EXAMEN PSIHOLOGIE EDUCAȚIONALĂ

1. Învățarea școlară. Teorii ale învăţării. Tipuri de învăţare. Procese psihice implicate în
învățare. Factorii învăţării.
Delimitare conceptuală
Principalele etape parcurse de individ atunci când învață sunt: achiziția, interiorizarea, modificarea
și aplicarea.
Învățarea școlară se realizează prin interrelația funcțiilor și proceselor psihice, cu accent pus pe
procesele psihice cognitive. Va trebui să se țină seama de caracteristicile intrinseci ale materialului
uman asupra căruia se acționează, dar trebuie avut în vedere faptul că educatul este un sistem pe
care îl creăm noi înșine, în mare măsură prin educație.
Învățarea este definită ca activitatea sistematică, diriJată, desfășurată într-un cadru organizat și
orientată spre asimilarea de cunoștințe și formarea structurilor psihice și a personalității.
În cadrul dezvoltării psihice și al formării personalității adulte învățarea ocupă un loc central
datorită faptului că prin învățare individul dobândește noi comportamente. Începând cu deprinderile
și priceperile și terminând cu cunoștințele și operațiile intelectuale, toate se dobândesc prin
activitatea de învățare.
De aceea după nivelul de procesare cognitivă a elevului în ceea ce privește învățarea școlară,
delimităm: învățare mecanică și învățare logică.
După modul de organizare a învățării de către profesor: învățare prin receptare, învățare prin
descoperire.
Învățarea antrenează întreg psihicul și are un rol generativ, formativ și contructiv față de acesta.

Teoriile învățării
Teoria genetic-cognitivă a lui Jerome Bruner a fost fondată pe baza operei lui Piaget. El prezintă
posibilitatea cunoașterii lumii astfel:
1. modalitatea activă - manipularea liberă a obiectelor și exersare. Această modalitate este
caracterizată primilor ani de viață.
2. modalitatea iconică – se bazează pe imagini, mai ales vizuale, fără maniăulare efectivă. Este
caracteristică vârstei între 5-7 ani.
3. modalitatea simbolică – când simbolurile (cuvintele) înlocuiesc imaginile, permițând
apariția conceptelor, a noțiunilor.
Teoria lui Jerom evidențiază atât aspectele pozitive cât și cele negative ale învățării școlare:
avantajul este că facilitează distingerea esențialului de neesențial și elaborarea de idei complexe,
dezavantajul ar fi riscul apariției formalismului și ruperii de realitate. De aceea se pune accentul pe
învățare cu scop formativ a elevului.

Alte teorii ale învățării existente în literatura de specialitate și incluse în sfera teoriilor cognitive
sunt: teoria formării pe etape a acțiunilor mintale, teoria holodinamică a învățării, iar din sfera
teoriilor meta-cognitive amintim teoria diversificării instrumentale, teoria gândirii critice.

Tipuri de învățare
Învățarea spontană – învățarea neorganizată ce are loc în familie
Învățarea sistemică – organizată, realizată în cadrul școlii și se canalizează în două direcții:
1. în formarea de priceperi și deprinderi motorii : scrisul, desenul, sporturile adică învățarea
senzorio-motorie
2. în însușirea de cunoștințe și formarea de capacități intelectuale: memorarea unor legi,
formule, rezolvarea de probleme adică învățarea cognitivă

R. Cagne propune o ierarhie din opt tipuri de învățare:

a. învățarea de semnale – cazul sugarului care își recunoaște mama nu doar după voce ci și după
imaginea ei vizuală
b. învățarea stimul-răspuns – când la un anumit stimul, o mișcare poate fi înlocuită cu alta
c. înlănțuirea de mișcări – mersul pe bicicletă, înotul, patinajul etc
d. asociațiile verbale – foarte complexe sunt cele implicate în vorbire
e. învățare prin discriminare – când facem distincții fine
f. învățarea conceptelor concrete pentru utilizarea cuvintelor
g. învățarea regulilor – legi, formule matematice
h. rezolvarea de probleme – constituie tipul de învățare ceva mai complicat, trebuie să combinăm
regulile pentru a soluționa situații, probleme noi

Procese psihice și factori implicați în învățare

Atenția – se definește ca o condiție pentru reflectarea optimă a realității și pentru conștientizarea
activității. Este un atribut al tuturor poceselor psihice exprimând orientarea selectivă, concentrarea
focalizată asupra unor obiecte sau fenomene, având ca efect reflectarea lor mai clară, mai completă
și creșterea eficienței activității. Este o condiție operațională a optimizării reflectării.
Ca tipuri de atenție implicate în actul învățării, vorbim depre:
 atenția spontană (involuntară)
 atenția intenționată (voluntară) și atenția postvoluntară
Atenția voluntară poate fi obositoare de aceea trebuie îmbinată cu atenția involuntară dar și prin
exersarea ei până la obținerea unei reale deprinderi de a fi atent.
Motivația – reprezintă totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau
dobândite, conștientizate sau nu, simple trebuințe fiziologie sau idealuri abstracte. S-a constatat la
copiii foarte mici pe lângă motive legate de foame, sete, nevoia de ocrotire, și un activism cum ar fi
tendința de a cunoaște și de influențare creatore a mediului.
Trebuințele sunt sursa primară a acțiunii. Sunt procese pulsionale fundamentale în urma unor
perturbări de tipul privațiunilor, alături de acestea se dezvoltă și impulsurile care sunt trebuințe în
stare de excitabilitate.
Există mai multe clasificări ale trebuințelor:
 în funcție de geneză și conținut: - trebuințe primare (biologice, fiziologice)
- trebuințe secundare (rol în asigurarea integrității psihice și sociale: spirituale,
materiale, sociale)
 în funcție de origine – trebuințe derivate
– trebuințe independente
Piramida lui Maslow: - trebunițe fiziologice (hrană, adăpost, reaus, sexualitate)
 trebuințe de securitate (echilibru emoțional, condiții de muncă și de viță)
 trebuințe sociale (de apartenență la familii, grup, comunitate culturală)
 trebuinte cognitive (necesitatea de a ști, a înțelege, a inventa, de a descoperi)
 trebuințe de autorealizare (concordanț între cunoaștere, simterie și acțiune)
Alte fenomene motivaționale: interesul, convingerile, idealurile, concepția despre lume și viață
În existența concretă omul pune în funcțiune diferite forme ale motivației:
1. - motivația pozitivă produsă de stimulări premiale cu efecte benefice în acțiune
 motivația negativă produsă de stimulări aversive (amenințare, pedeapsă) asociată cu
efecte de evitare și refuz
2. motivația intrinsecă
3. motivația cognitivă – nevoia de cunoaștere
4. motivația afectivă – nevoia omului de a obține aprobarea din partea celorlalți, de a se simți
bine cu alții
Motivele care îi determină pe elevi să învețe: de natură cognitivă, de natură socială, de ordin afectiv,
motive profesionale, ce țin de autorealizare, de succes și insucces, de aptitudini speciale.
Percepția – constă în găsirea semnificației stimulilor. Oamenii acționează în conformitate cu
percepțiile lor. Un factor care influențează percepția este expectația. Semnificația pe care noi o
atașăm unui obiect sau eveniment este afectată de ceea ce noi „așteptăm”.
Repetarea – reținerea informației prin practică.
Încordarea – procesul de transfer al informației din memoria de lucru în memoria de lungă durată,
prin corectarea sau asocierea ei cu informația deja existentă în memoria de lungă durată.
Activitatea – ca activitate psihică, învățarea constă într-un raport sau relație între organism și mediu,
în care are loc un consum energetic cu o finalitate adaptativă.
Organizarea – un model improtant ce ajută încordarea. Strcutrarea ideilor pe categorii reprezintă o
modalitate economică de înmagazinare a informației.
Elaborarea – cea mai eficientă strategie ce sprijină încordarea informațiilor în memoria de lungă
durată și una dintre cele mai aplicabile în cadrul orelor de coală.
Uitarea – factor implicit în învățare. Apare atunci când lucrurile nou învățate le șubrezesc pe cele
anterior înțelese. O soluție este trecerea în revistă și comparația.

2. Comunicarea didactică. Precizări terminologice. Comunicarea educaţională. Comunicarea

empatică şi relaţia profesor – elev
Precizări terminologice
Se referă la o o relație posibilă sau reală între două sau mai multe individualități, între care se
produce un schimb. Comunicarea reprezintă un proces prin care oamenii fac schimbări de idei și
sentimente.
Ca obiective principale ale comunicăroii identificăm: autodescoperirea, descoperirea lumii externe,
stabilirea unor relații de înțelegere schimbări atitudinale și comportamentale, joc și distracții.
Tipuri de comunicare: comunicare intrapersonală, interpersonală, intervievarea, comunicarea în
grupuri mici, comunicarea publică.

Comunicarea educațională
Este cea care mijlocește realizarea fenomenului educațional în ansamblul său, respectiv procesul de
repetare/asimilare a cunoștințelor în cadrul intituționalizat definite: cadru dicactic-elev. În
comunicarea didactică profesorul trebuie să fie precis, expresiv, clar în exprimare și concis,
facilitând transferul cât și înțelegerea mesajului transmis. Se evidențiază raportul dintre limbajul
verbal, paraverbal și nonverbal, utilizate de profesori în corelație cu obiectivele didactice și cu
partenerii elevi. Nonverbalul și paraverbalul exprimă atitudini și formează comportamente,
sugerează racții în funcție de situațiile de comunicare, de interlocutori.

Comunicarea empatică și relația profesor-elev

Empatia este un proces interactiv ce favorizează procesul comunicării de altfel foarte important în
structura personalității cadrului didactic. Relația profesor-elev este una delicată din cadrul
învățământului, una de maximă complexitate, profesorul îndeplinește o profesiune de formare a
personalității tinerilor și a pregătirii lor profesionale. Educatorul caută să cunoască cât mai bine
psihologia și sufletul copilului, printr-o gamă variată de metode.
Câteva roluri îndeplinite de profesor: profesorul ca expert al actului de predare; ca agent motivator;
ca și consilier; ca lider; ca model; ca profesionist reflexiv; ca manager etc.
Pregătirea de specialitate constă în măiestria didactică – adică modalitatea aptitudinală de a realiza
procesul didactic de predare-învățare-evaluare.
Pregătirea pedagogică constă în măiestria educațională - capacitatea profesorului de a stabili relații
profesionale competente, eficiente, optime cu întreaga clasă de elevi.
Ierarhizarea însușirilor unui bun profesor: 1. normalitate, inteligență, moralitate, sănătate; 2.
caracter moral, 2. putere de muncă și creație, 4. iubire, 5. cadrul explicării lămurite, 6. vocație, 7.
pregătirea

3. Devianţa şcolară. Cauze. Forme de manifestare. Strategii de prevenţie şi intervenţie în

devianţa şcolară
Cauze care favorizeză apariția devierilor comprotamentale:
 factori organici: boli encefalice, carențe vitaminice, suferințe acute sau cronice. U
întâmplător, la vârsta preadolescenței, care este o perioadă de maximă dezvoltare,
restructurare și maturizare a organismului, sunt mai frecvente devierile de conduită decât se
întâlnesc la alte vârste.
 factori psihopedagogici - unii dintre acești facotri sunt personali, externi privind structura
psihologică particulară a copilului și tipul său de activitate nervoasă superioară, iar alții sunt
extrapersonali ce țin de mediul social, familial sau extrafamilial.

Forme de manifestare a devianței școlare

- copiatul - formă tolerantă a deviației. Distingem copiatul solidar, colectiv, individual
- fuga de la școală – o conduită de sustragere de la obligațiile școlare susținută de o intensitate
afectivă
- absenteismul – un fenomen cu o dinamică spectaculoasă în ultimele decenii, numărul elevilor
crescând. Aici se remarcă rolul etiologic al familei: părinții sunt indiferenți a solicitările copilului,
solicitări venite din partea școlii
- abandonul școlar – cauze de ordin pedagogic (se referă calitatea vieții școlare, la concordanța
conținuturilor în raport cu trebuințele de învățare a elevilor, la relevanța metodelor,
tehnicilor și stilurilor didactice pentru stilurile cognitive și de învățare a elevilor, la
caracteristicile procedurilor de evaluare și ale orientării școlare și profesionale.
- cauze de ordin psihologic – au în vedere reacția fiecărui elev la apariția
 insuccesului școlar și a conflictelor cu autoritățile școlare. Ei vor dori să-și
satisfacă nevoia de valorizare personală în afara școlii.
- cauze de ordin economic – rata abandonului este mai scăzută în țările cu un venit
mare pe cap de locuitor.
- cauze de ordin sociocultural sau religios – sunt incluși indicatorii de putere și
status social, apartenența la clasa socială sau la cea etnică, rasială, sexul,
- vandalismul școlar – poate fi interpetat ca un act de răzbunare împotriva unei situații percepute ca
nedreaptă sau ca un protest împotriva autorităților și regulilor școlare. Elevii care comit vandalism
au scăzută stima de sine, toleranță redusă la frustrare
- violența în școală – apar de regulă în urma unor conflicte care pot fi interpersonale dar și între
intergrupuri. Violența școlară este determinată de multiple aspecte: cauze psihoindividuale,
familiale, școlare.

4. Consilierea educaţională. Diferenţieri conceptuale. Tipuri şi forme ale consilierii. Principii.

Obiective
Diferenţieri conceptuale
Consilierea – un proces în care un profesionist stabilește o relație bazată pe încredere cu o persoană
care are nevoie de sprijin. Consilierea asigură asistența individului în explorarea și înțelegerea
propriei identități, îl sprijină în dezoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor și luare a
deciziei.
În consiliere s-au conturat mai multe direcții de abordare a problemelor cu care se confruntă
individul pe parcursul evoluției sale: intervenția în situații de criză, intervenția ameliorativă,
prevenția, intervenția formativă și de dezvoltare.

Obiective: sprjinirea persoanei consiliate în dezvoltarea propriei individualități; asistarea în procesul

de autocunoaștere; acordarea sprijinului în procesul de căutare-formare a identității; dezvoltarea
autoacceptării și a unei imagini de sine pozitive; dezvoltarea abilităților sociale, de interacțiune cu
ceilalți; formarea abilităților de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor; acordarea de suport
în ceea ce privește dificultățle cu care individul se confruntă în mediul educațional; sprijinirea în
formularea de scopuri specifice și măsurabile, care pot fi observate dpdv comportamental.

Etapele consilierii educaționale:

- etapa inițială în consiliere – stabilirea unei relații efective între consilier și elev: scopurile se
stabilesc împreună, se are în vedere dezvoltarea abilităților de luare a deciziei și eliminarea
gândurilor negative și atitudinea de acceptare necondiționată adoptată de consilier.
- etapa secundă în consiliere – asistarea copilului pentru a dezvolta interesele sociale, de cooperare
și comunicare cu ceilalți: tehnica adresării întrebărilor poate ajuta copilul să conștientizeze
perspectivele diferit.
- etapa finală – pune accentul pe exersarea actelor și comportamentelor constructive așteptate: vor fi
învățate proceduri specifice și căi de acțiune, vor fi dezvoltate planuri de acțiune.

Forme ale consilierii

Consilierea individuală – se desfășoară în ședințe care oferă clientului maximă confidențialitate,
ceea ce permite explorarea ideilor sentimentelor sau atitudinilor problematice. Consilierea
individuală este o interacțiune personală între consilier și client, în cadrul căreia consilierul asistă
clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoționale sau sociale.
Consilierea de grup – presupune o relaționare a consilierului cu un grup ai cărui membri se
confruntă cu aceeași situație. Obiectivele consilierii de grup vizează crearea unui mediu care să
dezvolte capacitatea participanților de a obține informții și abilități de a-și forma atitudini
constructive.
3 compartimente de desfășurare a consilierii educaționale:
- consilierea elevilor în situații legate de: autocunoaștere, imaginea de sine, adaptare, integrare
socială, reușită șclară, crize de dezvoltare, rezolvarea și depășirea unor conflicte, orientarea carierei
- consultații cu profesorii în situații legate de: cunoașterea elevilor, înțelegerea problemelor elevilor,
sprijin în dezvoltarea lor, asigurarea echilibrului între cerințele școlare și psoibilitățile elevilor,
identificare cauzelor inadaptării școlare, optimizarea relației școală-elev.
- consultații cu părinții în situații legate de: înțelegerea nevoilor și motivației comportamentului lor,
îmbunătățirea relaționării, identificarea de risc în integrareaa familială, școlară, socială, parteneriatul
cu profesorii și școala pentru atingerea obiectivelor educaționale.

5. Procesul consilierii educaţionale. Tipuri de activități în consilierea educațională. Metode şi

tehnici utilizate în consilierea educaţională
Procesul consilierii
Procesul consilierii educaționale este un proces caracterizat prin obiective, conţinut, strategie
specifică prin analogie cu procesul educaţional – analogie susţinută de argumentul „spaţiului
educaţional” în care se realizează (şcoală, facultate) și al specificului formativ al acestuia.

Tipuri de activități
Consilierea este: relație, comunicare, conversație, sfătuire, intervenție.
Consilierea este o relație dacă în procesul ei se stabilește o legătură, o apropiere care anulează
izolarea, separarea și disparitatea între consilier și consiliat.

Metodele interactive de grup: învățare prin cooperare, prin descoperire, problematizare, dezbatere,
jocurile de rol
Metode și tehnici eficiente: brainstorming, dezbaterea în grupuri și perechi problematizarea, jocul
de rol, activități structurate, activități ludice de relaxare, exerciții de învățare, vizionare de filme și
comentarea lor, punerea în situație, argumentarea, completarea de fișe de lucru și scale de
autoevaluare, realizrea de colaje, imaginarea de situații, evaluarea unor situații problematice,
elaborarea de proiecte, studiul de caz, prelegerea.
Metode de facilitare a interacțiunii și comunicării dintre elevi: jocul cu portocala, simbolul,
ghicirea unui cuvânt, încrederea, oglinda, surpriza, pantomima, desenul.

6. Metode şi instrumente specifice pentru consilierea carierei. Interviul. Analiza SWOT.

Inventarele Holland. Inventarul Jackson
Metode:
Observația – metoda aplicată cu scopul facilitării cnoațterii și autocunoașterii subiecților
educaționali și a angajării lor de către consilier în autogestionarea propriei personalități.
Conversația euristică – prin convorbire confruntăm faptele cu relatările personale ale clientului, ale
subiectuluie ducațional, identificăm motive, aspirații, trăiri afective, interese. Cele mai potrivite
tiprui de convorbiri sunt discuția liberă și reflexia vorbită.
Problematizarea – una din cele mai adecvte metode. Face parte din categoria metodelor pedagogice
activ-participative, prin care subiectul educațional este situat de către profesori în mod intenționat
într-un spațiu didactic conflictual cu scopul rezolvării unor probleme educaționale.
Brainstorming-ul – o metodă de stimulare a creativității de grup. Principiul brainstorming este
„amânarea criticii”, blocând procesul de elaborare a ideilor și soluțiilor. Una din cele mai eficiente
metode de stimulare a creativității de grup pentru rezolvarea prin cooperare a unor situații comune
sau individuale.
Metoda cooperării – modalitatea de a studia cu eficiență sporită o temă complexă teoretică sau
practică în echipă sau în grup. Se bazează pe principiul că omul este o ființă socială care se dezvoltă
plenar datorită influențelor benefice ale mediului socio-cultural. Dinamica sa este: stabilirea
conținutului activității; împărțirea sarcinilor pe echipe și în cadrul fiecărei echipe; discutarea
rezultatelor obținute în fiecare echipă în parte; discutarea rezultatelor obținut la nivelul întregii clase
între echipe.
Psihodrama – analiza rolurilor în reconstituirea istoriei acestora, a conflictelor dintre roluri.
Constituie o formă de decondiționare, de reînvățare a rolurilor integratoare.
Dezbaterea în grupuri sau perechi – se caracterizează prin: anunțarea temei de dezbatere,
organizarea grupului, desfășurarea de păreri între membrii, stabilirea concluziilor.
Studiul de caz – o modalitate de analiză a unei situații specifice, particulară, reală sau ipotetică în
raport cu rezolvarea ei. Etapele: identificarea cazului, studiul analitic, reorganizarea informațiilor
deținute, stabilirea variantelor de rezolvare, verificarea experimentală a variantei alese înainte.
Exercițiile de învățare – pot fi de natură: cognitivă, afectivă, comportamentală, volitiv-caracterială.
Elaborarea de proiecte – reprezintă o modalitate de anticipare, organizare și eficientizare a unei
activități.
Elaborarea de portofolii – are ca scop orientarea personalității către o mai bună autocunoaștere,
adaptare și integrare socio-educațională.

Instrumente:
Interviul în consiliere este o relație dinamică în cadrul căreia clientul urmăreşte să se prezinte pe
sine şi situația sa şi să obțină informații, iar consilierul să răspundă cererilor acestuia. Scopul
consilierii este luare unei decizii cu privire la dezvoltarea carierei sau alte chestiuni importante.
Consilierul poate trata metoda interviului din două puncte de vedere:
1. interviul inițial/de formare – face parte din procesul de evaluare a clientului şi problemei de
consiliere.
2. interviul de selecție, recrutare sau angajare – este utilizat ca instrument de evaluare şi decizie în
domeniul resurselor umane. Consilierul poate juca două roluri diferite: consilier-recrutor sau
consilier pt dezvoltarea carierei. Interviul de angajare este un instrument care acționează ca un filtru
în scopul identificării persoanei potrivite pt un post anume.
Dpdv al gradului de organizare al întrebărilor, interviurile pot fi formale (grad mare de structurare)
sau informale (discuție între candidat şi pers. din oraganizație)
Reguli de urmat într-o situație de interviu: aprox. 60% din întrebările din timpul unui interviu pt
angajare, reprezintă cele mai relevante informații despre propriile studii, abilități, realizări,
experiență.
Aspecte care trebuie luate în considerare în momentul în care clientul se pregăteşte de un interviu:
dosarul personal, aspecte psihologice, aspecte vestimentare, limbajul non-verbal.
Consilierul în carieră poate oferi clientului o listă cu anumite recomandări: să ştie cu certitudine ce
slujbă doreşte; să afle mai multe despre companie şi postul vizate, să fie la curent cu noutățile în
domeniu, să realizeze o listă cu calități, lipsuri, realizări personale, pregătirea pt răspunsuri la
întrebări dificile, punctualitate, etc.
Analiza SWOT - o modalitate foarte bună de evaluare a stării generale a unei organizaţii astfel
încât, să poată fi elaborat un plan de dezvoltare în care să se ţină cont de punctele tari ale acesteia,
să se elimine punctele slabe, să se exploateze eficient oportunităţile apărute şi care să permită
contracararea eventualelor ameninţări.
Pentru domeniul resurselor umane, consilierii şi planificării carierei, metoda este un instrument des
utilizat în procesele de planificare strategică. Analiza SWOT se axează pe realitatea externă şi
internă, examinând părțile tari şi slabe din cadrul mediului intern precum şi oportunitățile şi
temerile care sunt legate de mediul extern. Obiectivul analizei îl constituie evaluarea propriei
situații, conştientizarea calităților, recunoaşterea slăbiciunilor, cunoaşterea oportunităților şi
prevenirea pericolelor posibile.
Analiza SWOT este formată din 3 etape:
Etapa I – identificarea şi analiza celor patru factori. Analiza începe cu patru liste de identificare a
factorilor specifici clientului, carierei sale, pieței muncii sau instituției.
Etapa a II a – identificarea strategiilor. Se pot stabili noi obiective, se pot elabora alternativ patru
categorii de strategii şi tot atâtea planuri de acțiune.
Etapa a III a – deliberarea şi luarea unei decizii. Clientul trebuie să hotărască strategia cea mai
potrivită pt a acționa în funcție de cerințele şi posibilitățile existente până în acel moment.
Inventarul de interese profesionale Jackson – este utilizat în facilitarea deciziilor cu privire la
alegerea căilor de educație şi afirmare, dar şi pt sprijinirea procesului de planificare a carierei.
Misiunea principală a chestionarului de interese este de a-i spijini pe elevi, studenți şi adulți în
procesul de planificare a educației şi formării personale, categoriile vizate fiind tocmai acestea.
Acest inventar identifică interesele elevilor din licee, a studenților şi adulților şi oferă o imagine
asupra diferitelor roluri academice şi ocupaționale pe care aceştia le-ar putea îndeplini în viitor.
Tabloul complet al profilului clientului presupune: profilul de interese, evaluarea sistemului de
aptitudini, deprinderi, abilități şi cunoştințe ale acestuia.
Inventarul de interese Holland - este un instrument de lucru ce stimulează experiențe de consiliere
şi este folosit în regim de auto-administrare (individuală sau de grup), auto-scorare şi
autointerpretare.
Holland identif. prezența a 6 categorii de personalitate şi mediile de muncă aflate în conexiune
(codul RAISEC) care dă indicii importante despre sfera de interese a unui individ şi îi ajută pe
consilieri să asocieze caracteristicile de personalitate ale clienților cu informațiile despre profesii şi
ocupații: 1. Realist (R) – individ orientat către activități fizice şi competențe tehnice
2. Investigativ (A) – persoana preferă să afle cauza, să învețe; o gândire abstractă, intuiție.
3. Artistic (I) –individ cu aptitudini și intuiție artistică, apelează la imaginație și creativitate
4. Social (E) – persoana pune preț pe comunicare, activitățile colective, de cooperare
5. Întreprinzător (E) - persoană cu încredere în sine, este dominant afirmativ
6. Convențional (C) – persoană meticuloasă, exactă, nu-i place să improvizeze