare la fiecare UI;
 Rezumat;
 Bibliografia unității de învățare.
Durata medie de studiu individual

Se estimează aproximativ 3 ore (ca fiind necesare pentru parcurgerea unei
unități de învățare, pentru cele 8 unități de învățare vor fi alocate 28 ore de
studiu individual (SI).
Recomandare: benzile goale (din stânga în special) pot fi folosite pentru
adnotări făcute în timpul studiului, în vederea dezbaterii în cadrul
activităților tutoriale a eventualelor nelămuriri.
Evaluarea
Componenta notei finale.
 Ponderea evaluării finale 70% (forma - scris); testul va conține pe
lângă subiecte propriu-zise și un subiect la alegere din propriul
referat, (a cărui cerință va consta din prezentarea unui aspect
important și specific disciplinei);
2021
AP II ID
 Ponderea evaluării pe parcurs (temele de control 30%)
Unitatea de învățare nr.1.
SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE -

interferenţe şi metodologie
Cuprins
1.1 Obiectivele unitatii de invatare Nr.1 6

1.2 Noţiuni generale privind științele socio-umane, obiectul, definiția și deosebirea 6
față de alte domenii ale socialului
1.3 Teste de evaluare 1 a unitatii de invatare Nr.1 8
1.4 Dreptul şi ştiinţa dreptului. Stiinta administratiei – stiință nejuridică 8
1.6 Rezumat 10
1.7 Bibliografia unitatii de invatare 10
1.1. Principalele obiective ale unitatii de invatare nr.1 UI 1

 Definirea științelor sociale și a științei dreptului;
 Legăturile dreptului cu celelalte științe
 Ştiinţele sociale - deosebirea față de alte domenii ale socialului
 Stiinta administratiei – stiință nejuridic
Durata medie de parcurgere a primei unitati de invatare este de 3 ore
1.2 Noţiuni generale privind științele socio-umane, obiectul, definiția și deosebirea față
de alte domenii ale socialului
Cuvinte cheie : ştiinţe socio - umane, ştiinţe juridice, ştiinţă juridică critică, drept
natural, interpretare paideică, metoda „counterfactual conditions” normă,
metodă.
Demersul nostru îşi propune atragerea atenţiei cu privire la raporturile şi
Definiția interferenţele dintre ştiinţele socio-umane, în general, şi ştiinţele dreptului, în
științelor
special; dintre istorie şi disciplinele sociale, dintre dreptul administrativ şi ştiinţa
sociale
administraţiei publice, etc.; toate aceste conexiuni şi delimitări nu pot fi abordate
decât apelând la sistemul normelor, valorilor şi metodelor la care cercetătorul recurge
2021
AP II ID
ori de câte ori investighează lumea sistemului social global sau nivele componente
ale acestuia.
Ştiinţele sociale1 sunt un grup de discipline academice care investighează
universul consecinţelor interacţiunilor umane.
Felul în care planurile de acţiune sunt generate în mentalitatea indivizilor este
obiectul ştiinţelor umane.
Se poate trasa o graniţă între ştiinţele umane, pe de o parte, şi ştiinţele sociale, pe de

Aspecte
altă parte. Ştiinţele umane investighează capacităţile omului de a urmări conştient
privind
graniţele scopuri, de a folosi limbajul sau, prin contrast, structurile de adâncime ale minţii
dintre
umane. Ştiinţele sociale sunt interesate de consecinţele neintenţionate ale acţiunilor şi
ştiinţele
sociale şi interacţiunilor indivizilor.2
limitele lor
Aspecte privind graniţele dintre ştiinţele sociale şi limitele lor pot fi surprinse
analizând, de exemplu, contrastul dintre ştiinţele sociale şi ştiinţele umane;
interacţiunile sociale şi consecinţele neintenţionate; metodologia: centrarea pe acţiuni
versus centrarea pe opinii; economie versus sociologie; antropologia şi legătura cu
lingvistica, etc. Pentru unii, istoria este o ştiinţă şi ar trebui să preia o serie întreagă
din metodele ştiinţelor sociale. Oakeshott a argumentat punctul de vedere exact opus.
După el, istoria este un mod al experienţei distinct de cel al ştiinţei. De altfel, punerea
sub semnul întrebării a statutului de ştiinţă pe care istoria l-ar dobândi a fost formulat
pentru prima oară de Aristotel, acesta admiţând că istoria este doar o disciplină
socială factologică şi nu o ştiinţă care s-ar baza pe legi obiective, aceasta deoarece
faptele istorice sunt unice şi irepetabile3. De fapt, chiar istoricii cei mai prudenţi, care
teoretic resping categoric metoda unor counterfactual conditions, în realitate fără a-şi
1
Sunt ştiinţele sociale ştiinţe adevărate? Desigur, au numele "ştiinţă" în nume, dar au aceeaşi rigurozitate
ştiinţifică pe care o are fizica, chimia, biologia sau geologia? Analizează această chestiune laureatul premiului
Nobel pentru fizică, Richard Feynman, Ştiinţele sociale nu sunt ştiinţe adevărate, cel puţin nu deocamdată,
spune Richard Feynman într-un interviu BBC. Problema cheie este problema cunoaşterii – spune acesta: cum
de ştiu aceste ştiinţe ceea ce zic că ştiu?
http://www.stiintaazi.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4119:sunt ştiintele-sociale-stiinte-
in-adevaratul-sens-al-cuvantului&catid=155:popularizarea-stiintei&Itemid=116
2
Mihail Radu Solcan, Epistemologia ştiinţelor socio-umane: http://www.ub-
filosofie.ro/~solcan/ES1/c01/es1.html
3
„Metoda „counterfactual conditions” este o metodă folosită uneori de istoric pentru a cântări şi a înţelege mai
bine urmările unui eveniment, şi anume închipuind ce s-ar fi întâmplat dacă actorii momentului ar fi luat
hotărârea inversă sau, oricum, o altă hotărâre decât cea pe care au luat-o.” Max Weber a şi găsit o expresie
pentru a desemna această procedură de investigaţie istorică; o reţinem în formularea ei în limba engleză:
„counterfactual conditions”adică a imagina condiţii contrare faptelor întâmplate în realitate”; Neagu
Djuvara, Există istorie adevărată? (Despre „relativitatea generală a istoriei”. Eseu de epistemologie), Ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2008, p.42-43
2021
AP II ID
da probabil seama, se folosesc încontinuu de raţionamente de această natură în

descrierea evenimentelor în a căror desfăşurare ar fi intervenit voinţa unor factori
umani. Nu poţi descrie şi analiza o hotărâre a unor guvernanţi sau a unor comandanţi
de oşti fără a presupune că, în cazul concret, aceştia ar fi putut lua o altă hotărâre… O
astfel de metodă – vehement contestată - permite însă o mai bună înţelegere a
consecinţelor unei hotărâri istorice.4 Istoria nu este o ştiinţă. Există astfel posibilitatea
de a trasa limitele ştiinţelor sociale. Filozofia critică pune sub semnul întrebării însăşi
validitatea ştiinţei istorice. Această nouă formă de filozofie a istoriei, această nouă
disciplină s-a ivit în Germania, a fost apoi ilustrată şi în alte ţări, însă în opinia lui
Neagu Djuvara, cea mai bună sinteză a problemelor ridicate de filozofia critică a
istoriei, rămâne teza din 1938 a lui Raymond Aron, Introduction à la philosophie de
l'histoire . „Cred, dimpotrivă – spune N. Djuvara - că istoria e întâi o artă, apoi o
lungă, migăloasă şi savantă cercetare şi abia în cele din urmă o ştiinţă – în sensul
primitiv al cuvântului, de cunoaştere – niciodată o ştiinţă pură.”
Există dispute care străbat întreaga metodologie a ştiinţelor sociale. A discuta

despre opţiunile valorice care stau la baza presupoziţiilor diverselor teorii este
oarecum vag. Orice ştiinţă presupune astfel de opţiuni valorice. Contrastul trasat este
cel dintre opţiuni valorice asumate în asemenea mod încât cercetarea este închisă şi,
paradoxal, un asemenea mod de a asuma astfel de opţiuni lasă cercetătorului
libertatea investigaţiei. Rostul ştiinţelor sociale nu este acela de a face propagandă
pentru o soluţie - oricare ar fi ea - a problemelor sociale. Seria disputelor
fundamentale din ştiinţele sociale continuă, fiind examinată ideea avansată de Gary
Becker şi alţii, după care "ştiinţele sociale" sunt de fapt şcoli de cercetare; ceea ce le
deosebeşte nu sunt obiectele diferite ale cercetării, ci natura programelor lor de
cercetare.
A exploata ideea unui fond metodologic comun diverselor ştiinţe sociale,

poate duce şi la concluzia că statistica este adesea prezentă în cercetarea socială.
Discuţia despre rolul statisticii constituie şi un excelent teren pentru a examina
spinoasa problemă a raportului ştiinţelor sociale cu ştiinţele naturii.
Ipotezele formulate în domeniul oricărei cercetări ştiinţifice precum şi
coroborarea lor empirică, dar şi cunoştinţele de logică şi teoria cunoaşterii au scopul
de a accentua elementele specifice ştiinţelor sociale, de a adânci problematica
4
Neagu Djuvara, op. cit., p. 51
2021
AP II ID
diferenţelor dintre ştiinţele sociale şi ştiinţele naturii şi, de aici, scoaterea în evidenţă
a rolului studiilor de caz. Diverse abordări şi sub o altă perspectivă asupra
instrumentelor cercetării sociale pot conduce la iluminarea motivelor care stau la
baza deciziei unora dintre cercetători de a recurge mai degrabă la interpretare decât la
statistică sau la analiza logică.
O cercetare veritabilă încearcă să rezolve probleme: investigarea unor
probleme precum structurile demografice, ideea de instituţie care a ajuns să joace un
rol atât de mare în cercetările din ultimele decenii, căsătoriile, analiza dreptului etc.
Ştiinţele sociale se deosebesc deci de artă, deoarece folosesc metoda
ştiinţifică în studiul umanităţii, inclusiv metode calitative şi cantitative.
Ştiinţele
sociale - În constituirea gândirii sociologice un rol important l-a avut autorul francez
deosebirea
Auguste Comte, cel care a inventat cuvântul sociologie (el a folosit de fapt sintagma
față de alte
domenii ale „fizică socială”). Credea că poate cunoaşte societatea cu ajutorul ştiinţei, şi o
socialului
considera ultima ştiinţă care deriva din fizică, chimie şi biologie.
Ştiinţa nu este dogmatică . Se deosebeşte de religie prin faptul că nu are
pretenţia de a fi în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt
falsificabile, adică se pot testa şi verifica în privinţa validităţii lor. Dar afirmaţiile
religioase nu pot fi falsificate din start, pentru că nu pot fi cercetate.
Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt documentate minuţios. Pentru acest
lucru există standarde, care asigură posibilitatea de a explica paşii care duc la o
anume concluzie. Aici este importantă şi publicarea tuturor surselor folosite şi luarea
în considerare a nivelului actual la care se află cercetarea în domeniul respectiv.
Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, la fel precum progresul însuşi în
disciplina respectivă. Lucrările de cercetare fac trimitere una la cealaltă. Ele vin în
sprijinul unei teorii, critică sau perfecţionează teoriile existente.
Cunoştinţele ştiinţifice se deosebesc de cele doctrinare prin faptul că la cele
din urmă sunt folosite mijloace de coerciţie subtile sau făţişe şi interogaţia critică este
cel puţin nedorită, în timp ce cunoştinţele ştiinţifice pot fi în principiu confirmate sau
infirmate de către oricine cu ajutorul raţiunii şi experienţei proprii. La fel se
diferenţiază cunoştinţele ştiinţifice de cele cu caracter de revelaţie, acestea din
urmă având loc doar la nivel subiectiv, în sinele individului, nefiind accesibile
celorlalţi şi astfel nu pot fi intersubiectiv verificate.
Termenii de "model", "ipoteză", "teorie" şi "lege fizică" au în ştiinţă alte
înţelesuri decât în limbajul uzual. Oamenii de ştiinţă folosesc termenul de "model"
2021
AP II ID
pentru a exprima descrierea a ceva, în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a
face predicţii care pot fi testate prin experiment sau observaţie. O ipoteză este o
afirmaţie care ori (încă) nu a fost nici confirmată nici infirmată prin experiment. O
lege fizică sau o "lege a naturii" este o generalizare ştiinţifică bazată pe observaţii
empirice.
Cuvântul teorie este înţeles greşit mai ales în limbajul uzual. În sens comun
înseamnă idei care nu se bazează (în general) pe nici o dovadă solidă; în contrast cu
aceasta, oamenii de ştiinţă de obicei folosesc acest cuvânt pentru a se referi la
mănunchiuri de idei care fac prognoze specifice. De exemplu, teoria newtoniană a
gravitaţiei universale este – într-o înţelegere simplistă - un ansamblu de idei care
permit unui om de ştiinţă să explice cum cade un obiect şi să facă prognoze cu privire
la alte obiecte care cad.
Oamenii de ştiinţă niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut.
Spre deosebire de o dovadă matematică, o teorie ştiinţifică dovedită este întotdeauna
susceptibilă de a fi falsificată dacă apar noi dovezi. Chiar şi teoriile cele mai
cunoscute ca fiind de bază ori fundamentale se pot dovedi a fi imperfecte dacă
observaţii noi vin să le infirme, modifice sau completeze.
Din această perspectivă chiar ştiinţa este o metodă folosită cu scopul de a acumula
cunoştinţe. Obiectivul metodei ştiinţifice este de a porni de la una sau mai multe
ipoteze şi de a dezvolta o teorie validă.
ştiinţa ca
metodă Procesul cunoaşterii ştiinţifice este adesea un model ideal. În unele ştiinţe
numai o parte din paşii unui proces de cunoaştere pot fi parcurşi, de exemplu:
observarea şi măsurarea fenomenelor, acumularea şi ordonarea materialului,
formularea de ipoteze, modele şi prognoze; stabilirea nivelului de importanţă şi
testarea ipotezelor prin experimente, teste, încercări; confirmarea sau infirmarea
ipotezelor, publicarea rezultatelor - pentru ca acestea să poată fi sau nu validate de
către alţii În funcţie de rezultatul testelor şi de opiniile criticilor, în cazul confirmării,
dezvoltarea unei teorii trebuie să îndeplinească anumite criterii Nu de puţine ori, unii
cercetători susţin că anumite cunoştinţe sunt dobândite şi prin hazard.
Valoarea cercetării constă în rezolvarea unor noi probleme care până în
prezent nu au putut fi explicate.
Atât timp cât teoria nu este falsificată, poate să fie considerată cunoştinţă
ştiinţifică. Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucrează analitic.
Pentru ştiinţele istorico-hermeneutice sunt valabile alte principii.
2021
AP II ID
Conform celor trei modele de ştiinţă, Habermas distinge trei tipuri de

interese ce conduc cunoaşterea: ştiinţele empirico-analitice pleacă de la un interes
de cunoaştere de ordin tehnic; ştiinţele istorico-hermeneutice de la un interes de
ordin practic; ştiinţele critice de la un interes de ordin emancipator, care se găsea
nemărturisit deja la baza teoriilor tradiţionale.
tipuri de
Argumentul persistenţei interesului în actul cunoaşterii ştiinţifice îl constituie
interese ce
conduc faptul că ştiinţele, chiar dacă s-au rupt de conceptul clasic de teorie, nu s-au degajat
cunoaşterea:
suficient de acesta, continuând să conserve cele două aspecte esenţiale ale tradiţiei
filosofice: atitudinea teoretică şi ipoteza ontologică a unei lumi deja în sine
structurată, iar aceste două dimensiuni angajează tocmai legătura intrinsecă dintre
cunoaştere şi interes.
Cunoaşterea îşi află, aşadar, interesele în propriul demers, ajunge la o
identitate cu acestea în chiar procesul constituirii unei conştiinţe de sine a ştiinţelor.
Interesul cunoaşterii devine vehiculul şi axa conştiinţei autoreflexive a ştiinţei, îi
acordă acesteia din urmă legitimitate şi sens practic. De ce ar fi nevoie de o
sociologie a cunoaşterii alături de o filozofie critica a ştiinţei? Sociologia, ca ştiinţă
praxiologică şi critică, pe lângă scopul producerii de cunoaştere nomologică, mai are
în atenţie şi verificarea teoriei ca producţie socială. Interesul de cunoaştere
emancipator, pe care sociologia îl împărtăşeşte cu filosofia, determină autoreflecţia
ştiinţifică.
Avem ştiinţa în două ipostaze esenţiale: pe de o parte, produs al unei
cunoaşteri animate de anumite interese, iar pe de altă parte, generatoare de teorie şi
discurs, ca modalităţi de mobilizare a acţiunii. Interesul ştiinţific produce în actul
cunoaşterii ştiinţifice moderne două instanţe instrumentale: reflecţia realităţii
presupus obiective şi conştiinţa de sine a ştiinţei.
Reflecţia realităţii obiective (demersul cunoaşterii) instituie implicit metoda
de cunoaştere, constituindu-se astfel un spaţiu metodologic în actul cognitiv; însă,
pentru că prezenţa autoreflexivităţii, necesară emancipării cunoaşterii, impune
normativul şi imperativul în metodă (tocmai pentru a scăpa de acuza valorizării
cunoaşterii şi pentru a institui neutralismul axiologic), alături de metodă vom găsi în
actul reflectoriu şi un spaţiu deontic, o logică a formelor de gândire imperative.
Teoria îşi impune o formă logică de constituire care se supune, datorită
specificului atitudinii teoretice, chiar metodei instituite de actul reflexiv; vom avea
astfel un spaţiu logic, alături de care nevoia de validitate instituie un spaţiu
2021
AP II ID
epistemologic.
Conştiinţa de sine a ştiinţei desemnează actul autoreflecţiei, în care „ştiinţa”
reflectează asupra „ideii” şi asupra sensului coextensiv acesteia: demersul
semnificării conştiente conduce la o ideologie ştiinţifică.
Discursul ştiinţific instituie ultima instanţă instrumentală a ştiinţei moderne:
comunicarea; în ipostază comunicaţională, acest tip de discurs se desfăşoară în
diverse forme de limbaj, instituind un spaţiu semiotic în universul cunoaşterii
ştiinţifice.
Avem, aşadar, o semiotică a discursului ştiinţific în cele trei dimensiuni ale
sale: semantica, sintactica şi pragmatica. Aceasta din urmă are un rol deosebit de
important în procesul de comunicare a cunoaşterii, deoarece „... ştiinţa nu vizează
doar obiectele şi fenomenele realului şi raporturile acestora cu subiectivitatea umană,
ci şi o finalitate culturală de dezvoltare şi optimizare a comunicării intersubiective
prin intermediul limbajului. ”
În altă ordine de idei, normele şi prescripţiile sociale se referă la normele şi
legile morale, economice, juridice, politice şi instituţionale care sunt instituite la un
moment dat într-un anumit spaţiu socio-cultural. Actorii sociali sunt cei care
particularizează şi actualizează aceste norme, dându-le viaţă în spaţiul socialităţii
normele şi imediate.
prescripţiile
Normativitatea creează la nivelul actorilor roluri sociale care asigură
sociale
funcţionalitatea mundanului. Imaginarul colectiv se referă la ideile, valorile,
credinţele, aspiraţiile, aşteptările, miturile, care oferă suport şi energie socialităţii în
globalitatea ei. Contextele şi pattern-urile situaţionale reprezintă cadrele de
actualizare a bunurilor culturale colective, suportul vital al imaginarului abstract; ele
asigură funcţionalitatea culturală a actelor cotidiene.
Astfel, structurile sociale apar ca ansamblul relaţiilor ce caracterizează
sistemul social al unei societăţi aflate la un anumit grad de dezvoltare socio-
economică. Suprastructura sistemului se constituie din instituţiile microsociale,
economice, administrative, juridice, politice şi morale.
Pe alt plan avem ideologiile, ca ansambluri de idei şi concepţii care reflectă
structurile
sociale interesele şi aspiraţiile membrilor unui grup şi care servesc la justificarea sau la
schimbarea relaţiilor sociale. Aici intră ideile politice, juridice, morale, filosofice
etc. ale unei colectivităţi, precum şi valorile coextensive acestor idei.
Reprezentările sociale se referă şi ele la un univers de idei şi valori,
2021
AP II ID
ideologia constituindu-se într-o formă de conştiinţă socială.

Conceptul de reprezentare socială desemnează „o formă de cunoaştere specifică, o
ştiinţă a sensului comun”; reprezentările sociale sunt „procese de elaborare
perceptivă şi mentală a realităţii, procese ce transformă obiectele sociale (persoane,
contexte, situaţii) în categorii simbolice (valori, credinţe, ideologii) şi le conferă un
statut cognitiv” . Reprezentarea înseamnă atât idee (concepţie, schemă mentală), cât
şi acţiune (stil de conduită, model acţional), amândouă reunite într-un întreg. Pe alt
Conceptul
plan al realităţii sociale avem practicile cotidiene, concept ce desemnează
de
reprezentare condensarea în act a universului relaţional şi interacţional al socialului.
socială
Analiza acestor elemente în contextul larg al cunoaşterii sociale poate
evidenţia trăsăturile esenţiale ale etapei de comunicare din demersul cognitiv. La
acest nivel sunt necesare abordări multiple: logică, epistemologică, semiotică,
psihologică, sociologică…
Analiza acestor teorii dintr-o perspectivă multi- şi inter- disciplinară, care să
includă şi punctul de vedere sociologic, ar constitui un foarte interesant proiect
intelectual şi totodată o etapă necesară pentru iniţierea unui „reconstructivism”
teoretic, capabil să dea seamă de o posibilă „paradigmă a complexităţii”.
1.3. Test de autoevaluare 1.1

1. Ştiinţele sociale - deosebirea față de alte domenii ale socialului.
2. Precizați și explicați cele trei tipuri de interese ce conduc cunoaşterea.
3. Ce sunt normele şi prescripţiile sociale, structurile sociale, ideologia și
reprezentarea socială?
Răspunsurile la cele 3 întrebări se găsesc la paginile 6, 7, 11,12 și 13 din curs.
1.4. Dreptul şi ştiinţa dreptului. Stiinta administratiei – stiință nejuridică
„Dreptul reprezintă dimensiunea juridică a societăţii ca ansamblu de reguli de

conduită obligatorii care consfinţesc drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în
relaţiile lor reciproce şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, de către forţa
Definiția publică…” Aproximativ de această manieră este „definit” Dreptul în manualele de
dreptului profil… dar, nu se confundă dreptul, ca realitate socio-umană, ca mod de disciplinare
a comportamentelor într-o comunitate - cu studiul acestei realităţi, cu ştiinţa care îi
cercetează legităţile, regularităţile, geneza şi modalităţile de implicare şi determinare
a comportamentului uman.
2021
AP II ID
Ştiinţele juridice (ştiinţa dreptului) studiază legile existenţei şi evoluţiei

Ştiinţele statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice,
juridice corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, influenţele instituţiei
(ştiinţa
politico-juridice asupra socialului şi ale acestuia asupra primelor.
dreptului)
Este dreptul o disciplină ştiinţifică? Îndoiala provine fie din concepţia unor
jurişti, cum ar fi Celsius, pentru care dreptul este „arta binelui sau a justului”(jus est
ars boni et aequi), fie de la necunoscători pentru care dreptul este o acumulare de
texte, ce trebuie aplicate, fie de intelectuali, care rezervă demnitatea de ştiinţă, doar
ştiinţelor exacte. Acestora le putem replica uşor, ceea ce nu înseamnă că în drept nu
ar exista artă, dar a reduce dreptul la o culegere de texte, înseamnă a sfida
complexitatea vieţii, a uita că aceste texte pot fi obscure, incomplete, needificatoare,
că e nevoie de o cunoaştere, o interpretare, o metodă.5
Dreptul, ca fenomen normativ - fiind determinat de scopuri care se impun
acţiunii - reprezintă încercarea de disciplinare şi coordonare a relaţiilor sociale, în
vederea promovării unor valori acceptate de societate precum: proprietatea, siguranţa
juridică şi securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă, etc.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi
structurează un mecanism adecvat - eficient şi adaptat la omul real, concret - de
influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice. Ea este o ştiinţă
explicativă, cu un statut specific, dar şi o ştiinţă normativă. Nu vom găsi în ceea ce
numim „ştiinţe juridice” explicaţii cauzale de tip „de ce?” ci mai de grabă explicaţii
de tip teleologic, „pentru ce?” şi de mecanism „cum?”
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului,
caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte ştiinţe, raporturile interne ale
sistemului juridic.
În sinteză: a. obiectul ştiinţelor juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în

complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relaţiile
juridice şi ordinea de drept din societate, conştiinţa juridică;
b. dreptul este un aspect al vieţii sociale supus investigaţiei ştiinţifice;
c. în cadrul ştiinţelor sociale, ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) se remarcă (alături
de etică) ca o ştiinţă normativă întrucât segmentul esenţial din viaţa socială,
fenomenul studiat este reprezentat de normele juridice;
d. ştiinţa juridică operează cu concepte, definiţii şi în deosebi cu formulări de
legităţi de tipul postulatelor şi principiilor; propoziţiile ce formulează aceste legităţi
nu se confundă cu normele juridice (legi, decrete, acte normative diverse) întrucât
primele reprezintă concluzii ştiinţifice, aprecieri şi judecăţi de valoare în urma
studierii dreptului în toate ipostazele existenţei sale, în timp ce secundele (normele
juridice) sunt prescripţii, reguli interactive stabilite de puterea publică (deci,
5
Lidia Barac , Elemente de teoria dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 3
2021
AP II ID
segmente factuale ale existenţei în plan social) - opinie exprimată în literatura de

specialitate6.
Formulările ştiinţei juridice (pe care Kelsen le numeşte propoziţii de drept) sunt
descriptive, nu au caracter imperativ, ci pot fi adevărate sau false, având funcţia de
cunoaştere a dreptului. Normele juridice (dreptul) conţin prescripţiuni, sunt
imperative ("să faci!", "să nu faci!", "să dai!") şi asigură exercitarea autorităţii
juridice reprezentată de organele publice; ele permit acţiuni dar şi limitează acţiuni
comportamentale.
Belgianul Francois Rigaux7 susţine că primul obiect al ştiinţei dreptului este
de a restaura conexiunile între normele juridice aplicate de practicieni şi situaţiile
juridice trăite de oameni, de a elucida fenomenele dreptului şi de a identifica
scopurile pe care le serveşte (scopurile sunt determinate de alegerea politică, fiind
deci vorba de politica juridică sau legislativă).
Analizând transpunerea potenţială a cunoştinţelor juridice în ştiinţă,
Mircea Djuvara8 spunea că această posibilitate se conturează în real atunci
când, având ca obiect un număr cât mai mare de acte din cele care se ocupă dreptul,
le ordonează şi le leagă după caracterele lor esenţiale prin noţiuni sau principii
juridice universal valabile, întocmai ca şi legile naturii.
Sistemul ştiinţei dreptului
Dreptul - ca ansamblu al normelor juridice cu rol de ordonare şi orientare a
comportamentului uman a constituit încă din antichitate obiect de reflecţie şi
cercetare pentru gândirea umană, realizându-se un studiu asupra acestuia dintr-o
dublă perspectivă: sincronică şi diacronică. Mai trebuie precizat că despre o
constituire a ştiinţei juridice ca o ramură distinctă a ştiinţelor sociale, având la rândul
său un sistem propriu, cu discipline distincte, se poate vorbi abia începând din secolul
al XIX-lea.
Forma normativă a dreptului este studiată dintr-o perspectivă globală,
fixându-se cunoştinţele despre ea în categorii fundamentale, în enunţuri cu valoare de
lege, validate pentru întregul sistem de către Teoria generală a dreptului (ştiinţă în
Sistemul care noţiunile, categoriile, principiile, legile au generalitate maximă, ele reprezentând
ştiinţei fundamentul metodologic şi epistemologic al tuturor celorlalte ştiinţe juridice. 9
dreptului Analiza dreptului (tot ca întreg) din punctul de vedere al devenirii şi evoluţiei sale, al
diacroniei, este realizată de către Istoria dreptului - fundament metodologic şi
epistemologic pentru ştiinţele istorico-juridice (Istoria dreptului românesc, Istoria
dreptului european, Istoria teoriilor şi doctrinelor juridice etc.). Dar forma normativă
juridică nu are doar o structură diacronică, ci şi sincronică : penală, civilă,
6
Carré de Malberg, R.., Contribution à la théorie générale de l'État, Tome I et II,. Sirey, Paris (réédition 2003,
Dalloz, Paris, p. 57
7
jurist internaţional şi profesor belgian specialist în „ Droit public et droit privé dans les relations
internationales (Publications de la Revue générale de droit international public), A. Pedone éditeur, 1977.
8
Mircea Djuvara, (1886 – 1945,) filozof şi jurist român, membru corespondent al Academiei Române, în
„Enciclopedia juridică, Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv”. Colecţia
Restitutio, Ed. ALL, Bucureşti, 1995. p. 34
9
N. Popa, Teoria Dreptului în sistemul ştiinţelor juridice, Analele Universităţii Bucureşti, Drept, Nr. 1/1991
2021
AP II ID
administrativă etc.
Ştiinţele juridice care studiază formele particulare ale formei normative generale
se numesc ştiinţe juridice de ramură (particulare). O ştiinţă de ramură - dreptul
administrativ, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul familiei, dreptul civil, dreptul
penal etc. - cercetează ceea ce are general, esenţial, funcţional şi necesar structural o
ramură de drept, constituită dintr-un ansamblu de norme şi instituţii juridice care
reglementează un ansamblu de relaţii sociale.
1. Stiinta administratiei este definita astfel:

Știinta - totalitate a cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu;
administra-
- disciplină, stiintă nejuridică, de sinteză, autonomă, cu obiect, principii si metode
ției
ca specifice de cercetare, care cercetează fenomenul administrativ in intreaga sa
stiintă
complexitate;
nejuridică
2. Obiectul ştiinţei administraţiei
Administraţia reprezinta un vechi fapt social, fapt rezultat din aparitia unui aparat
specializat de incadrare a activitatilor sociale.
Faptul sau fenomenul administrativ reprezinta elementul principal al cercetarii
administratiei publice.
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele
statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care
sunt exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare.
Prin însuşi obiectul său - organizarea executării şi executarea legii - administraţia
publică este strâns legată de puterea legiuitoare (care îi circumscrie obiectul), cât şi
de puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate în cadrul
administraţiei publice, la nevoie putându-se recurge la mijloace de constrângere
statală.
Administraţia publică este strâns legată şi de puterea executivă, dar nu se identifică
întocmai cu aceasta putere care are o sferă mai largă de cuprindere. Tocmai de aceea
administraţia publică se realizează atât de organele puterii executive (guvernul şi
ministerele), cât şi de organele administraţiei locale, care nu sunt orgene ale puterii
executive, precum şi de unităţi economice şi instituţii social-culturale (regii autonome
şi societăţi comerciale cu capital de stat), care, de asemenea, nu sunt organe ale
puterii executive.
2021
AP II ID
Stiinta Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia publica,

in intreaga sa complexitate, in scopul de a elabora principii si norme generale,
necesare reformarii sale organice si functionale.

1. Definiţi dreptul și știința dreptului.
2. Ce sunt ştiinţe juridice de ramură și ce studiază acestea?
3. Știinta administratiei – definiție și obiect.
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 14, 16 și 17 din curs.
1.6.Rezumat
Unitatea de învățare Nr.1. prezintă noțiunile introductive în domeniul științelor socio-
politice și juridice; definiția dreptului, sistemul ştiinţei dreptului, ştiinţe juridice de
ramură etc., dar și concepte precum: normele şi prescripţiile sociale, structurile
sociale, ideologia și reprezentarea socială.
1.7.Bibliografia Unitatii de invatare Nr.1
1. Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
2. Băran, Nicolae, Teoria generală a dreptului, http:// www. svedu.ro/ curs/tgd
3. Djuvara, Mircea, „Enciclopedia juridică, Teoria generală a dreptului. Drept raţional.
Izvoare şi drept pozitiv”. Colecţia Restitutio, Ed. ALL, Bucureşti, 1995
4. Djuvara, Neagu, Există istorie adevărată? (Despre „relativitatea generală a istoriei”.
Eseu de epistemologie), Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2008
5. Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, vol. I-II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
6. Neculau, Adrian, (coord.), „Reprezentările sociale”, Societatea Ştiinţă & Tehnică S.A.,
Bucureşti, 2008
7. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999
8. Adriana Nicoleta Odină; Mihai Vișan, Metode moderne de cercetare în științele socio-
umane și analitic-descriptive, Ed. Eftimie Murgu–REŞIŢA, 2010.
Unitatea de invatare nr. 2
2021
AP II ID
POLITICA ŞI PUTEREA
Cuprins
2.2 Puterea politică. Conținut și trăsături. Administratia ca dimensiune a puterii 11
executive
2.3 Test de evalure 1 a unitatii de invatare Nr.2 13
2.4 Autoritatea politică 13
2.5 Test de autoevaluare 2 a unitatii de invatare Nr.2 13
2.6 Legitimitatea politică și consensul politic 14
2.8 Rezumat 16

 Noţiunea de putere politică
 Autoritatea
 Legitimitatea politica
 Consensul politic
 Administratia ca dimensiune a puterii executive
 Autoritati publice care prin statutul lor nu pot fi incadrate in niciuna dintre
cele 3 puteri ale statului (autoritati autonome)
Durata medie de parcurgere a unitatii nr.2 de invatare este de 4 ore
2.2 Puterea politică - conținut și trăsături. Administratia ca dimensiune a puterii

executive
Noţiunea de putere politică. Ca urmare a rolului important pe care politicul il
exercita in orice societate, puterea politica, ca forma specifica a puterii sociale, joaca
in cadrul acestuia un rol major.
Noțiunea de putere, inclusiv cea de putere sociala este extrem de vaga, de
Puterea generala, fara a fi in măsura sa aibă niște delimitări clare, precise.
politică. Unii autori definesc puterea prin stat, având in vedere rolul acestei instituții in cadrul
Conținut și puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politica este puterea sociala concentrata in
trăsături stat". O poziţie apropiata o are si G Burdeau, nici pentru el neexistând o delimitare
clara intre puterea de stat si cea politica.
În ceea ce privește conținutul puterii, un fapt incorect vehiculat este acela că
statul concentrează toată puterea. Acest aspect este denaturat, intrucat statul este
numai o componenta a puterii, si nu puterea in totalitate. In sistemul puterii in afara
de stat, intra si alte instituții politice cu rol important in derularea vieții politice, cum
ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc.
Intr-adevăr, statul concentrează in cea mai mare măsura puterea politica, dar
2021
AP II ID
nu in totalitate si nici in situaţia de a se identifica cu ea, intrucat fiecare din aceste

concepte acopera realitaţi sociale distincte si, in acelasi timp, intercondiţionate.
Alti autori reduc puterea politica la forta social-politica care o detine si o
exercita. Este o abordare simplista, reductionista. Daca pentru un regim autoritar,
cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definitie se poate apropia de realitatea
politica, in teorie, faptele stau si in acest caz altfel. Chiar si in aceste regimuri alaturi
de forta social-politica care detine si exercita puterea, exista si se manifesta, este
adevarat in anumite limite, si alte elemente ce constituie puterea (dizidenta).
In regimurile democratice situatia este si mai putin relevanta, unde, in afara
de elementele institutionalizate ale puterii, in cadrul acesteia trebuie sa includem si
opozitia politica.
In definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este in

primul rand o notiune ideologica, ce exprima, interpreteaza si fundamenteaza de
Definirea pe pozitiile si din perspectiva intereselor unei forte social-politice, realitatea
puterii politica.
politice Orice forta social-politica si cu atat mai mult una care se afla la conducerea societatii,
are o anumita viziune despre societate si pe care si-o impune in practica prin putere.
Acest fapt este valabil atat in cazul societatilor totalitare unde exista o unica forta
social-politica care prin putere, organizeaza si conduce societatea, isi promoveaza
interesele, cat si in societatile democratice. In cazul acestora din urma unde intalnim
forte politice aflate la putere si forte politice ale opozitiei si intr-un caz si in altul
avem de-a face cu o putere politica bazata pe aceleasi principii fundamentale,
urmarind in esenta aceleasi scopuri si interese, ceea ce le deosebeste fiind modalitatea
proprie de infaptuire, caile, mijloacele, ritmurile, intr-un cuvant paradigmele
doctrinare. Componenta ideologica a puterii este data de emitentul politic, de cel care
o detine si o exercita in scopul sau.
Rolul oricarei puteri politice este acela de a asigura corespunzator cu
Rolul interesele claselor sau categoriilor sociale apartinatoare, coeziunea si
oricarei functionalitatea diferitelor structuri si organisme, echilibrul colectivitatilor ce
puteri alcatuiesc societatea cu compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara.
politice Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenta societatii,
posibilitatea functionalitatii acesteia.
Politologul roman Anton Carpinski considera ca puterea politica este
“capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca
obligatiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizand resursele societatii in
vederea asigurarilor obiectivelor propuse”.
Din aceasta perspectiva am putea spune ca puterea politica este mijlocul prin
care se constituie, fiinteaza si dureaza o societate.
In raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politica are
urmatoarele trăsături:
1. Caracterul integrator ce consta in capacitatea pe care puterea politica o are de a-si
2021
AP II ID
subordona celalalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui

drept instrumente prin care sa-si exprime propriile sale scopuri si interese.
Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de catre puterea politica, este
conditia esentiala a realizarii actului de conducere sociala. Nu exista fapt politic care
sa nu fie in acelasi timp un fapt social si, cu atat mai mult, nu exista procese si
puterea fenomene sociale care sa nu fie susceptibile de a imbraca un caracter politic. Tocmai
politica are aceasta ingemanare intre social si politic permite puterii politice sa-si subordoneze si
următoarele sa-si foloseasca celelalte forme ale puterii sociale, in mai multe situaţii acestea fiind
trăsături: chiar forme ale miscarii si exprimarii politicului.
2. Caracterul suveran. Puterea politica este singura si unica instanta suprema dintr-o
societate. In aceasta calitate ea este singura care prin institutiile sale legitime are
dreptul de a lua si aplica decizii, de a exercita controlul fara amestecul sau influenta
unei alte puteri din interior, cat mai ales din exterior. Altfel spus puterea politica este
suverana, unica, indivizibila, exclusiva si inalienabila.
3. In raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politica are un caracter
imperativ, obligatoriu si ierarhic atat pentru societate in ansamblul ei cat si pentru
celalalte forme particulare ale puterii sociale. Tocmai aceste calitati-imperativitatea si
obligativitatea ii asigura impunerea, randamentul si eficienta, elemente necesare
oricarui act de conducere a societatii. Puterea politica se prezinta sub forma unor
centre si nuclee ale puterii.
4. Puterea politica in exercitarea atributiilor sale are un caracter relational si
asimetric.
Infaptuirea puterii este o relatie sociala care impune cu necesitate cel putin doi
parteneri: conducatorii sau conducerea si condusii si supunerea, adica aceia asupra
carora sa se impuna, sa se realizeze in interiorul ei.
5. In contextul oricarui sistem politic, statul - caracter statal - reprezinta principalul
instrument de realizare in practica a puterii politice.
Statul este este cel care, prin institutiile sale, elaboreaza deciziile, legile
(parlamentul), le pune in aplicare (guvernul), realizand astfel obiectivele si sarcinile
puterii politice.
Tot acelasi stat infaptuieste si controlul modului de aplicare in practica a
deciziilor si hotararilor puterii politice.
Aceasta nu inseamna o identificare, confundare a statului cu puterea, intrucat
acestea sunt elemente distincte ale sistemului politic.
6. Fiecarei oranduiri sociale, societatii ii este specific un anumit tip de putere politica.
Forma pe care o imbraca puterea politica este determinata de o serie de
factori, cum ar fi:
- natura si esenta sistemului politic. In cadrul acestuia un rol important il joaca clasa
sau grupul social pe care o reprezinta si ale caror interese, aspiratii si scopuri le
fundamenteaza, legitimeaza, apara si promoveaza;
- raportul de forte dintre clase, grupuri, partide si forte politice din societate la
momentul dat;
- nivelul de dezvoltare al democratismului politic.
In decursul istoriei s-au constituit doua tipuri de puteri politice – puterea politica
2021
AP II ID
democratica si puterea politica dictatoriala.

7. In societatile democratice, puterea politica se intemeiaza pe lege, pe drept. Ea
exprima si promoveaza vointa, aspiratiile interesele majoritatii cetatenilor. In
societatile totalitariste, fundamentarea pe lege este doar teoretica, in realitate ea este o
incalcare a legii sub toate formele si aspectele ei.
Administratia I) Etimologic, cuvantul administratie provine din limba latina, fiind formata din
dimensiune a prepozitia ad = la, catre si minister = servitor, supus;
puterii Aceasta etimologie releva faptul ca initial administratia a fost conceputa ca o
actiune in supusenie, ca o activitate desfasurata de o anumita categorie -
executive
guvernatii (administratii), prin care se transpuneau in practica decizii luate de
o alta categorie – guvernantii.
II) Administratia este o dimensiune a puterii executive, care este una dintre cele 3
puteri clasice in orice stat.
Inca din antichitate, a fost fundamentata teza, potrivit careia, in orice
organizatie statala exista 3 puteri:
1) Una care face legile (puterea deliberativa sau legislativa).
2) Una care le pune in executare (puterea executiva, reprezentata traditional
de seful de stat, de Guvern si de administatia publica centrala si locala).
3) Una care solutioneaza eventualele litigii aparute in viata publica si in cea
privata (puterea judecatoreasca).
Teza trinitatii puterilor a fost dezvoltata ulterior, imbracand forma teoriei sau
principiului separatiei puterilor in stat fundamentata de Montesquieu in
lucrarea Despre spiritul legilor, alaturi de teoria contractului social a lui J. J
Rousseau, si a reprezentat baza ideologica pe care s-a dezvoltat gandirea
juridica moderna.
1) Principiul separatiei puterilor in stat a fost consacrat inca din primele
constitutii ale lumii (Constitutia SUA - 1787), dar si inclusiv in Declaratia
drepturilor omului si cetateanului, regasindu-se ca atare in legile
fundamentale pana la mijlocul veacului trecut, cand date fiind mutatiile
intervenite in mecanismele statale, au inceput a avea loc modificari si in
ceea ce priveste reglementarea constitutionala a acestui principiu.
Este vorba despre existenta unor autoritati publice care prin statutul
lor nu pot fi incadrate in niciuna dintre cele 3 puteri ale statului,
autoritati autonome de rang constitutional ce au misiuni distincte
autoritati care le confera un statut ce excede clasicei trinitati a puterilor in stat:
autonome  Curtile constitutionale - aparute in prima partea secului trecut
 Avocatul poporului
 Curtile de conturi etc.
2.3 Testul de evaluare 1
2021
AP II ID
Test de autoevaluare 2.1

1. Definiți puterea politică și Administratia ca dimensiune a puterii executive
2. Definiţi trăsăturile puterii politice.
3. Ce înţelegeţi prin rolul puterii politice?
4. Care este conținutul puterii politice?
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 18 și 21, 19 și 20 din curs.
2.4 Autoritatea politică
Termenul de autoritate provine de la cuvantul latinesc autoritas care inseamna forta,

putere de convingere. Autoritatea politica este modalitatea concreta de manifestare
a puterii politice, capacitatea acesteia de a-si impune vointa in societate.
Noţiune In stiinta politica actuala, prin autoritate se intelege “dreptul de a indeplini o
actiune, implicit de a face legile, si de a exercita celelalte drepturi atasate functiei
guvernamentale”.
In esenta, este vorba despre dreptul si capacitatea guvernantilor de a
guverna.
Acest fapt se realizeaza in principiu pe doua cai:
a) prin convingere
b) prin constrangere.
a) Stabilitatea, functionalitatea societatii este legata in mod direct de autoritatea
politica. Practica social-istorica a demonstrat ca autoritatea politica este cu mult mai
mare cand aceasta se realizeaza prin convingere, cand ea se bazeaza pe forta
argumentelor.
Aceasta relatie presupune o concordanta intre obiectivele puterii si cele ale
majoritatii. In aceste conditii, autoritatea politica se defineste drept capacitatea de a
obtine ascultare in absenta constrangerii. Ea se bazeaza pe consensul majoritaţii.
Autoritatea politica realizata prin convingere este caracteristica societatii
democratice.
Dupa cum remarca si sociologul Robert Bierstedt “intr-un sens mai larg
societatea este sinonima cu ordinea – iar autoritatea serveste drept fundament pentru
o mare parte din ordinea pe care o societate o manifesta”.
b) Autoritatea politica obtinuta prin constrangere are la baza argumentul fortei. De
regula ea se afla in minoritate cu societatea, cu interesele majoritatii.
Practica societatii politice obtinuta pe calea constrangerii, isi pierde treptat din forta,
fapt ce duce la declinul si pierderea ei. Ea este caracteristica societatilor totalitare
nedemocratice.
2.5 Test de autoevaluare 2

1. Ce se înțelege prin autoritate și ce căi se folosesc pentru a guverna?
Răspunsul la întrebare se găseşte la pagina 21
2.6 Legitimitatea politică și consensul politic
Legitimitatea politică
2021
AP II ID
Ca sa se poata impune puterea trebuie sa fie legitima. Termenul de

legitimitate provine din latinescul “legitimus”- ce inseamna "conform cu
legea".
Legitimitate Legitimitatea politica constituie un principiu conform caruia un
a politică. sistem de guvernare, o putere politica se exercita pe baza unui drept
Noţiuni conferit de guvernati, de cetateni, pe baza unor intelegeri legiferate. Prin
generale aceasta cetatenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice.
Legitimitatea politica da si autoritatea politica, cu cat o putere politica
este mai legitima, cu atat autoritatea ei politica este mai mare.
Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscuta odata pentru
totdeauna, ea trebuie supusa mereu unei revizuiri deoarece trebuie sa existe
mereu o concordanta intre valorile proclamate initial si realizarile sale
ulterioare8.
De-a lungul istoriei s-au inregistrat trei forme de manifestare a
legitimitatii politice.
Legitimitatea divina sau traditională.
Aceasta isi intemeiaza dreptul la guvernare pe ideea caracterului
sacru al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei – de regula
monarhul.
Acest tip de legitimitate a corespuns antichitatii si societatii medievale si o
buna parte a epocii moderne sub forma monarhiilor constitutionale, cand
daca nu puterea in ansamblul ei avea caracter divin, cel putin o parte a
acesteia, cea detinuta de monarh. O asemenea forma de legitimare a puterii
in special in sclavagism si feudalism nu avea in vedere acceptul, vointa
maselor, puterea se exercita fara consultarea acestora. Puterea, guvernarea
era impusa prin forta si temeiul divin, orice ridicare impotriva puterii era
sinonima cu ridicarea contra divinitatii. In aceasta situatie legitimitatea
puterii se facea prin divinitate, ea fiind exterioara omului, societaţii.
Legitimitatea carismatică.
Acest tip de legitimitate al puterii se face de catre persoana carismatica a
conducatorului. Acesta sub diferite forme (duce, fuhrer, conducator,
capitan, mare lider) prin calitatile sale naturale exceptionale, legitimeaza
puterea, se impune maselor care il accepta legitimand astfel puterea.
In aceasta situatie, legitimitatea puterii se face cu concursul si
adeziunea maselor. Calitatile morale, volitive, politice, intelectuale ale
conducatorului au rolul decisiv in legitimitatea politica. In realitate, nu este
vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a
fortei de persuasiune si instinct, de dominare pe care conducatorul o are
asupra celor guvernati. La aceasta trebuie sa adaugam si calitatile strict
personale ale liderului – frumusetea fizica, prezenta scenica, gesticulatiile,
stilul exprimarii, caldura si atractia pe care o emana, sinceritatea, cinstea,
modestia, toate acestea contribuind in mare masura la explicarea impunerii
si dominarii. Asa a fost cazul in istorie cu Cicero, Napoleon, Cuza, Charles
de Gaulle, J.F.Kennedy.
Legitimitatea civila sau legala a aparut in societatea moderna, odata cu
democratismul politic. Ea se intemeiaza pe lege, pe votul popular, pe
referndum, care prin acesta legitimeaza puterea politica.
Aceasta forma de legitimitate, prin acordul majoritatii, asigura cea mai
mare stabilitate si da eficienta guvernarii. Tipurile de legitimitate nu
fiinteaza in stare pura, pe parcursul unui regim politic de la instaurare pana
2021
AP II ID
la caderea lui, ea se poate modifica sau in aceeasi perioada, pot fiinta doua
tipuri de legitimitate: carismatica cu cea legala sau divina cu carismatica,
etc.
Consensul
politic Forma a consensului social, consensul politic, consta in acordul liber
exprimat al cetatenilor asupra autoritatii, puterii politice si actului de
guvernare.
El poate fi:
a) Consens de baza care vizeaza legitimitatea existentei comune in cadrul
unei societati. El este constituit prin acordul de vointa existent intre
membrii societatii asupra valorilor, credintei, modului de viata, relatiilor
sociale, a institutiilor politice, etc.
Pentru existenta unei societati este nevoie de un minim de consens de baza,
fara acest consens social societatea s-ar dezagrega.
b) Consensul politic sau fundamental vizeaza legitimitatea sistemului
politic, acordul cetatenilor asupra organizarii politice a comunitatii, a
formei de putere, a mijloacelor sale de exercitare. Consensul politic
presupune existenta unei Constitutii care sa asigure cadrul si normele
politice fundamentale ale actiunii politice a guvernantilor dar si pentru
actiunea de control a celor guvernati asupra celor ce guverneaza.
Consensul politic este prezent in societatile democratice el avand
un rol major in stabilirea regulilor jocului politic, al confruntarii pentru
putere intre fortele politice democratice. Ceea ce este important in
consensul politic “nu consta in acordul asupra principiilor politic cat in
acordul asupra regulilor jocului politic”9.
In societatile democratice fara respectarea regulilor jocului politic,
nu ar fi posibila democratia. In fond, esenta acesteia consta tocmai in
aceasta.
In schimb, in societatile totalitare consensul politic se obtine prin
forta si teroare, nu se admite in nici un fel dezacord fata de putere, sistem,
orice incercare fiind reprimata in mod brutal.
Daca in societatile totalitare dezacordul nu este permis, pentru
comunitatile democratice, acordul de a fi in dezacord, este tocmai o
caracteristica a acesteia, o parte a jocului politic, o regula a acestuia.
c) Consensul specific
Este o forma specifica a consensului politic, el vizeaza anumite
aspecte ale puterii politice.
Consensul specific este dat de opinia publica.
Principalul instrument in realizarea acestuia sunt sondajele de
opinii. Acestea au darul de a exprima atitudinea, pozitia unui grup sau
segment al acesteia fata de o anumita problema, indicand existenta sau nu a
unui consens specific.
2021
AP II ID
1. Ce este legitimitatea politică și care sunt formele sale?

2. Ce se înțelege prin consens politic și care sunt felurile acestuia?
3. Dați exemplu de autoritati publice care prin statutul lor nu pot fi incadrate
in niciuna dintre cele 3 puteri ale statului (autoritati autonome).
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 23, 24 și 21
2.8. Rezumat
Unitatea de invatare Nr.2. prezinta notiunile: puterea politică, autoritate, legitimitate
consens politic, precum și diferitele forme sau feluri ale acestora.
2.9. Bibliografia Unitatii de invatare Nr. 2

1. Max Weber, "Politica, o vocatie si o profesie", Bucuresti, Editura Anima, 1992.
2.Francois Chatelet, Evelin Pisier, "Conceptiile politice ale secolului XX", Bucuresti,
Editura Humanitas, 1994.
3. Jakub Karpinski, "A.B.C.-ul democratiei", Humanitas, 1993.
4. Ovidiu Trasnea, "stiinta politica. Studiu istorico-epistemologic", Editura politica,
Bucuresti, 1970.
Unitatea de invatare nr.3
CORELAŢIILE FENOMENULUI POLITIC
Cuprins
3.2 Principalele corelații ale politicului 17
3.3 Teste de evalure 1 a unitatii de invatare Nr.3 23
3.4 Rezumat 23

 Înţelegerea fenomenului politic și a principalelor sale raporturi cu alte
fenomene sociale
 1. Raportul POLITICA-ECONOMIE.
 2. Raportul POLITICA-DREPT.
 3. Raportul POLITICA-MORALA.
 4. Raportul POLITICA-RELIGIE.
 5. Raportul POLITICA-STIINTA.
3.2 Principalele corelații ale politicului
2021
AP II ID
Între politica si diverse domenii ale structurii sociale se stabilesc anumite relatii si
raporturi, ele fiind abordate in termeni alternativi: subordonare sau coordonare
Noţiuni (cooperare, interactiune, interactivitate).
generale Din acest punct de vedere, principalele corelatii ale politicului sunt:
1. Raportul POLITICA-ECONOMIE.
2. Raportul POLITICA-DREPT.
3. Raportul POLITICA-MORALA.
4. Raportul POLITICA-RELIGIE.
5. Raportul POLITICA-STIINTA.
Trebuie sa remarcam faptul ca raportul politic-economic apare frecvent tratat ca

Relaţia
interactiune intre doua categorii de factori ce sunt sau pot deveni, fiecare cauza si
POLITICĂ-
ECONOMIE efect.
Pe de o parte este evident că aspecte cum sunt resursele naturale de care
dispune un stat sau nivelul dezvoltarii sale economice (si modul de dezvoltare)
poate influenta decisiv politica interna si relatiile politice si externe.
Pe de alta parte, deciziile adoptate de institutiile guvernarii in probleme
de genul: dezvoltarea sectorului privat sau/si de stat, subventionarea unor
domenii, declararea razboiului sau incheierea pacii, controlul asupra circulatiei
persoanelor sau bunurilor pot induce efecte majore pe plan economic.
Sa exemplificam cu anumite probleme abordate in perimetrul SUA, unde se
acorda o mare atentie interactiunii dintre fortele politice si cele economice. Este
vorba in special de cercetarea efectelor economice asupra alegerilor la nivel
national. Concluzia degajata este aceea ca, atunci cand voteaza, cetatenii
recompenseaza sau dezaproba, deci, sanctioneaza oamenii politici pentru
performantele sau insuccesele lor in plan economic. Aceasta inseamna ca starea
economica, cel putin in anul alegerilor, are consecinte importante, favorabile
sau nu, asupra sanselor de re-alegere a celor aflati la guvernare.
Puterea politica exercitata de lumea afacerilor (clasa economica), mai
ales de marile firme particulare, asupra clasei politice este un alt subiect de
controverse in politologia contemporana.
Adeptii pluralismului apreciaza ca lumea afacerilor este o categorie cu
interese specifice, care actioneaza in paralel cu alte categorii, fara sa aiba nici un
privilegiu. Criticii pluralismului trateaza lumea afacerilor, a business-ului ca
pe un fel de "guvern particular", care se bucura de o pozitie privilegiata in
2021
AP II ID
viata politica, exercitand o influenta dominanta asupra politicii de stat.

Are credit tot mai mare si ideea ca factorul economic va avea un rol tot mai
mare in relatiile internationale. Acesta este si punctul de vedere sustinut de Francis
Fukuyama - politolog american, care, in vara anului 1989, intr-un articol celebru,
afirma "sfarsitul istoriei" in sensul de sfarsit al confruntarilor ideologice, ca urmare a
universalizarii democratiei de tip occidental. Articolul sau anticipa colapsul
comunismului, angajand cele mai ample si puternice dezbateri din epoca postbelica.
Din perspectiva raportului dintre politica si economie este interesanta
aprecierea sa: "activitatea economica va avea o importanta mult mai mare in
politica mondiala. intr-adevar intelesul termenului de "mare putere" se va baza
intr-o tot mai mare masura pe criteriul economic, mai curand decat pe cel
militar, teritoriul sau alt barometru mai traditional al puterii".
tinand seama de aceste idei dar si de modul particular in care se produce tranzitia in
Europa Centrala si de Est se poate aprecia ca starea economica, fara sa determine
automat viata politica, o poate influenta in mare masura (precaritatea
economicului fiind generatoare de tensiuni si instabilitate in plan politic). La
limita, cei ce detin puterea economico-financiara exercita o influenta considerabila
asupra puterii politice. Confruntarile politice in care sunt implicate, alaturi de partide
si unele grupuri de interes, de presiune sunt inspirate si intretinute de interese
economice diferite, opuse.
În acelaşi timp, in virtutea caracterului de globalitate a politicului, acesta are
un rol de importanta majora, mai cu seama in perioadele de transformari
profunde in cadrul unei comunitati: acela de a elabora strategia dezvoltarii
economice (si nu numai). Prin urmare, o componenta de baza a politicii este
elaborarea si aplicarea politicii economice. Problemele economice-obiective si
mijloace de colaborare- detinand, de regula, o pondere semnificativa in
programele politice ale partidelor. De remarcat ca aceste programe si, in general
ideologiile politice, se diferentiaza in prezent nu atat pe baza unor principii
abstracte, ci mai ales in functie de atitudinea fata de anumite aspecte ce tin
preponderent de sfera economico-sociala.
2021
AP II ID
Raportul Acest raport a fost profund marcat de viziunea institutionalista, care pe fondul
POLITICĂ- argumentarii stransei legaturi dintre politic si juridic, au dus la ceea ce se cheama
DREPT "imperialism juridic", adica la minimalizarea pana la anulare a specificului
(politico-
politicului. Pe de alta parte anumite practici politice- cele specifice regimurilor
juridic)
nedemocratice, dictatoriale, au cultivat ceea ce se poate numi "imperialismul
politicului", considerand ca detinatorii puterii politice supreme se afla deasupra
legii.
Incontestabil, intr-un regim democratic, puterea politica presupune prezenta

juridicului, in sensul respectarii normelor juridice atat in nuantele decizionale (la
nivelul deciziei politice), cat si in procesul aplicarii deciziilor legal adoptate
(executarea normelor juridice).
Expresia cea mai concludenta a legaturii dintre politica si drept o
constituie "statul de drept" - concept conturat inca din a doua jumatate a secolului
al XVIII-lea, ca reactie la statul absolutist, despotic, fiind supus apoi unor succesive
fundamentari si reconsiderari.
in prezent se apreciaza ca este insuficienta definirea statului de drept prin aceea ca
infaptuieste domnia legii, sustinandu-se ca, este necesar ca legii "sa i se dea continut,
inspirat de ideea promovarii drepturilor si libertatilor umane". De aici rezulta faptul
ca statul de drept este garant al libertatii cetatenilor - cu precizarea ca libertatea
trebuie sa se afle intr-un raport de echilibru cu ordinea sociala. Pe de alta parte statul
de drept, eliminand arbitrarul si practicile dictatoriale, implica responsabilitatea
oamenilor politici potrivit cerintelor statului de drept.
"Nimeni si nimic nu este mai presus de Lege", deci nu se poate sustrage nici
de la respectarea legii si nici de la suportarea consecintelor nerespectarii ei.
in acelasi timp, separatia si echilibrul puterilor in stat, respectiv a institutiilor prin
care se exercita puterea, determina o raportare diferentiata a politicului la juridic: in
vreme ce initiativa legislativa, adoptarea legilor (Parlament) si aplicarea lor
(executiv, guvern) sunt activitati in care cele doua dimensiuni (politic si juridic) se
conjuga, exercitarea puterii judecatoresti reclama independenta si neutralitatea
factorului politic ca o conditie esentiala a obiectivitatii.
Relaţia Aceasta relatie (politica si morala) a provocat si provoaca cele mai multe si aprige
POLITICĂ- controverse. Exegezele contemporane asupra acestui subiect procedeaza la
MORALĂ tipologizari ale pozitiilor clasice, distingand diverse ipostaze:
- subordonarea moralei fata de politic (Aristotel);
- subordonarea politicii fata de morala (Kant);
- separarea politicii de morala (Machiavelli);
- unitatea politicii cu morala (Hegel);
Daca Aristotel a supraevaluat politica pe temeiul ca aceasta are drept
2021
AP II ID
finalitate (scop) "Binele si cel mai mare bine" (Binele cetatii), Kant va considera ca,
in virtutea legii morale, care cere ca omul sa fie intotdeauna si scop nu doar mijloc:
"Politica adevarata - zicea Kant - nu poate "face nici un pas fara ca mai intai sa-si fi
adus omagiul moralei". Daca Machiavelli a dorit sa separe politica de morala si de
religie ("Scopul scuza mijloacele"), pentru a-i pune in lumina specificitatea, Hegel va
elabora o constructie filosofica de anvergura pentru afirmarea unitatii dintre morala,
drept si politica in cadrul statului, acesta fiind expresia ideii absolute.
Un punct de vedere actual este cel formulat de Max Weber, dupa care
activitatile umane pot fi puse sub semnul "... a doua precepte fundamentale diferite
din punct de vedere etic si indiscutabil contrare". Pe acestea el le numeste "etica
convingerilor" (morala) si "etica responsabilitatii" (politica). "Etica convingerilor"
indica o atitudine autentic morala (in sensul unei morale pure, abstracte) pe baza
careia cel ce actioneaza se supune strict convingerilor sale, fara a se gandi la
consecintele actiunii. "Etica responsabilitatii" este specifica omului politic dator sa
prevada nu doar consecintele imediate intentionate ci si pe cele neintentionate. Desi
uneori conceptia lui Max Weber a fost interpretata ca afirmare a disjunctiei dintre
politica si morala, de fapt pledoaria sa era pentru osmoza politico-morala: "Caci etica
responsabilitatii (etica politica) si cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud
reciproc, ci se completeaza. Doar impreuna alcatuiesc omul adevarat, acel om care
poate avea vocatie politica".
Concluzia lui Weber are, desigur, relevanta nu numai pentru omul cu "vocatie
politica", ci pentru fiecare cetatean care intr-un anumit moment al existentei sale
poate fi pus in fata dilemei: sa-si asume responsabilitatea si riscurile inerente actiunii
politice sau sa ramana la judecata morala, abstracta, lipsita de angajare responsabila-
Dincolo de paradoxul etic pe care-l implica politica exista anumite practici ce
contravin flagrant unitatii dintre politica si morala, politicianismul, demagogia,
manipularea si oportunismul fiind expresia cea mai grava a divortului dintre morala
si politica. Pentru a cuceri sau pastra puterea cu orice pret si in virtutea unor avantaje
personale sau de grup, politicianismul evacueaza orice referentialitate morala din
politica, adeseori mascat, subtil si santajist, mai ales prin promisiuni pline de
minciuna si demagogie. De aceea se si face o distinctie intre "omul politic"
(responsabil) si "politician" (jongleur al cuvintelor mari si al promisiunilor
paradisiace).
O relatie mult discutata este aceea dintre politica si religie. in societatile tribale
timpurii, arata studiile de antropologie politica, exista o oarecare diferentiere intre
functia de conducator politic si cea sacerdotala (preoteasca), dar adeseori erau
detinute de una si aceeasi persoana. Uneori fuziunea dintre statutul de conducator
(politic) si preot s-a realizat astfel incat "regele" (in sens generic de conducator
politic) aparea ca avand el insusi un caracter divin. Partea preoteasca accepta ca
regula primatul regelui. in toate timpurile religia era chemata sa asigure suport
legitimator pentru conducatorul politic, dar si o anumita solidaritate a comunitatii cu
conducatorul politic. Dar, pe masura evolutiei societatii, relatia dintre politica si
religie a devenit tot mai complexa. Daca Evul Mediu a insemnat subordonarea
politicii de catre religie, Renasterea si Epoca moderna a dus la separarea lor.
2021
AP II ID
Desigur, separarea dintre biserica (religie) si stat (politica) a fost marcata de

numeroase conflicte, cu urmari dramatice.
Expresia cea mai concludenta a raportului religie-politica il constituie relatia stat-
biserica. Dincolo de aspectele istorice, in secolul nostru aria relatiilor formale
Raportul
POLITICĂ (oficiale) dintre biserica si stat este foarte larga, in functie de traditiile comunitatilor,
-RELIGIE dar si de regimurile politice..
in statele islamice, de pilda, chiar daca nu sunt teocratii (conducerea de catre preoti),
care desemneaza guvernarea de catre lideri religiosi, cei ce conduc statul continua sa-
si bazeze autoritatea pe aparteneta la religia respectiva si sa-si arate devotiunea fata
de preceptele respective (Coranul).
in schimb, in democratiile pluraliste statul este separat de biserica, fiind puteri
sociale distincte, dar liderii religiosi pot exercita, in diferite grade, ceea ce se cheama
un "control politic extraconstitutional".
Numeroase studii au insistat asupra surselor de conflict dintre stat si biserica:
sustinerea de catre biserica a unor partide politice, deci influentarea electoratului in
campaniile electorale, ceea ce este considerat o intruziune a religie in viata politica.
Pe de alta parte, o sursa generatoare de conflict intre stat si biserica pot fi actiunile
anti religioase si anti-bisericesti ale statului, asa cum s-au petrecut lucrurile in
regimurile dictatoriale. Exista insa numeroase puncte de cooperare dintre stat si
biserica, mai ales pentru asigurarea unor obiective de interes national.
Uneori s-a afirmat ca teoria si actiunea politica sunt doua linii paralele, fiind nu
numai separate, dar si contradictorii. Din nou, distinctia pe care Weber o face intre
Raportul "savant" si "omul politic" este actuala". intre cele doua domenii sunt suporturi de
POLITICĂ
cooperare si nu de excludere. Politica poate contribui la dezvoltarea stiintei dupa
-ŞTIINŢĂ
cum stiinta poate aduce un sprijin rational si practic politicii.
"stiinta- spunea Fr. Bacon - este putere", ceea ce inseamna ca poate deveni o calauza
excelenta a bunei guvernari. Despre acest raport vom vorbi mai pe larg atunci cand
vom aborda Tehnocratia ca ideologie politică.

1. Explicați sintetic: Raportul POLITICA-ECONOMIE.
2. Raportul POLITICA-DREPT.
3. Raportul POLITICA-MORALA.
4. Raportul POLITICA-RELIGIE.
5. Raportul POLITICA-STIINTA.
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 25, 30.
3.4 Rezumat
2021
AP II ID
Unitatea de învățare Nr.3. prezintă noțiunile de: fenomen politic și raporturile

fenomenului politic.
Tema de control (T.C. 1) (conform calendarului disciplinei, vezi orar): T.C.1: Prezentarea
pe larg (la alegere) a unei corelații a fenomenului politic cu un alt fenomen social.
Argumentare.
3.5 Bibliografia Unitatii de invatare Nr.3

1. David Vogel, "Puterea politica a trusturilor", Sinteze, nr.76;
2. Max Weber, "Politica, o vocatie si o profesie", Bucuresti, Editura Anima, 1992.
3. Nicoleta Odină, Introducere în științele Socio-politice – Note de curs, 2010,
Eftimie Murgu, Reșița
SISTEMUL POLITIC
Cuprins
4.2 Conceptul de sistem politic. Caracteristicile sistemului politic 24
4.4 Nivelurile sistemelor politice 27
4.6 Rezumat 31
4.1 Principalele obiective ale unitatii de invatare nr.4 UI 4

 Sistem politic, model politic, subsisteme, nivele ale sistemului politic, tipuri
de sisteme politice:
 a) sisteme politice interstatale (supranationale, transnationale);
 b) sisteme politice statale (nationale);
 c) sisteme politice subnaţionale (locale, regionale etc.)
4.2 Conceptul de sistem politic. Caracteristicile sistemului politic
Conceptul de sistem politic. Patrunderea in limbajul ştiinţific a conceptului de

sistem politic s-a realizat prin anii `50, sub influenta teoriei generale a sistemelor,
reflectand preocuparea pentru abordarea integrativa a domeniului politic. Asa cum
Conceptul de
au dovedit-o evolutiile ulterioare, punerea sa in circulatie nu a fost doar o "inovatie
sistem politic
tehnologica", ci a introdus un nou mod de abordare a politicului.
2021
AP II ID
Nu este intamplator ca inceputul utilizarii sale se realizeaza in contextul

asa-numitei "revolutii behavioriste", coincizand cu introducerea unor metode
riguroase pentru cercetarea empirica a fenomenelor politice. Dar momentul se
inscrie intr-o perspectiva mai larga - aceea a "revolutiei sistemice", care a impus
conceptul de "sistem" intre conceptele centrale ale gandirii secolului XX.
Începuturile demersului de introducere a metodei sistemice in politologie
se datoreaza lui David Easton, care, prin The Political System (1953) =
"Sistemul politic", a propus conceptul ca modalitate de a asigura unitatea organica,
intrinsecă necesara stiintei politicii. Pe baza modelului sistemic a elaborat o teorie
orientata empiric a sistemelor politice. Easton a elaborat ceea ce a numit un
"model primitiv" (in sensul de "elementar") al analizei vietii politice.
Sistemul receptează cerintele formulate de mediu (intrări - INPUTS),
prin intermediul unor "suporturi" sau "sustineri" (partide politice, grupuri de
interes) si acelaşi sistem emite decizii, politici guvernamentale, (ieşiri -
OUTPUTS), adică declanşează acţiuni.
Aceste ieşiri (outputs), la randul lor, pot sa influenteze sistemul,
determinand noi cerinte, prin feedback (retroactiune): informatiile despre
efectele deciziilor şi actiunilor contribuie la ajustarea activităţii viitoare.
Potrivit precizarilor lui Easton, mediul este alcatuit din componente
"intrasocietale" (sisteme non-politice: economia, cultura, structura socială -
deci alte segmente ale societatii) şi
"extrasociale" (internationale, regionale, continentale).
Deoarece partidelor politice, grupurilor de interes (presiune), lor li se
conferă calitatea de "suporturi", rezultă că sistemul politic se identifica cu
instituţiile guvernamentale şi cu activitatea guvernamentală.
De fapt ideea de sistem politic a fost dezvoltată de autorul său pentru a
evită ceea ce considera a fi ambiguitatea conceptului de "stat". Vreme de cateva
decenii, numerosi cercetatori americani au preferat conceptul de "sistem politic" pe
considerentul rigurozitatii acestuia. Dar incepand cu anii `80, prin revigorarea
interesului pentru problematica statului, cele doua concepte sunt nevoite sa
"convietuiasca in politologia contemporana".
Easton s-a manifestat clar si consecvent apărător al conceptului de sistem
politic in fata resurecţiei noţiunii de stat. Este simptomatic ca reuniunea anuala a
Asociatiei Americane de stiinte Politice (1981) a fost consacrata in mod explicit
2021
AP II ID
examinarii sanselor statului de a redeveni o tema centrala.

Modelul sistemului politic, respectiv analiza sistemelor politice au avut de
suportat o serie de critici, referitoare mai ales la faptul ca tehnicizeaza excesiv
activitatea de guvernare si pune în paranteză elementele ce ţin de subiectivitatea
umana. Dar, dincolo de critici, conceptul de sistem politic a intrat in limbajul
comun al stiintelor politice. in prezent, termenul este utilizat:
atât în sensul restrâns de ansamblu al interactiunilor dintre institutiile
guvernamentale;
cât şi în sens larg, care vizeaza ansamblul elementelor vietii politice, aflate in
interactiune intre ele, precum si cu acele sisteme ce alcatuiesc societatea,
rezultatul activitatii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global.
Una din problemele mult discutate in politologie se refera la diferenţele
dintre sistemul politic şi alte tipuri de sisteme.
Principala caracteristică distinctivă a sistemului politic este la nivelul
ieşirilor. Sistemul politic transformă cerinţele, dorinţele, aspiraţiile oamenilor
în decizii care au caracterul globalitaţii, vizând comunitatea în ansamblul său,
având caracter de obligativitate pentru toţi membrii săi.
Caracteristicile sistemului politic
Caracteristicil Sistemului politic îi sunt proprii caracteristicile inerente oricarui sistem,

e sistemului
acesta manifestandu-se in modalitati si prin mecanisme specifice. Între aceste
politic
caracteristici figureaza urmatoarele:
a) este un ansamblu de elelmente (părţi) aflate in interactiune, care in raport cu
intregul se manifesta ele insele ca sistem - subsisteme; intre acestea se stabilesc
raporturi ierarhice, care conduc la o stratificare pe niveluri (supranational, national,
subnational);
b) are o structura proprie, ce implica atat ramurile (institutiile) guvernarii
(legislativa, executiva, judecatoreasca), precum si partidele politice, grupurile de
interes (grupurile de presiune), mass media, raporturile dintre guvernanti si
opozitie; fiecare din aceste elemente are functii caracteristice, care determina
autoreglarea sistemului, dar contribuie si la functionarea celorlalte sisteme;
c) interactiunea dintre elementele ce alcatuiesc sistemul politic national
determina forme diferite de integralitate-adica diferite forme de guvernamant si
2021
AP II ID
regimuri politice;
d) sistemul politic este un sistem deschis, aflat in continua devenire, in
interactiune cu mediul (cu acele sisteme, cu elementele nonpolitice ale
societatii civile) - cu precizarea ca aceasta caracteristica se manifesta in grade
diferite, in unele cazuri (cum este cel al regimurilor totalitare) fiind chiar
pregnanta tendinta spre inchidere, spre autarhie10.
Înainte de a trece la analiza caracteristicilor sistemelor politice se impune o
mentiune in legatură cu dinamica sistemelor politice nationale.
Capacitatea de autoreglare a unui anume sistem este limitata:
disfunctionalitatile din cadrul acesteia, corelate cu cele din alte domenii ale
comunitatii respective, pot determina situatii de criza, ce nu pot fi solutionate
decat prin inlocuirea lor cu alt tip de sistem. Acest proces se realizeaza prin
revoluţie.
Revoluţia este o schimbare a optiunii politice in esenta sa, implicand
aparitia unor noi institutii, modificari de fond in structura si functionarea unora
din cele existente, innoirea clasei politice. Probleme aparte ridica apoi etapa de
tranzitie la un nou sistem, deoarece, datorita complexitatii vietii sociale trecerea
nu se poate realiza automat, ci gradual.
Sub unele aspecte, societatile din Estul si Centrul Europei ce parcurg acest
proces apar ca atipice, deoarece au suprimat brusc o serie de elemente
caracteristice vechiului sistem, dau nu au ajuns inca la cristalizarea unor noi
elemente (institutii, organizatii, partide politice, societate civila etc.) si nici la
stabilirea unor corelatii noi intre politic si celelalte elemente constitutive ale vietii
sociale pentru a asigura coerenta ansamblului societal.
10
Autarhia este un termen care defineşte conceptul de autosuficienţă economică sau de economie
închisă. Autarhia este un sistem economic complet autosuficient, care se bazează numai pe propriile
resurse şi este independent de piaţa internaţională. Într-un asemnea sistem, care poate fi un stat, o
regiune, o uniune de state, nu există relaţii comerciale cu externul iar ecosistemul economic nu este în
niciun fel influenţat de schimbările internaţionale. În prezent situaţiile de autarhie sunt extrem de
rare. Coreea de Nord este condusă pe principii autarhice. Structura economică modernă se bazează
pe deschiderea faţă de pieţele externe, astfel încât şansele unei ţări de a trăi în izolare sunt practic
nule.
2021
AP II ID

1. Definiți conceptul de sistem politic în sens restrâns și în sens larg.
2. Care sunt caracteristicile inerente oricărui sistem politic?
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 32, 33 şi 34.
4.4 Nivelurile sistemelor politice
În politologia contemporana este larg impartasita aprecierea ca in lumea

contemporana sistemul politic de baza este constituit la nivelul statului national,
adica al acelei forme de asociere si organizare social-politica ce detine
suveranitatea in cadrul unui anumit teritoriu, al unei anumite comunitati umane
(natiunea - in epoca moderna si cea contemporana).
Suveranitatea este acea calitate a puterii de stat in temeiul careia aceasta
suveranitate
a putere are vocatia de a decide, fara nici o imixtiune, in toate treburile interne si
externe, cu respectarea suveranitatii celorlalte state, precum si a principiilor si
celorlalte norme general admise ale dreptului international.
Suveranitatea este intr-o conexiune indisolubila cu independenta, ca
expresie a manifestarii pe plan extern a prerogativelor suveranitatii.
Desigur, intr-o lume a interdependentelor, suveranitatea nu mai poate fi
absolută, dar aceasta constatare nu anuleaza diferentele calitative dintre sistemele
care au grade diferite de suveranitate si respectiv, independenta. Astfel, pe baza
existentei si specificului activitatii institutiilor comunitare europene, a fost
formulata teoria "suveranitatii divizibile a statelor", referitor la impartirea, in
anumite limite, a competentelor intre cele doua niveluri de sisteme politice (national
si comunitar-european).
În alţi termeni, recunoasterea sistemului politic constituit la nivelul statului
national ca fiind "punctul nodal" al stratificarii sistemelor politice permite
identificarea urmatoarelor tipuri de sisteme politice:
tipuri de a) sisteme politice interstatale (supranationale, transnationale);
sisteme
politice b) sisteme politice statale (nationale);
c) sisteme politice subnaţionale (locale, regionale etc.)
Ca rezultat al diviziunii lumii in entitati teritoriale distincte, care au multe
elemente si caracteristici comune, intre acestea s-au stabilit relatii de diverse tipuri:
unele mai mult sau mai putin intamplatoare si de scurta durata, altele cunoscand
2021
AP II ID
dezvoltari institutionale de anvergura si de lunga durata.

În secolul XX, in conditiile disparitiei imperiilor bazate pe coercitie, s-au
instituit noi relatii sistemice intre state. Pe de o parte au luat fiinta organizatii
interstatale, care sunt asociatii de state suverane. Este cazul Organizatiei
Natiunilor Unite (ONU), infiintata in anul 1945 cu scopul mentinerii pacii si
securitatii internationale, al cooperarii statelor pentru solutionarea problemelor
economice, politice, sociale, culturale, umanitare. Pentru caracteristicile acestei
organizatii este semnificativ faptul ca prevederile documentelor Adunarii
Generale, organul principal si cel mai reprezntativ al O.N.U., nu sunt obligatorii, ci
au doar valoarea unor recomandari pentru statele membre.
Pe de alta parte, s-au constituit organizatii si institutii suprastatale, a caror
caracteristica principala este restrangerea partiala a suveranitatii statelor membre,
ca urmare a cedarii anumitor competente. De aici decurge relativa independenta
a organizatiilor respective in raport cu statele ce intra in componenta lor.
Uniunea Europeana sau Comunitatea Europeana, ale carei baze au fost puse in
perioada postbelica si care parcurge acum un proces complex de integrare economica
si politica, este caracterizata uneori ca supranationala, deoarece deţine structuri
decizionale parţial independente de statele membre, precum si sisteme juridice
cu puterea de a obliga indivizii si statele membre si de a stabili relatii [juridice]
directe cu persoane juridice individuale.
În fapt, doar unele din institutiile sale au aceasta caracteristica, si anume
Comisia Executiva, respectiv Curtea de Justitie, cu precizarea ca rolul acestora este,
in esenta, acela de a asigura convergenta politicilor si reglementarilor din statele
membre, deciziile majore necesitand aprobarea parlamentelor nationale.
În perspectiva, Uniunea Europeana (U.E.) se prefigureaza tot mai mult ca o
asociere de state esentialmente suverane.
Maurice Duverger, prefigurand Europa anului 2000 spune: "in batalia dintre
federalisti si nationalisti care se desfasoara de aproape o jumatate de secol nu pot fi
nici invingatori nici invinsi, pentru ca fiecare tabara exprima unul din elementele de
baza ale Europei, una din laturile dublei sale naturi".
În privinta sistemelor politice nationale, limitandu-se in acest context la
examinarea distribuirii autoritatii guvernamentale pe un anumit teritoriu - aspect
definit in literatura juridica prin termenul "structura de stat" se impun atentiei
urmatoarele tipuri de sisteme politice:
2021
AP II ID
a) sistemul politic national unitar, alcatuit dintr-o singura formatiune statala, cu

organizare politica unica, in cadrul careia se realizeaza echilibrul intre centralizare si
descentralizare in diverse modalitati, in functie de realitatea istorica, de traditie, de
prevederile constitutionale;
b) sistemul politic federativ, constituit din doua sau mai multe state membre (sau
provincii, landuri, cantoane), care transfera statului federal o parte din atributiile
suveranitatii lor, rezultand un sistem politic cu proprietati distincte de ale
elementelor componente; acestea isi pastreaza relativa autonomie, aflandu-se in
interactiune cu entitatea c carei parte sunt;
c) sistemul politic confederativ, de fapt o uniune de state suverane a carei
activitate se limiteaza la cateva obiective comune, ca urmare acesta fiind abordat
uneori ca fiind supranational.
La nivel subnational exista un intreg lant de structuri intermediare
(departamente, regiuni, judete, comunitati locale - orase, cartiere suburbane,
comune, sate - care, in functie de legislatia fiecarei tari, se afla in interactiuni
specifice cu sistemul politic national. Ele nu au insa atributul suveranitatii, dar
au diverse grade de autonomie.
Nu exista o masura general valabila a raportului dintre centralizare si
descentralizare, acest raport constituind una dintre dilemele sistemelor
democratice contemporane.
De pilda, doua tari care au aceeasi structura de stat (unitară) - Franta si
Anglia, se deosebesc sub acest aspect. Franta este considerata un exemplu
caracteristic pentru un sistem politic centralizat datorita unui sistem riguros de
supraveghere si control ierarhic, in vreme ce Anglia este apreciata ca bazandu-se pe
un sistem politic descentralizat.
Dincolo de faptul că structurile subnaţionale întâmpină anumite dificultăţi
ce derivă din faptul că au rolul să asigure echilibrul între multitudinea de cerinţe
şi speranţe ale cetaţenilor, pe de o parte, si regulile, respectiv resursele stabilite
de structurile nationale, pe de alta parte. Relaţiile dintre cele doua niveluri ale
sistemului politic (naţional şi subnaţional) nu trebuie gandite in termenii
confruntarii, deoarece cele doua niveluri se intrepatrund, sunt interactive.

2021
AP II ID

1. Ce este suveranitatea și care este însemnătatea ei în ceea ce privește teoria
"suveranității divizibile a statelor"?
2. Caracterizați diferitele tipuri de sisteme politice.
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 35, 36-37.
4.6.Rezumat
Unitatea de învățare Nr.4. prezintă noțiunile de suveranitate, tipuri de sisteme
politice: a) sisteme politice interstatale (supranationale, transnationale); b) sisteme
politice statale (nationale); c) sisteme politice subnaţionale (locale, regionale etc.),
dar și noțiunile de sistemul politic national unitar, federativ și confederativ.
1. Francois Chatelet, Evelin Pisier, "Conceptiile politice ale secolului XX",

Bucuresti, Editura Humanitas, 1994
2. Ion Deleanu, "Drept constitutional si institutii politice", vol. II, Iasi, Editura
Fundatiei "Chemarea", 1992.
3. Martian Niciu, "Organizatii internationale (guvernamentale), Iasi, Editura
Fundatiei "Chemarea", 1992.
4. Maurice Duverger, "Europa de la Atlantic la Delta Dunarii", Bucuresti,
Omegapres, 1991
INSTITUŢIILE POLITICE
Cuprins
5.2 Instituţiile politice ale guvernarii. Separaţia puterilor în stat 32
5.4 Instituţiile legislative, executive, judecătorești 33
5.6 Sisteme de guvernământ 35
5.8 Rezumat 35
5.1 Principalele obiective ale unitatii de invatare nr.5 UI 5

 Generalităţi privind instituţiile politice ale guvernării și separaţia puterilor în
stat
 Prezentarea instituţiilor legislative, executive, judecătorești
 Analiza principalelor sisteme de guvernământ
2021
AP II ID
Durata medie de parcurgere a unitatii de invatare nr.5 este de 4 ore
5.2 Instituţiile politice ale guvernării. Separaţia puterilor în stat
Între elementele definitorii ale unui sistem politic national - Institutiile politice si
interactiunile dintre ele ocupa un loc central. În sensul sau cel mai general, institutia
Noţiunea de
instituție este obiectivarea unor raporturi sociale, fixarea, materializarea lor pentru a
asigura o structurare a conditiilor umane, persistenta in timp a unui anumit mod de
relationare a agentilor sociali.
Aşa cum sublinia Maurice Duverger orice institutie presupune o anumita
structura, un cadru in care se desfasoara activitatea agentilor sociali, precum si
un ansamblu de valori, credinte, de reprezentari colective, in numele carora se
structureaza activitatea agentilor sociali si o suma de legi sau norme ce
reglementeaza raporturile dintre oameni, dintre ei si acele institutii.
Instituţiile Institutiile politice sunt structuri formale cu anumite funcţii şi roluri importante
politice ale
pentru colectivitate. Ele au menirea de a obiectiva relaţii politice cu scopul
guvernarii
reglementarii lor relative stabile. Deci, institutiile politice presupun:
a) o anumită structură;
b) un anumit tip de activitati;
c) un ansamblu de valori;
d) legi si norme de functionare.
Unele conceptii pun accentul pe aspectele structurale (institutionalismul),
altele pe aspecte comportamentale (behaviorismul).
În determinarea unei institutii politice esentiale sunt următoarele
aspecte:
a) agenţii politici şi relatiile dintre ei care se obiectiveaza intr-o anumita
institutie politica;
b) o anumita bază tehnică;
c) o anumită structură normativa (prescriptii, norme, reguli)
Problematica institutiilor politice si-a dobandit actualitatea ca urmare a
procesului de democratizare ce se desfasoara acum in majoritatea tarilor lumii. tarile
care parcurg acum acest proces de democratizare se confrunta cu numeroase
2021
AP II ID
dificultati aferente dezvoltarii si modernizarii, a caror depasire depinde, intre altele, si

de capacitatea lor de a alege si a conferi substanta acelor institutii care le sunt cele
mai adecvate. Pentru ca nu exista un set optim de institutii care pot fi aplicate
tuturor tarilor din toate timpurile, orice reformă institutionala implica in mod
necesar luarea in considerare a traditiilor, a conditiilor sociale, precum si a
problemelor cu care se confrunta o tara sau alta.
Configuratia actuala a institutiilor guvernarii in sistemele politice
democratice reflecta aplicarea unui principiu pe care revolutiile moderne l-au
situat intre obiectivele sale fundamentale - dar, care, acum este obiect de controverse.
Separaţia Separatia puterilor in stat

puterilor
inceputurile acestui subiect sunt identificate de regula in opera lui Aristotel, care
diferentia trei categorii de activitati ale statului-cetate (polis), anume: - adunarea
generala (Agora)
- corpul magistratilor
- corpul judecatorilor
Aristotel nu a teoretizat insa raportul dintre cele trei categorii de activitati,
acest fapt se va produce in epoca moderna. Teoretizarea principiului separatiei
puterilor in stat va incepe in sec. al XVII-lea prin John Locke, dezvoltandu-se in sec.
al XVIII-lea prin Montesqieu. Conform conceptiei lui Montesqieu, in fiecare stat
exista trei feluri de puteri:
- legislativa
- executiva
- judecatoreasca
Dupa el, libertatea - scopul guvernarii, in conceptia sa, nu poate fi realizata
daca toate puterile se afla in mainile aceleiasi persoane, fiind necesar, deci ca aceste
puteri sa fie incredintate unor titulari diferiti. Vizand limitarea absolutismului
monarhic si punerea in practica a democratiei reprezentative, conceptia lui Locke si
Montesqieu si-au gasit reflectarea in Constitutia SUA si in Declaratia drepturilor
omului si cetateanului, adoptata in Franţa, ca urmare a Revolutiei de la 1789.
Considerat principiu fundamental al democratiei moderne, separatia
puterilor a cunoscut apoi evolutii complexe in privinta interpretarii si aplicarii.
2021
AP II ID
De remarcat, pe de alta parte, schimbarile in privinta ponderii fiecarei functii si a

institutiilor aferente. Astfel, daca initial se putea vorbi de o anumita prelevanta
a legislativului, treptat accentul s-a mutat pe echilibrul puterilor, pentru ca
acum sa se afirme frecvent suprematia executivului.
Pe de alta parte, principiul separatiei puterilor a fost pus in discutie. Primul
care a contestat separarea puterilor a fost J.J. Rousseau, care afirma caracterul
indivizibil al suveranitatii poporului. El reprosa celor care procedeaza ca si
"scamatorii" (se refera la Montesqieu): "Ei fac din suveran o fiinta fantastica,
alcatuita din bucati adunate la un loc...dupa ce au taiat in bucati corpul social, printr-
un miracol de balci, aduna la un loc toate bucatile, nu se stie cum". Marxismul
inspirandu-se din ideile lui Rousseau, a acceptat separatia puterilor doar ca diviziune
a muncii, dar nu ca distinctie intre puteri suverane. Unii specialisti considera ca
principiul separatiei puterilor in stat este un mit, apreciindu-l ca perimat, altii
pledeaza pentru modernizarea lui, pentru adecvarea la realitatile actuale. Unii
teoreticieni apreciaza principiul separatiei puterilor in stat mai mult prin "forta sa
de atractie" decat prin "valoarea explicativă şi aplicativă", fapt firesc mai cu
seama in situatia noilor democratii, unde teama de concentrarea puterii este
inca prezenta.

1 Definiți noţiunea de instituție politică
2.Ce presupune Separația puterilor in stat
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 42 şi 43.
5.4 Instituțiile, legislative, executive, judecătorești
Instituţiile legislative
Statul modern are de îndeplinit trei functii fundamentale: legislativa - edictarea

regulilor generale; executiva - aplicarea acestor reguli; jurisdictionala –
rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicarii legilor. Exercitarii fiecarei functii
îi corespunde o “putere”: puterea legislativa, puterea executiva si puterea
judecatoreasca. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru prin reglementarea
judicioasa a atributiilor si modalitatilor de control reciproc, eliminând , astfel,
2021
AP II ID
eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmareste aplicarea principiului separatiei

puterilor în stat.
Specificul institutiilor legislative deriva din faptul ca membrii lor sunt
Puterea reprezentanti alesi ai poporului, avand, de regula, si calitatea de membrii ai
legislativă
unor partide politice. De aici rezulta ca intre acestia nu se stabilesc raporturi
ierarhice, iar procesul decizional consta, in principal, in negociere /
compromis.
Pentru a denumi institutiile legislative sunt folositi termeni diferiti:
Parlament, Congres, Dieta, Duma. Istoria Parlamentului a inceput inca din 1258
fiind insa o adunare a aristocratilor, convocata de monarh pentru a-l sprijini.
Desi rolul si functiile esentiale ale institutiilor legislative sunt aceleasi,
modul de organizare si procedurile utilizate difera. Aproape jumatate din
parlamentele lumii sunt bicamerale, desi aceasta forma de organizare este mai
oportuna pentru state mari ca dimensiuni si populatie (in special in cazul
statelor federale).
Organizarea bicamerala este mentinuta si in statele mici, deseori pe
temeiul temporizarii reciproce a celor doua camere.
Functiile principale ale institutiilor legislative sunt:
a) legiferarea (dezbaterea si adoptarea legilor);
b) selectia persoanelor din conducerea executivului;
c) control asupra executivului (institutionalizarea responsabilitatii
ministeriale).
Una din problemele ce vizeaza activitatea reprezentantilor alesi in
institutiile legislative, este aceea a raporturilor lor cu alegatorii. Deci, este vorba de
masura in care ei pot actiona independent de alegatori. Solutiile sunt diverse si
complicate. Uneori se pune accent pe independenta parlamentarilor fata de
alegatori, dar cu conditia constientizarii si respectarii intereselor majore ale
acestora. Altii, dimpotriva sustin necesitatea identificarii si promovarii unor căi
optime de exprimare a intereselor alegatorilor.
Relatia parlamentari-alegatori este foarte complexa, pe de o parte,
pentru ca interesele alegatorilor sunt foarte diverse, uneori chiar
contradictorii, iar unii dintre acestia detin sau reclama o pozitie preferentiala pe
temeiul ca au mai mare forta de sustinere si influenta. Pe de alta parte, in conditiile
in care aproape toti reprezentantii parlamentari sunt membri ai partidelor
2021
AP II ID
politice, apar o serie de probleme ca urmare a acestei apartenente. Deşi in

unele cazuri se accepta manifestarea independenta a reprezentantilor, in mod
frecvent partidele insista asupra disciplinei acestora (pe care o trateaza ca pe o
obligatie), in special in sustinerea programelor si politicilor partidelor. În esenta
chiar pe fondul existentei unei reglementari formale, asigurarea unei reale si
efective reprezentari presupune o continua echilibrare a intereselor generale cu cele
particulare.
Puterea
executivă Instituţiile executive
În secolul nostru institutiile executive detin locul central in procesul

decizional cat si in aplicarea lor. În general se poate vorbi de un dualism al
executivului: pe de o parte, seful statului (presedinte, monarh) iar pe de alta
parte, guvernul (cabinetul).
Aici face exceptie sistemul american, in care presedintele este
concomitent sef al statului si sef al guvernului (presedinte si prim ministru).
Datorita cresterii implicarii statului in viata sociala si economica si, deci, a
sporirii numarului persoanelor cuprinse in aceasta activitate, intre care se
stabilesc raporturi ierarhice, a aparut necesitatea distinctiei dintre cei din
varful ierarhiei (cu atributii importante in luarea deciziilor) si masa
functionarilor, a celor ce alcatuiesc birocratia, avand efectiv calitatea de
executanti. Este insa dificil de stabilit granite intre cele doua niveluri ale
executivului. Dincolo de conotatiile negative consacrate in limbajul comun,
birocratia are un rol important in implementarea politicii guvernamentale,
fiind caracterizata de o tot mai pronuntata specializare. Cu toate ca sunt
numeroase incercarile de a o reduce numeric, cresterea birocratiei apare
inevitabila nu numai la nivel national ci si international.
Desi din denumirea acestor institutii decurge in primul rand functia lor de a
executa, a pune in aplicare deciziile (legile, politicile), in fapt au şi rolul lor de
initiere de legi (initiativa legislativa) care s-a amplificat, dupa cum s-au
amplificat si atributiile de coordonare a activitatii economice, sociale, a
administratiei, a politicii externe, ceea ce inseamna cresterea in ansamblu a
rolului executivului.
2021
AP II ID
Institutiile judecătoreşti
Montesqieu a caracterizat specificitatea "puterii" judecatoresti prin

Puterea
aprecierea ca, in sens politic, ea este "oarecum inexistenta". De-a lungul istoriei
judecătoreasc
ă insa rolul institutiilor judecatoresti a devenit tot mai complex. Acestea se ocupa
cu rezolvarea (solutionarea) litigiilor care apar in procesul aplicarii legilor,
dar, in acelasi timp, in functie de prevederile Constitutiei, pot interveni si in
procesul legislativ, fapt ce difera de la un sistem politic la altul. Daca in trecut, in
modelul parlamentar traditional, Parlamentul detinea suprematia in procesul de
legiferare, in prezent institutii cum sunt Curtile constitutionale au un rol tot mai
mare in verificarea constitutionalitatii legilor.
O caracteristica importanta a regimurilor democratice este
independenta institutiilor judecatoresti, in sensul protejarii acestora de
imixtiuni din alte ramuri ale guvernământului. În alti termeni, este vorba de
protejarea deciziilor judecatoresti de influente exercitate de pe diverse pozitii
politice. Dar, intr-o lume a interdependentelor, independenta nu poate fi
absoluta, desi tocmai independenta poate conferi institutiilor judecatoresti un rol
important in sistemul politic.

1. Care sunt cele trei puteri în stat?
2. Care sunt principalele caracteristici ale instituției executive?
3. Care sunt cele trei functii fundamentale pe care le are de îndeplinit statul
modern (de drept)?
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 42, 43 și 41.
5.6 Sisteme de guvernământ
În cadrul regimurilor democratice raporturile dintre institutiile legislative si

institutiile executive au dat nastere la diverse forme de guvernamant.
Principalele sisteme de guvernamant sunt:
Principalele
a) sistemul parlamentar;
sisteme de
guvernămân b) sistemul prezidential;
t
c) sisteme semi-prezidential.
2021
AP II ID
a) Sistemul parlamentar
Sistemul
parlamentar Acest sistem de guvernamant vizeaza orice sistem politic in care
exista Parlament. in sens strict, el se refera la acel sistem reprezentativ care
se bazeaza pe elaborarea, chiar "fuziunea" executivului si legislativului,
mai precis pe responsabilitatea politica a Guvernului in fata Parlamentului,
ceea ce inseamna ca Guvernul are nevoie de increderea Parlamentului,
urmand sa demisioneze atunci cand pierde aceasta incredere. in sistemul
parlamentar, executivul este divizat: pe de o parte, seful statului, avand
puteri limitate, cu caracter mai mult simbolic (monarhul - in Anglia,
presedintele ales de Parlament in Italia), pe de alta parte, primul ministru
(seful guvernului), care impreuna cu acesta (Cabinetul), exercita, in cea
mai mare parte, puterea executiva.
Cel mai semnificativ exemplu este Marea Britanie, care nu are
Constitutie - in sensul unei leji fundamentale, unitare, redactate si adoptate
la o anumita data - ci se conduce dupa o colectie de legi si dupa asa-
numitele precedente faptice. Monarhul (regele) nu raspunde din punct de
vedere politic in fata Parlamentului, nu se angajeaza direct in activitatea de
guvernare, actele sale fiind valabile numai daca sunt contrasemnate de
Primul ministru, de unde sintagma "domneste dar nu guverneaza".
Cabinetul (guvernul) se bazeaza pe majoritatea parlamentara, fiind
condus de prim ministru care este lider al partidului ce detine majoritatea
in Camera Comunelor, ministrii isi pastreaza calitatea de membri ai
Parlamentului. Dupa ce s-a format, Cabinetul devine centrul intregului
proces de guvernare. Pierderea increderii Parlamentului atrage dupa sine
demisia ministrilor sau Cabinetului. Pentru a preveni exacerbarea rolului
Parlamentului, monarhul are dreptul de a-l dizolva, daca se produce un
conflict grav intre acesta si cabinet.
Sistemul b) Sistemul prezidential

prezidential (modelul "prezidentialismului pur" din SUA)
Preşedintele concentrează intreaga putere executiva, fiind

concomitent sef al statului si al guvernului. Este ales prin vot universal
(chiar daca indirect, de catre membrii unui Colegiu Electoral, alesi la
randul lor, la nivelul fiecarui stat). Presedintele numeste conducatorii
ministerelor (departamente), care formeaza Cabinetul prezidential - Casa
Alba. Nu exista nici o responsabilitate guvernamentala fata de Congres.
Presedintele nu poate dizolva Congresul.
c) Sistemul semi-prezidential
Îmbină elemente de sistem parlamentar cu elemente de sistem

prezidential. Franţa este modelul tipic in acest sens. Presedintele este
ales prin vot universal, avand prerogative importante: numeste primul-
Sistemul ministru, poate dizolva Parlamentul. Sistemul de guvernământ adoptat
semi- de Romania prin Constitutia din 1991 și până în prezent se inscrie in
prezidential caracteristicile sistemului semi-prezidential.
2021
AP II ID

1. Care sunt principalele sisteme de guvernământ?
2. Cum se caracterizează sistemul semi-prezidential?
5.7 Test de
autoevaluar Răspunsul la întrebări se găseşte la pagina 44 și 46.
e3
5.8 Rezumat
Unitatea de învățare Nr.5. prezintă noțiunile: instituţiile politice ale guvernării și
separaţia puterilor în stat; instituţiile legislative, executive, judecătorești; principalele
sisteme de guvernământ.

1. Alain Monchablon, "Cartea cetateanului", Bucuresti, Humanitas, 1991
2. I. Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale, Arad: Servo-Sat, 2004;
3. I. Muraru, S. Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti:
Lumina Lex, 2004;
4. T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000
Bibliografie recomandata:
Gheorhe T. Gh., Separatia Puterilor in Stat, Bucuresti: Editura Stiintifica, 1994
D. Turpin, Droit constitutionnel, Paris: PUF, 1992;
Ph. Ardant, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris: LGDJ, 1996;
TIPOLOGIA STATULUI
Cuprins
6.2 Tipuri de stat și teorii cu privire la originea statului 36
6.4 Rezumat 43

 Teorii cu privire la originea statului
 Statul traditional (legitimat de traditii)
 Statul modern (legitimat cu Lege si Ratiune)
 Alte tipuri de stat
 Tipologia statului dupa modelul istorico-politic englez
Durata medie de parcurgere a unității nr.6 de învățare este de 3 ore
2021
AP II ID
6.2 Tipuri de stat și teorii cu privire la originea statului
De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a

generat mai multe teorii:
1. Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora, statul este
Teorii cu
privire la o creatie divina, rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si supunerea fata de
stat acesta este o obligatie religioasa.
In feudalism are loc o coabitare intre puterea laica si biserica, ce a avut ca
efect imprimarea unui pregnant caracter divin atat puterii cat si institutiilor sale
politice, fapt ce a determinat o justificare si o legitimare supranaturala a acestora.
In acelasi timp biserica, prin dogma sa teologica a contribuit in mare masura
la fundamentarea pe un temei divin a doctrinei monarhice absolute. Potrivit acesteia,
monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, el primeste si exercita puterea
de la Dumnezeu, iar pentru faptele si actele sale nu este raspunzator decat in fata
divinitatii.
Cei mai de seama reprezentanti ai teoriei teocratice au fost Aurelian Augustin
cu lucrarea De civitate Dei, si Toma D’Aquino cu Suma Teologica.
Aurelian Augustin este primul teolog al bisericii crestine care pune problema
raportului dintre statul pamantesc si statul lui Dumnezeu, deschizand lupta pentru
hegemonie dintre biserica si puterea laica.
La randul sau, calugarul Toma d’Aquino va crea la mijlocul secolului al XIII-
lea asa cum spunea si papa Leon al XIII-lea, “singura si cea mai autentica filosofie a
bisericii catolice”, care era un mixaj intre credinta si ratiune, la care se adauga
numeroase referiri din Sfanta Scriptura.
In aceeasi teorie se incadreaza si conceptia lui Platon care in Republica
realizeaza o constructie teoretica a statului pe principii divine, dar cu multe elemente
de elitism politic si de utopie. Statul, dupa Platon, reprezinta o organizare de tip
artistocratica, bazat pe caste, unde conducerea este asigurata de elita filosofilor si
inteleptilor.
2. Teoria patriarhală
Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat
nastere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui
Dumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii intalnim la Aristotel, dar si la unii
politologi contemporani ca Robert Filmer, care in lucrarea sa Patriarhul (1953)
considera ca monarhul, ca mostenitor, al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar detine
puterea de la acesta si deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina.
3. Dreptul natural
Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din antichitate, fiind
sustinuta si promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi, scoala stoica greceasca,
Epicur etc.
Despre un drept natural nescris aflam si de la Sofocle si Cicero, acesta din urma, in
scrierea sa De republica face distinctia intre dreptul natural si cel legal.
In feudalism, dreptul natural a fost inlocuit cu cel divin, intreaga explicare si
2021
AP II ID
reglementare a relatiilor sociale se va face prin divinitate.

In perioada descompunerii feudalismului si trecerii la capitalism, dreptul natural isi
va recapata caracterul laic, rational si va deveni o arma ideologica in lupta burgheziei
contra feudalitatii.
Dreptul natural exprima pozitia, atitudinea noii clase in ascensiunea burgheziei fata
de problema preluarii si organizarii puterii politice.
In acceptiunea dreptului natural, statul nu este o institutie de esenta divina, vesnica si
imuabila, ci o creatie umana, supusa unor continui transformari, schimbari.
4. Teza contractualista a statului
Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul,
fundamentul acesteia. Ea marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in
sensul ca inlatura vechea ipoteza teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o
vointa divina.
Desi originile teoriei contractualiste se regasesc in antichitate, ea a fost fundamentata
si dezvoltata in epoca iluminista, avand ca principal protagonist pe Montesquieu si
mai ales pe J.J.Rousseau. Acesta din urma, intr-o lucrare cu titlul semnificativ
Contractul social, considera ca statul a aparut dintr-o nevoie naturala, pe baza unei
intelegeri intre putere si cetateni, cand acestia din urma si-au delegat atributiile lor
puterii pentru a le folosi in numele comunitatii, a binelui comun.
Aflaţi intr-o lupta deschisa pentru putere cu vechea clasa si monarhia
absoluta, reprezentantii politici si ideologici ai noii clase – burghezia, merg si mai
departe, sustinand ca in cazl in care una din parti, cum era cazul in acel moment al
puterii feudale, nu-si respecta obligatiile asumate prin contract, acesta poate fi anulat,
ceea ce in practica politica insemna inlocuirea puterii.
In felul acesta se justifica si legitima revolutiile burgheze care urmareau abolirea
vechii puteri si a vechiului stat de esenta feudala.
5.Teoria organicista
A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a vechii clase
feudale si a bisericii fata de burghezie, de revolutie si doctrina sa liberala.
Ea este o varianta a conservatorismului politic din perioada cand aceasta se prezinta
si se manifesta ca o ideologie antiburgheza.
Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman si cel
social.
Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe parti intre care
exista o legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa conduca, sa orienteze
activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctratia feudala, un stomac care sa consume,
adica aceeasi aristocratie, si un membrii care sa produca ţarani, muncitori,
comercianţi.
Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala si care,
ca si individul, are si el perioada de crestere, apogeu, declin si moarte.
Pornind de la tipul de legitimitate, care sustine autoritatea unui stat (traditionala,

legal-rationala si charismatica), Seiler propune doua tipuri de stat:
2021
AP II ID
a. statul traditional (legitimat de traditii)

b. statul modern (legitimat cu Lege si Ratiune)
Alaturi de aceste tipuri fundamentale Seiler propune un al treilea tip de stat, statul
terorist (a-legitim si nu i-legitim).
A. Statul tradiţional
Este asa cum nota Julien Freund un stat bazat pe credinta in forta si
viabilitatea traditiei in numele careia sunt chemati, pe baza cutumelor, la putere
anumiti indivizi. Acesta coincide de fapt cu tipul de stat numit monarhie (absoluta
sau limitata), care pentru a-si realiza dominatia foloseste armata, politia, aparatul
administrativ.
Adeseori monarhia se legitimeaza pe dreptul divin sau pe cutume (dreptul cutumiar,
obiceiul pamantului, legea stramoseasca). Politologii sociologii cred ca in conditiile
modernizarii politice actuale perspectivele unui asemenea tip de stat sunt tot mai
slabe, desi in Spania post-franchista s-a produs restauratia monarhiei.
B. Statul modern
este produsul revolutiilor moderne din Europa si se intemeiaza pe ideea ca puterea
trebuie sa aiba o baza rationala si o legitimitate sustinuta de legi.
Pentru clasificarea statului modern se au in vedere un set de criterii, intre care:
1. Cine si pentru cine elaborează legile
2. Cine este purtatorul rationalitatii
3. Cine pe cine organizeaza si conduce
Cu alte cuvinte, clasificarea se realizeaza pe baza criteriului de legitimitate in functie
de criteriul de legitimitate se disting trei tipuri de stat modern:
Statul
tradiţional 1. Statul de drept (bazat pe legitimitate legalista)
2. Statul revolutionar (bazat pe "dreptul la Revolutie")
3. Statul developpementalist (in curs de dezvoltare)
4. Statul terorist (intemeiat pe teroare)
1. Statul de drept
Este tipul de stat pe care Maurice Duverger il numeste democratie liberala, iar
Raymond Aron - stat constitutional pluralist.
Statul de drept se intemeiaza pe urmatoarele principii:
1. suveranitatea poporului (puterea apartine poporului)
2. eligibilitatea actorilor politici
3. parlamentarismul (incredintarea puterii supreme unui organ de putere ales de
Statul popor)
modern 4. separatia puterilor in stat (parlament, executiv, judecatoreasca)
5. libertatile publice (drepturi si libertati civile)
6. sistemul pluralist de partide
Ansamblul conduitelor si comportamentelor politice intr-un stat de drept se
desfasoara si sunt evaluate pe baza unei legi fundamentale - constitutia. Fiind o
2021
AP II ID
institutie a democratiei contemporane, statul de drept (constitutional si pluralist) este

o componenta a regimului politic.
Evident, tipul de stat (în lumea contemporană) nu se poate constitui decat pe
baza vointei publice (cetăţeneşti) a poporului sau natiunii.
Sursa puterii unui stat de drept fiind vointa colectiva, este firesc ca si forma statului
sa reflecte aceasta vointa cetateneasca.
Condiţia primă a acestei optiuni colective o constituie însa suveranitatea
poporului sau a natiunii. Astfel, atunci cand natiunea este unitară, statul isi asumă
organizarea si conducerea acestei naţiuni unitare. El va fi deci, un stat naţional / stat
natiune (ca apartinator natiunii date), unitar (in sens politic, administrativ si teritorial)
si suveran. Totodată constituie alte tipuri de stat:
2. Statul revoluţionar
Este acel tip de stat care se naste in imprejurari revolutionare si se bazeaza pe
ceea ce in perioada interbelica se numea dreptul la revoluţie.
Scopul sau este acela de a promova rapid valori ale statului de drept. Dar
chiar prin faptul ca a face fara o consultare populara impunand de fapt valori politice
ce nu sunt inca legitimate de societatea civila data, el devine monopolist si prin asta
dictatorial.
Exemplu: statele socialiste, tari in curs de dezvoltare care au constitutii dar
inaplicabile.
3. Statul developementalist11 (în ţările în curs de dezvoltare)

Este statul care nu are un mod determinat de organizare si se exprima prin
forţe militare, şefi carismatici sau clanuri (reprezentand diverse triburi).
4. Statul terorist
Este acel tip de stat care se întemeiaza exclusiv pe teroare si constrangere,
fără nici un fel de preocupare pentru a stabili un principiu de legitimitate. Este un stat
al violentei, in care mai ales armata are un rol deosebit de a impune si mentine prin
forta puterea.
Evident nici una dintre aceste forme de stat nu este pură, dimpotrivă, există un
amestec de caracteristici.
Ţinand seama de faptul că formele de stat exprimă conţinutul regimurilor de
11
Developmentalism
Developmentalism is another overall influence upon the work of the social sciences. As noted above, an interest
in social evolution was one of the major aspects of the social sciences throughout the 19th century in western
Europe. In the early 20th century, however, this interest, in its larger and more visible manifestations, seemed to
terminate. There was a widespread reaction against the idea of unilinear sequences of stages, deemed by the
19th-century social evolutionists to be universal for all mankind in all places. Criticism of social evolution in this
broad sense was a marked element of all the social sciences, pre-eminently in anthropology but in the others as
well. There were numerous demonstrations of the inadequacy of unilinear descriptions of change when it came
to accounting for what actually happened, so far as records and other evidences suggested, in the different areas
and cultures of the world.
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551385/social-science/38935/Developmentalism
2021
AP II ID
putere, Seiler propune o tipologie a statului pe linia tradiţiei engleze.

În tradiţia engleză principiul politic este acela că necesitatea societăţii este
să fie reprezentată la nivelul instituţiilor supreme de putere. Deci, se caută limitarea
puterii monarhului si afirmarea rolului Parlamentului pe fondul unei evoluţii
specifice feudalităţii în Anglia. Reglementarea raporturilor de putere în stat au
debutat cu Ioan fără ţară, la 1215, care a acceptat celebra Magna Charta prin care
puterea este relativ centralizata de monarh dar este contrabalansata de vasali si
favoriza ascensiunea burgheziei, care se va exprima politic in Camera Comunelor.
Tipologia statului dupa modelul istorico-politic englez

cuprinde urmatoarele forme de stat conform lui Seiler:
a) Forme pure:
- monarhia limitata (1215-1603)
- monarhia dualista (1603-1688)
- parlamentarismul dualist (1688-1787)
- regim parlamentar (1787-1911)
- regim de cabinet (1911 -)
b) Forme derivate:
- regimul prezidential (1787) care provine din traditia monarhiei dualiste
- orleanismul (1830) provenind din regimul parlamentar
- partitocratia (1945) provenind tot din regimul parlamentar
1. Monarhia limitata: caracterizata prin existenta unui monarh ereditar, ale carui
puteri sunt restranse de o Adunare Reprezentativa a poporului.
Monarhul are puterea de a hotari in probleme importante dar este controlat de
Adunarea Reprezentantilor.
2. Monarhia dualistă: introduce o prima separatie a puterii

- monarhul (asumandu-si puterea executiva), adunarea reprezentantilor (puterea
legislativa)
Experienta Angliei a fost preluata de SUA ca regim statal prezidential, electiv si
dualist.
3. Parlamentul dualist numit de M. Duverger semi-prezidenţial, caracterizat prin

faptul ca statul are in fruntea sa un sef de stat ales prin sufragiu universal, direct, cu
foarte mari puteri. Guvernul, deci, executivul, se supune atat sefului statului cat si
Adunarii Reprezentantilor.
Acest tip de stat poate cunoaste, in timp, forme diverse. Astfel, seful statului poate fi
ales prin vot universal direct sau prin votul parlamentului.
El poate fi insa drastic limitat in atributiile sale si sa apara doar ca un simplu garant al
constitutiei, puterea fiind a Parlamentului si Executivului.
Exemplu: in Romania, de pilda, desi este ales prin sufragiu universal direct,
presedintele, ca sef al statului, este doar garantul Constitutiei, moderator intre cele
trei puteri.
4. Regimul Parlamentar / Parlamentul clasic caracterizat prin separarea celor trei
2021
AP II ID
puteri in stat:
- Parlament (adopta legi)
- Guvernul (aplica legile)
- Justitia (aplica legile)
Puterile pot colabora. Guvernul poate actiona asupra Parlamentului prin participare la
activitatea legislativa, putand dizolva Parlamentul. Parlamentul alege Cabinetul
(Executivul) si il poate revoca.
5. Regim statal de Cabinet este acela in care Guvernul are putere de decizie,
exercitata pe baza Constitutiei. Parlamentul si mass media tin sub control activitatea
Tipologia guvernului (Cabinetului)
statului - legislativa (Parlamentul ratifica hotararile Guvernului)
dupa - a primului ministru (care concentreaza o mare parte din putere putand dizolva
modelul camera reprezentantilor).
istorico- Rolul opozitiei este major.
politic
englez 6. Partitocraţia desemneaza forma de stat in care guvernul, controlat de parlament,
actioneaza pe linia directivelor partidelor politice reprezentate. Alegerile generale se
pronunta pentru un partid sau altul, care apoi isi desemneaza reprezentantii in Cabinet
si carora le confera linii de conduita partinica. Retelele guvernarii sunt stabilite de
partidele politice, rolul Parlamentului fiind mai redus.

1. Formele tipologia statului după modelul istorico-politic englez.
2. Formele statului modern.
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 50-51, 47 și 48
6.4 Rezumat
Unitatea de invatare Nr.6. prezintă noțiunile: • Statul traditional, • Statul modern,
• Alte tipuri de stat;
- monarhia limitata - monarhia dualista - parlamentarismul dualist - regim
parlamentar - regim de cabinet - regimul prezidential.

1. Liviu Petru Zapartan, "Repere in stiinta politicii, schita unei teorii generale a
politicii", Editura Fundatiei "Chemarea" Iasi, 1992, cap. III.
2. I. Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale, Arad: Servo-Sat, 2004;
3. I. Muraru, S. Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti:
Lumina Lex, 2004;
4. T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000
2021
AP II ID
PARTIDELE POLITICE ȘI PLURALISMUL POLITIC

Cuprins

7.2 Definirea partidelor politice 44
7.4 Tipologia partidelor politice 47
7.6 Functiile partidelor politice 49
7.8 Rezumat 51

 Definirea partidelor după anumite criterii
 Caracteristici ale pluralismului politic
 Funcțiile partidelor
 Sisteme de partide
Durata medie de parcurgere a unitatii de invatare nr.7 este de 4 ore
7.2 Definirea partidelor politice

Noţiune. Partidul politic reprezinta o grupare de oameni constituita pe baza
liberului consimtamant, ce actioneaza programatic, constient si organizat pentru
a servi intereselor unor clase, grupuri sociale, comunitati umane, pentru
dobandirea si mentinearea puterii politice, in vederea organizarii si conducerii
Criterii de societatii, conform cu idealurile proclamate in platforma program.
definire Fara indoiala definirea partidului trebuie sa inceapa cu mentionarea faptului ca este
o asociatie. Prin aceasta se exprima atat modul de formare (exercitarea de catre
cetateni a dreptului de asociere) cat si compozitia (este o grupare de cetateni, un
colectiv).
Partidele politice sunt definite din perspective teoretice diferite; dupa criterii
distincte, cum ar fi:
- criteriul istoric (geneza lor);
- criteriul cultural (radacinile culturale si de civilizatie);
- natura unui regim politic;
- practica politica.
Relatia intre partidele politice si democratie este esentiala, desi influenta sociala a
Noțiuni partidelor este interpretata diferit. Sunt numerosi analistii care prefera democratia
teoretice directa, neintermediata de partide, avertizand ca mediul partizan se transforma intr-o
minoritate rupta de majoritatea condusa, si functioneaza in virtutea unor reguli si
interese specifice (de unde conceptul de “partitocratie”).
Definitia clasica a partidului apartine lui Max Weber: “organizatii liber create si
orientate catre o recrutare libera… scopul lor fundamental fiind de a aduna voturi
2021
AP II ID
pentru alegerile vizand functii politice.” Astazi majoritatea specialistilor apeleaza la

definitia lui Giovanni Sartori: “un partid este orice grupare politica identificata printr-
o eticheta oficiala care prezinta la alegeri (libere sau nu) candidati pentru functii
publice”.
Deducem deci, ca scopul unui partid este de a cuceri puterea, sau de a o pastra, in
vederea aplicarii programului propriu prin politici interne si externe. In principal,
partidele politice isi propun sa fie reprezentate sau sa influenteze urmatoarele
institutii ale statului:
- Institutia sefului statului (intr-o republica presedintia este obiect principal al

competitiei politice);
- Parlamentul; in interiorul parlamentului, partidele sunt in competitie pentru

obtinerea unor functii de conducere sau in comisii de control a diferitelor altor
institutii ale statului, precum si pentru desemnarea unor reprezentanti in aceste
institutii ale statului (spre exemplu in Curtea Constitutionala, Curtea de Conturi,
Curtea Suprema de Justitie, in functie de prevederile constitutionale concrete);
- Guvernul, care se constituie pe baza unei majoritati parlamentare, realizata

numeric prin proprii reprezentanti sau pe fundamentul unor aliante politice, atunci
cand un consens parlamentar nu permite unui cabinet minoritar sa functioneze ca
atare;
- Administratia publica locala, functiile de primari si consilieri comunali sau

departamentali (judeteni, in Romania) fiind disputate in procesul electoral.
In aceasta perspectiva, un partid politic cumuleaza urmatoarele caracteristici:
- O structura care sa sustina participarea membrilor sai;
- Capacitatea de a formula un program de politici publice;
- Rezistenta in timp mai mult de un ciclu electoral.
Geneza partidelor politice moderne trebuie cautata in perioada trecerii de la

feudalism la capitalism, in timpul luptei antifeudale purtate de burghezie.
Revolutiile burgheze, dar si opozitia vechii clase feudale vor da nastere la
fundamentele doctrinar-politice si odata cu acestea si la instrumentele aplicarii lor-
partidele politice.
In aparitia si impunerea partidelor politice au contribuit urmatorii factori:
-lupta antifeudala. In cadrul acestei lupte burghezia avea nevoie de sprijinul maselor
populare care insa trebuiau constientizate, organizate si conduse. Partidele politice au
constituit tocmai acele instrumente prin care burghezia a organizat si condus lupta
generala antifeudala. La randul ei, vechea clasa feudala pentru a-si apara privilegiile
si interesele in lupta cu burghezia, si-a creat si ea propriile sale partide politice;
-Noul sistem de constituire si exercitare a puterii impus de burghezie bazat pe noi
valori si principii, ca cel al reprezentativitatii, al eligibilitatii, al democratismului au
impus necesitatea constituirii partidelor politice moderne.
Partidele politice se interpun intre marea masa a alegatorilor si organismele si
institutiile reprezentative democratice. Tot partidele sunt cele care creeaza prin
2021
AP II ID
reprezentantii lor alesi institutiile politice (parlamentul, guvenul, institutia sefului

statului) si tot ele, prin aceiasi reprezentanti, le asigura functionalitatea;
-In multe tari, partidele politice s-au nascut din cerinta realizarii unor sarcini si
obiective ale luptei de eliberare nationala, de constituire sau desavarsire a statului
national. In aceste situatii, partidele politice au fost singurele care au reusit sa
uneasca intr-o singura forta social-politica pe cei interesati in lupta nationala, sa
asigure acesteia un program coerent si clar, precum si strategia si tactica necesara
realizarii sale.
Repere teoretice privind definirea partidelor politice.
Problema definirii partidului politic a constituit si constituie si astazi un
subiect de disputa atat in literatura politologica, in stasiologie cat si in sociologia
politica.
Pe marginea acestei teme apar o mare diversitate de opinii, pareri, unele pun
accentul pe latura institutionala, organizatorica-program, functii sau rol social. Altii
reduc partidul politic la putere, la obtinerea si mentinerea acestuia. Max Weber
considera partidul politic ‘’o asociatie de oameni liberi, voluntar constituita,
necesara societatii cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale’’.
O definitie cuprinzatoare a partidului politic o da Sigmund Neumann:
‘’Partidul politic este organizatia inchegata a fortelor politice active ale societatii,
preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale.
Deosebim
notiunea de 1. O formatiune politica nu devine partid politic decat dupa indeplinirea conditiei
“partid ca sustinatorii ei sa nu apartina unei alte formatiuni politice;
politic” de
aceea de 2. Partidele instaureaza o disciplina mai stricta, bazata pe calitatea de membru, pe
“formatiune obligatia membrilor de a plati o cotizatie si de a se conforma platformei-program (o
politica” formatiune politica poate fiinta si fara intrunirea acestor conditii);
prin
urmatoarele 3. Partidele se organizeaza si functioneaza obligatoriu pe baza unor norme juridice
trasaturi: liber acceptate de membri, in timp ce o formatiune politica poate sa grupeze si numai
simpli simpatizanti.
Partidele politice in sens modern sunt o caracteristica a secolului al XIX-lea,

devenind un factor politic esential din momentul in care functiile de tip parlamentar
si guvernamental au inceput sa se distribuie in urma votului electoratului. Astfel
candidatul la functia publica simte nevoia sa se sprijine pe o organizatie; in scopul de
a fi ales, acesta se aliaza cu alte persoane care impartasesc aceleasi opinii.
Exista doua posibilitati principale prin care se naste un partid, pornind din mediul
parlamentar:
1. Grupuri de parlamentari nemultumiti de activitatea puterii, care se organizeaza

pentru a accede la putere;
2. Din mediul opozantilor la grupurile deja intrate in parlament (asociatiile pentru

apararea muncitorilor, asociatiile de natura confesionala, grupurile etnice, gruparile
antidemocratice de tip comunist sau fascist, etc.).
2021
AP II ID

1. Definiți noţiunea de partid politic;
2. Trăsături prin care deosebim notiunea de “partid politic” de aceea de “formatiune
politica”.
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 53 și 55.
7.4 Tipologia partidelor politice

Stiintele politice opereaza, in aceasta problema, cu doua clasificari
devenite clasice. In acceptiunea lui Max Weber, partidele pot fi: de
notabili (au o structura embrionara si se apeleaza la ele numai cu ocazii
electorale); sau de mase (au la baza structuri permanente, mentinute
constant in activitate). Conform analizelor lui Maurice Duverger, exista
Criteriul partide de mase (caz in care membrii sprijina constant afirmarea politica a
clasic partidului, sustin campania electorala si finantarea ei) si partide de cadre
(care “aduna la un loc personalitatile, pentru a pregati alegerile, a le dirija
si a mentine contactul cu candidatii”).
De la jumatatea anilor 60, a fost sesizata de analisti tendinta partidelor de
mase de a “prinde-tot”, in dorinta conducatorilor de a castiga maximum
de electorat, in dauna aspectelor doctrinare. Caracteristicile partidului
“catch-all” ar fi:
- Scaderea importantei acordata doctrinei;

- Evaluarea conducatorilor in functie de eficacitatea managementului
intregii societati, si nu din punct de vedere al identificarii cu obiectivele
partidului;
- Diminuarea rolului membrului de partid;
- Scaderea interesului pentru o anume clasa sociala sau o anume
categorie confesionala, fenomen care duce la atragerea alegatorilor din
toate segmentele sociale;
- Deschiderea sporita catre diferitele grupuri de interese (care fac
lobby).
Tipuri de
partide Din momentul aparitiei lor si pana astazi, au existat si au functionat mai
politice multe tipuri de partide politice.
contemporan Tipuri de partide politice:
e 1) partidele ideologice - sunt constituite si functioneaza pe baza unei
paradigme doctrinare, a unei filozofii ideologice, ex.partidul liberal,
conservator, social-democrat, etc.
2) partidele istorice - aparitia si functionalitatea acestora este legata de
anumite momente, obiective istorice, eliberarea nationala, constituirea
statului national, modernizarea acestuia, etc. Aparand intr-o anumita
conjuctura social-istorica, activitatea acestor partide, insasi existenta lor
este limitata in timp, tine de anumite regimuri politice, epoci istorice care
au disparut, au apus. Acolo unde inca mai exista, ele se mai mentin ca
tendinte, fara a mai putea juca un rol major in viata politica a societatii.
3) partide de interese. Principalul mobil al aparitiei si functionalitatii lor l-
a constituit realizarea unui anumit interes care poate fi:
national,nationalist, religios, economic, de grup, de clasa sociala, local,
zonal, etnic.Ex: partidele ecologiste, etnice (U.D.M.R.), P.R.M., partidul
automobilistilor, partida romilor, etc.
2021
AP II ID
4) partide de tendinta. Sunt acele partide al caror mobil al aparitiei si

fiintarii tine de opinia, interesul unor largi categorii sociale, ale realizarii
unor necesitati si obiective social politice.
5) partide personale - sunt create in jurul unor personalitati, de regula
politice si beneficiaza de prestigiul, influenta, forta si carisma acestora.
Ex.:partidul golist in Franta, creat in jurul personalitatii lui Charles de
Gaulle.
6) partide de cadre se constituie si reunesc un numar mic de membrii, dar
cu deosebita forta si energie, calitati organizatorice si politice care pot
influenta si activiza importante grupuri si segmente sociale. In unele
cazuri pot capata un caracter elitist.
7) partide de masa - pun pe primul plan numarul membrilor si mai putin
sau deloc au in vedere calitatea acestora. Prin partidele de masa se
incearca subordonarea, dominarea societatii de catre un singur partid. O
asemenea stare este caracteristica regimurilor totalitare, asa cum au fost
cele fasciste si comuniste. Monopolizand puterea, ideologia, impunandu-
si cu forta vointa in societate, asemenea partide nu pot fi caracteristice
sistemului democratic.
1. Definiţi tipurile partidelor politice în funcție de diferitele criterii;
Răspunsul la întrebare se găseşte la paginile 55 şi 56.
7.6 Functiile partidelor politice

In cadrul oricarei societati democratice partidele politice exercita un rol major in
organizarea si conducerea vietii social-politice. De regula acest rol exprima, se
manifesta prin functiile exercitate de partidele politice.
-functia politica. Rolul, atributele, prerogativele acestei functii nu sunt la fel in cazul
Funcții tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major in
constituirea si functionarea principalelor institutii statale (parlament, guvern), in
luarea deciziilor si aplicarea acestora, in organizarea si conducerea vietii social-
politice. In schimb pentru partidele aflate in opozitie rolul acestei functii este de a
monitoriza, de a influenta puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului,
eventualele disfunctionalitati si neimliniri ale acesteia sau masuri, decizii
neconstitutionale. Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricarui
partid aflat in opozitie.
-functia de organizare si conducere a activitatii partidului, de mentinere a unei
permanente legaturi, comunicatii cu propriile organizatii, membrii si simpatizanti.
Formarea si pregatirea propriilor cadre pentru activitatea de partid si de stat in
conditiile aflarii sau revenirii la putere, constituie de asemenea o importanta atributie
a acestei funcţii.
-functia teoretico-ideologica vizeaza mai multe obiective:
*dezvoltarea si adaptarea propriei paradigme doctrinare la conditiile social-istorice,
la obiectivele si sarcinile urmarite de partid;
*elaborarea programului politic, a strategiei si tacticii politice a partidului;
*organizarea, sustinerea si ducerea luptei ideologice impotriva altor partide si
formatiuni politice.
Aceasta functie devine deosebit de activa in perioada luptei electorale, ea organizand,
2021
AP II ID
orientand si conducand lupta politica a partidului.

-functia civică, formativ educativa si patriotica atat a propriilor membrii de partid
cat si simpatizantiilor.
Sisteme Sistemul partidist are in vedere modul de structurare, de functionare a partidelor

partidiste politice in cadrul vietii politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numarul
partidelor politice care exista intr-o societate si prin a caror participare se deruleaza,
se realizeaza viata politica din cadrul acesteia.
Notiunea de sistem partidist a fost folosita pentru prima oara in perioada
interbelica si avea in vedere numarul si natura partidelor politice dintr-o societate
care erau angajate in viata politica.
De regula, sistemele partidiste se reduc la numarul partidelor politice din
societate, totusi consideram ca asemenea analiza este reductionista, limitativa,
intrucat nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fara
a avea in vedere natura doctrinar – ideologica a fundamentelor politice.
In cadrul sistemului partidist trebuie sa intre toate partidele din societate,
indiferent de marimea, rolul si statutul lor in societate, de fundamentele si orientarile
ideologice. Facem aceasta precizare, intrucat exista tendinta de a exclude din
sistemul partidist, partidele mici sau cele care nu au fost la putere si nici nu pot
ascede la aceasta.
Sistemul partidist nu a fost si nu este identic in toate societatile, ci el depinde
in fiecare tara de o serie de factori:
-momentul aparitiei capitalismului si al afirmarii burgheziei;
-natura regimului politic;
-nivelul organizarii si functionarii vietii politice in general, a celei partidiste in
special;
-obiectivele si sarcinile urmarite in plan social, economic, politic sau national, cum ar
fi dezvoltarea, modernizarea social-economica sau politica, in special cea legata de
democratism, sau infaptuirea unor obiective ale luptei de eliberare nationala;
-anumite traditii istoric-nationale.
Astazi sistemul partidist se structureaza si evalueaza in functie de doua
criterii esentiale:
1) al numarului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau si asigura
functionalitatea vietii politice. Din acest unghi de vedere avem urmatoarele tipuri de
sisteme partidiste:
a)monopartidiste
b)bipartidiste
c)pluripartidiste
2)al paradigmei doctrinare si ideologice
1. Sisteme monopartidiste
Monopartidismul consta in fundamentarea activitatii si vietii politice din societate pe
existenta si functionalitatea unui singur partid politic. O asemenea situatie se
intalneste in imprejurari diferite, fiind generata de urmatorii factori cum ar fi:
-In cele mai multe cazuri existenta unui singur partid politic tine de momentul initial
al aparitiei partidismului, in special de lupta antifeudala cand fortele progresiste de
esenta burgheza s-au grupat intr-un singur partid politic, de regula liberal;
-In alte societati constituirea monopartidismului a fost legat de indeplinirea unor
obiective ale luptei nationale (obtinerea independentei, unitatea nationala, inlaturarea
2021
AP II ID
subdezvoltarii, etc.). In aceste situatii, fortele progresiste pentru a avea forta, unitate
programatica coerenta s-au grupat intr-un singur partid politic.
Aceste situatii au fost momentane, de circumstanta si pentru perioada respectiva au
fost chiar necesare, ele totusi nu au constituit caracteristica determinanta a vietii
politice. Important este ca aceste stari sa nu se permanentizeze, intrucat pot conduce
usor la instaurarea unor regimuri dictatoriale;
-Monopartidismul se intalneste si in perioada de maxima criza, cand fortele
reactionare pentru a-si instaura propria putere, dictatura, apeleaza la sistemul
unipartidist. Asa a fost cazul in perioada interbelica cu regimurile fasciste din
Germania si Italia. Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majora,
determinanta a regimurilor comuniste din Europa rasariteana, Asia si America
Latina.
Sistemul monopartidist a fost prezent si in Romania in cel putin doua
momente istorice. Primul in 1938, cand regele Carol al II-lea a interzis partidele
politice, creand Frontul Renasterii Nationale, ca partid unic si pentru o scurta
perioada de timp in 1940, in timpul asocierii la guvernare, de catre generalul
Antonescu, a legionarilor.
Al doilea moment si cel mai lung si greu este cel din perioada regimului
comunist 1948-1989.
Prin esenta sa, sistemul monopartidist este fondator si generator de regimuri
nedemocratice, dictatoriale.
2. Sisteme bipartidiste
Bipartidismul este sistemul intemeiat pe existenta si functionalitatea a doua partide
politice. El se intalneste in aproape toate fazele vietii partidiste, democratice, la
inceputul acestuia, in perioada de dezvoltare si maturizare a sa.
Factorii care au condus la aparitia sa au fost multipli si diversi.
Momentul aparitiei bipartidismului poate fi legat de cel al aparitiei partidelor
politice, in speta a luptei antifeudale, cand cele doua forte combatante-burghezia si
cea feudala, s-au organizat fiecare intr-un partid politic opus, de regula liberal si
conservator.
Bipartidismul apare si din necesitatea crearii opozitiei politice si implicit a
alternantei politice in organizarea si conducerea societatii.
Democratismul politic a determinat si el aparitia bipartidismului. In multe
cazuri, bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a nascut si dezvoltat
pluripartidismul.
3. Sisteme pluripartidiste
Pluripartidismul a aparut in perioada interbelica si s-a extins indeosebi dupa
cel de-al doilea razboi mondial in tarile din Europa occidentala. Cauzele ce au
condus la aparitia pluripartidismului constau in:
-impunerea si generalizarea votului universal.
Acest fenomen politic a adus in planul vietii politice multiple si diverse
grupuri si segmente sociale care pentru a-si promova interesele, a se exprima si
manifesta in viata politica si-au creat propriile partide politice;
-Complexitatea vietii sociale, diversitatea intereselor, optiunilor grupurilor si
categoriilor sociale a determinat aparitia unor noi paradigme doctrinare si ideologice
care, pentru a se materializa si exprima in practica sociala aveau nevoie de propriile
partide si formatiuni politice; ex. doctrina comunista-partidele comuniste, doctrina
ecologista, democrata, crestina sau social-democrata-partidele ecologiste, crestin-
democrate sau social-democrate, etc.
-Dezvoltarea si amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea, aparitia
2021
AP II ID
unor partide politice.

Prin principiile si valorile pe care le promoveaza, multitudinea optiunilor
politice si ideologice ce se confrunta, atat sistemul bipartidist dar indeosebi cel
pluripartidist, intemeiaza sistemele politice democratice.
Primul sistem bipartidist a fost creat in Anglia iar cel mai reprezentativ este astazi
cel din S.U.A.
Si in Romania pana la primul razboi mondial in anumite perioade prin
prezenta Partidului liberal si a celui conservator se poate vorbi de un sistem
bipartidist. Pluripartidismul a fost si este prezent si in societatea romaneasca atat in
perioada interbelica 1944-1947 si indeosebi dupa 1989.
4. Sistemul partidist doctrinar-ideologic
Prezenta pluripartidismului, a numeroase si variate orientari doctrinar-
ideologice a impus structurarea sistemului partidist contemporan si in functie de
acest ultim aspect, adica cel al paradigmei doctrinar politice.
Din aceasta perspectiva, partidele politice se pot structura in trei mari grupe:
a)gruparea partidelor de dreapta cu diferite nuante, de dreapta, de centru dreapta sau
de extrema dreapta. In aceasta categorie sunt incluse partidele cu orientare de
dreapta, partidele conservatoare, neoconservatoare, liberale, neoliberale, republicane,
etc. In cadrul orientarii de extrema dreapta sunt considerate partidele fasciste,
neofasciste sau cele ale noii drepte.
b)gruparea partidelor de centru cuprinde in general partidele democrat-crestine,
social-crestine si ecologiste;
c)gruparea partidelor de stanga. Este o grupare mai larga in cadrul careia se pot face
diferite nuantari ca cea de stanga, de centru stanga si extrema stanga. In categoria
celor de stanga si centru stanga pot fi incluse partidele socialiste, social-democrate,
radicale si chiar unele occidentale. In cele mai multe cazuri insa, partidele comuniste
fac parte din cadrul partidelor de extrema dreapta.
1.Care sunt funcțiile partidelor politice?

2.Cum se caracterizează functia politică?
3. Care sunt sistemele partidiste ?
5. Opinii cu privire la sisteme pluripartidiste
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 57, 58 şi 59.
Tema de control (T.C.2) (conform calendarului disciplinei, vezi orar): T.C.2: Relatia
dintre partidele politice și democratie
7.8 Rezumat
Unitatea de învățare Nr.7. prezintă noțiunile: partid politic, sisteme partidiste,
pluripartidism, funcțiile partidelor politice, “formatiune politica”.
2021
AP II ID
1. Robert Holton, Bryan Turner, Max Weber on Economy and Society, Londra, 1989
2. Giovanni Sartori, Parties and Party Systems, Cambridge University Press, 1976
3. In acceptunea lui Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice. Tratat
elementar, vol. II, Lumina Lex, 1998
4. Cristian Pirvulescu, Politici si institutii politice, editia a II-a, Bucuresti, 2002
5. Norberto Bobbio, Left and Right, Polity Press, Cambridge, 1996.
6. Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, Iasi, 1999
7. Monique et Jean Chalot, Les groupes politiques dans leur environenment, in J.
Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, III, PUF, 1985
8. Jean-Michel de Waelle, Partide politice si democratie in Europa centrala si de est,
Humanitas, 2003
Unitatea de invatare nr.8
CULTURA POLITICĂ
Cuprins

8.2 Conceptul de cultura politica. Dimensiunile sale. 52
8.4 Rezumat 55

 Conceptul de cultura politica. Dimensiunile sale.
 Tipuri de cultura politica.
 Componentele culturii politice.
 Valorile politice.
 Programul politic.
 Constiinta politica.
 Functiile culturii politice.
 Rolul culturii politice in societate.
Durata medie de parcurgere a unității nr.8 de învățare este de 3 ore
8. Conceptul de cultura politica. Dimensiunile sale.
Conceptul de cultura politica. Dimensiunile sale

Sensul originar de cultura vine din latinescul cultusa si este legat de
Definiția
cultivarea pamantului, de agricultura. In schimb, unii ganditori, cum au fost Cicero,
culturii
2021
AP II ID
politice Cezar l-au folosit in sens de cultivare a spiritului, meditatie filosofica sau de creatie
literara si artistica. O asemenea intelegere a primit notiunea de cultura si de la
ganditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel. Astfel, Herodot in lucrarea sa Istorii
cand vorbeste de persi spune ca acestia nu au cultura, in sensul ca ei nu sunt in
masura sa faca distinctia intre libertate si alte valori. La randul sau, Platon in
Republica si Legile sustine necesitatea crearii unei culturi cu rolul de a educa elita
politica si pe cetateanul ateniean.
In epoca luminilor, ganditori ca Didrot, Holbach, Helvetius considerau ca ideile,
opiniile, cunostintele, intr-un cuvant cultura, constituie factorul esential al
dezvoltarii sociale. Montesquieu, Tocqueville, Voltaire au sustinut si ei ca sistemul
politic, institutiile unei societati nu sunt manifestari si rezultate intamplatoare, ci ele
au la baza, sunt produsul unei anumite culturi, spiritualitati nationale si universale.
In stiinta politica notiunea de cultura politica este relativ noua, ea a fost
creata si pusa in circulatie de politologul american Gabriel Almond in lucrarea sa
Sistemul politic comparat. El definea cultura politica drept “reteaua orientarilor,
atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raporteaza la sistemul
politic”. Indiferent de modul, de latura sau unghiul din care este definita si
interpretata cultura politica, aceasta trebuie conceputa sub cel putin doua aspecte:
- ca parte componenta a culturii si civilizatiei nationale si universale;
- ca dimensiune psihologica, subiectiva a sistemului politic.
In general, prin cultura politica literatura politologica intelege ansamblul
cunostintelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor, trairilor,
modalitatilor de gandire de natura politica pe care se intemeiaza si functioneaza
sistemul politic.
O asemenea definire a culturii politice are in vedere numai aspectul sau teoretic-
explicativ, la fel ca in cazul culturii si forma sa politica implica si alte elemente,
cum ar fi:
- conceptiile, strategiile, programele, ideologiile si doctrinele politice care
orienteaza, directioneaza si fundamenteaza activitatea partidelor, formatiunilor,
institutiilor politice din societate;
- institutiile politice statale sau extrastatale din societate, formatiunile si partidele
politice, liderii acestora;
- normele si valorile generale ale unei natiuni, in special cele privind actiunea si
conduita politica;
- practica politica.
Nivelul, gradul dezvoltarii culturii politice, eficienta si utilitatea ei nu sunt
aceleasi in toate societatile, ci ele depinde de o serie de factori ca:
- natura regimului si sistemului politic;
- nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale din cadrul societatii respective;
2021
AP II ID
- gradul si nivelul organizarii vietii politice si indeosebi al democratismului sau;

- anumite traditii istorice si nationale sau particularitati ale dezvoltarii sociale.
Dimensiunile culturii politice
Atat sub aspectul structural, cat si functional, cultura politica implica o serie de
dimnesiuni.
a) Dimensiunea cognitiva care se refera la cunostintele, datele, informatiile pe care
le ofera cultura despre sistemul, procesele si faptele politice.
b) Dimensiunea volitiva, afectiva, emotionala care include sentimentele, trairile
generate de existenta si functionalitatea politicului. Acestea pot fi de atasament,
angajare, pasivitate sau refuz fata de institutiile si evenimentele politice, de
apreciere sau negare, de ura sau bucurie fata de politica si politic.
c) Dimensiunea normativa, actionala si comportamentala ce are in vedere existenta
unor norme, reguli in activitatea si functionalitatea politicului.
d) Dimensiunea axiologica, apreciativa si evolutiva care se refera la judecatile de
apreciere si valoare exprimate asupra sistemului politic, al functionalitatii sale.
Tipuri de
cultura
Tipuri de cultura politica:
politica
1.Cultura politica provinciala sau locala este caracteristica unei regiuni,
unei zone. Ea nu are caracteristicile, dimensiunile culturii politice nationale. Nu
exista o constientizare a sistemului politic national, a politicii nationale.
Cunostintele, datele, sentimentele, judecatile de valoare au in vedere aspectul zonal,
local, sunt cu prioritate orientate spre acesta. Desi nu este o caracteristica des
intalnita in anumite situatii, intre interesele politice locale si cele nationale sau
centrale pot aparea anumite divergente, contradictii, deosebiri de opinii, aprecieri.
2.Cultura politica de suprapunere
Desi, prin dimensiunile si functionalitatea sa, ea este o cultura nationala si oamenii
sunt constienti de sistemul politic, de valoarea si rolul sau, ei au insa o atitudine
pasiva, dezinteresata fata de acesta. Marea majoritate a subiectilor sociali nu cred,
nu sunt convinsi ca pot juca vreun rol in luarea hotararilor, ca pot influenta sistemul
de functionare si de decizie al politicului. In sistemele totalitare acest tip de cultura
politica imbraca forma unei culturi de subordonare. In aceste sisteme cultura devine
un instrument in mana politicului in subordonarea cetatenilor si a societatii, in
promovarea intereselor si aspiratiilor celor aflati la putere. Acest fapt se realizeaza
prin impunerea ideologiei si doctrinei oficiale, printr-un proces de indoctrinare in
masa. Asa a fost situatia in cadrul regimurilor fasciste si comuniste.
3.Cultura politica participativa
Sunt culturi caracteristice societatilor democratice, ele sunt rezultatul unor
acumulari deosebite cantitative, dar mai ales calitative, a unui inalt grad de cultura
si civilizatie, de organizare, instructie si educatie.
Cetatenii sunt constienti de necesitatea participarii la viata politica, ca prin aceasta
ei trebuie si pot sa joace un rol major in influentarea si luarea deciziilor, in
functionalitatea sistemului politic. In acest caz, membrii societatii dispun si de
instructie, educatie si cultura politica necesara participarii, iar societatea, la randul
2021
AP II ID
ei, le ofera cadrul politic adecvat acestei manifestari. Asemenea culturii politice se
intalnesc in societatile democratice dezvoltate din Europa apuseana, S.U.A., etc.
Cultura politica a unei societati nu apare intr-o forma pura, ea poate fi o
Componentel mixtura a doua sau chiar a celor trei tipuri ale sale.
e evalutive-
axiologice ale 1.Valorile politice
culturii In general, prin valori se inteleg acele relatii, fenomene, aspecte, elemente,
politice manifestari, laturi, proprietati create de oameni in activitatea lor sociala, prin care se
afirma si se realizeaza personalitatea umana, progresul social.
Valorile politice au o multitudine si o diversitate de forme de existenta,
manifestare si exprimare, cum ar fi:
-teoretico-spirituala sub forma ideilor, conceptiilor, teoriilor, programelor,
doctrinelor;
-relatiile, institutiile, partidele, formatiunile politice, lideri, personalitatile
constituie, de asemenea valori politice;
-unele valori general umane, ca libertatea, independenta, unitatea sunt si ele
valori politice, caci ele exista si fiinteaza intr-un context social-politic;
-practica politica, in masura in care contribuie la infaptuirea aspiratiilor si
intereselor umane, la dezvoltarea social-umana, constituie si ea o valoare politica,
caci la randul ei, ea creaza alte valori politice;
Intemeind axiologic cultura, dar si alte domenii ale vietii sociale, valorile
politice joaca un rol deosebit de important in societate. Valoarea este cea care da
posibilitate individului sa transforme necesitatea obiectiva in necesitate subiectiva,
facand astfel legatura intre planul obiectiv al necesitatii si cel subiectiv al vietii
interioare a individului. Asimiland necesitatea, realitatea sociala, valoarea il ajuta pe
om nu numai sa cunoasca aceasta realitate, sa si-o interiorizeze, ci prin mijlocirea ei
si-o transforma in fapte de constiinta si o obiectivizeaza in practica prin acţiune si
comportament. Prin urmare, orice actiune umana individuala sau colectiva, orice
comportament este determinat de un sistem de valori. Structurand intreaga viata
sociala a oamenilor, valorile se constituie ca element declansator si director al
activitatii umane, iar prin incorporarea lor in actiunea umana devine scop si tel al
oricarei activitati.
Valoarea nu numai ca dirijeaza in spatiul social comportamentul uman, dar
prin functiile sale, in special cea selectiva, modifica conduita punand-o de acord cu
sistemul de valori.
Prezenta valorilor, in actiunea umana este obiectiva, neindoielnica, omul nu
se angajeaza in actiune in necunostinta de cauza, ci exista numai o angajare
valorico-sociala. Intre actiunea umana si valoare se creaza o sustinere reciproca, una
intemeiaza pe cealalta. A rupe omul de valoare, a-l lipsi de aceasta este un nonsens.
Fara valoare, omul nu este om, el este produsul valorii, dar si el, la randul
lui, creeaza valori. Referindu-se la rolul valorilor politice, Tudor Vianu aprecia
“valoarea economica prin care banii devin bunuri este o valoare, un mijloc. Tot
astfel, valoarea politica. Acela care doreste sa obtina puterea politica o intelege ca
pe un mijloc in vederea realizarii anumitor scopuri sociale, religioase. Politica nu
poate fi niciodata scop in sine”
2. Programul politic
Programul politic reprezinta, din punct de vedere teoretic explicativ,
materializarea in practica a culturii politice, a valorilor politice. El reprezinta
totalitatea doctrinelor, conceptiilor, tezelor, a principiilor si optiunilor, a scopurilor
si telurilor pe care le declara si le adopta un partid politic, o organizatie, un guvern
2021
AP II ID
si care intemeiaza actiunea si comportamentul politic al acestora. In programul unui

partid sunt expuse atitudinea, pozitia sa fata de problemele prezente si viitoare ale
societatii, strategia si tactica dupa care se va calauzi in activitatea sa partidul pentru
materializarea programului sau. Sfera de cuprindere, influenta programului politic
depinde de modul cum el raspunde necesitatilor sociale, cum se reacordeaza la
acestea, de obiectivitatea si realismul sau, de posibilitatea realizarii in practica si
mai ales de natura fortelor social-politice ce-l promoveaza.
Programul politc orienteaza si direcţioneaza activitatea partidelor, forţelor
politice, le da scop si finalitate.
3. Constiinta politică
Constiinta politica constituie o forma a constiintei sociale, definindu-se ca
un ansamblu de idei, teorii, conceptii politice elaborate, structurate si sistematizate
in doctrine, programe politice, precum si stari de spirit, sentimente, traditii,
modalitati de gandire cu caracter politic existente in societate. Ea reflecta
fenomenele si procesele politice referitoare la raporturile dintre clase, grupuri
sociale, dintre partide, cetateni si institutiile de stat, dintre natiuni si popoare.
Fiecare societate isi are propria sa constiinta politica. Ea se structureaza in :
a)-constiinta comuna politica
b)-constiinta teoretica
c)-psihologia politica.
a) Constiinta comuna politica este acea parte a constiintei politice creata si

acumulata in mod spontan, pe cale empirica, de oameni, pe baza experientei si a
traditiilor istorice. Ea este difuza, nestructurata, nesistematizata si are o valoare
stiinţifica limitata, intrucat in cadrul ei precumpanitoare sunt elementele empirice.
Conştiinţa comună este constiinta de toate zilele sau constiinta maselor.
Dezvoltarea stiintei in randul maselor atat prin sistemul de invatamant, prin
mass-media dar si in urma activitatii desfasurate de partidele politice interesate in
ridicarea nivelului lor politic, in vederea insusirii si receptarii programelor si
doctrinelor lor politice, a determinat restrangerea considerabila a sferei empirice a
constiintei comune din cadrul constiintei politice.
b) Constiinta politica teoretica este componenta ideologica a constiintei
politice. Ea este elaborata, structurata si sistematizata in teorii, conceptii, doctrine,
programe politice, fundamentand si promovand interesele, aspiratiile unei clase,
grup social sau ale unei societati. Aceasta forma a constiintei este in mod constient
si organizat creata si difuzata prin mijloace de informare si comunicatii in cadrul
societatii. Numai prin aceasta componenta, constiinta capata, de fapt, caracter
politic
La nivelul general al fiecarei societati exista o constiinta politica intemeiata
pe valorile fundamentale politice ale acesteia. Intr-o forma sau alta, aceasta
constiinta se regaseste intr-o societate pluripartidista, in ideologiile si doctrinele
partidelor si formatiunilor politice.
c) Psihologia politica cuprinde, prin excelenta, elementele afective ale
constiintei-sentimentele, starile de spirit, mentalitatile, obiceiurile. Ea se naste si
intra in componenta constiintei comune.
Functiile
culturii
politice
Cultura politica isi demonstreaza menirea, utilitatea si eficienta sociala
prin functiile pe care le exercita.
2021
AP II ID
1. Functia de cunoastere a realitatii politice, a fenomenelor si proceselor

vietii politice din societate. Obiectivitatea acestei cunoasteri tine in mare masura de
valorile pe care ea se intemeiaza, de optiunile si orientarile politice ale creatorului,
de nivelul sau intelectual, de obiectivele si sarcinile urmarite.
Cunoasterea realizata de cultura politica porneste de la conditiile generale
ale societatii, vizeaza aspectele ei fundamentale. Datele, cunostintele dobandite sunt
un bun public, ele regasindu-se in spiritualitatea politica a societatii, in programele
si doctrinele politice ale acesteia.
2. Functia comunicativa are in vedere transmiterea in cadrul societatii a
datelor, cunostintelor, a valorilor politice, fie intr-o forma bruta sau prelucrata a
acestora. Ea priveste sistemul politic, viata politica in general, relatiile, raporturile
dintre componentele politice ale societatii, dintre conducatori si cei condusi si
invers.
3. Functia evolutiv-axiologica. Priveste aprecierea, evaloarea, valorizarea
sistemului politic, a componentelor sale, a vietii politice in general. Acest fapt se
realizeaza prin valorile sale politice, prin comensurarea si raportarea acestora la
valorile existente si cele noi create.
4. Functia formativ-normativă
Prin cunostintele si valorile pe care le creeaza, introduce si vehiculeaza in
societate, cultura politica contribuie in mare masura la formarea si integrarea
cetateanului in societate. Ea ii permite acestuia sa-si insuseasca acele cunostinte
necesare participarii active, constiente si responsabile la viata politica comunitara,
la democratismul politic al acesteia. Totodata, aceeasi cultura politica ii impune prin
principiile si valorile promovate, acceptarea, insusirea si transpunerea in practica
sociala a anumitor reguli, norme de actiune si conduita politica.
5. Functia creativă
Cultura politica se intemeiaza si functioneaza pe baza valorilor politice, ea
insasi este o valoare politica. La randul ei, prin cunostintele, informatiile si datele
dobandite, prin prelucrarea acestora ea creeaza si difuzeaza in societate noi valori
politice.
Multe dintre aceste noi valori vor intemeia sistemul si viata politica
Rolul culturii societala, vor participa activ la functionalitatea democratismului politic sau vor
in societate fundamenta luarea unor masuri si decizii de factori politici de conducere.
Existenta si functionalitatea unei culturi politice, constituie o conditie

esentiala in fiintarea si functionalitatea unui regim politic democratic.
In adevaratul sens al cuvantului, notiunea de cultura politica nu a existat in
sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce exista si se practica era de fapt
propaganda ideologica, ce urmarea impunerea si insusirea dogmei comuniste.
Regimul comunist nu era interesat in existenta si functionalitatea unei adevarate si
autentice culturi politice, intrucat ea ar fi insemnat largirea cunostintelor si
orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist,
fapt ce nu era in interesul guvernantilor comunisti.
Intr-un regim totalitar de genul celui comunist o adevarata cultura politica
venea in contradictie cu insasi continutul acestuia, cu structurile sale nedemocratice,
cu sistemul politic si ideologic a luptei sale de alternanta politica.
O adevarata si autentica cultura politica nu poate exista si functiona decat
intr-un regim fundamendat pe principii si valori democratice. Numai intr-un
asemenea regim, ea poate sa-si puna in valoare continutul si esenta sa democratica,
2021
AP II ID
utilitatea si eficienta sociala. Numai o asemenea cultura si constiinta politica este in

masura sa asigure o participare activa, in cunostinta de cauza si responsabila a
cetatenilor la viata politica, in crearea si dezvoltarea unui pluralism politic si
ideologic, in aparitia si impunerea unor noi paradigme doctrinare si programatice, in
realizarea unei confruntari de opinii, idei si conceptii.
Ca forma de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fara o
solida cultura politica. Ea se implica atat in fundamentarea si structurarea sistemului
politic, cat si in functionalitatea componentelor sale. Eficienta functionarii unui
sistem politic democratic este indisolubil legata de modul cum membrii societatii isi
insusesc normele si valorile politice, cum le transpun in practica.
Gradul participarii al membrilor societatii la viata politica, eficienta si
responsabilitatea acestora este in mod direct legata si de nivelul lor de cultura
politica. In ultima instanta, cultura politica se materializeaza in participare, in
actiune si comportament politic.

1. Care sunt Componentele evalutive-axiologice ale culturii politice
2. Ce este conștiința politică?
3. Rolul culturii politice.
Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 65, 66,67.

8.4 Rezumat
Unitatea de învațare Nr.8. prezintă noțiunile: cultura politica, valori politice,
constiinta politica, functiile culturii politice și rolul culturii politice in societate.

1. M. Prelot, Histoire des idées politiques, Paris, Delloz, 1959
2. Raisa Radu, Cultura politica, Bucuresti, Editura Tempus, 1995
3. Ravel Jean Francois, La Tentation Totalitaire, Paris, Editura Robert Laffont, 1976
4. I. H. Radulescu, Scrieri politice, sociale si lingvistice, Craiova, Editura Scrisul
românesc, 1943
5. Aronoff, Myron J. “Political Culture,” in International Encyclopedia of the Social
and Behavioral Sciences, Neil J. Smelser and Paul B. Baltes, eds., (Oxford: Elsevier,
2002
6. Barzilai, Gad. Communities and Law: Politics and Cultures of Legal Identities.
Ann Arbor: University of Michigan Press, 2003
7. Diamond, Larry (ed.) Political Culture and Democracy in Developing Countries
BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ
2021
AP II ID
1. A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România. De la origini pâna în 1866, vol.,

în A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana, vol. IX, 1-2, Bucuresti, 1910
2. A. Lancelot, Les attitudes politique, Paris, PUF, 1969
3. A. Varpinschi, Doctrine politice contemporane, Iasi, Editura "Moldova", 1993
4. Al. de Tocqueville, Despre democratie în America, Bucuresti, Editura Humanitas,
1992
5. Alain Monchableu, Cartea cetateanului, Bucuresti, Editura Humanitas, 1991
6. Andre Manarache, Atitudes chretiennes en politique, Edition de Seuil, 1978
7. Aristotel, Politica, Editura Antet, 1999
8. Aristotel, Statul atenian, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1944
9. Aristotel, Statul atenian, Iasi, Editura Agora, 1992
10. Arman Cuviller, Curs de sociologie, Paris, PIF, 1959
11. B. de Jouvenel, Du pouvoir Histoire naturelle de sa craisance, Paris, Hachetts, 1972
12. Bernard Russel, Power and New Social Analysis, New York, 1938
13. C. Muresan s.a., Culegere de texte pentru istoria universala, epoca moderna, vol. I,
Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1973
14. Calin Vâlsan s.a., Politologie, Bucuresti, ASE, 1994
15. Calin Vâlsan s.a., Politologie, Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1992
16. Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere si note de Arman Rosu, vol. I si II,
Bucuresti, Editura Stiintifica, 1964-1970
17. D. Easton, Analyse du systeme politique, Paris, A. Colin, 1974
18. D. Gusti, Opere, vol. 1, Bucuresti, Editura Academiei, 1968
19. D. Gusti, Partidul politic, Cultura Nationala, 1924
20. F. Rigaux, Introduction a la science du droit, Bruxelles, 1974
21. G. Almond, B. Bingham Powell jr., Comparative Politics System , Procasa Policy,
Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1978
22. G. Almond, Bingham Powell jr., Analyse comparé des systémes politiques, Tendances
Actualles, Les Edition Inter-Nationales, Paris, 1972
23. G. Almond, S. Verba, The Civic Culture Revisited, Boston, Toronto, Little Brown and
Company, 1980
24. G. Balandier, Antropologie Politique, Paris, PUF, 1968
25. G. Burdeau, Traité de science, Libraire general de droit de jurisprudence, R. Pichou et
E. Durand, Auzias, Paris, 1980
26. G. W. Fr. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Bucuresti, Editura Academiei, 1969
27. Homer, Iliada, vol. I si II, traduse de S. Diamandescu si R. Hâncu, Bucuresti, Editura
Minerva, 1981
28. I.H. Radulescu, Scrieri politice, sociale si lingvistice, Craiova, Ed. Scrisul românesc,
1943
29. Institutul de Teorie Sociala al Academiei Române. Doctrina taraneasca în România,
Bucuresti, Editura Noua Alternativa, 1994
30. Ioan Erhan, Jurnal ascuns, Bucuresti, Editura Economica, 1996
31. Ion Iliescu, Revolutie si reforma, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1994
32. J. Ellul, The Technological Society, London, 1965
33. J. Freud, L'essence du politique, Paris, Siroy, 1965
34. J. J. Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului public, editia a III-a,
1992
35. J. Meyhaud, La science politique, Lausanne, Etudes de science politique, 1960
36. J. R. Galbraith, Stiinta economica si interesul politic, Bucuresti, Editura politica, 1982
37. J. Touchard, Histoire des idée politique, PUF, Paris, 1959
38. J. W. Lapierre, Essai sur la pouvoir politique, Asi-en-Porvance, Editions Ophrys, 1968
2021
AP II ID
39. Jean Leca, Traité de science politique, vol. 1, Paris, PUF, 1985
40. John Bernal, Stiinta în istoria societatii, Bucuresti, Editura politica, 1964
41. L. Duquit, Traité de droit constitutionelle, T. 1, Paris, 1921
42. L. von Bertalanfy, General Theory of Systems in the Social Sciences
43. La Palombara Joseph, M. Weiner, Political Parties and Political Development, New
Jersey, Princeton University Press, 1972
44. Lao-Tzî, Cartea despre Dao si putere, Bucuresti, Editura Humanitas, 1993
45. M. Burlatki, Politicesckie sistemi sovremenosti, Moskva, Izd. Nauk, 1978
46. M. Djuvara, Introducere la politica generala, Bucuresti, Tipografia Scolilor Militare
Aeronautice, 1932
47. M. Duverger, Ianus. Les deux faces de l'Occident, Paris, Fayard, 1969
48. M. Duverger, Les partis Politique, Paris, A. Colin, 1969
49. M. Duverger, Sociologie de la politique, Paris, PIF, 1973
50. M. Grezier, La societé Bloquée, Paris, 1970
51. M. Prelot, Histoire des idées politiques, Paris, Delloz, 1959
52. Max Weber, La savant et la politique, Paris, Plon, 1959
53. N. Baciu, Ialta si Crucificarea României, Fundatia Europeana Dragan, 1990
54. N. Iorga, Se pot distruge popoarele? în Neamul Românesc, an XXXIV, nr. K99 din
septembrie 1939
55. N. Machiavelli, Principele, Bucuresti, Editura stiintifica, 1960
56. N. Titulescu, Documente diplomatice, Bucuresti, Editura politica, 1967
57. P. Andrei, Sociologie generala, Bucuresti, Editura Academiei, 1970
58. P. P. Negulescu, Partidele politice, Bucuresti, Editura Caramond, 2008
59. Platon, Opere, traducere de C. Papacostea, vol. I-II, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1930-
1933
60. R. Aron, Démocratie et totalitarism, Paris, Gallimard, 1965
61. R. Bierstedt, Power and Progress. Essay on Sociological Theory, New York, 1979
62. Raisa Radu, Cultura politica, Bucuresti, Editura Tempus, 1995
63. Ravel Jean Francois, La Tentation Totalitaire, Paris, Editura Robert Laffont, 1976
64. S. Barnes, M. Kaase, Political Action, Mass Participation in Free Western
Democraties, Beverly Hills, Sage, 1979
65. S. Brucan, Îndreptar-Dictionar de politologie, Bucuresti, Editura Nemira, 1993
66. S. Tamas, Dictionar politic, Bucuresti, Editura Academiei, 1993
67. Scoppola, La democrazia nel pensiero cattolico del Nococente, Storia delle idee
politiche, economiche e sociali, volume sesto, Torino, 1973
68. St. Zeletin, Neoliberalismul, Bucuresti,Editura Scripta, 1992
69. T. Partons, The Social System in international Encyclopedia of the Social Sciences,
SUA, vol. XV
70. Thukydides, Razboiul peloponeziac, traducere de M. Jakota, Bucuresti, Editura
Cultura Nationala, 1941
71. V. Merelle, Le ideologie in Italia oggi, Milano, pan Editrice, 1972
72. Vladimir Tismaneanu, Reinventarea politicului, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997
73. x x x Agentia Nationala de Presa Rompres, România. Partide politice, 1993, Bucuresti,
1993
74. x x x Constitutia României, Editura Libertatea, 2003
75. x x x Doctrinele partidelor politice, Institutul Social Român, Bucuresti, Editura
Cultura Nationala, 1923
76. x x x Drepturile omului. Documente adoptate de organisme internationale, Bucuresti,
Editura Adevarul, 1990
77. x x x Traité de science politique, publié sous la direction de M. Frawitz et J. Leca,
2021
AP II ID
Paris, 1985
78. Z. Brzezinski, Marele esec. Nasterea si moartea comunismului în secolul XX, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1993
2021

Științe Politice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Științe Politice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AP II ID

Lector univ dr. ADRIANA NICOLETA ODINĂ

CAP. I SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE ŞI SISTEMUL Pag.

CAP. II POLITICA ŞI PUTEREA 18

CAP.III CORELAŢIILE FENOMENULUI POLITIC 24

CAP.IV SISTEMUL POLITIC 31

4.2. Conceptul de sistem politic. Caracteristicile sistemului politic 31

CAP.V INSTITUŢIILE POLITICE 38

CAP.VI TIPOLOGIA STATULUI 46

CAP.VIII CULTURA POLITICA 62

Studiul acestei discipline își propune cunoașterea de către studenți a noțiunilor

subsistemele acestuia, răspunderea politică și sancțiunile în domeniu;

Resurse si mijloace de lucru

Pentru predarea disciplinei se vor utiliza suporturile de curs aflate în

Fiecare UI este structurata astfel:

Durata medie de studiu individual

 Ponderea evaluării pe parcurs (temele de control 30%)

Unitatea de învățare nr.1.

SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE -

1.1 Obiectivele unitatii de invatare Nr.1 6

1.1. Principalele obiective ale unitatii de invatare nr.1 UI 1

Durata medie de parcurgere a primei unitati de invatare este de 3 ore

Se poate trasa o graniţă între ştiinţele umane, pe de o parte, şi ştiinţele sociale, pe de

da probabil seama, se folosesc încontinuu de raţionamente de această natură în

Există dispute care străbat întreaga metodologie a ştiinţelor sociale. A discuta

A exploata ideea unui fond metodologic comun diverselor ştiinţe sociale,

Conform celor trei modele de ştiinţă, Habermas distinge trei tipuri de

ideologia constituindu-se într-o formă de conştiinţă socială.

1.3. Test de autoevaluare 1.1

1.4. Dreptul şi ştiinţa dreptului. Stiinta administratiei – stiință nejuridică

„Dreptul reprezintă dimensiunea juridică a societăţii ca ansamblu de reguli de

Ştiinţele juridice (ştiinţa dreptului) studiază legile existenţei şi evoluţiei

În sinteză: a. obiectul ştiinţelor juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în

segmente factuale ale existenţei în plan social) - opinie exprimată în literatura de

1. Stiinta administratiei este definita astfel:

2. Obiectul ştiinţei administraţiei

Stiinta Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia publica,

1.5. Test de autoevaluare 1.2

1.7.Bibliografia Unitatii de invatare Nr.1

Unitatea de invatare nr. 2

2.1. Principalele obiective ale unitatii de invatare nr.2 UI 2

Durata medie de parcurgere a unitatii nr.2 de invatare este de 4 ore

2.2 Puterea politică - conținut și trăsături. Administratia ca dimensiune a puterii

nu in totalitate si nici in situaţia de a se identifica cu ea, intrucat fiecare din aceste

In definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este in

subordona celalalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui

democratica si puterea politica dictatoriala.

2.3 Testul de evaluare 1

Test de autoevaluare 2.1

2.4 Autoritatea politică

Termenul de autoritate provine de la cuvantul latinesc autoritas care inseamna forta,

2.5 Test de autoevaluare 2

Ca sa se poata impune puterea trebuie sa fie legitima. Termenul de

2.7 Test de autoevaluare 3

1. Ce este legitimitatea politică și care sunt formele sale?

Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile 23, 24 și 21

2.9. Bibliografia Unitatii de invatare Nr. 2

Unitatea de invatare nr.3

CORELAŢIILE FENOMENULUI POLITIC

3.1. Principalele obiective ale unitatii de invatare nr.3 UI 3

Durata medie de parcurgere a unitatii nr.3 de invatare este de 3 ore

3.2 Principalele corelații ale politicului

Trebuie sa remarcam faptul ca raportul politic-economic apare frecvent tratat ca