Sunteți pe pagina 1din 296

Curs de drept civil

Succesiuni
Copyright © 2012
Editura Hamangiu SRL

Editură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu

Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată


fără acordul scris al Editurii Hamangiu

Editura Hamangiu Vânzări:


Bucureşti, Str. Col. Popeia 021.336.01.25
nr. 36, sector 5 031.425.42.24
O.P. 5, C.P. 91 0788.673.209

Telefon/Fax: E-mail:
021.336.04.43 redactie@hamangiu.ro
031.805.80.20 distributie@hamangiu.ro
031.805.80.21
Prof. univ. dr. Liviu STĂNCIULESCU

Curs de drept civil


Succesiuni
Listă de abrevieri

I.C.C.J. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie


C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
CAS - Curtea de Casaţie
C.C. - Curtea Constituţională
C.C.R. - Curtea de Conturi a României
C.J.C.E. - Curtea de Justiţie a C.E.
C.A. - Curtea de Apel
T.S. - Tribunalul Suprem
T.B. - Tribunalul Bucureşti
H.G. - Hotărârea Guvernului
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
C. civ. - Codul civil
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
dec. - decizia
Dec. C.S.J. (C.A.) - deciziile C.S.J. (Curţii de Apel) pe anii …
Dreptul - revista „Dreptul”
C.J. - revista „Curierul judiciar”
J.N. - revista „Justiţia Nouă”
L.P. - revista „Legalitatea Populară”
P.R. - revista „Pandectele Române”
S.C.J. - revista „Studii şi Cercetări Juridice”
R.D.C. - „Revista de drept comercial”
R.R.D. - „Revista Română de drept”
R.T.C. - „Revue trimestrielle de droit civil”
C.P.J. - Culegere de practică judiciară
B.J.-C.D. - Buletinul Jurisprudenţei - Culegere de decizii
L.G.D.J. - Librairie Générale de Droit et Jurisprudence
Cuprins

Capitolul I. Moştenirea - reguli generale ........................................ 15


Secţiunea I. Definire, terminologie, reglementare........................... 15
Secţiunea a II-a. Felurile moştenirii ................................................ 17
§ 1. Moştenirea legală .........................................................................18
§ 2. Moştenirea testamentară .............................................................19
§ 3. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară .......................19
Secţiunea a III-a. Deschiderea moştenirii........................................ 20
§ 1. Data deschiderii moştenirii ...........................................................21
A. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii...................................21
B. Importanţa datei deschiderii moştenirii ...........................................23
§ 2. Locul deschiderii moştenirii...........................................................24
A. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii .........................................24
B. Importanţa practică a locului deschiderii moştenirii ........................25
Secţiunea a IV-a. Condiţii generale ale dreptului de moştenire ........ 27
§ 1. Capacitatea de a moşteni ..............................................................27
A. Persoane care au capacitate succesorală .........................................28
B. Persoane care nu au capacitate succesorală ....................................30
§ 2. Vocaţia (chemarea) la moştenire ..................................................33
§ 3. Nedemnitatea succesorală ............................................................34
A. Definire, caractere, natură juridică ..................................................34
B. Felurile nedemnităţii succesorale ....................................................35
C. Efectele nedemnităţii.......................................................................37
D. Invocarea nedemnităţii succesorale ................................................40

Capitolul II. Moştenirea legală....................................................... 42


Secţiunea I. Principiile moştenirii legale ......................................... 42
§ 1. Condiţiile speciale ale moştenirii legale .........................................42
A. Vocaţia succesorală legală ...............................................................43
§ 2. Principiile generale ale devoluţiunii legale.....................................46
A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor
de moştenitori legali ............................................................................46
Cuprins

B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii


din aceeaşi clasă ..................................................................................47
C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad chemate la moştenire.......................................................48
Secţiunea a III-a. Reprezentarea succesorală .................................. 49
§ 1. Definire, natură juridică şi domeniu de aplicare ............................49
§ 2. Condiţiile reprezentării succesorale...............................................50
§ 3. Modul în care operează reprezentarea .........................................52
§ 4. Efectele reprezentării succesorale .................................................53
A. Efectul general.................................................................................54
B. Efectul particular al reprezentării succesorale ..................................55
C. Particularităţi ale moştenirii imobilelor prin reprezentare
în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001 ................................55
Secţiunea a IV-a. Reguli aplicabile claselor de moştenitori
legali........................................................................................... 56
§ 1. Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului).................56
A. Dreptul la moştenire al descendenţilor ............................................58
B. Caracterele juridice ale drepturilor descendenţilor ..........................58
§ 2. Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi
şi colateralii privilegiaţi) .......................................................................59
A. Ascendenţii privilegiaţi.....................................................................59
B. Colateralii privilegiaţi .......................................................................62
§ 3. Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari).................64
§ 4. Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari) ...................65
Secţiunea a V-a. Drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor ............................................................................. 66
§ 1. Condiţiile speciale cerute soţului supravieţuitor pentru
a putea moşteni...................................................................................67
§ 2. Drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu oricare
dintre clasele de moştenitori legali ......................................................70
§ 3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilierului
şi obiectelor de uz casnic .....................................................................72
§ 4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor ..................................76
Secţiunea a VI-a. Moştenirea vacantă............................................ 78
§ 1. Noţiunea de moştenire vacantă ....................................................78

6
Cuprins

§ 2. Natura juridică ..............................................................................80


A. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului ...................................80
B. Importanţa determinării naturii juridice. Conflictul de legi...............81
§ 3. Procedura atribuirii moştenirii vacante .........................................83

Capitolul III. Moştenirea testamentară .......................................... 86


Secţiunea I. Testamentul .............................................................. 86
§ 1. Definire, caractere, cuprins ...........................................................86
A. Noţiunea testamentului...................................................................86
B. Caracterele testamentului ...............................................................87
C. Cuprinsul testamentului ..................................................................88
§ 2. Condiţiile validităţii testamentului.................................................90
A. Condiţii de fond ...............................................................................90
B. Condiţii de formă .............................................................................94
C. Reguli de formă comune tuturor testamentelor ..............................95
D. Sancţiunea nerespectării formei testamentului ...............................97
§ 3. Interpretarea şi proba testamentului ............................................98
A. Metoda interpretării subiective a testamentului .............................98
B. Proba testamentului incumbă succesibilului ....................................99
Secţiunea a II-a. Formele testamentelor ........................................ 99
§ 1. Testamentele ordinare..................................................................99
A. Testamentul olograf ........................................................................99
B. Testamentul autentic.....................................................................104
§ 2. Testamentele privilegiate............................................................107
A. Testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie...................108
B. Testamentele maritime şi fluviale ..................................................108
C. Testamentele militarilor ................................................................109
D. Testamentele persoanelor internate într-o instituţie sanitară .......109
E. Reguli comune testamentelor privilegiate......................................110
§ 3. Alte forme testamentare.............................................................111
A. Dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la depunerile la bănci ...........111
B. Testamentul făcut în străinătate ....................................................114
§ 4. Testamentul internaţional...........................................................114
Secţiunea a III-a. Legatul ............................................................. 116
§ 1. Definire şi condiţii .......................................................................116

7
Cuprins

§ 2. Clasificarea legatelor ...................................................................117


A. Clasificarea legatelor după modalităţile care afectează
voinţa testatorului .............................................................................117
B. Clasificarea legatelor după obiectul lor ..........................................119
C. Forme ale legatului cu titlu particular.............................................121
§ 3. Efectele legatelor ........................................................................123
§ 4. Ineficacitatea legatelor................................................................124
A. Revocarea legatelor .......................................................................126
B. Revocarea judecătorească .............................................................129
C. Caducitatea legatelor .....................................................................131
D. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ ................................133
Secţiunea a IV-a. Exheredarea (dezmoştenirea) ........................... 136
A. Felurile exheredării ........................................................................136
B. Efectele exheredării .......................................................................138
C. Nulitatea exheredării .....................................................................138
Secţiunea a V-a. Execuţiunea testamentară ................................. 139
§ 1. Delimitarea execuţiunii testamentare .........................................139
§ 2. Drepturile şi obligaţiile (puterile) executorului testamentar ........140
§ 3. Încetarea execuţiunii testamentare.............................................142
Secţiunea a VI-a. Limitele dreptului de a dispune prin acte
juridice de bunurile succesiunii ................................................... 142
§ 1. Oprirea actelor (pactelor) asupra moştenirii nedeschise .............143
§ 2. Substituţia fideicomisară .............................................................145
A. Definire şi elemente constitutive ...................................................146
B. Condiţiile substituţiei fideicomisare ...............................................147
C. Efectele substituţiei fideicomisare .................................................148
D. Legatul rămăşiţei (liberalităţile reziduale) ......................................148
E. Noţiunea de substituţie ordinară (vulgară) .....................................149
§ 3. Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală ................150
A. Caracterele juridice ale rezervei succesorale..................................151
B. Rezerva succesorală a descendenţilor ............................................153
C. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi .............................155
D. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor .................................158
§ 4. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor.................159
A. Domeniul de aplicare .....................................................................159

8
Cuprins

B. Liberalităţile care intră sub incidenţa art. 1090 C. civ .....................160


C. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale ...............161
§ 5. Determinarea masei succesorale ................................................162
A. Determinarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
defunctului la data deschiderii succesiunii (activul brut) ....................163
B. Determinarea activul net al moştenirii ...........................................163
C. Reunirea fictivă la activul net a donaţiilor făcute de titularul
moştenirii ..........................................................................................164
§ 6. Reducţiunea liberalităţilor excesive .............................................166
A. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune..............167
B. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive.....................................168
C. Efectele reducţiunii ........................................................................169

Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii......................................... 172


Secţiunea I. Dreptul de opţiune succesorală ................................. 172
§ 1. Subiectele dreptului de opţiune succesorală ...............................173
A. Succesibilii legali şi testamentari ....................................................173
B. Creditorii personali ai succesibilului ...............................................174
§ 2. Actul juridic de opţiune succesorală ............................................174
A. Caractere juridice ..........................................................................175
B. Condiţii de validitate ......................................................................176
§ 3. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală...............................177
A. Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală ................179
B. Suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie ....................180
§ 4. Acceptarea moştenirii .................................................................183
A. Acceptarea voluntară şi acceptarea forţată ...................................183
B. Acceptarea expresă şi acceptarea tacită ........................................184
C. Efectele acceptării moştenirii.........................................................188
§ 5. Renunţarea la moştenire.............................................................190
A. Condiţii de fond şi de formă cerute pentru renunţare ...................191
B. Efectele renunţării la moştenire.....................................................192
C. Revocarea (retractarea) renunţării de către succesibili ..................193
D. Revocarea renunţării de către creditorii succesibililor ...................194
Secţiunea a II-a. Transmisiunea patrimoniului succesoral .............. 194
§ 1. Obiectul transmisiunii .................................................................194

9
Cuprins

A. Cuprinsul activului succesoral ........................................................195


B. Cuprinsul pasivului moştenirii (datoriile şi sarcinile) .......................196
§ 2. Transmisiunea activului moştenirii ..............................................197
§ 3. Transmisiunea pasivului succesoral .............................................198
A. Categorii de moştenitori care suportă pasivul moştenirii ...............198
B. Divizarea de drept a pasivului succesoral .......................................199
Secţiunea a III-a. Dobândirea posesiunii moştenirii ...................... 200
§ 1. Dobândirea de drept a posesiei moştenirii (sezina) .....................201
A. Noţiunea de sezină ........................................................................201
B. Moştenitorii sezinari ......................................................................202
C. Efectele sezinei ..............................................................................202
§ 2. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari ...............203
§ 3. Predarea legatelor.......................................................................204
A. Predarea legatului universal ..........................................................205
B. Predarea legatului cu titlu universal ...............................................205
C. Predarea legatului cu titlu particular ..............................................206
§ 4. Procedura succesorală notarială .................................................207
A. Deschiderea procedurii succesorale...............................................207
B. Desfăşurarea procedurii succesorale .............................................212
C. Suspendarea procedurii succesorale ..............................................213
D. Certificatul de moştenitor..............................................................214
§ 5. Petiţia de ereditate .....................................................................217
A. Delimitarea petiţiei de ereditate de alte acţiuni .............................218
B. Caractere juridice...........................................................................219
C. Efectele petiţiei de ereditate..........................................................219

Capitolul V. Indiviziunea şi împărţeala moştenirii ......................... 223


Secţiunea I. Indiviziunea succesorală ........................................... 223
§ 1. Regimul juridic aplicabil indiviziunii .............................................224
A. Principiile indiviziunii succesorale ..................................................224
B. Consecinţele juridice ale indiviziunii succesorale............................224
C. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea
din indiviziune....................................................................................228
Secţiunea a II-a. Raportul donaţiilor şi al datoriilor ....................... 230
§ 1. Raportul donaţiilor ......................................................................230

10
Cuprins

A. Definire, avantaje şi delimitare ......................................................230


B. Condiţiile obligaţiei legale de raport ..............................................232
C. Persoanele care pot cere raportul donaţiilor .................................234
D. Donaţiile supuse raportului. Excepţii .............................................235
E. Modurile de efectuare a raportului ................................................236
F. Evaluarea bunului raportat ............................................................238
G. Căile de realizare a raportului donaţiilor........................................239
§ 2. Plata datoriilor ............................................................................240
A. Divizibilitatea de drept a pasivului succesoral ................................240
B. Plata creditorilor ............................................................................241
C. Raportul datoriilor .........................................................................242
Secţiunea a III-a. Partajul (împărţeala) moştenirii ......................... 244
§ 1. Partajul moştenirii (dreptul comun) ............................................244
A. Partajul de drept comun, succesoral şi judiciar ..............................245
B. Persoanele care pot cere partajul ..................................................246
C. Capacitatea necesară pentru a cere partajul ..................................247
D. Obiectul partajului succesoral .......................................................248
E. Formele partajului succesoral ........................................................252
F. Efectul declarativ al partajului succesoral.......................................257
G. Obligaţia de garanţie între comoştenitori ......................................259
H. Desfiinţarea partajului ...................................................................261
I. Drepturile creditorilor. Opoziţia la partaj ........................................263
§ 2. Partajul de ascendent .................................................................265
A. Noţiune şi caractere juridice ..........................................................265
B. Condiţiile partajului de ascendent .................................................266
C. Efectele împărţelii de ascendent ....................................................269
D. Ineficacitatea partajului de ascendent ...........................................270

Teste grilă - succesiuni ................................................................ 273

Răspunsuri ................................................................................ 288

Index ........................................................................................ 289

11
Introducere

Prin bogăţia şi complexitatea problematicii sale, materia drep-


tului succesoral a fost dintotdeauna şi continuă să fie atrăgătoare
pentru jurist.
În condiţiile generale ale integrării europene şi ale frecventelor
modificări legislative, dreptul succesoral este supus şi el unor ample şi
inerente reconsiderări.
În acest context, apreciem că recentele dispoziţii ale noului
Cod civil şi celorlalte acte normative în materie sunt oportune şi utile.
Lucrarea urmăreşte, în special, noua configuraţie a instituţiilor
devoluţiunii succesorale, în baza doctrinei şi a practicii judiciare
reprezentative în materie.
Concepută să facă parte din categoria cursurilor universitare,
accentul se pune pe sistematizarea materiei corespunzător categoriei
căreia i se adresează, dar materialul poate constitui şi un punct de
vedere pentru ulterioarele studii de drept succesoral.

Autorul
Capitolul I. Moştenirea - reguli generale
Dreptul civil cuprinde „în reţeaua deasă a normelor sale
întreaga viaţă omenească. El începe prin a se pleca asupra leagănului
copilului, pătrunzând chiar în tainele concepţiunii, se ocupă de
logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea şi urmă-
rile asupra patrimoniului, adică cu succesiunea, denumită şi moşte-
nire sau ereditate”.1
Dreptul patrimonial al familiei se compune din trei părţi: regimul
matrimonial (ce reglementează raporturile pecuniare dintre soţi),
succesiunile (care reglementează consecinţele morţii asupra
patrimoniului defunctului) şi liberalităţile (actele prin care, în general,
persoana dispune cu titlu gratuit de bunurile sale)2.
Secţiunea I. Definire, terminologie, reglementare
Potrivit art. 557 alin. 1 C. civ., „Dreptul de proprietate se poate
dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, prin moştenire legală sau
testamentară ...” (s.n.).
Din dispoziţiile de mai sus, rezultă că termenul de „succesiune”
poate fi înţeles în două sensuri.
În sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii
inter vivos (de exemplu, prin contracte sau prescripţie achizitivă).
În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este transmi-
terea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai
multe persoane în fiinţă” (art. 953 C. civ.).
Din analiza definiţiei de mai sus rezultă că:
a) moştenirea este o transmisiune de patrimoniu;
b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi şi obligaţii
luate împreună);
c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una
sau mai multe persoane (fizice sau juridice);

1
A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997, p. 13 (curs predat de autor la Facultatea de drept din Bucureşti, în anul
universitar 1946-1947).
2
A se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Successions, Litec, Paris, 2001, p. 2.
Moştenirea - reguli generale

d) persoana de la care se transmite moştenirea este numai o


persoană fizică, regulile care guvernează moştenirea neputându-se
aplica în cazul încetării existenţei unei persoane juridice (pentru care
operează reguli specifice);
e) persoanele care dobândesc moştenirea trebuie să fie în
fiinţă (să existe), neavând relevanţă dacă sunt persoane fizice,
persoane juridice sau statul.
Noul Cod civil a adoptat termenul de „moştenire” (de exemplu,
„Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului
acesteia” - art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a renunţat nici la termenul
de „succesiune”1 (de exemplu, moştenirile vacante se constată prin
certificatul de „vacanţă succesorală” - art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar,
în doctrină, în aceeaşi accepţiune se întâlneşte şi termenul de
„ereditate”.
Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de
moştenire, noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime,
folosirea lor diferenţiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată
exclusiv din considerente de formă.
Prin moştenire, în sensul său restrâns (mortis causa) se poate
înţelege: atât transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar şi
masa succesorală (patrimoniul succesoral)2.
În principal, persoanele care interesează dreptul de moştenire
sunt: persoana decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite)
şi persoana (persoanele) care dobândeşte (dobândesc) patrimoniul
lăsat de defunct.

1
Deşi noul Cod civil trimite în special la „moştenire”, termenul de „succe-
siune” (lat. successio - înlocuire) este cel puţin, la fel de uzitat, în domeniu; a se
vedea M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei,
Bucureşti, 1966, p. 19. Opinăm în favoarea termenului de „succesiune” consacrat în
doctrina naţională şi europeană (dar şi legislaţia nord-americană, a se vedea Codul
civil din Quebec).
2
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti,
1999, p. 6. Aparent, s-ar putea înţelege şi că termenul de „succesiune” priveşte
numai moştenirea legală (ab intestat). Interpretarea nu poate fi reţinută, printre
altele, deoarece însăşi doctrina franceză recunoaşte că „el (testamentul - s.n.) este,
prin esenţă, act succesoral, reglementat de dreptul de moştenire”; a se vedea
M. Grimaldi, op. cit., p. 3.
16
Moştenirea - reguli generale

Defunctul (persoana despre a cărei moştenire este vorba) se


mai numeşte şi „autor” (de exemplu, autorul comun al comoşteni-
torilor), dar şi de cuius, abreviere din formula dreptului roman „is de
cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moştenire/bunuri
este vorba)1.
Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc, în
general, moştenitori sau succesori (uneori urmaşi).
În cazul moştenirii testamentare, cel care lasă moştenirea se
numeşte testator, iar dobânditorul legatar (universal, cu titlu univer-sal
sau cu titlu particular).
Precizăm că dreptul de moştenire a consacrat, de-a lungul
timpului, o serie de termeni „aparent arhaici”, precum: „nevrednicia”
succesorală, „transmisiunea şi împărţeala” moştenirii, „exheredarea”
moştenirii etc., pe care noul Cod civil, fie le-a eliminat, fie le-a
„modernizat”. Apreciem că încercarea de cosmetizare
(inconsecventă, uneori) a unor instituţii intrate deja în limbajul juridic
curent nu este de natură să aducă avantaje (ba, din contră).
Moştenirea este garantată prin dispoziţiile art. 46 din Constituţia
României.
Cele mai importante reglementări sunt cuprinse în Codul civil,
Cartea a IV-a, intitulată „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul I „Dis-
poziţii referitoare la moştenire în general” (art. 953-962); Titlul II „Moş-
tenirea legală” (art. 963-983); Titlul III „Liberalităţile” (art. 984-1099) şi
Titlul IV „Transmisiunea şi partajul moştenirii” (art. 1100-1163).
Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, moştenirile deschise
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în
vigoare la data deschiderii moştenirii (Codul civil de la 1864).
Secţiunea a II-a. Felurile moştenirii
Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se
transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă
moştenirea nu a dispus altfel prin testament” (s.n.).

1
Utilizarea termenului s-a impus mai ales din cerinţe gramaticale,
folosindu-se, de exemplu, formula „moartea lui de cuius”, fiind oarecum impropriu să
se vorbească de „moartea defunctului”.
17
Moştenirea - reguli generale

În consecinţă, după izvorul vocaţiei succesorale a celor care


dobândesc patrimoniul defunctului, moştenirea este de două feluri:
legală şi testamentară.
§ 1. Moştenirea legală
Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a
patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii1.
Moştenirea legală intervine, de regulă, numai în cazul în care cel
care lasă moştenirea nu a dispus în timpul vieţii de averea sa prin
testament2.
Moştenirea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat
testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală ori
cuprinde alte dispoziţii decât cele referitoare la transmiterea patri-
moniului succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moştenire a unei
rude etc.).
În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moştenitor rezer-
vatar, el va culege totuşi o parte din moştenire împotriva voinţei tes-
tatorului, în calitate de moştenitor legal rezervatar. Astfel, o parte din
patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamen-
tară, iar cealaltă parte prin moştenire legală (art. 955 alin. 2 C. civ.).
Rezultă că moştenirea este legală atunci când patrimoniul
succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege (în ordinea şi în cote
strict determinate). Moştenitorii legali pot fi: universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular.
În doctrină, moştenirea legală mai este cunoscută ca moştenire ab
intestat (când defunctul nu a lăsat testament)3.

1
Moştenirea legală este, „după spiritul Codului civil, modul de transmitere
cel mai natural al patrimoniului unui defunct” (s.n.); a se vedea C. Hamangiu,
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti,
1928, p. 364.
2
„Moştenirea reglementată de lege este un efect al raporturilor de familie”; a
se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All Educational,
Bucureşti, 1998, p. 204-205.
3
În dreptul roman, moartea intestat era considerată o dezonoare; a se vedea
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, Bucureşti, 1926, p. 19; CS.
Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, 1973, p. 202.
18
Moştenirea - reguli generale

De menţionat că termenul de moştenire ab intestat nu mai


păstrează semnificaţia şi nici dimensiunea din dreptul roman, care a
consacrat-o (în sensul că, în dreptul nostru, nu mai constituie o
excepţie)1.
§ 2. Moştenirea testamentară
Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea
patrimoniului defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul
voinţei testatorului, manifestată prin testament.
Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se
numesc legatari.
Legatarul poate fi de asemenea: universal (cu vocaţie la întregul
patrimoniu lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocaţie la o
fracţiune din masa succesorală) şi cu titlu particular (cu vocaţie la
bunuri singulare, anume determinate).
§ 3. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară
Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art. 955 alin. 1 C. civ.
nu se exclud reciproc, ci moştenirea legală poate coexista cu cea tes-
tamentară2.
Dacă testatorul a făcut un legat (sau mai multe) cu titlu uni-
versal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de
exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară în limitele legatului (sau legatelor) şi
legală pentru restul neacoperit.
De asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga
moştenire altor persoane decât moştenitorii rezervatari, aceştia din
urmă vor primi (în temeiul moştenirii legale) partea din moştenire

1
În doctrină s-a apreciat că, alături de succesiunea legală „de drept comun”,
există şi o „succesiune legală extraordinară sau anormală” (s.n.) (de exemplu, bunurile
prevăzute de art. 974 C. civ. se transmit prin moştenire, după alte reguli decât cele
obişnuite); a se vedea D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 31.
2
În doctrina italiană, legătura dintre moştenirea legală şi cea testamentară
este asigurată de „successione necessaria”, caracteristică moştenitorilor care dobân-
desc în orice formă; a se vedea G. Falcione, Successioni e Donazioni, Simone, Napoli,
2002, p. 14.
19
Moştenirea - reguli generale

cuvenită rezervei împotriva voinţei liberale a testatorului, astfel că


devoluţiunea moştenirii va fi în parte legală şi în parte testamentară
(pentru partea care nu încalcă rezerva succesorală)1.
În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală
numai dacă:
a) testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali
care împreună au vocaţie la întreaga moştenire;
b) nu există moştenitori rezervatari.
În concluzie, prin dispoziţiile art. 955 alin. 2 C. civ., o persoană
poate să culeagă o parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă
parte în calitate de moştenitor legal (deci, acelaşi moştenitor poate să
cumuleze cele două calităţi)2.
Secţiunea a III-a. Deschiderea moştenirii
Potrivit art. 954 C. civ., moştenirea unei persoane se deschide
prin decesul acesteia. Per a contrario, o persoană în viaţă nu poate
niciodată să transmită o moştenire şi evident că nici nu se pot
dobândi drepturi succesorale de pe urma sa (nulla viventis hereditas).
Mai mult, înainte de deschiderea moştenirii, nici nu se poate vorbi de
moştenitori ori masă succesorală, patrimoniul succesoral şi moşteni-
torii urmând să fie determinaţi numai după data deschiderii moşte-
nirii3.
Deschiderea moştenirii trebuie înţeleasă ca fiind consecinţa
juridică a încetării din viaţă a unei persoane fizice. Ea are ca efect
transmiterea moştenirii către succesorii acesteia.
Faptul juridic care determină naşterea dreptului de moştenire
îl constituie moartea naturală a unei persoane, constatată fizic prin
examinarea cadavrului sau care a fost declarată prin hotărâre jude-

1
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea,
Iaşi, 2005, p. 17.
2
Doctrina face distincţie între coexistenţa calităţii de legatar şi moştenitor legal şi
dublarea acestor calităţi. Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 10.
3
Numai moartea autorului îl transformă pe „moştenitorul prezumtiv” în
„moştenitor efectiv”; a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les
libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 34.
20
Moştenirea - reguli generale

cătorească (în situaţiile când constatarea fizică a decesului nu este


posibilă)1.
Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu
are ca efect deschiderea moştenirii, pentru că „cel dispărut este socotit a
fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă” (art. 53 C. civ.).
Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune
analizarea a două aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul dezba-
terii acesteia.
§ 1. Data deschiderii moştenirii
A. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii.
Momentul deschiderii moştenirii coincide cu momentul morţii
persoanei care lasă moştenirea (art. 954 alin. 1 C. civ.).
Persoana care pretinde moştenirea sau anumite drepturi asu-
pra acesteia (succesibilul) trebuie să dovedească moartea, precum şi
data (uneori chiar ora şi minutul) morţii celui pe care vrea să îl moş-
tenească. Fiind o chestiune de fapt, dovada morţii se poate face prin
orice mijloc de probă.
De regulă, dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul
de deces eliberat ca urmare a morţii fizic constatate de organele abili-
tate de lege.
În cazul în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin
examinarea cadavrului uman, certificatul de deces se completează pe
baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă,
care cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii
(art. 49 alin. 1 C. civ.). Astfel, persoana dispărută, despre care „există
indicii că a încetat din viaţă, poate fi declarată moartă prin hotărâre
1
Spre deosebire de legislaţia românească actuală, în dreptul vechi au existat
situaţii în care deschiderea moştenirii intervenea şi în timpul vieţii titularului. De
exemplu, în feudalism, când o persoană se călugărea, patrimoniul său urma două
destinaţii: dacă viitorul monah lăsase testament, pentru partea dispusă prin legat,
moştenirea se deschidea la data intrării în călugărie (iar pentru partea pentru care nu
s-a dispus prin testament, dacă era cazul, moştenirea se deschidea la moartea
acestuia şi revenea mănăstirii); a se vedea Hrisovul lui Ipsilanti-Vodă din 1766, în
Vl. Hanga, Istoria statului şi dreptului R.P.R., vol. I, Bucureşti, 1957, p. 461.
21
Moştenirea - reguli generale

judecătorească, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii


ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă” (s.n.)1.
Ca excepţie, de la termenul de mai sus, potrivit art. 50 C. civ.,
dispărutul „în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremu-rul,
catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte
de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndrep-tăţeşte a
se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6
luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia” (art. 50 C.
civ.).
De asemenea, atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi
cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, „moartea poate fi declarată
prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui
termen de la dispariţie” (art. 50 alin. 3 C. civ.).
Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe
care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii.2
Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat
mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a
morţii (art. 52 alin. 1 C. civ.). Data decesului astfel stabilit nu trebuie
confundată cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
(care, cel puţin practic, este posterioară)3.
Moartea fiind un fapt material, în ambele cazuri, dovada con-
trară se va putea face prin orice mijloace de probă admise de lege.
Persoanele interesate pot proba nu numai ziua morţii, ci, dacă
este cazul, chiar „clipa morţii” (ora sau minutul, care au importanţă
practică numai în cazul în care două sau mai multe persoane, cu voca-
ţie succesorală reciprocă, au decedat la aceeaşi dată). De exemplu,

1
Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se
poate stabili cu exactitate, termenul de doi ani „se socoteşte de la sfârşitul lunii în
care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici
luna, de la sfârşitul anului calendaristic” (art. 49 alin. 2 C. civ.).
2
În practică s-a apreciat că termenul de acceptare a succesiunii urmează a fi
calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, iar nu de la
data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a decesului; a se vedea T.S., dec. nr.
807/1959, în C.D. 1959, p. 195.
3
A se vedea G. Boroi, Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, 2008,
p. 483.
22
Moştenirea - reguli generale

cazul în care mai multe persoane decedează în „aceeaşi împrejurare”:


accident auto, aviatic, feroviar etc., fără a se putea stabili clipa morţii
fiecăruia, situaţie în care se instituie prezumţia că au murit în aceeaşi
clipă.
În cazul în care, după declararea judecătorească a morţii, se
descoperă certificatul de deces al celui declarat mort, orice persoană
interesată poate cere anularea hotărârii (art. 55 C. civ.).
Deschiderea moştenirii (momentul ei) nu trebuie confundată cu
deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate prin Legea
nr. 36/1995.
B. Importanţa datei deschiderii moştenirii.
Stabilirea momentului exact al deschiderii moştenirii prezintă
importanţă juridică deosebită, astfel:
a) în funcţie de acest moment se determină sfera persoanelor
chemate la moştenire, fie în temeiul legii, fie în baza unui testament,
capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se cuvin asupra moş-
tenirii;
b) acest moment este cel până la care retroactivează accepta-
rea sau renunţarea la moştenire (prin curgerea termenului de un an
de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală - art. 1103 alin. 1
C. civ.);
c) în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, acest moment
marchează începerea stării de indiviziune între ei şi acela până la care
retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii;
d) din acest moment, actele (pactele) asupra moştenirii devin
valabile (ştiut fiind că, în principiu, actele asupra unei moşteniri
nedeschise sunt nule absolut - 956 C. civ.)1;
e) este momentul compunerii şi al stabilirii valorii masei succe-
sorale;

1
Inclusiv partajul voluntar, care nu poate fi făcut înainte de deschiderea
succesiunii; a se vedea C. Toader, Împărţeala moştenirii, în C. Toader, L. Stănciulescu,
R. Popescu, V. Stoica în Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala
moştenirii, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 161.
23
Moştenirea - reguli generale

f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, este mo-


mentul în care se va stabili legea care va cârmui devoluţiunea moşte-
nirii, în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale succesive1.
De precizat că actele juridice întocmite ulterior deschiderii
moştenirii sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii lor, în
virtutea principiului aplicării imediate a legii noi (de exemplu, accep-
tarea sau renunţarea la moştenire ori partajul între moştenitori etc.).
§ 2. Locul deschiderii moştenirii
A. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii.
Locul deschiderii moştenirii este cel al ultimului domiciliu al
defunctului, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului
(art. 954 alin. 2 C. civ.).
Stabilirea ca loc al deschiderii moştenirii a ultimului domiciliu al
defunctului are la bază prezumţia că în acest loc se vor rezolva mai
uşor problemele puse de deschiderea moştenirii, întrucât aici pot fi
obţinute date cu privire la moştenitori şi patrimoniul defunctului2.
Potrivit art. 87, domiciliul persoane fizice „este acolo unde
aceasta declară că are locuinţa principală”. Domiciliul nu se confundă cu
reşedinţa, care este locuinţa secundară.
Când domiciliul defunctului nu a fost cunoscut, reşedinţa va fi
considerată domiciliu (art. 90 alin. 1 C. civ.).
Menţionăm că domiciliul convenţional sau ales nu are aplicaţie
în materia locului deschiderii moştenirii, fiind instituit „în vederea
exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act”
(art. 97 C. civ.).
În situaţia de mai sus, se află şi domiciliul profesional. Astfel,
cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei
întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au
născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96 C. civ.).

1
Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, moştenirile deschise înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii
moştenirii.
2
A se vedea G. Boroi, op. cit. (2008), p. 453 şi urm.
24
Moştenirea - reguli generale

Dacă ultimul domiciliu (şi nici reşedinţa) al defunctului nu este


cunoscut (de exemplu, defunctul a fost nomad) sau nu se află pe
teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în
circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în
această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care
lasă moştenirea.
În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri
imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului
public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se
afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea (art. 954 alin. 3 C. civ.).
Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în
România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului
public cel dintâi sesizat.
Dispoziţiile de mai sus se aplică corespunzător atunci când
primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale
este instanţa de judecată (art. 954 alin. 4 C. civ.)1.
Conform noului Cod civil, dovada ultimului domiciliu se poate
face în două moduri: prin certificatul de deces şi prin hotărârea
judecătorească declarativă de moarte (art. 954 alin. 2 C. civ.).
B. Importanţa practică a locului deschiderii moştenirii.2
Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru
determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferitele
probleme juridice legate de moştenire:
a) secretarul consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul
şi-a avut ultimul domiciliu sau orice persoană interesată poate cere
deschiderea procedurii succesorale notariale (art. 69 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale);
b) procedura succesorală necontencioasă, reglementată de
Legea nr. 36/1995, este de competenţa notarului public din biroul

1
Potrivit art. 92 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 954 C. civ., referitoare la
locul deschiderii moştenirii, se aplică numai procedurilor succesorale notariale sau
judiciare începute după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
2
Pentru importanţa locului deschiderii moştenirii în doctrina şi practica
judiciară franceză, a se vedea J. Flour, H. Souleau, Les successions, Armand Colin,
Paris, 1991, p. 16.
25
Moştenirea - reguli generale

situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a


avut ultimul domiciliu (art. 10 lit. a din lege); ca excepţie, în cazul
moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia
dintre birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei
în care a avut domiciliu cel din urmă autor (art. 10 lit. b din Legea
nr. 36/1995);
c) instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile
privitoare la moştenire se determină tot în funcţie de locul deschiderii
moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în
circumscripţia altei instanţe)1.
Instanţa judecătorească a ultimului domiciliu al defunctului
este competentă să judece:
a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare;
b) cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la
pretenţiile reciproce ale moştenitorilor (petiţia de ereditate, acţiunea în
reducţiune, acţiunea de partaj succesoral etc.);
c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva
vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar;
d) cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor
eliberat de notarul public sau de ridicare ori de modificare a măsurilor
de conservare a bunurilor succesorale (art. 85 din Legea nr. 36/1995).
Precizăm că acţiunile reale imobiliare fără legătură cu proble-
mele succesorale (de exemplu, revendicarea unui bun care face
obiectul unui legat cu titlu particular) sunt de competenţa instanţei în
circumscripţia căreia se află imobilul (art. 13 C. proc. civ.)2.
Chiar dacă moştenirea este imobiliară, în ceea ce priveşte
împărţeala moştenirii, competenţa aparţine instanţei celui din urmă
domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.)3.

1
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil, Editura
CH Beck, Bucureşti, 2011, p. 452.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 40-42.
3
A se vedea M. Eliescu, op. cit. (I)., p. 264.
26
Moştenirea - reguli generale

Secţiunea a IV-a. Condiţii generale ale dreptului de moştenire


Oricare ar fi temeiul prin care se transmite moştenirea (în
temeiul legii sau prin dispoziţiile testamentare), pentru ca o persoană
să poată moşteni, în general, trebuie să îndeplinească două condiţii
pozitive, capacitatea de a moşteni şi vocaţia la moştenire, precum şi o
condiţie negativă, nedemnitatea succesorală (art. 957-962 C. civ.).
§ 1. Capacitatea de a moşteni
Potrivit art. 957 C. civ., „o persoană poate moşteni dacă există la
momentul deschiderii moştenirii”. Astfel, orice persoană care există
la deschiderea moştenirii are capacitate succesorală.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de
a fi subiect de drepturi şi obligaţii pe care le presupune calitatea de
moştenitor.
Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de
folosinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu, ea definindu-se separat de
acestea.
Dovada „existenţei” în momentul deschiderii moştenirii incumbă
aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (şi care poate să fie
moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi).
Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin succe-
sorii săi în drepturi *în această din urmă ipoteză, dobândirea moşteni-
rii are loc prin „retransmitere” (moşteniri succesive), care nu trebuie
să fie confundată cu moştenirea în „nume propriu” sau prin „repre-
zentare”+1.
Menţionăm că dovada vizează atât „existenţa” persoanei în
momentul deschiderii moştenirii, cât şi „corelaţia” ei cu momentul
morţii celui care lasă moştenirea.
În această ordine de idei, urmează să analizăm persoanele care
au capacitate succesorală, precum şi pe cele care nu au capacitate
succesorală.

1
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul sau moştenitorii cu
vocaţie succesorală legală pretind drepturile succesorale ale ascendentului decedat
la data deschiderii moştenirii, urcând în locul acestuia (art. 965 şi urm. C. civ.).
27
Moştenirea - reguli generale

A. Persoane care au capacitate succesorală.


a). Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii.
Acestea au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie,
de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art. 4 din
Constituţie).
Dovada se face cu actele de stare civilă, iar, în caz de deces al
moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, cu
certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă decla-
rativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a inter-
venit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând
dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.
Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea
succesiunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune
succesorală) vor trece la proprii săi moştenitori, ca parte componentă
a patrimoniului succesoral lăsat de el.
De precizat că legea nu condiţionează capacitatea succesorală de
durata vieţii moştenitorului după data deschiderii moştenirii.
b). Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii
succesiunii.
Conform art. 36 C. civ., existenţa persoanei fizice începe în ziua
naşterii, iar copilul conceput se consideră că există, cu singura condiţie
de a se naşte viu.
De precizat că este suficient ca acel copil conceput să se nască viu
(şi nu neapărat viabil).
Fiind o chestiune de fapt, cel care pretinde moştenirea în nu-
mele copilului trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă
admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înain-
te de momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.
Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu
este posibilă, art. 412 alin. 1 C. civ. prevede o prezumţie legală cu
privire la perioada concepţiei.
Timpul legal al concepţiunii reprezintă intervalul de timp
„cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii

28
Moştenirea - reguli generale

copilului”1. De exemplu, dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu


înainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul morţii lui de cuius,
prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta
dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă, la momentul deschiderii
succesiunii, încă nu se născuse).
De precizat că prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter
relativ, în sensul că se poate dovedi în justiţie, prin mijloace de
probă ştiinţifice, faptul concepţiei copilului chiar în afara acestui
interval sau într-o anumită perioadă din interval2.
c). Persoanele dispărute.
Potrivit art. 53 C. civ., „cel dispărut este socotit a fi în viaţă,
dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă defi-
nitivă”.
Rezultă că persoanele dispărute atât cele astfel declarate
judecătoreşte, cât şi cele nedeclarate, dar considerate a fi dispărute
au capacitate succesorală, fiind prezumate de lege a fi în viaţă3.
Capacitatea succesorală a dispărutului este însă numai „provi-
zorie”, având drept finalizare fie reapariţia persoanei, fie constatarea
fizică a morţii sau declararea prin hotărâre judecătorească definitivă
a morţii acesteia.
În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului
se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată, fizic sau prin
hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte, că acesta
(persoana dispărutului) nu mai exista la data morţii celui care lasă
moştenirea, fiind, în această situaţie, predecedat lui de cuius.
În ipoteza de mai sus, se apreciază că persoana dispărută nu a
avut capacitate succesorală şi deci bunurile ce s-au primit drept

1
Prezumţia legală „are o aplicare generală şi, deci, se impune a fi luată în
considerare şi în privinţa stabilirii capacităţii succesorale”; a se vedea V. Stoica, Drept
succesoral, Editura Editas, Bucureşti, 2003, p. 36; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept
civil. Succesiunile, ed. a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 35-36.
2
Pentru amănunte privind prezumţia timpului legal al concepţiei copilului, a se
vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 277.
3
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea,
Iaşi, 2005, p. 32.
29
Moştenirea - reguli generale

moştenire în numele acesteia trebuie restituite, adică aduse la masa


succesorală (sporind cotele celorlalţi comoştenitori, dacă este cazul).
d). Persoanele juridice.
Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi moştenirea
dacă sunt în fiinţă la data deschiderii acesteia, având capacitate
succesorală de la data înregistrării (dacă sunt supuse înregistrării) sau de
la data actului de înfiinţare ori de la data autorizării constituirii lor (art.
205 alin. 1 şi 2 C. civ.).
În cazul fundaţiilor testamentare, capacitatea succesorală se
dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în
cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod legal (art. 208 C. civ.).
Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi
moştenirea însă, exclusiv prin legat cuprins în testament (deci exclusiv
prin moştenire testamentară).
Ca şi în cazul persoanelor fizice, legea recunoaşte şi persoa-
nelor juridice o capacitate de folosinţă anticipată (care include incon-
testabil şi capacitatea succesorală), de la data actului de înfiinţare, în
măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 C. civ.).
Ca o condiţie ad validitatem, dreptul care formează obiectul
liberalităţii (legatului) trebuie să corespundă scopului pentru care a
fost creată persoana juridică, deci trebuie respectat principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă (art. 206 alin. 1 C. civ.).
Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după
cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a
survenit ulterior, dar înainte de deschiderea moştenirii.
B. Persoane care nu au capacitate succesorală.
a). Predecedaţii şi persoanele juridice care au încetat să mai
aibă fiinţă.
Potrivit art. 957 alin. 1 C. civ., numai persoanele care „există” la
data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală.
Per a contrario, rezultă că nu au capacitate succesorală per-
soanele fizice care nu mai sunt în viaţă (predecedate), precum şi

30
Moştenirea - reguli generale

persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă în momentul


deschiderii moştenirii.
Deşi predecedatul este exclus de la moştenire în cadrul
moştenirii legale, descendenţii săi vor putea veni la succesiune în
condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală.
De exemplu, copiii unui predecedat, la momentul morţii
bunicului lor (tatăl predecedatului), vor putea totuşi veni la noua
moştenire deschisă, urcând în locul ascendentului lor.
Dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege
pentru reprezentarea succesorală, ei nu vor avea drepturi asupra părţii
din moştenirea lui de cuius (ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate,
dacă ea ar fi existat la data deschiderii moştenirii), iar patrimoniul
succesoral va fi cules de moştenitorii în viaţă.
Copilul conceput înaintea deschiderii moştenirii, dar născut
mort după aceasta, se consideră că nu a existat (şi nu mai prezintă
interes în materie).
b). Comorienţii şi codecedaţii.
Potrivit art. 957 alin. 2 C. civ., dacă „în cazul morţii mai multor
persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu
au capacitatea de a se moşteni una pe alta”. Aceste persoane sunt
cunoscute în doctrină sub numele de „comorienţi” şi „codecedaţi”.
Comorienţii sunt persoane decedate în aceeaşi împrejurare şi
în condiţii de natură a nu se putea stabili dacă una a supravieţuit
alteia.
Codecedaţii sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de
natură a nu se putea stabili care a supravieţuit celeilalte. Astfel, sfera
mai largă a codecedaţilor cuprinde şi categoria (mai restrânsă) a
comorienţilor.
Din cele de mai sus rezultă că deosebirea dintre comorienţi şi
codecedaţi este dictată de împrejurările (locul) decesului, care pot fi
asemănătoare sau diferite.
Asemănarea dintre codecedaţi sau comorienţi constă în
imposibilitatea determinării ordinii în care s-au produs decesele
persoanelor respective şi, deci, a determinării vocaţiei succesorale.

31
Moştenirea - reguli generale

De reţinut că problema codecedaţilor (sau a comorienţilor)


prezintă importanţă teoretică şi practică numai în măsura în care
există vocaţie (chemare) succesorală reciprocă1.
Precizăm că în dreptul roman, problema comorienţilor era
rezolvată diferit. Astfel, se prezuma că persoanele socotite mai
puternice după sex şi vârstă au supravieţuit şi, deci, fiind în viaţă la data
deschiderii moştenirii, aveau capacitate succesorală. Ca excepţie,
dacă între comorienţi nu exista legătură de sânge (de rudenie), se
considera că ei au murit deodată.
Soluţia adoptată de dreptul nostru, care a consacrat prezumţia
morţii concomitente, este indiscutabil mai justă, prezumţia
supravieţuirii în funcţie de vârstă şi sex fiind criticată chiar şi în
literatura juridică a ţărilor unde legislaţia încă o mai prevede.
Concret, s-a argumentat că, dacă moartea se produce cu ocazia
unei catastrofe aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei
construcţii din cauza cutremurului de pământ etc., ce importanţă mai
prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă sau sex) a persoanelor
în cauză2?
Rezultă că persoanele care au decedat dar „nu se poate stabili că
una a supravieţuit alteia” (indiferent că sunt „codecedaţi” sau
„comorienţii”) nu se vor putea moşteni deoarece, nesupravieţuind
una alteia, niciuna nu dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă au
vocaţie succesorală reciprocă)3.
Soluţia de mai sus a fost consfinţită prin dispoziţiile art. 957
alin. 2 C. civ., care nu face distincţie, sub acest aspect, între
comorienţi şi codecedaţi.
În concluzie, codecedaţii (comorienţii) sunt:
- două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reci-
procă:

1
A se vedea I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, Bucureşti,
2003, p. 38.
2
Prezumţia morţii concomitente, în acest caz, este, de cele mai multe ori, cea
mai echitabilă; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 55.
3
Calitatea de comorient se constată de instanţă, pe baza probelor
administrate; a se vedea C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1106/2002, în Practică
judiciară civilă 2001-2002, p. 302.
32
Moştenirea - reguli generale

- decedate în împrejurări asemănătoare (comorienţi) sau diferite


(codecedaţi);
- în imposibilitate de a se stabili ordinea deceselor.
§ 2. Vocaţia (chemarea) la moştenire
Dreptul la moştenire nu se analizează în sensul unei aptitudini
generale a persoanei, ci în sensul dreptului concret asupra unei
moşteniri deschise.
Pe lângă capacitatea succesorală, vocaţia (chemarea) la moştenire
este cea de-a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o îndeplinească
o persoană fizică sau juridică ori statul pentru a culege moştenirea lăsată
de defunct1.
Cel care pretinde moştenirea poate dobândi vocaţie
succesorală fie în virtutea legii (dacă nu a fost lăsat testament ori
dacă a fost făcut un testament, însă este ineficace), fie în virtutea
testamentului lăsat de defunct (art. 962 C. civ.).
Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului
supravieţuitor al defunctului şi statului2.
Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în
principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul
lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei
al vocaţiei la moştenire.
Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu:
- în sens general, desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a
unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană (în
acest sens, se vorbeşte, de exemplu, despre vocaţia succesorală
legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad);

1
A nu se confunda vocaţia (chemarea) la moştenire cu devoluţiunea moştenirii.
Devoluţiunea succesorală este determinarea persoanelor chemate să moştenească
patrimoniul unei persoane fizice decedate.
2
Dovada statutului civil al unei persoane se face, de regulă, cu certificatul de
stare civilă. Cu toate acestea, instanţa poate încuviinţa şi alte probe pentru stabilirea
raportului de rudenie, cu condiţia ca aceste probe să nu fie contrarii certificatului de
stare civilă prezentat; a se vedea T.S., dec. civ. nr. 2013/1956 în C.S. Ricu, Moştenirea
legală. Partajul succesoral, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 31.
33
Moştenirea - reguli generale

- în sens concret (vocaţie concretă, utilă), desemnează prin


devoluţiunea succesorală - ca mijloc de selecţie - acele persoane
care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.
Existenţa vocaţiei succesorale concrete presupune două condiţii:
- una pozitivă: vocaţia succesorală generală şi
- una negativă: persoana în cauză să nu fie înlăturată de la
moştenire de un alt succesibil.
De menţionat că nici vocaţia succesorală generală şi nici cea
concretă nu se confundă cu aptitudinea general abstractă a unei
persoane de a se bucura, în conţinutul capacităţii sale de folosinţă, de
dreptul de moştenire garantat prin art. 46 din Constituţie.
Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, „devine
potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale generale şi efectiv prin
vocaţia concretă la moştenire” (s.n.)1.
§ 3. Nedemnitatea succesorală
A. Definire, caractere, natură juridică.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire (pe lângă con-
diţia vocaţiei succesorale), ea trebuie să îndeplinească şi o condiţie
negativă, şi anume să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 958-961
C. civ.).
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală reprezintă decăderea
moştenitorului, care s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de de-
funct sau faţă de memoria acestuia, din dreptul de a-l moşteni2.
Literatura juridică face distincţie între nedemnitatea şi incapa-
citatea succesorală (între cele două instituţii ale dreptului de moşte-
nire existând, evident, asemănări, care însă nu le fac identice)3.

1
Pentru profunzimea delimitărilor, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 58.
2
A se vedea V. Stoica, op. cit, (2003), p. 51.
3
Principalele deosebiri dintre nedemnitate şi incapacitate succesorală se
referă la sfera de aplicare, caracterul efectelor şi sarcina probei; a se vedea
M. Eliescu, op. cit., p. 80-81.
34
Moştenirea - reguli generale

Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă1 care se aplică


nedemnului vinovat de săvârşirea unei fapte faţă de cel care lasă
moştenirea sau faţă de memoria acestuia.
Sancţionarea nedemnului cu excluderea de la moştenire este
opera legii sau a instanţei de judecată (şi nu a voinţei celui care lasă
moştenirea).
În concluzie, nedemnitatea succesorală se caracterizează prin
următoarele:
a). Nedemnitatea priveşte atât moştenirea legală, cât şi legatele
cu care nedemnul a fost gratificat prin testament.
b). Nedemnitatea operează de drept sau poate fi judiciară
(declarată de instanţa judecătorească).
c). Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate
expres prin testament sau prin act autentic notarial de către cel care lasă
moştenirea.
d). Nedemnitatea se aplică şi produce efecte numai în privinţa
autorului faptei, nu şi faţă de alte persoane chemate la moştenirea
defunctului în nume propriu sau prin reprezentare.
e). Domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins la alte
moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei
faţă de care a săvârşit faptele (sub acest aspect nedemnitatea producând
efecte relative).
f). Sancţiunea nedemnităţii este prevăzută numai pentru fapte
săvârşite cu vinovăţie, astfel că moştenitorul trebuie să fi acţionat cu
discernământ.2
B. Felurile nedemnităţii succesorale.
După sursa sa, distingem între: nedemnitatea de drept şi
nedemnitatea judiciară.
a). Nedemnitatea de drept. Potrivit art. 958 alin. 1 C. civ., este de
drept nedemnă de a moşteni:

1
În doctrină, nedemnitatea a fost calificată şi ca pedeapsă civilă (a se vedea
M. Eliescu, op. cit., p. 73). Ne raliem doctrinei majoritare potrivit căreia
nedemnitatea este o sancţiune civilă.
2
Fiind vorba despre săvârşirea unei fapte (şi nu acte juridice), se vor aplica
regulile de la angajarea răspunderii civile delictuale (privind discernământul).
35
Moştenirea - reguli generale

- persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni


cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
- persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de
deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe
un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data
săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a
făptuitorului.
În cazul în care condamnarea pentru faptele de mai sus este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin
prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele
fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă (art. 958 alin. 2 C. civ.).
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea
oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de
judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din
care rezultă nedemnitatea.
b). Nedemnitatea judiciară. Potrivit art. 959 alin. 1 C. civ.,
„poate fi declarată nedemnă de a moşteni”:
- persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie,
împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă,
fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare
moartea victimei;
- persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau
a falsificat testamentul defunctului;
- persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel
care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testa-
mentul.
Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei
judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data
deschiderii moştenirii1.
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la
alin. 1 lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, terme-
1
De precizat că introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a
moştenirii de către succesibilul reclamant. Ea se poate face şi de comuna, oraşul sau,
după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii
moştenirii (art. 959 alin. 2 şi 6 C. civ.).
36
Moştenirea - reguli generale

nul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de


condamnare.
Atunci când condamnarea pentru faptele grave de violenţă (ce au
produs moartea victimei) este împiedicată prin decesul autorului
faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate
printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul
de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării,
dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.
În celelalte cazuri, termenul de un an curge de la data când
succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată
este ulterioară deschiderii moştenirii (art. 959 alin. 5 C. civ.)1.
C. Efectele nedemnităţii.
Principalul efect al nedemnităţii constă în faptul că, în puterea
legii, titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat retroactiv.
Se consideră că, de drept, nedemnul nu a avut niciodată drep-tul
la moştenirea defunctului. În fapt, nedemnul „este înlăturat atât de la
moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară” (art. 960 alin. 1 C.
civ.).
Efectele nedemnităţii prezintă particularităţi, după cum se
produc faţă de nedemn, faţă de urmaşii săi sau faţă de terţi.
a). Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Nedemnul nu va
putea reclama partea sa de moştenire (nici măcar rezerva), întrucât
titlul său de moştenitor este desfiinţat de la data deschiderii succe-
siunii.
Partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nedemnul se va
cuveni, în temeiul legii, celor cu care ar fi venit împreună sau pe care
prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la moştenire.
Rezultă că înlăturarea de la moştenire a nedemnului va fi
profitabilă pentru comoştenitorii legali sau pentru moştenitorii legali
subsecvenţi. De această situaţie pot profita şi legatarii sau donatarii,

1
Potrivit art. 93 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile referitoare la
nedemnitatea de drept sau judiciară se aplică numai faptelor săvârşite după
intrarea în vigoare a noului Cod civil.
37
Moştenirea - reguli generale

în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervatar (a cărui rezer-


vă putea determina reducţiunea unor liberalităţi excesive).
Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii înainte de
constatarea nedemnităţii, va fi obligat să le restituie persoanelor
îndreptăţite.
Restituirea se face, în principiu, în natură (iar dacă aceasta nu
mai este posibilă, întrucât bunul a pierit - din diferite motive -,
nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri).
Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este
considerată posesie de rea-credinţă. Astfel, nedemnul va fi obligat să
restituie şi fructele naturale, industriale sau civile (iar dacă restituirea în
natură nu este posibilă, va restitui valoarea lor).
Nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite pentru
achitarea datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile.
Drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire, care se
stinseseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedem-
nului de la succesiune1.
b). Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului.
Descendenţii nedemnului pot veni la moştenire în nume propriu, dar şi
pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia
(ascendentului lor, s.n.), prin reprezentarea succesorală.
În condiţiile noului Cod civil, „nedemnul, chiar aflat în viaţă la
data deschiderii moştenirii” poate fi reprezentat (art. 967 alin. 1
C. civ.)2.
Cu alte cuvinte, fiii şi fiicele nedemnului pot veni la moştenirea
defunctului şi prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Astfel, sancţiunea
nedemnităţii nu produce efecte şi faţă de ei (nefiind vinovaţi de fapta
părintelui lor).
De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este nedemn, copilul
său va putea culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic,
întrucât, în lipsă de moştenitori de un grad mai apropiat, el este che-

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 73.
2
De remarcat că noul Cod civil a renunţat la condiţia ca „locul reprezentat să
fie util”, în sensul că cel reprezentat trebuia să aibă chemare la moştenire, adică să
nu fi fost înlăturat ca nedemn, dacă era în viaţă la data deschiderii succesiunii.
38
Moştenirea - reguli generale

mat la moştenire fără ajutorul reprezentării şi cu înlăturarea de la


moştenire a altor rude ale defunctului (din clase de moştenitori
inferioare). Astfel, în general, nedemnitatea tatălui nu produce efecte
asupra copiilor lui.
Dacă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este
nedemn, copiii nedemnului vor putea moşteni de asemenea după
bunicul lor prin reprezentare (indiferent dacă tatăl lor nedemn mai
este sau nu în viaţă, la data deschiderii moştenirii), deoarece
reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă
de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost
dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C. civ.).
Soluţiile de mai sus, referitoare la efectele nedemnităţii faţă de
descendenţii nedemnului, sunt valabile şi în privinţa copiilor fraţilor
sau ai surorilor defunctului.
De precizat că dispoziţiile art. 965 C. civ., în materia repre-
zentării succesorale, vizează toţi reprezentanţii - moştenitorii legali
„de un grad mai îndepărtat”, nu numai descendenţii nedemnului.
Astfel, sunt incluşi în această categorie şi „descendenţii subsecvenţi ai
nedemnului” (pe linie colaterală). De exemplu, strănepotul de frate al
nedemnului.
c). Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Este posibil ca nedem-
nul să fi încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunu-
rile moştenirii (de exemplu, a vândut un bun, a constituit o ipotecă
asupra unui imobil etc.), în perioada dintre deschiderea succesiunii şi
constatarea nedemnităţii sale. Întrebarea care se pune este: care va fi
soarta acestor acte?
Întrucât nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al
nedemnului cu efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii, în
principiu şi actele subsecvente încheiate de nedemn vor fi desfiinţate cu
efect retroactiv (nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis).
Înseamnă că, în principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de
terţi, soluţie care se justifică în cazul terţilor de rea-credinţă, dar nu şi
în cazul terţilor de bună-credinţă, care au crezut în valabilitatea titlului
de moştenitor al nedemnului.

39
Moştenirea - reguli generale

Ca excepţie, potrivit art. 960 alin. 3 C. civ., „sunt valabile” şi „se


menţin”:
- actele de conservare, precum şi actele de administrare, în
măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi;
- actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi
terţii dobânditori de bună-credinţă.
În cazul în care actul juridic este menţinut, nedemnul va fi
obligat să plătească despăgubiri moştenitorilor adevăraţi, ca posesor de
rea-credinţă, iar dacă actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv, nedemnul
va putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune (art. 1018, art. 1748 C.
civ., art. 1695 şi urm. C. civ.).
d). Înlăturarea efectelor nedemnităţii. Efectele nedemnităţii
de drept sau judiciare „pot fi înlăturate expres prin testament sau
printr-un act autentic notarial” (separat), de către cel care lasă
moştenirea.
Înlăturarea efectelor nedemnităţii se face numai prin declaraţie
expresă. Lipsa acesteia „nu constituie înlăturare a efectelor
nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care
atrage nedemnitatea” (art. 961 alin. 1 C. civ.).
De precizat că efectele nedemnităţii „nu pot fi înlăturate prin
reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare,
graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale” (art. 961
alin. 2 C. civ.).
D. Invocarea nedemnităţii succesorale.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană
interesată, cum sunt: comoştenitorii legali, moştenitorii legali
subsecvenţi, legatarii sau donatarii etc.
Nedemnitatea poate fi invocată şi de creditorii acestor
persoane, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a invoca nefiind exclusiv
personal (art. 1560 C. civ.).
În doctrină şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă
nedemnul poate invoca propria sa nedemnitate?
Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea
nedemnităţii de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept,

40
Moştenirea - reguli generale

nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la


moştenire prin efectul legii1.
Nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţa de
judecată numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia
succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la
moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil.
Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp
acesta este în viaţă, iar dacă - după deschiderea succesiunii - a intrat în
stăpânirea bunurilor succesiunii şi a decedat înainte de constatarea
nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari
care stăpânesc aceste bunuri.
Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea
moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedem-
nului, pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit.; Fr. Deak, op. cit., p. 79-81; D. Chirică, op. cit.
(2003), p. 57.
41
Capitolul II. Moştenirea legală
Secţiunea I. Principiile moştenirii legale
§ 1. Condiţiile speciale ale moştenirii legale
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc
în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de
lege).
Noţiunea de moştenire legală nu se confundă cu devoluţiunea
legală a moştenirii, care reprezintă determinarea persoanelor chema-
te în temeiul legii să moştenească patrimoniul persoanei fizice dece-
date1.
De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care
defunctul nu a lăsat testament. Ea poate interveni însă, ca excepţie, în
cazul în care a fost lăsat testament, dar acesta nu cuprinde legate, ci
alte dispoziţii de ultimă voinţă (de exemplu, desemnarea unui executor
testamentar, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu
privire la funeralii etc.).
Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul
cuprinde exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte dintre
moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire (fără ca testamentul să
cuprindă legate în favoarea altor persoane), situaţie în care la
moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţi),
ce vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.
Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară dacă
defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale
(sau a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezer-
vatari), situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după
voinţa testatorului, iar cealaltă după regulile moştenirii legale
(art. 955 alin. 2 C. civ.).
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, trebuie să
îndeplinească, în primul rând, condiţiile generale (capacitate şi vocaţie
succesorală).

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 83.
Moştenirea legală

Pentru a dobândi moştenirea în temeiul legii, trebuie însă ca


persoana să îndeplinească şi următoarele două condiţii speciale:
a) să aibă vocaţie succesorală legală;
b) să nu fie dezmoştenită (exheredată).
Când sunt întrunite condiţiile de mai sus, transmisiunea moş-
tenirii se face în virtutea legii (fără însă a se înţelege că, în această
situaţie, moştenitorii sunt şi obligaţi să primească moştenirea).
A. Vocaţia succesorală legală.
a). Vocaţia legală generală. Potrivit art. 963 alin. 1 C. civ.,
moştenirea legală se cuvine, în general, soţului supravieţuitor şi rude-
lor defunctului (descendenţii, ascendenţii şi colateralii acestuia).
Rudele1 defunctului chemate la moştenire în temeiul legii pot
fi: din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie (în anumite con-
diţii).
Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent
de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul
al patrulea inclusiv (art. 963 alin. 2 C. civ.). Astfel, au vocaţie succeso-
rală generală (nelimitată în grad), rudele defunctului în linie dreaptă:
- fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc. (descendenţii) şi
- părinţi, bunici, străbunici etc. (ascendenţii).
Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al
IV-lea inclusiv. Aceştia sunt:
- fraţii şi surorile defunctului - rude de gradul doi;
- nepoţii de frate sau soră, precum şi unchii şi mătuşile defunctului
- rude de gradul al III-lea;
- strănepoţii de frate, verii primari, precum şi fraţii sau surorile
bunicilor defunctului - rude de gradul al IV-lea.

1
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană (rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun (rudenia în linie colaterală). Pentru amănunte în materie de rudenie,
a se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 253 şi urm.
43
Moştenirea legală

Soţul supravieţuitor (fostul soţ al defunctului) este chemat la


moştenire împreună cu rudele acestuia. Rezultă că moştenirea legală
este concepută ca o moştenire de familie1.
Concubinajul nu creează vocaţie succesorală, pe considerentul
că cei care au ales să trăiască împreună, dar să rămână străini sub
aspect juridic, „din respect pentru alegerea lor, trebuie trataţi ca
atare”2.
În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, succesiunea
devine vacantă, iar patrimoniul defunctului se transmite comunei,
oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 963 alin. 3 C. civ.).
Precizăm că existenţa vocaţiei succesorale generale a rudelor
defunctului (chemate la moştenire alături de soţul supravieţuitor) nu
înseamnă că ele toate, împreună şi deodată, vor culege moştenirea
lăsată de defunct, deoarece chemarea lor la moştenire este numai
potenţială (vizând o posibilitate de principiu pentru a moşteni
patrimoniul persoanei decedate).
Numai vocaţia lor concretă (determinată prin devoluţiunea
succesorală legală) va atrage culegerea efectivă a moştenirii.
b). Reciprocitatea vocaţiei legale generale la moştenire. În
virtutea acestei caracteristici, dacă o persoană are vocaţie succeso-
rală legală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi această
persoană are aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al
principiului). Vocaţia lor concretă va depinde de ordinea în care a
survenit decesul lor sau al uneia dintre ele. De exemplu, copilul are
vocaţie la moştenirea lăsată de părinţii săi, dar şi aceştia din urmă
(părinţii) au vocaţie la moştenirea copiilor lor (în concurs cu ceilalţi
moştenitori, dacă există).
Ca excepţie, reciprocitatea vocaţiei succesorale nu vizează
comuna (oraşul sau municipiul) şi nici persoanele juridice, întrucât
aceştia nu pot transmite o moştenire.

1
Expresia „lien de famille” se regăseşte în tradiţionalele raporturi părinteşti,
de căsătorie sau de credinţă (s.n.); a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 62.
2
A se vedea M. Grimaldi, op. cit., p. 103.
44
Moştenirea legală

De asemenea, reciprocitatea vocaţiei nu este aplicabilă nici în


domeniul moştenirii testamentare (chiar dacă două persoane şi-ar
conferi prin testamente separate1 vocaţie succesorală reciprocă),
întrucât cele două testamente sunt acte juridice unilaterale indepen-
dente (iar vocaţia succesorală nu este, în acest caz, interdependentă).
Reciprocitatea vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ.
Astfel, dacă o persoană nu are vocaţie la moştenirea unei alte
persoane, nici aceasta din urmă nu va avea vocaţie la moştenirea celei
dintâi (de exemplu, ginerele şi socrul)2.
c). Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). Rudele defunctului cu
vocaţie succesorală (generală) legală nu sunt chemate toate şi în
acelaşi timp la moştenire. Regula se justifică prin aceea că, dacă s-ar
întâmpla acest lucru, „averile succesorale s-ar fărâmiţa în părţi de o
valoare neînsemnată, iar instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea
îndeplini rosturile ei social-economice”3.
Pentru evitarea acestei situaţii, legiuitorul a instituit o anumită
ordine de chemare a rudelor defunctului la succesiune (art. 963 alin. 1
C. civ.). Astfel, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moşte-
nire în temeiul legii (deci să aibă vocaţie succesorală concretă), nu
este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali cu
vocaţie generală, ci mai trebuie să nu fie înlăturată de la moştenire
de o altă persoană cu vocaţie generală (dar chemată de lege în rang
preferabil).
Legea stabileşte două criterii tehnico-juridice pentru stabilirea
ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie generală la
moştenire: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie4.

1
Întrucât testamentul este un act juridic personal şi revocabil, fiecare
persoană trebuie să dispună pentru cauză de moarte numai prin testament separat
(testamentul conjunctiv, prin care două sau mai multe persoane dispun prin acelaşi
testament, fiind interzis de lege).
2
În dreptul italian se vorbeşte despre „la vocazione e la delazione”, în sensul
că vocaţiei îi este necesară întotdeauna „oferta”; a se vedea G. Falcione, op. cit.,
p. 18.
3
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 86.
4
Exheredarea (dezmoştenirea) este analizată în capitolul rezervat regimului
juridic al principalelor dispoziţii cuprinse în testament.
45
Moştenirea legală

§ 2. Principiile generale ale devoluţiunii legale


În temeiul legii, sunt chemaţi la moştenire: rudele defunctului,
soţul supravieţuitor şi, în lipsa acestora, comuna (oraşul sau muni-
cipiul).
Cu ajutorul unor mijloace tehnice (clasa de moştenitori şi gradul
de rudenie), s-au formulat trei principii în baza cărora se determină
persoanele cu vocaţie succesorală concretă.
Operaţiunea juridică prin care se determină persoanele care
vor moşteni efectiv patrimoniul succesoral, precum şi cotele din masa
succesorală dobândite, poartă numele de devoluţiunea legală a
moştenirii.
A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea
claselor de moştenitori legali.
Clasa de moştenitori este categoria de rude care, în mod colectiv,
exclude de la moştenire o altă categorie de rude (sau este exclusă de
cea din urmă).
Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali (art. 964
alin. 1 C. civ.).
- clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din fiii,
nepoţii, strănepoţii etc. ai defunctului (fără limită de grad);
- clasa a II-a (mixtă), clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii
defunctului) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi
descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv);
- clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii
etc. ai defunctului, fără limită de grad);
- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile,
verii primari şi fraţii/surorile bunicilor defunctului).
Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor. Astfel:
- rudele din clasa I (chiar şi o singură persoană) înlătură de la
moştenire rudele din clasele subsecvente;
- rudele din clasa a II-a sunt chemate la moştenire numai dacă
nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedem-
nităţii) sau nu vor (întrucât sunt renunţători) să vină la moştenire;
46
Moştenirea legală

- rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu


există moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot sau
nu vor să vină;
- rudele din clasa a IV-a moştenesc numai în absenţa
moştenitorilor din primele trei clase1.
De regulă, o rudă face parte dintr-o singură clasă.
Ca excepţie, este posibil ca o persoană să facă parte şi din două
clase. De exemplu, copilul născut din căsătoria încheiată între nepotul
defunctului şi nepotul de frate al defunctului (acesta făcând parte din
prima clasă, ca strănepot al defunctului, dar şi din clasa a II-a, în
calitate de strănepot de frate), caz în care moştenitorul poate opta în
favoarea uneia dintre cele două calităţi pe care le are concomitent2.
Potrivit art. 964 alin. 2 C. civ., dacă în urma dezmoştenirii rudele
defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga
moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa
subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni.
Soţul supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu
face parte din nicio clasă, dar vine în concurs cu oricare dintre acestea
chemate la succesiune.
Deci, soţul supravieţuitor nu înlătură nicio clasă de moştenitori,
dar nici nu este înlăturat de la moştenire (indiferent de clasa cu care
vine în concurs).
B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii
din aceeaşi clasă.
Potrivit art. 964 alin. 3 C. civ., în cadrul aceleiaşi clase, de
regulă, rudele de grad mai apropiat înlătură de la moştenire pe cele
mai îndepărtate în grad (proximior excludit remotiorem). De exemplu,

1
Venirea la moştenire concomitentă a rudelor din două clase deosebite este
posibilă numai în caz de exheredare prin testament a moştenitorilor dintr-o clasă,
care sunt şi rezervatari (de exemplu, descendenţii sau părinţii defunctului); a se
vedea I. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 82.
2
În aceeaşi situaţie este şi soţul supravieţuitor dintr-o căsătorie încheiată
între veri primari. Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 82.
47
Moştenirea legală

copiii defunctului exclud de la moştenire pe nepoţii, strănepoţii


acestuia, tot aşa, fraţii şi surorile defunctului pe nepoţii şi strănepoţii de
frate sau soră etc.
Rezultă că, în cadrul aceleiaşi clase, vocaţia concretă la moştenire
depinde de gradul de rudenie.
Principiul proximităţii gradului de rudenie are două excepţii:
- în cadrul clasei a II-a, părinţii defunctului (deşi sunt rude de
gradul I cu defunctul) nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile
defunctului (rude de gradul II), ci vin împreună la succesiune;
- în cazul reprezentării succesorale1.
C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad chemate la moştenire.
Dacă moştenitorii defunctului fac parte din aceeaşi clasă şi au
acelaşi grad de rudenie, ei vor împărţi moştenirea în părţi egale
(art. 964 alin. 4 C. civ.). De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai
defunctului, fiecare va primi o jumătate; la fel şi dacă vor fi chemaţi
doi fraţi etc.
De la principiul egalităţii, legea prevede două excepţii:
- împărţeala moştenirii pe tulpini, în cazul venirii la moştenire
prin reprezentare succesorală;
- împărţeala moştenirii pe linii, în cazul în care sunt chemaţi
doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi: fraţi ori surori proveniţi din
părinţi diferiţi (adică fraţi buni, fraţi consangvini sau fraţi uterini cu
defunctul) sau descendenţii fraţilor ori surorilor de categorii diferite
(indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin repre-
zentare).
În raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi/surori sau
descendenţii lor, pe de altă parte, nu se aplică principiul egalităţii,
părinţii culegând o cotă fixă indiferent de numărul colateralilor
privilegiaţi cu care vin în concurs.

1
A se vedea secţiunea următoare.
48
Moştenirea legală

Secţiunea a III-a. Reprezentarea succesorală


§ 1. Definire, natură juridică şi domeniu de aplicare
Prin reprezentarea succesorală, un moştenitor legal de un grad
mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă în virtutea legii în locul şi
gradul ascendentului său numit reprezentat, pentru a culege partea
din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn
faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii (art. 965
C. civ.)1.
Prin efectele pe care le produce, reprezentarea înlătură unele
consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi
ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.
De exemplu, la moartea lui A rămân ca moştenitori fiul său B şi
doi nepoţi D şi E (care sunt copiii unui alt fiu al defunctului - C -, pre-
decedat). În lipsa acestei instituţii, s-ar aplica principiul proximităţii în
gradul de rudenie, urmând ca moştenirea lăsată de A să fie culeasă
numai de fiul său B (care, fiind descendent de gradul I, îi înlătură de la
moştenire pe D şi E, descendenţi de gradul al II-lea). Întrucât legiui-
torul a apreciat că astfel de excludere ar fi nedreaptă, prin derogare
de la principiul proximităţii în grad şi al egalităţii între rudele de
acelaşi grad, s-a permis nepoţilor D şi E să urce în locul şi gradul
părintelui lor predecedat (C), venind astfel la moştenire, în concurs cu
unchiul lor B.
Ca noutate, Codul civil 2011 dă posibilitatea reprezentării
ascendentului decedat, dar şi a ascendentului nedemn faţă de
defunct, decedat sau în viaţă (art. 965 C. civ.).
De menţionat însă că, în caz de reprezentare, moştenirea nu se
va împărţi în mod egal între succesori (pe capete), ci după numărul
descendenţilor de gradul I (pe tulpini); în cazul concret de mai sus,
nepoţii defunctului vor primi părţi egale din jumătatea moştenirii
cuvenite tatălui lor.

1
Din această definiţie rezultă că reprezentarea succesorală este deosebită de
reprezentarea din dreptul comun (ce presupune reprezentarea voinţei altuia la
încheierea de acte juridice).
49
Moştenirea legală

Deşi Codul civil de la 1864 a calificat instituţia drept „o ficţiune a


legii”1, literatura juridică contemporană a apreciat că reprezentarea
succesorală este „un beneficiu al legii” de care se bucură anumite
categorii de moştenitori legali2.
Reprezentarea succesorală este admisă în privinţa
descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din
fraţi şi surori (art. 966 alin. 1 C. civ.).
De menţionat că reprezentarea constituie o excepţie de la
principiile devoluţiunii legale şi deci dispoziţiile care o prevăd sunt de
strictă interpretare.
În consecinţă, nicio altă persoană în afara celor expres prevăzute
de lege nu poate beneficia de efectele reprezentării succesorale (de
exemplu, părinţii defunctului sau soţul supravieţuitor).
§ 2. Condiţiile reprezentării succesorale
Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi
surori pot beneficia de reprezentarea succesorală numai dacă sunt
îndeplinite două condiţii:
a). Cel reprezentat să fie nedemn sau decedat, la data
deschiderii moştenirii. Potrivit art. 965 C. civ., reprezentarea operează
în cazul reprezentatului „nedemn faţă de defunct sau decedat la data
deschiderii moştenirii”.
Celor două situaţii de mai sus le sunt asimilate alte două cazuri.
Astfel, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este
nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de
acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C. civ.).
Potrivit art. 967 alin. 1 C. civ., „poate fi reprezentată persoana
lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în
viaţă la data deschiderii moştenirii”.

1
Reprezentarea „ficţiune a legii” a fost mult criticată în doctrină, pe con-
siderentul că legiuitorul nu are nevoie să apeleze la „ficţiuni” pentru a crea drepturi
în favoarea unor moştenitori. „Quand le législateur veut édicter une règle, il n’a pas
besoin d'inventer une fiction”; a se vedea J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 38.
2
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 64; V. Stoica, op. cit. (2003),
p. 68.
50
Moştenirea legală

Din dispoziţiile discutabile ale textului de mai sus, înţelegem că


poate fi reprezentată atât o persoană decedată, cât şi o persoană în
viaţă „lipsită de capacitatea de a moşteni” (nedemnul, renunţătorul sau
dezmoştenitul).
Condiţia este îndeplinită şi dacă cel care este reprezentat a
decedat în aceeaşi împrejurare cu cel care lasă moştenirea, deoarece
sunt prezumaţi că au murit în acelaşi moment (art. 957 alin. 2 C. civ.).
În acest context admitem că şi persoana dispărută poate fi
reprezentată, deoarece până la pronunţarea unei hotărâri judecăto-
reşti declarative de moarte rămase definitivă este prezumată a fi în
viaţă (şi poate avea calitatea de nedemn, renunţător sau dezmoştenit).
Precizăm, de asemenea, că reprezentarea nu poate opera per
saltum şi omisso medio, astfel că reprezentantul nu poate să sară
peste un ascendent care este în viaţă pentru a ajunge la alt ascendent pe
care să îl reprezinte, ci el trebuie să urce din grad în grad vacant până
la gradul cel mai apropiat de defunct.
b). Reprezentantul să îndeplinească condiţiile generale pentru a
moşteni. În temeiul art. 967 alin. 2 C. civ., deoarece reprezentantul
urmează să îl moştenească pe defunct, el trebuie să îndeplinească
toate condiţiile de a veni la moştenirea legală a acestuia prevăzute de
art. 957 şi urm. C. civ., prezentate în continuare.
- să aibă capacitate succesorală; astfel, reprezentantul trebuie
să existe în momentul deschiderii moştenirii (spre deosebire de
reprezentat, el nu poate să fie comorient sau persoană decedată în
acelaşi timp cu defunctul);
- să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea
lăsată de defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în
nume propriu nu ar putea culege moştenirea nici prin reprezentare;
astfel, descendenţii din fraţi sau surori pot veni la moştenire prin
reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv (strănepot de
frate - gradul al IV-lea).
În cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul şi descendenţii săi
devin rudă cu adoptatorul său, dar şi cu rudele acestuia, astfel că pot
beneficia de reprezentare ca şi copiii din filiaţia firească1.

1
A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 349.
51
Moştenirea legală

În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât


adoptatul şi descendenţii săi devin rude numai cu adoptatorul (nu şi
cu rudele acestuia), în principiu, adoptatul şi descendenţii săi nu pot
beneficia de reprezentare.
Ca excepţie, în situaţia de mai sus, descendenţii adoptatului
pot veni la moştenire prin reprezentare numai dacă adoptatorul a
fost defunctul1.
- să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la
moştenirea acestuia şi să nu fi fost exheredat (în cazul
moştenitorilor nerezervatari)2.
De precizat că reprezentantul trebuie să îndeplinească condiţiile
necesare pentru a-l moşteni exclusiv pe defunct (şi nu pe reprezentat).
De exemplu, reprezentantul poate fi nedemn faţă de reprezentat,
întrucât nedemnitatea produce efecte numai în raport cu persoana faţă
de care s-a săvârşit fapta (de asemenea, el poate să renunţe la
moştenirea acestuia sau să fie exheredat).
§ 3. Modul în care operează reprezentarea
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, reprezentarea este
admisă: în toate cazurile, la infinit, operând de drept3.
Reprezentarea operează „în toate cazurile”4. Astfel, în clasa I (a
descendenţilor), nepoţii (rude cu defunctul de gradul al II-lea) vor veni la
moştenire prin reprezentare atât în cazul în care ar exista şi fii ai
defunctului (descendenţi de gradul I), cât şi în cazul în care ar veni la
moştenire numai nepoţi ai defunctului.
Tot astfel, în clasa a II-a (a ascendenţilor şi colateralilor privi-
legiaţi) nepoţii de frate şi soră (rude cu defunctul, de gradul III) vor
veni la moştenire prin reprezentare, atât în cazul în care ar veni şi

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 93; D. Chirică, op. cit., p. 78.
2
Eredele care renunţă la moştenire este considerat străin de succesiune; a se
vedea Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1105/1991, în C.P.J.C. 1991, p. 130.
3
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 96-98.
4
Deşi sintagma „este admisă în toate cazurile” prevăzută de art. 665 alin. 2
C. civ. 1864 nu se mai regăseşte expres, în noua reglementare, din interpretarea
generală a textului de lege, rezultă că modul de operare al reprezentării succesorale şi
semnificaţia sintagmei rămân neschimbate.
52
Moştenirea legală

fraţii sau surorile defunctului, cât şi în cazul în care la moştenire ar


veni numai nepoţi de frate sau soră.
Dacă rudele sunt de grad egal, împărţirea moştenirii se va face pe
tulpini, „cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de grad
cel mai apropiat cu defunctul”1, iar nu pe capete, în părţi egale, în
raport cu numărul descendenţilor care vin efectiv la moştenire. De
exemplu, dacă cei doi copii ai defunctului sunt decedaţi la data
deschiderii moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al doilea trei
copii, moştenirea se va împărţi între nepoţii defunctului nu în părţi
egale, ci în două părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă
jumătate fiind împărţită între ceilalţi trei nepoţi.
Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit), în sensul că de
ea vor beneficia nu numai descendenţii de gradul al doilea spre a
reprezenta pe descendenţii de gradul I, ci şi descendenţii de gradul al
III-lea spre a reprezenta pe descendenţii de gradul al II-lea, precum şi cei
de gradul al IV-lea pe cei de gradul al III-lea etc.
Ca excepţie, în cazul descendenţilor din fraţi sau surori, repre-
zentarea nu poate opera nemărginit, ci numai până la gradul al IV-lea
(întrucât moştenirea în linie colaterală este admisă numai până la
gradul al IV-lea).
Reprezentarea operează de drept (pentru ca împărţeala să se
facă pe tulpini), voinţa descendenţilor putând influenţa astfel regulile
reprezentării numai prin renunţare la moştenire, nu şi prin
acceptarea ei cu efecte parţiale sau sub condiţie (de exemplu,
împărţeala să se facă în alte cote decât cele stabilite de lege).
În consecinţă, regulile reprezentării succesorale nu pot fi
modificate prin voinţa defunctului2.
§ 4. Efectele reprezentării succesorale
Ca efect principal al reprezentării succesorale, descendentul -
reprezentant urcă „în drepturile ascendentului său” - reprezentat,

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 91.
2
În literatura de specialitate s-a susţinut că defunctul ar putea, „în limitele
cotităţii disponibile şi fără a aduce atingere rezervei, să înlăture reprezentarea legală
sau să o admită în alte cazuri decât cele prevăzute de lege”; a se vedea M. Eliescu,
op. cit., p. 96; Pentru o opinie contrară, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 97.
53
Moştenirea legală

culegând moştenirea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă „nu ar fi fost


nedemn faţă de defunct sau decedat” (art. 965 C. civ.).
Potrivit noului Cod civil, reprezentarea succesorală produce
efecte generale şi particulare.
A. Efectul general.
Conform art. 968 alin. 1 C. civ., „în cazurile în care operează
reprezentarea succesorală, moştenirea se împarte pe tulpină”. Astfel,
reprezentanţii, indiferent de numărul lor, vor lua partea din moşte-
nire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viaţă
la deschiderea moştenirii1. De exemplu, dacă defunctul a avut doi
copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi
copii, aceşti nepoţi ai defunctului vor moşteni nu în părţi egale, ci
primul va lua 1/2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare.
În consecinţă, în cazul reprezentării a două sau mai multor per-
soane decedate sau nedemne, la data deschiderii moştenirii, repre-
zentanţii lor vor împărţi moştenirea pe tulpini (şi nu pe „capete”).
Potrivit art. 968 alin. 2 C. civ., prin tulpină se înţelege:
- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care
culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire;
- înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al
doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
Dacă aceeaşi tulpină a „produs mai multe ramuri, în cadrul fie-
cărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită des-
cendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în
mod egal” (art. 968 alin. 3 C. civ.). De exemplu, dacă în cazul de mai
sus unul dintre nepoţi ar fi decedat şi el la data deschiderii moş-tenirii,
lăsând doi copii (strănepoţi ai defunctului), aceştia vor veni la
moştenire tot pe tulpini (subtulpini), adică ar primi partea cuvenită
ascendentului lor.
Menţionăm că, odată cu drepturile pe care le dobândesc prin
reprezentare, moştenitorii răspund şi de pasivul succesiunii (având, în
consecinţă, şi obligaţii în funcţie de vocaţia succesorală a fiecăruia).

1
Reprezentanţii nu pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligaţi să ia mai
puţin (cu excepţia dispoziţiilor testamentare contrare).
54
Moştenirea legală

B. Efectul particular al reprezentării succesorale.


Potrivit art. 969 alin. 1 C. civ., copiii nedemnului concepuţi
înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus
sunt obligaţi să raporteze, la moştenirea lăsată de nedemn, bunurile pe
care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la
moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după
deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul.
De precizat că raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea
nedemnului se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea aces-
tora a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a
trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării (art. 969 alin. 2 C. civ.).
Raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea nedemnului
este supus reglementărilor cuprinse în secţiunea dedicată „raportului
donaţiilor” (art. 1146-1154 C. civ.).
C. Particularităţi ale moştenirii imobilelor prin reprezentare în
condiţiile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, dacă
proprietarul terenului reconstituit nu mai este în viaţă, „de
prevederile legii beneficiază (…) moştenitorii acestora”.
Potrivit art. 13 alin. 1 din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea
Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi
funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlu-
rilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor,
„stabilirea dreptului de proprietate (…) pentru cooperatorii decedaţi
se face pe numele moştenitorilor”, iar art. 13 alin. 2 lit. a) şi b) pre-
vede că descendenţii copiilor fostului proprietar decedat, precum şi
cei din fraţi şi surori pot veni la moştenire în locul părinţilor lor
decedaţi anterior autorului succesiunii, deci prin reprezentare.
Din textul de lege menţionat rezultă că reprezentarea nu este
admisă în cazul în care reprezentantul a decedat „nu anterior, ci ulterior
fostului proprietar al terenului, însă decesul a avut loc înaintea
apariţiei Legii nr. 18/1991”1.

1
A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 38.
55
Moştenirea legală

Reprezentarea se admite însă nu numai în cazul predecesului


celui reprezentat, dar şi în cazul în care reprezentatul este comorient
sau decedat în acelaşi timp cu autorul succesiunii. Dacă însă moartea
copilului sau, după caz, a fratelui/surorii fostului proprietar a inter-
venit ulterior decesului autorului (nu „anterior”), acesta va moşteni,
deoarece a fost în viaţă la data deschiderii succesiunii (urmând ca,
apoi, cota moştenită să fie transmisă propriilor săi moştenitori)1.
Dispoziţii în materie sunt cuprinse şi în Legea nr. 10/2001 pri-
vind regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 2 din lege, de prevederile acesteia bene-
ficiază şi moştenitorii persoanelor îndreptăţite, reconstituirea drep-
tului de proprietate putându-se face, în condiţiile legii civile, atât în
nume propriu, cât şi prin reprezentare sau retransmitere.
Secţiunea a IV-a. Reguli aplicabile claselor de moştenitori
legali
Rudele defunctului cu vocaţie legală generală (în linie dreaptă la
infinit şi colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv) sunt organizate pe
patru clase de moştenitori legali distincte, nu numai prin apropierea
faţă de defunct, dar şi prin particularităţile lor.
§ 1. Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului)
Prin descendenţi se înţeleg „copiii defunctului şi urmaşii lor în
linie dreaptă la nesfârşit”, fără deosebire de sex şi indiferent dacă
sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite (art. 975 alin. 1
C. civ.).
Copiii defunctului şi urmaşii acestora din afara căsătoriei fac de
asemenea parte din clasa I de moştenitori legali, cu condiţia ca filiaţia să
fie stabilită potrivit legii2.
Din clasa I mai fac parte şi copiii adoptaţi. Prin adopţie, adop-
tatul şi descendenţii săi dobândesc aceleaşi drepturi pe care le are

1
Este cazul unei moşteniri prin retransmitere, soluţionată „în condiţiile legii
civile”; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 101-104.
2
A se vedea T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. II, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 100-104.
56
Moştenirea legală

copilul din căsătorie. După efectele produse, adopţia poate fi: cu


efecte depline sau cu efecte restrânse.
Precizăm că distincţia dintre adopţia cu efecte depline şi cea cu
efecte restrânse a avut suport legal numai până la adoptarea dispo-
ziţiilor O.U.G. nr. 25/1997 şi a Legii nr. 87/1998 (azi abrogate).
Potrivit art. 451 şi urm. C. civ., adopţia este asimilată în totali-
tate rudeniei fireşti şi deci, în actuala reglementare, adopţia nu mai
poate fi decât cu efecte depline. Adopţia cu efecte restrânse rămâne
însă în actualitate (cel puţin în materia dreptului de moştenire), întru-
cât actele juridice încheiate în regimul juridic anterior rămân valabile
(tempus regit actum)1.
În funcţie de felul adopţiei (cu efecte depline sau restrânse), vor
fi diferenţiate şi drepturile la moştenire.
a) Dacă moştenirea este lăsată de adoptator, adoptatul şi
descendenţii săi pot veni la moştenire, indiferent de felul adopţiei. Dacă
cel care lasă moştenirea nu este adoptatorul, ci o altă rudă a acestuia,
adoptatul va avea vocaţie succesorală la moştenirea respectivă numai
dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline (deoarece numai în
această situaţie adoptatul devine rudă atât cu adoptatorul său, cât şi cu
rudele acestuia din urmă - art. 451 C. civ.).
b) Dacă persoana care lasă moştenirea a fost o rudă firească a
adoptatului, acesta din urmă:
- nu poate veni la moştenire, dacă adopţia sa a fost încheiată
cu efecte depline (deoarece legăturile adoptatului cu rudele fireşti
încetează în acest caz);
- poate veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte restrânse,
întrucât adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu familia firească,
astfel că el şi descendenţii lui vor avea vocaţie succesorală faţă de
ascendenţii lor fireşti.
De menţionat că, în toate cazurile, adopţia este valabilă şi va
produce efecte juridice numai dacă a fost făcută în scopul şi cu
finalitatea prevăzută de lege2.

1
A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 349 şi urm.
2
Dacă adopţia s-a făcut cu scopul exclusiv de a crea adoptatului vocaţie
succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate; a se vedea
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2186/1984, în C.D. 1984, p. 171.
57
Moştenirea legală

A. Dreptul la moştenire al descendenţilor.


Potrivit art. 975 alin. 2 C. civ., „descendenţii defunctului înlătură
moştenitorii din celelalte clase”.
Dacă vin singuri la succesiune, descendenţii au dreptul la
întreaga moştenire. În acest caz, dacă sunt chemaţi doi sau mai mulţi
descendenţi de gradul I (copiii defunctului sau alţi descendenţi de
grade egale), fiecare va moşteni în mod egal, în funcţie de numărul
lor (pe capete).
Dacă descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele vin la
moştenire prin reprezentare, împărţeala se va face pe tulpini şi
subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se numai între ramurile din
aceeaşi tulpină (art. 975 alin. 4 C. civ.).
În cazul în care la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al de-
functului, descendenţii, indiferent de numărul lor, vor culege 3/4 din
moştenire, restul de 1/4 cuvenindu-se soţului supravieţuitor (art. 975
alin. 3 C. civ.).
B. Caracterele juridice ale drepturilor descendenţilor.
Din dispoziţiile Codului civil rezultă că drepturile succesorale ale
descendenţilor au următoarele caractere juridice:
- descendenţii pot veni la moştenire în nume propriu sau prin
reprezentare (art. 965 C. civ.);
- descendenţii sunt moştenitori rezervatari, adică ei benefi-
ciază, în puterea legii, de o parte din moştenire, denumită rezervă, cu
privire la care, sub sancţiunea reducţiunii, autorul nu poate dispune
prin liberalităţi inter vivos sau mortis causa (art. 1087 C. civ.);
- descendenţii sunt moştenitori sezinari; ei au „stăpânirea de
fapt asupra patrimoniului succesoral”, chiar înainte de eliberarea cer-
tificatului de moştenitor şi fără vreo formalitate; pe lângă stăpânirea
de fapt a patrimoniului succesoral, sezina conferă moştenitorilor
sesizari şi dreptul de a administra patrimoniul succesoral şi de a
exercita drepturile şi acţiunile defunctului (art. 1125-1126 C. civ.)1;

1
Potrivit art. 1127 C. civ., moştenitorii legali nesesizari dobândesc sezina
numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua
58
Moştenirea legală

- descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile, adică sunt


ţinuţi să readucă la masa succesorală bunurile pe care le-au primit cu
titlu de donaţie1 de la cel care lasă moştenirea (art. 1146 alin. 1
C. civ.).
§ 2. Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi)
Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi „nu
îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni” sau nu vor să vină
la moştenire, legea cheamă la succesiune rudele care fac parte din clasa
a II-a de moştenitori legali (art. 976 alin. 1 C. civ.).
Clasa a II-a de moştenitori legali este clasa mixtă, a ascendenţilor
privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (ei se numesc privilegiaţi deoa-
rece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali, denu-
miţi ordinari, care fac parte din clase de moştenitori subsecvente).
Clasa a II-a este mixtă, întrucât cuprinde două categorii de rude,
ceea ce determină ca studierea problemelor legate de ascendenţii
privilegiaţi să se facă separat de cele privind colateralii privilegiaţi.
A. Ascendenţii privilegiaţi.
Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi mama) din
căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
Drepturile succesorale ale părinţilor din căsătorie şi din afara
căsătoriei sunt prevăzute expres de art. 976 şi urm. C. civ.
a). Filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată. Potrivit art. 408
C. civ., filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii. Ea se poate
stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul pre-
zumţiei de paternitate.
Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recu-
noaştere sau prin hotărâre judecătorească (art. 408 alin. 3 C. civ.).
Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a con-

deschiderii moştenirii. Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii,


moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor.
1
Dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.
59
Moştenirea legală

vieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii


(art. 426 alin. 1 C. civ.).1
În doctrină s-a apreciat că, dacă stabilirea filiaţiei (prin
recunoaştere) din afara căsătoriei s-a făcut în scopul exclusiv (şi
dovedit) de a crea tatălui din afara căsătoriei vocaţie succesorală la
moştenirea copilului, recunoaşterea este lovită de nulitate2.
b). Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei. În
cazul adopţiei cu efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat pierd
orice vocaţie succesorală la moştenirea copilului adoptat, întrucât
raporturile de rudenie dintre ei încetează.
În cazul în care unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul
firesc al celuilalt soţ, legăturile de rudenie dintre copil şi părintele său
firesc (care este soţul adoptatorului cu efecte depline) se menţin şi, în
consecinţă, acesta din urmă păstrează vocaţia succesorală la moşte-
nirea copilului.
Dacă însă adopţia este cu efecte restrânse, vocaţia succesorală a
ambilor părinţi fireşti se menţine, indiferent dacă adoptatorul este sau
nu soţul unuia dintre părinţii fireşti.
c). Vocaţia succesorală a adoptatorului. În cazul adopţiei cu
efecte depline, situaţie în care adoptatul devine rudă cu adoptatorul
şi rudele acestuia, vocaţia succesorală a celui din urmă nu este pusă
la îndoială3.
În ceea ce priveşte adopţia cu efecte restrânse, s-ar putea pune
întrebarea: are adoptatorul vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de
adoptat (pe motiv că raporturile adoptatului cu familia firească nu
încetează, iar adopţia consimţită de adoptator se face exclusiv în
interesul celui adoptat, şi nu invers)?
Apreciem că adoptatorul are vocaţie succesorală la moştenirea
lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte restrânse, deoarece în

1
Prezumţia de paternitate este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că
este exclus ca el să îl fi conceput pe copil (art. 426 alin. 2 C. civ.).
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 109-110; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit.,
p. 75.
3
Dacă adopţia a fost făcută numai de unul dintre soţi, celălalt soţ nu va avea
calitatea de adoptator, indiferent de felul adopţiei.
60
Moştenirea legală

privinţa raporturilor de rudenie dintre adoptator şi adoptat nu există


deosebire între felurile adopţiei.
d). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al
ascendenţilor privilegiaţi. Din dispoziţiile Codului civil rezultă
următoarele caractere juridice:
- ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume
propriu, nu şi prin reprezentare;
- ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari;
- ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari.
e). Împărţeala moştenirii între ascendenţii privilegiaţi (şi între
aceştia şi colateralii privilegiaţi). Întinderea drepturilor succesorale
ale ascendenţilor privilegiaţi diferă după cum ascendenţii privilegiaţi
vin singuri la moştenire sau în concurs cu colateralii privilegiaţi.
Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi
ai defunctului (tatăl şi mama acestuia), moştenirea se împarte întot-
deauna în mod egal, în funcţie de numărul acestora (art. 980 C. civ.).
Precizăm că, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorul
vine la moştenire alături de părinţii fireşti (care sunt în viaţă la data
deschiderii moştenirii). Deci moştenirea se va împărţi în două, trei
sau patru părţi.
Potrivit art. 978 C. civ., dacă ascendenţii privilegiaţi vin la
moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, întinderea drepturilor
ascendenţilor se stabileşte astfel:
- când există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire,
restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi;
- când trăiesc ambii părinţi, vor culege 1/2 din moştenire (câte
1/4 fiecare), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi
(art. 978 lit. a C. civ.);
- când la moştenire vin părinţii fireşti alături de adoptator (în
cazul adopţiei cu efecte restrânse), ei împreună vor culege tot 1/2 din
moştenire, pe care o vor împărţi în mod egal, iar restul de 1/2 va fi
culeasă de colateralii privilegiaţi.
Dacă alături de clasa a II-a de moştenitori este chemat şi soţul
supravieţuitor al defunctului, cota ce i se cuvine acestuia este de 1/3
sau 1/2 (după caz).

61
Moştenirea legală

B. Colateralii privilegiaţi.
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi
descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv (nepoţi şi
strănepoţi de frate/soră).
Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din
căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătoriei
sau din adopţia cu efecte depline.
De precizat că, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul
şi descendenţii lui nu devin rudă cu rudele adoptatorului şi, prin
urmare, nici cu descendenţii săi. De exemplu, dacă soţii au doi copii şi
adoptă cu efecte restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu
devine frate cu copiii din filiaţia firească, astfel că, în cazul în care
unul dintre copiii fireşti moare, moştenirea va fi culeasă numai de
fratele său din filiaţia firească1.
Dacă adoptatul ar muri mai întâi, niciunul dintre copiii din filiaţia
firească a adoptatorilor nu va avea vocaţie în calitate de frate/soră la
moştenirea adoptatului.
a). Împărţeala moştenirii între colateralii privilegiaţi. În acest
caz, situaţia este diferită după cum rudele colaterale din clasa a II-a
vin la moştenire „singure” sau în concurs cu ascendenţii privilegiaţi.
Astfel:
- când vin singuri, colateralii privilegiaţi culeg întreaga moş-
tenire;
- dacă vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, colateralii pri-
vilegiaţi vor primi 3/4 din moştenire în concurs cu un singur părinte
sau 1/2 în concurs cu doi (sau mai mulţi) părinţi ai defunctului;
- când la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului,
cota-parte cuvenită acestuia va fi defalcată mai întâi.
Moştenirea ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte „în
mod egal” între fraţii şi surorile defunctului („pe capete” - art. 981
alin. 1 C. civ.).
Asemănător se împarte moştenirea şi între descendenţii din
fraţi şi surori, când vin la moştenire în nume propriu. Dacă însă des-
cendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare, chiar
1
A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 349 şi urm.
62
Moştenirea legală

dacă sunt de grad egal, împărţeala se face pe tulpini şi subtulpini


(art. 981 alin. 2 C. civ.).
b). Împărţeala pe linii. În cazul în care „colateralii privilegiaţi
sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau
partea din moştenire ce li se cuvine se împarte, în mod egal, între
linia maternă şi cea paternă” (art. 981 alin. 3 C. civ.).
Din dispoziţiile de mai sus, rezultă că în cazul în care fraţii şi
surorile defunctului nu sunt din aceiaşi părinţi (ci din părinţi diferiţi),
împărţeala moştenirii se face pe linii, cotele fraţilor şi surorilor fiind
diferite.
Împărţeala pe linii constituie o excepţie de la principiul potrivit
căruia, în cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în
părţi egale.
Precizăm că, atunci când fraţii şi surorile defunctului sunt din
părinţi diferiţi, ei se împart în trei categorii:
- fraţi buni (primari), adică fraţi cu defunctul şi după tată şi
după mamă, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara
căsătoriei1 sau din adopţia cu efecte depline făcută de ambii soţi;
- fraţi consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul numai
după tată, indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara
căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată;
- fraţi uterini, adică fraţi cu defunctul numai după mamă,
indiferent dacă provin din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau
din adopţia cu efecte depline (făcută numai de mamă).
Ca regulă, atunci când la moştenire vin fraţi sau surori ce fac
parte dintr-o singură categorie (sau din aceeaşi căsătorie), drepturile
lor succesorale vor fi egale.
Dacă la moştenirea defunctului vin fraţi din căsătorii diferite,
moştenirea se va împărţi pe linii şi, drept consecinţă, fraţii buni vor
lua o parte mai mare decât fraţii consangvini sau uterini (art. 981
alin. 4 C. civ.).

1
În cazul în care părinţii unui copil din afara căsătoriei se căsătoresc, iar din
căsătorie rezultă alţi doi copii, toţi trei copiii sunt fraţi buni, astfel că, dacă unul
moare, împărţeala moştenirii se va face în mod egal; a se vedea Fr. Deak, op. cit.,
p. 116-117.
63
Moştenirea legală

Potrivit art. 981 C. civ., împărţeala pe linii se face în felul


următor: moştenirea lăsată de fratele decedat se împarte în două
linii, linia paternă şi linia maternă. Fraţii buni vin la moştenire în
ambele linii, cei consangvini numai în linia paternă, iar cei uterini
numai în linia maternă1.
De precizat că art. 981 alin. 3 C. civ. vizează, atât ipoteza în
care colateralii privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi,
dar şi pe aceea când moştenirea se împarte numai între colaterali
privilegiaţi (şi aceştia sunt „pe linii colaterale diferite”).
Regula împărţelii pe linii se aplică şi în situaţia în care
descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare sau
prin valorificarea unui drept succesoral propriu2.
c). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al
colateralilor privilegiaţi. Din dispoziţiile Codului civil rezultă
următoarele caractere juridice:
- colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume
propriu; în schimb, descendenţii lor pot veni la moştenire şi prin
reprezentare;
- colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;
- colateralii privilegiaţi nu sunt sezinari;
- colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
§ 3. Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari)
În situaţia în care defunctul nu are moştenitori din primele
două clase sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii sau din
cauza exheredării) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea),
legea cheamă la moştenire ascendenţii ordinari, adică „rudele în linie
dreaptă ascendentă ale defunctului” de gradul doi, trei ş.a. (alţii decât
părinţii - art. 982 alin. 1 C. civ.).

1
De exemplu, A decedează şi lasă ca moştenitori un frate bun B, un frate
consangvin C şi un frate uterin D. Moştenirea lui A se va împărţi astfel: 1/2 pentru
linia paternă şi 1/2 pentru linia maternă. Întrucât B este frate bun, el moşteneşte în
ambele linii câte 1/4 în fiecare linie şi deci va culege 1/2 din moştenire; C şi D vor
moşteni fiecare în linia sa, paternă sau maternă, şi vor culege câte 1/4 din moştenire.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 118 şi practica: C.S.J., s. civ., dec. nr. 1031/1991, în
Dreptul nr. 1/1992, p. 107.
64
Moştenirea legală

Ascendenţii ordinari sunt bunicii, străbunicii etc. (fără limită în


grad).
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie sau, în cazul adopţiei cu
efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei. Dacă însă cel care
lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii ordinari
se vor recruta dintre rudele sale fireşti.
a). Împărţeala moştenirii între ascendenţii ordinari. Potrivit
art. 982 alin. 3 C. civ., bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moşte-
nire în ordinea gradelor de rudenie (în baza principiului proximităţii
gradului de rudenie), astfel că bunicii (rude de gradul al II-lea) înlă-
tură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul al III-lea) etc.
Între ascendenţii ordinari de grad egal chemaţi la moştenire se
aplică principiul egalităţii (art. 982 alin. 5 C. civ.).
Dacă, alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi
soţul supravieţuitor al defunctului cota ce i se cuvine acestuia este de
3/4 din moştenire (iar ascendenţilor ordinari le revine 1/4 din
moştenire - art. 972 alin. 1 lit. d C. civ.).
b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al
ascendenţilor ordinari. Din dispoziţiile Codului civil rezultă
următoarele caractere juridice:
- ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume
propriu (nu şi prin reprezentare);
- ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
- ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari (fiind rude în
linie directă).
§ 4. Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari)
Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii
sau surorile bunicilor defunctului (unchiul mare).
Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase sau cei
existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la
moştenire pe colateralii ordinari, adică „rudele colaterale ale defunc-
tului până la gradul al patrulea inclusiv” care nu sunt fraţi sau surori ori
descendenţi ai acestora (art. 983 alin. 1 C. civ.).

65
Moştenirea legală

Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau,


în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adop-
ţiei.
a). Împărţeala moştenirii între colateralii ordinari. Potrivit
art. 983 alin. 3 C. civ., colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în
ordinea gradelor de rudenie, astfel: unchii şi mătuşile (rude de gradul al
III-lea) înlătură de la moştenire pe verii primari şi fratele sau sora
bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea).
Între colateralii ordinari de grad egal chemaţi la moştenire se
aplică principiul egalităţii (art. 983 alin. 5 C. civ.). Astfel, dacă nu
există unchi sau mătuşi, verii primari şi unchiul mare împart
moştenirea în mod egal.
Dacă la moştenire, alături de colateralii ordinari, este chemat şi
soţul supravieţuitor al defunctului, cota ce i se cuvine acestuia este de
3/4 din moştenire (iar restul de 1/4 se împarte între colateralii ordinari,
potrivit celor două principii arătate mai sus).
b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al cola-
teralilor ordinari. Din dispoziţiile legale rezultă următoarele caractere
juridice:
- colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume
propriu (nu şi prin reprezentare);
- colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
- colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
- colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Secţiunea a V-a. Drepturile succesorale ale soţului supra-
vieţuitor
După adoptarea Codului civil de la 1864, reglementarea drep-
turilor succesorale ale soţului supravieţuitor a suferit importante
modificări dictate, în principal, de cele două conflagraţii mondiale.
Organizată exclusiv, pe principiul rudeniei, succesiunea în
concepţia Codului civil de la 1964 recunoştea drepturi minime soţului
supravieţuitor care dobândea moştenirea numai după ultimul cola-
teral de gradul al doisprezecelea (vezi art. 679 şi art. 681-684, azi

66
Moştenirea legală

abrogate). În această situaţie, soţul supravieţuitor putea culege averea


soţului defunct numai înaintea statului1.
Ulterior, prin adoptarea Legii din 28 iunie 1921 (legea asupra
impozitului progresiv pe succesiuni), soţul supravieţuitor venea, de
regulă, la moştenire, după ultima rudă colaterală de gradul al patru-
lea. În mod excepţional, văduva săracă avea dreptul la 1/3 din moş-
tenire în uzufruct, dacă venea în concurs cu un descendent; la o parte
de copil în uzufruct, dacă venea în concurs cu mai mulţi descendenţi;
la 1/4 din moştenire în plină proprietate, în toate cazurile celelalte2.
Recunoaşterea deplină a drepturilor succesorale ale soţului
supravieţuitor s-a făcut odată cu adoptarea Legii nr. 319/1944 (care a
abrogat dispoziţiile în materie, ale Codului civil 1864).
Deşi soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul, având în
vedere afecţiunea reciprocă dintre aceştia, legiuitorul de la 1944 a
adus o serie de îmbunătăţiri situaţiei succesorale acestuia,
recunoscându-i dreptul la moştenire în concurs cu oricare dintre
clasele de moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva succesorală, şi
anumite drepturi succesorale accesorii.
Pe fond, art. 970-974 C. civ. 2011 au preluat aproape integral
dispoziţiile Legii nr. 319/1944 (mult contestată).
Noul cod civil (art. 970-974) recunoaşte soţului supravieţuitor trei
categorii de drepturi:
- un drept de moştenire în concurs cu clasele de moştenitori
legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase;
- un drept de moştenire special cuprinzând „mobilierul şi
obiectele de uz casnic” precum şi,
- un drept temporar de abitaţie asupra locuinţei.
§ 1. Condiţiile speciale cerute soţului supravieţuitor pentru a
putea moşteni
Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor tre-
buie să îndeplinească condiţiile generale cerute de lege pentru a moş-
teni (capacitate succesorală, să nu fie nedemn etc.), dar şi o condiţie

1
A se vedea V. Stoica, op. cit., (2000), p. 33.
2
A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de
autor. Dreptul de moştenire, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 413.
67
Moştenirea legală

specială1, şi anume să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii


(art. 970 C. civ.).
A. Calitatea de soţ şi vocaţia sa la moştenire.
Condiţia specială este îndeplinită dacă soţul supravieţuitor a
avut această calitate numai la data deschiderii succesiunii, neavând
relevanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul
soţului supravieţuitor, dacă au avut copii sau nu ori dacă erau despăr-
ţiţi sau nu în fapt.
În schimb, concubinajul a două persoane de sex diferit, oricât de
durabil ar fi fost, nu conferă vocaţie succesorală legală concubinului
supravieţuitor2.
Deoarece calitatea de soţ dobândită prin căsătorie se poate
pierde ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca urmare a
desfiinţării căsătoriei prin nulitate sau anulare, se impun unele pre-
cizări.
a) În cazul în care căsătoria era desfăcută prin divorţ la data
deschiderii moştenirii, fostul soţ al decedatului nu mai are vocaţie
succesorală (întrucât a pierdut calitatea de soţ). Potrivit art. 382
alin. 1 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea
judecătorească a rămas definitivă.
În consecinţă, dacă decesul celui care lasă moştenirea a
intervenit după pronunţarea hotărârii judecătoreşti de divorţ, dar
înainte de a deveni irevocabilă, calitatea de soţ există şi, deci, soţul
supravieţuitor îl va putea moşteni pe soţul decedat3.
b) În cazul în care, anterior deschiderii moştenirii, prin hotărâre
judecătorească se constatase nulitatea ori se pronunţase anularea
căsătoriei, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune,
deoarece calitatea de soţ nu mai există.
În caz de nulitate (absolută sau relativă), căsătoria se desfiin-
ţează cu efect retroactiv, chiar dacă hotărârea judecătorească prin

1
În locul rudeniei cu defunctul; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 122.
2
A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 35-36.
3
În legătură cu situaţia terţului de bună-credinţă, a se vedea Fr. Deak, op. cit.,
p. 124-125; D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 80 şi urm.
68
Moştenirea legală

care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior
decesului unuia dintre soţi.
În mod excepţional, dacă soţul supravieţuitor a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, el
păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti devine
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă (art. 304 C. civ.,
care consacră instituţia căsătoriei putative).
Prin urmare, în această situaţie, nepierzând calitatea de soţ pe
care o avea la data deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor va veni la
moştenirea soţului decedat.
În schimb, dacă nu a fost de bună-credinţă, soţul supravieţuitor
nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu efect retroactiv. Evident,
dacă moartea unuia dintre soţi intervine după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, niciunul dintre soţi
(fie şi de bună-credinţă) nu va putea moşteni, întrucât nu are calita-
tea de soţ.
În literatura de specialitate s-a pus problema capacităţii
succesorale a soţului supravieţuitor în cazul în care aceştia (soţii) sunt
fie comorienţi, fie codecedaţi, întrebările fiind: soţii se vor moşteni
reciproc?; care îl va moşteni pe celălalt?
Răspunsul nu poate fi decât acela că, şi în această situaţie, se va
aplica regula consacrată în materie, potrivit căreia soţii nu vor avea
capacitate succesorală (deci nu se vor putea moşteni unul pe celălalt).
În consecinţă, ei vor lăsa două succesiuni distincte, ce vor fi culese de
moştenitorii lor legali ori testamentari.
B. Comunitatea de bunuri a soţilor şi soţului supravieţuitor.
Prima problemă care se pune la moartea unuia dintre soţi este
determinarea masei succesorale (adică a drepturilor şi obligaţiilor care
o compun).
În afara bunurilor proprii care au aparţinut soţului defunct, există
şi bunurile comune ale soţilor, deţinute în codevălmăşie (art. 339
C. civ.).
Întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri
încetează, trebuie să se determine partea cuvenită soţului defunct

69
Moştenirea legală

din această comunitate, care, împreună cu celelalte bunuri, vor forma


masa succesorală.
Împărţeala comunităţii se face potrivit dispoziţiilor Codului civil
prevăzute pentru desfacerea căsătoriei (bunurile comune se împart
între soţi potrivit învoielii acestora, iar dacă nu se înţeleg va hotărî
instanţa judecătorească).
§ 2. Drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu oricare
dintre clasele de moştenitori legali
a). Cota succesorală la care are dreptul soţul supravieţuitor.
Soţul supravieţuitor nu face parte din nicio clasă de moştenitori
legali, dar vine în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire. El nu
este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură rudele defunctului
(indiferent de clasa din care fac parte).
Soţul supravieţuitor are dreptul la o parte din moştenire a cărei
întindere variază în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine
în concurs:
- în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori
legali), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la
1/4 din moştenire;
- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul
lor, care vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi (clasa a
II-a), de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are
dreptul la 1/3 din moştenire;
- dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu
ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele
cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire;
- în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu
colateralii ordinari (clasa a IV-a), indiferent de numărul lor, în ambele
cazuri, soţul supravieţuitor are dreptul la 3/4 din moştenire.
În doctrină, s-a apreciat şi în sensul că partea ce se cuvine
soţului supravieţuitor duce la micşorarea părţilor ce se cuvin celorlalţi
moştenitori legali. Cu alte cuvinte, partea soţului supravieţuitor s-ar
imputa asupra părţilor moştenitorilor cu care acesta vine în concurs1.

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 128-129.
70
Moştenirea legală

În cazul în care nu există moştenitori legali ori aceştia există, dar


sunt nedemni sau renunţători, soţul supravieţuitor va culege întreaga
moştenire a soţului decedat.
b). Probleme speciale. În legătură cu drepturile soţului
supravieţuitor în concurs cu diferite clase de moştenitori legali se pun
două probleme speciale.
În primul rând, ipoteza existenţei a două sau mai multor
persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soţi
supravieţuitori (bigamie, poligamie).
În situaţia de mai sus, moştenirea lăsată de defunctul bigam
sau cota-parte din această moştenire, prevăzută de lege în favoarea
soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori
legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul
inocent din căsătoria nulă, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă
(art. 972 alin. 3 C. civ.).
În al doilea rând, ipoteza în care soţul supravieţuitor concu-
rează cu două clase (subclase) de moştenitori legali. Această proble-
mă se pune numai în caz de exheredare a unor moştenitori legali
rezervatari1.
De exemplu, dacă au fost exheredaţi părinţii defunctului, ei
culeg totuşi rezerva în calitate de moştenitori legali rezervatari.
Rezultă că, în această situaţie, dacă există moştenitori din subclasa
colateralilor privilegiaţi, soţul supravieţuitor va primi numai 1/3 din
moştenire (deşi ascendenţii privilegiaţi au fost exheredaţi şi, conform
regulilor generale, ar fi trebuit să primească 1/2).
În mod deosebit se pune problema dacă nu există colaterali
privilegiaţi şi, în lipsa lor şi a părinţilor exheredaţi din cotitatea dis-
ponibilă, soţul supravieţuitor concurează cu moştenitorii din clasa
a III-a sau a IV-a sau, în caz de exheredare a moştenitorilor din prima
clasă şi care culeg totuşi rezerva, soţul supravieţuitor concurează şi cu
moştenitorii din clasa următoare chemată la moştenire (de exemplu,
părinţii defunctului).

1
În caz de exheredare a moştenitorilor legali nerezervatari, problema nu se
pune, pentru că ei nu vin la succesiune (de exemplu, fraţii defunctului).
71
Moştenirea legală

În speţa de mai sus, doctrina majoritară şi practica judiciară au


apreciat că soluţia stabilirii cotei cuvenite soţului supravieţuitor în
raport cu moştenitorii din clasa cea mai apropiată cu care concurează
este preferabilă mediei aritmetice1.
Soluţia de mai sus a fost preluată şi de art. 972 alin. 2 C. civ.,
potrivit căruia: „cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori
legali aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi
venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele”.
c). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului
supravieţuitor. Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele carac-
tere juridice:
- soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu, nu şi
prin reprezentare;
- soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;
- soţul supravieţuitor este obligat, atunci când vine în concurs cu
descendenţii, să raporteze la masa succesorală donaţiile primite de la
soţul decedat;
- soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar, în consecinţă, el
trebuie să ceară punerea în posesie.
§ 3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra
mobilierului şi obiectelor de uz casnic
Pe lângă partea succesorală pe care o culege în concurs cu
diferitele clase de moştenitori legali, soţul supravieţuitor mai are
dreptul să primească din moştenire „mobilierul şi obiectele de uz cas-
nic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor” (art. 974 C. civ.).
De menţionat că soţul supravieţuitor beneficiază de acest
drept numai dacă vine în concurs cu alţi moştenitori decât
descendenţii defunctului.
Rezultă că, atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu
descendenţii defunctului, mobilierul şi obiectele de uz casnic vor intra în
masa succesorală. În acest caz, soţul supravieţuitor ar putea primi aceste

1
Pentru detalii, a se vedea Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale ale
ascendenţilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, în R.R.D. nr. 4/1989,
p. 33-35.
72
Moştenirea legală

bunuri, dar nu în temeiul dreptului său special prevăzut de art. 974


C. civ., ci numai, în cadrul cotei succesorale la care are dreptul.
a). Mobilierul şi obiectele de uz casnic - definire. Prin mobile şi
obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care
serveau la mobilarea locuinţei soţilor şi obiectele care, prin natura şi
afectaţiunea lor, sunt destinate să servească în cadrul gospodăriei
casnice şi sunt folosite în comun1, corespunzător nivelului obişnuit de
trai al soţilor.
Intră în această categorie de bunuri: mobilierul, televizorul,
obiectele de menaj, aragazul, frigiderul, aspiratorul etc.2 Pot face parte
din această categorie şi bunurile mobile necorporale (de exemplu,
creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acestor bunuri).
Nu intră în această categorie:
- bunurile care nu sunt folosite în gospodăria casnică
propriu-zisă: autoturismul, pianul, bunurile cu care se exercită
profesiunea unuia dintre soţi etc.;
- bunurile care, deşi potrivit naturii lor ar putea fi folosite în
gospodăria casnică, totuşi, nu li s-a dat această afectaţiune, fiind pro-
curate în alt scop (de exemplu, bunuri dobândite pentru a face o
investiţie)3;
- bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, precum animale de
muncă, unelte specifice gospodăriei ţărăneşti etc.4
1
A se vedea C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 1627/2002, în Jurisprudenţa în materie
civilă pe anul 2002, p. 72; Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 180/1992, în Practică
judiciară civilă pe anul 1992, p. 169.
2
Raţiunea dreptului special al soţului supravieţuitor asupra acestor categorii
de bunuri este aceea de a nu-l priva de bunurile pe care le-a folosit împreună cu
soţul decedat. În caz contrar, condiţiile de viaţă ale soţului supravieţuitor ar putea fi
modificate fără o justificare temeinică; a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 2219/1971, în R.R.D. nr. 8/1972, p. 160; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., (1983),
p. 417.
3
Evident că dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi
obiectelor gospodăriei casnice priveşte numai partea cuvenită soţului decedat în
urma împărţelii bunurilor comune, precum şi bunurile proprii ale defunctului din
această categorie. Restul bunurilor gospodăriei casnice se cuvin soţului
supravieţuitor în calitate de codevălmaş (şi nu în calitate de moştenitor).
4
Prin urmare, trebuie avută în vedere realizarea a două condiţii: natura
intrinsecă a bunurilor şi afectaţiunea lor concretă; a se vedea M. Eliescu, op. cit.,
p. 138.
73
Moştenirea legală

Bunurile proprii (din categoria bunurilor aparţinând gospo-


dăriei casnice) ale soţului decedat fac obiectul acestui drept special de
moştenire numai dacă au fost aduse în gospodăria comună şi au fost
folosite de soţi.
b). Condiţii speciale. Pentru ca soţul supravieţuitor să culeagă
aceste bunuri, trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:
- soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu
descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), deci trebuie să
vină la moştenire numai în concurs cu ascendenţii şi rudele colaterale
ale defunctului (moştenitori legali din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a);
- soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri
prin liberalităţi inter vivos (donaţii) sau mortis causa (legate făcute
prin testament); astfel, este posibil ca defunctul să fi dispus de partea sa
din aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terţe
persoane ori în favoarea tuturor moştenitorilor săi; în aceste situaţii,
bunurile în cauză nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul
supravieţuitor în virtutea dreptului său special.
De menţionat că actele liberale ale defunctului sunt valabile,
soţul supravieţuitor nefiind rezervatar în privinţa acestor bunuri (el
fiind rezervatar numai în privinţa dreptului de moştenire ordinar).
În consecinţă, dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată
partea sa din mobile şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice, soţul
supravieţuitor va fi lipsit de această categorie de bunuri1.
În cazul căsătoriei putative (din cauză de bigamie), stabilirea
drepturilor soţilor supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice se face în funcţie de afectaţiunea
lor concretă în gospodăria casnică.
Astfel, soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul
va culege bunurile pe care le-a folosit în cadrul gospodăriei comune
cu defunctul, iar soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria
nulă (dar putativă) va culege şi el pe cele din gospodăria comună cu
defunctul.
1
În aceeaşi susţinere s-a arătat că dreptul soţului supravieţuitor nu se pierde
dacă el a dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice, deoarece
moştenitorii cu care vine în concurs oricum nu au niciun drept asupra acestor bunuri; a
se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1349/1983, în C.D. 1983, p. 92-93.
74
Moştenirea legală

c). Natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor. În


acest domeniu au fost reţinute două teorii.
În doctrină şi practica judecătorească s-a apreciat, multă vreme,
că soţul supravieţuitor culege mobilierul şi obiectele de uz casnic în
virtutea unui legat prezumat.
În sensul de mai sus, se considera că legea prezumă dorinţa
defunctului de a lăsa soţului supravieţuitor aceste bunuri, peste partea
sa succesorală, cu menirea de a-i asigura aceleaşi condiţii de viaţă ca în
timpul convieţuirii1.
În consecinţă, soţul supravieţuitor care vine în concurs cu
moştenitori nerezervatari (ascendenţii ordinari şi colateralii
defunctului) are dreptul la toate bunurile ce fac obiectul dreptului
special, chiar dacă el ar alcătui întreaga moştenire2.
Într-o altă concepţie, însuşită în special de practica judecă-
torească, s-a avut în vedere că „în sistemul nostru succesoral este
reglementată numai succesiunea legală şi cea testamentară, nu şi o a
treia formă de devoluţiune succesorală, aceea a legatului prezumat”.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că dreptul special al soţului
supravieţuitor este tot un drept de moştenire legală, dar afectat
scopului prevăzut de lege (având o destinaţie specială)3.
Pe cale de consecinţă, mobilierul şi obiectele de uz casnic se
cuvin soţului supravieţuitor peste cota sa succesorală. Astfel, în
concepţia dreptului special de moştenire legală, soţul supravieţuitor
culege aceste bunuri în totalitate, chiar dacă ar fi singurele lăsate de
soţul decedat.
Comparând cele două opinii privind natura juridică a dreptului
special al soţului supravieţuitor, constatăm că opinia promovată de

1
Fiind un legat prevăzut de lege, „este supus regimului liberalităţilor
testamentare”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 140.
2
În concepţia legatului prezumat, soţul supravieţuitor (venind în concurs cu
rudele defunctului) răspunde de pasivul succesoral numai în raport cu partea sa din
moştenire la care este chemat în baza art. 1, fără a se adăuga la aceasta şi bunurile
culese în temeiul dreptului său special, în privinţa cărora este un legatar cu titlu
particular (şi deci nu răspunde de pasiv); a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 141-142.
3
A se vedea practica: T.S., s. civ., dec. nr. 12/1968, în C.D. 1968, p. 30.
75
Moştenirea legală

practica judecătorească corespunde mai bine nevoilor practice şi este


mai riguros argumentată1.
Precizăm că, prin dispoziţiile art. 974, noul Cod civil a consfinţit
susţinerea practicii judecătoreşti, în sensul că dreptul special al
soţului supravieţuitor este reglementat ca un drept de moştenire
legală, asupra mobilierului şi a obiectelor de uz casnic (care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor).
§ 4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
În timpul convieţuirii, soţul care locuieşte în locuinţa proprie-
tate exclusivă a celuilalt se bucură de un drept de folosinţă asupra
acesteia.
După moartea unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor „care nu
este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespun-
zătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei
în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă
face parte din bunurile moştenirii” (art. 973 alin. 1 C. civ.).
Dreptul de abitaţie este un drept real care are ca obiect o casă de
locuit şi care permite titularului său să posede şi să folosească
locuinţa respectivă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii
nevoilor de locuit2.
De menţionat că dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
operează indiferent de moştenitorii cu care acesta vine în concurs la
moştenire.
a). Condiţiile dreptului de abitaţie. Soţul supravieţuitor are
drept de abitaţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

1
Per a contrario, admiţând teoria legatului prezumat, ar trebui să admitem
că soţul supravieţuitor ar putea fi considerat moştenitor legal cu privire la unele
bunuri şi moştenitor testamentar cu privire la altele, ceea ce ar fi împotriva intere-
selor acestuia (ştiind că legiuitorul priveşte mai favorabil dobândirea prin moştenirea
legală decât prin cea testamentară); a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 146; D. Chirică,
op. cit., p. 101.
2
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea
Bucureşti, 1988, p. 244.
76
Moştenirea legală

- să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa


(apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie1;
- să nu aibă altă locuinţă proprie;
- să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei;
astfel, în cazul în care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al
defunctului, în calitate de proprietar nu poate avea, în plus, şi un
dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate (neminem res sua
servit);
- locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să
facă parte din masa succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat
exclusiv sau în proprietate comună cu alte persoane2.
Dacă soţul supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu
alte persoane (este comoştenitor), dreptul de abitaţie îi va permite să o
folosească potrivit necesităţilor, şi nu în raport cu cota-parte dobândită
din moştenire.
De precizat însă că, oricare dintre moştenitori poate cere: fie
restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în
întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei,
dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă
corespunzătoare (art. 973 alin. 3 C. civ.).
b). Caractere juridice. Dreptul de abitaţie al soţului
supravieţuitor are următoarele caractere:
- este un drept real (ce are ca obiect casa de locuit);
- este un drept temporar care durează până la ieşirea din
indiviziune (dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii) sau până la
recăsătorirea soţului supravieţuitor;
- este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, neputând
fi cedat sau grevat în favoarea altei persoane3;
1
De regulă, condiţia este îndeplinită când soţul supravieţuitor a avut
domiciliul în locuinţa respectivă. Precizăm că nu este necesar ca în momentul
deschiderii moştenirii soţul supravieţuitor să fi convieţuit cu defunctul în locuinţa
respectivă; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 142.
2
Locuinţa poate fi şi proprietate comună (în devălmăşie) a soţilor, situaţie în
care soţul supravieţuitor poate avea, de asemenea, un drept de abitaţie, care însă
vizează numai partea din proprietate care a aparţinut defunctului.
3
Soţul supravieţuitor nu poate nici închiria partea sa din locuinţă care îi
excede (chiar fără opoziţia moştenitorilor); a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 151-152.
77
Moştenirea legală

- este un drept cu titlu gratuit, în sensul că, pe timpul cât se


bucură de acest drept, soţul supravieţuitor nu este obligat să
plătească chirie moştenitorului care este proprietarul locuinţei.
c). Încetarea dreptului de abitaţie. Dreptul de abitaţie al soţu-
lui supravieţuitor „se stinge prin partaj” sau „chiar înainte de împli-
nirea termenului de un an, în caz de recăsătorire” a acestuia (art. 973
alin. 4 C. civ.).
Dacă soţul supravieţuitor va continua să folosească locuinţa şi
după încetarea dreptului de abitaţie (dacă locuinţa nu a căzut în lotul
său prin împărţeală sau dacă nu s-a făcut împărţeala, dar s-a recă-
sătorit), acesta va fi obligat la plata chiriei dacă foloseşte mai mult
decât cota sa parte din dreptul de proprietate asupra locuinţei.
În cazul în care soţul supravieţuitor nu a obţinut o parte din
locuinţă după împărţeală (aceasta fiind dobândită exclusiv de comoş-
tenitori), el va putea fi evacuat în condiţiile contractului de închiriere
a locuinţei.
Potrivit art. 973 alin. 5 C. civ., toate litigiile cu privire la dreptul
de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează de
către instanţa competentă să judece partajul moştenirii (care va
hotărî de urgenţă, în camera de consiliu).
Secţiunea a VI-a. Moştenirea vacantă
§ 1. Noţiunea de moştenire vacantă
Potrivit art. 1135 alin. 1 C. civ., „Dacă nu sunt moştenitori legali
sau testamentari, moştenirea este vacantă”.
Datorită textului de lege mult controversat, în literatura juri-
dică s-au dat alte formulări, conform cărora, „în lipsă de rude în grad
succesibil şi soţ supravieţuitor şi întrucât nu există legatari, bunurile
moştenirii trec în proprietatea statului” (ficus post omnes) sau, „ne-
fiind moştenitori legali sau universali, moştenirea este vacantă”1.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 145 şi 147.
78
Moştenirea legală

Formularea de mai sus nu a fost considerată, de principiu, „pe


deplin satisfăcătoare”, întrucât nu a reuşit să acopere toate ipotezele în
care se naşte dreptul statului asupra moştenirii1.
Într-o ultimă interpretare mai cuprinzătoare, s-a apreciat că
patrimoniul succesoral trece în domeniul privat al comunei, oraşului
sau municipiului - în total sau în parte - în cazurile în care fie nu
există moştenitori (legali sau testamentari), fie - chiar dacă aceştia
există - vocaţia lor succesorală concretă nu se extinde asupra întregii
mase succesorale”.
De precizat că moştenirile vacante aflate pe teritoriul României
„revin comunei, oraşului sau municipiului”, iar cele aflate în străină-
tate „se cuvin statului român” (art. 553 alin. 3, art. 1138, art. 2636
alin. 2 C. civ.).
Elementul de noutate al ultimei formulări, preluat şi de art. 1135 din
noul Cod civil, îl constituie faptul că lipsa de moştenitori poate fi nu numai
o lipsă totală, dar şi una parţială2.
Astfel, dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii, şi nu
există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect
al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă
neatribuită este vacantă (art. 1135 alin. 2 C. civ.).
În concluzie, după data deschiderii lor, moştenirile vacante:
- deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului
român;
- deschise după intrarea în vigoare a noului Cod civil vor fi
culese de comuna, oraşul sau municipiul în a cărei rază teritorială se
aflau bunurile la data deschiderii moştenirii sau de statul român dacă se
aflau în străinătate (art. 553 alin. 3 C. civ.).

1
Alţi autori, fără a formula o regulă de principiu, enumeră cazurile în care
succesiunea poate fi considerată vacantă; a se vedea J. Manoliu, Şt. Răuschi, Drept
civil. Succesiuni, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1983, p. 122-123.
2
Prin „lipsă” trebuie să înţelegem nu numai absenţa fizică a moştenitorilor, ci şi
absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori de
înlăturarea lor ca urmare a exheredării, nedemnităţii sau revocării pe cale
judecătorească a legatului; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 155.
79
Moştenirea legală

§ 2. Natura juridică
În literatura de specialitate, problema naturii juridice a drep-
tului comunei, oraşului sau municipiului, de a dobândi moştenirea
vacantă rămâne controversată, inclusiv după adoptarea noului Cod
civil.
A. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului.
Două opinii sunt cele mai disputate.
a) Într-o opinie, cunoscută ca teoria desherenţei, statul, prin
instituţiile sale, culege bunurile moştenirii vacante (ut singuli) în
temeiul dreptului de suveranitate (iure imperii), după cum culege orice
bun fără stăpân aflat pe teritoriul său.
În favoarea tezei suveranităţii s-au adus următoarele argu-
mente:
- art. 1138 C. civ. prevede că moştenirile vacante revin comunei,
oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui „rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat”
(s.n.);
- art. 553 alin. 2 asimilează moştenirilor vacante şi imobilele cu
privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate;
- lipsa dreptului de opţiune succesorală a dobânditorilor;
- dispoziţiile noului Cod civil, de reglementare a moştenirii
vacante, nu sunt cuprinse în secţiunea privind moştenirea legală.
b) Într-o altă opinie, cunoscută ca teoria dreptului de
moştenire, statul dobândeşte moştenirea vacantă (ca universalitate) în
baza unui drept de moştenire legală (iure hereditatis).
Argumentele în sprijinul acestei teorii îşi au izvorul mai ales în
teorie1 şi mai puţin, în dispoziţiile noului Cod civil.
Din dispoziţiile art. 1138 şi urm C. civ., rezultă că obiectul
transmisiunii este întotdeauna „moştenirea”, şi nu un patrimoniu
rămas fără stăpân (abandonat).

1
A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de
creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967,
p. 452; D. Chirică, op. cit. (2003), p. 69; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 100.
80
Moştenirea legală

Deşi, potrivit art. 1137 alin. 2 C. civ., nu eliberează certificat de


vacanţă succesorală, ci numai „constată că moştenirea este vacantă”,
procedura îndeplinită de notar este asemănătoare.
De subliniat că obiectul transmisiunii este un patrimoniu (specific
transmisiunilor succesorale), fapt pentru care, comuna, oraşul sau
municipiul suportă pasivul moştenirii vacante „numai în limita valorii
bunurilor din patrimoniul succesoral” (asemenea moştenitorilor legali -
art. 1139 alin. 2 C. civ.).
Mai precizăm că, anterior adoptării noului Cod civil, soluţia
potrivit căreia statul dobândeşte succesiunea vacantă în calitate de
moştenitor a fost susţinută fără rezerve de practica judecătorească.
Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat în mod expres în sensul că, „în
cazul succesiunii vacante, statul are calitatea de moştenitor”1.
Deoarece dobândirea moştenirii vacante nu se face cu titlu
particular (caracteristic bunurilor abandonate sau părăsite), „ci cu
caracter universal, bunurile fiind privite ca elemente ale unui
patrimoniu cuprinzând nu numai activul, dar şi pasivul”2, apreciem
că municipiul, oraşul sau comuna dobândeşte patrimoniul succesoral în
calitate de moştenitor legal (special).
B. Importanţa determinării naturii juridice. Conflictul de legi.
Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra
moştenirii vacante prezintă importanţă teoretică, dar şi un deosebit
interes practic dacă, în cadrul devoluţiunii succesorale, intervine un
element de extraneitate.
Astfel, dacă un cetăţean român decedează fără a avea moşte-
nitori şi lasă moştenirea în străinătate sau un cetăţean străin (cu
reşedinţa în România) decedează fără moştenitori şi lasă moştenirea
pe teritoriul ţării noastre, moştenirea vacantă va fi culeasă:

1
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1255/1982, în R.R.D. nr. 8/1983, p. 59-60;
Notariatul de stat al sectorului IV Bucureşti, certificatul de moştenitor nr. 217/1972, în
R.R.D. nr. 3/1973, p. 126.
2
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1351/1972, în C.D. 1972, p. 180-182, citată şi
susţinută de Fr. Deak, Dreptul statului asupra moştenirii vacante, în R.R.D. nr. 3/1983,
p. 5.
81
Moştenirea legală

- de statul al cărui cetăţean a fost defunctul, dacă se acceptă


teoria statului moştenitor, sau
- de statul pe teritoriul căruia se află bunurile, dacă se adoptă
teoria desherenţei.
În doctrină s-a apreciat că este preferabilă teza statului moşte-
nitor, deoarece interesul pozitiv al statului de a putea moşteni bunu-
rile vacante lăsate de cetăţenii săi în străinătate este mai mare decât
cel negativ, pentru ca alt stat să nu poată moşteni bunurile „aflătoare
pe teritoriul ţării noastre lăsate de cetăţenii străini decedaţi fără moş-
tenitori”1.
Precizăm că din dispoziţiile noului Cod civil nu rezultă expres
care dintre cele două concepţii, de mai sus, a fost adoptată.
Potrivit dispoziţiilor art. 2636 alin. 2 C. civ., atunci când „succe-
siunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe terito-riul
naţional sunt preluate de statul român în temeiul dispoziţiilor legii
române” (s.n.).
În ceea ce priveşte moştenirile vacante aflate în străinătate,
potrivit art. 553 alin. 3 C. civ., ele „se cuvin statului român”2.
În cazul conflictului de legi, moştenirea este supusă legii sta-
tului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa
obişnuită (art. 2633 C. civ.)3.
O persoană poate să aleagă însă, ca lege aplicabilă moştenirii
în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are (art. 2634 alin. 1
C. civ.).
Declaraţia de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească,
în ceea ce priveşte forma, condiţiile unei dispoziţii pentru cauză de
moarte.
Potrivit art. 2636 alin. 1 C. civ., legea aplicabilă moştenirii sta-
bileşte îndeosebi: momentul şi locul deschiderii moştenirii; per-

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 161.
2
Aceeaşi situaţie juridică au şi „imobilele cu privire la care s-a renunţat la
dreptul de proprietate”, aflate în străinătate.
3
De reţinut că legiuitorul din 2011 face trimitere la „reşedinţa obişnuită”,
sintagmă care nu se regăseşte nici în termenul de „domiciliu” şi nici în cel de
„reşedinţă”, prevăzute de art. 86-88 C. civ.
82
Moştenirea legală

soanele cu vocaţie de a moşteni; calităţile cerute pentru a moşteni;


exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; condiţiile
şi efectele opţiunii succesorale; întinderea obligaţiei moştenitorilor de
a suporta pasivul; condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi
revocarea unei dispoziţii testamentare, precum şi incapacităţile spe-
ciale de a dispune sau de a primi prin testament; partajul succesoral.
§ 3. Procedura atribuirii moştenirii vacante
Potrivit art. 1136 alin. 1 C. civ., atât timp cât moştenirea nu a
fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul public
competent poate să numească un curator special al moştenirii,
pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual, având drep-
turile şi îndatoririle necesare pentru administrarea şi conservarea
bunurilor1.
Atunci când există indicii că moştenirea urmează a fi declarată
vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi organul care
reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul (art. 1136 alin. 3
C. civ.).
Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu
s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane
interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la
locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din
patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe
cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel
mult două luni de la publicare (art. 1137 alin. 1 C. civ.).
Când niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în
publicaţie, „notarul va constata că moştenirea este vacantă” (art.
1137 alin. 2 C. civ.).2

1
Astfel, acţiunile împotriva moştenirii se vor îndrepta împotriva unui curator
special, numit de notarul public competent, la cererea reclamantului (art. 1136
alin. 2 C. civ.).
2
De menţionat că, potrivit legii, notarul doar „constată” şi nu precizează care
este actul juridic de constatare a vacanţei succesorale (Codul civil ferindu-se să facă
trimitere la un eventual „certificat de vacanţă succesorală”).
83
Moştenirea legală

Actul de constatare a vacanţei succesorale (ori hotărârea jude-


cătorească, dacă este cazul) nu are efect constitutiv, ci numai decla-
rativ, dobândirea operând retroactiv de la data morţii celui care lasă
moştenirea (în dreptul nostru neexistând o dispoziţie specială con-
trară), deci moştenirea se dobândeşte de la deschiderea ei, potrivit
regulilor generale (art. 1139 alin. 1 C. civ.). După eliberarea actului de
vacanţă a moştenirii, notarul nu mai poate elibera un alt act sau un
certificat de moştenitor.
Dacă, după ce s-a constatat vacanţa moştenirii, există
moştenitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva
comunei, oraşului sau, după caz, municipiului (art. 1140 C. civ.).
Dacă statul a fost gratificat prin testament (moştenirea nefiind
vacantă), urmează să îi fie eliberat certificat de moştenitor.
Moştenirile vacante (aflate pe teritoriul naţional) revin comu-nei,
oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat
(art. 1138 C. civ.)1.
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de
fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la
moştenire ori dacă niciun moştenitor nu este cunoscut.
Răspunderea comunei (oraşului sau municipiului) pentru pasi-
vul moştenirii se face numai în limita activului. Comuna dobândeşte
moştenirea vacantă ca pe o universalitate, cuprinzând elemente
active şi pasive. În toate cazurile însă, ea suportă pasivul moştenirii
vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral
(art. 1139 alin. 2 C. civ.).
Precizăm că noul Cod civil a adoptat soluţia, larg îmbrăţişată
anterior, atât în teorie, cât şi de practica judecătorească, fiind justi-

1
Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula
transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă (art. 1138
teza a II-a C. civ.).
84
Moştenirea legală

ficată prin aceea că ar fi inadmisibil ca societatea să suporte pasivul


din patrimoniul unei persoane fizice1.
Precizăm că statul nu are un drept de opţiune succesorală
asupra moştenirii vacante2. Astfel, comuna (oraşul sau municipiul) nu
ar putea renunţa la moştenirea vacantă, întrucât, în baza art. 1138
C. civ., bunurile succesorale le-ar reveni tot lor.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 148; C. Stătescu, op. cit., p. 152; T.S.,
col. civ., dec. nr. 1260/1965, în J.N. nr. 3/1966, p. 158; T.S., s. civ., dec.
nr. 1351/1972, în C.D. 1972, p. 182.
2
De precizat însă că ,,statul are drept de opţiune cu privire la legatele lăsate
prin testament de de cuius; pentru amănunte, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 146;
Fr. Deak, op. cit., p. 164; Trib. jud. Bistriţa, sent. civ. nr. 369/1982, cu notă de
E. Lipscanu, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 54.
85
Capitolul III. Moştenirea testamentară
Secţiunea I. Testamentul
§ 1. Definire, caractere, cuprins
A. Noţiunea testamentului.
Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral se transmi-
te prin moştenire legală, dacă defunctul „nu a dispus altfel prin tes-
tament”.
Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit
testament să dispună pentru cauză de moarte.
Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este neli-
mitat, legea stabilind anumite limite în care persoana care face testa-
mentul (testatorul) poate să dispună de averea sa pentru cauză de
moarte. În interiorul acestor limite există însă libertate testamen-
tară1.
Potrivit art. 1034 C. civ., „Testamentul este actul unilateral,
personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune,
în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi
în viaţă”.
La definiţia dată de Codul civil 2011 adăugăm că dispoziţia
testatorului priveşte, în primul rând, patrimoniul lăsat la încetarea din
viaţă (drepturi şi obligaţii), dar şi manifestări de voinţă (accesorii).
Noţiunea de testament a fost cunoscută şi în dreptul roman2.
Definiţia pe care dreptul roman o dădea testamentului era însă mai
largă. Ea nu se mulţumea să cuprindă numai dispoziţiile referitoare la
bunuri, ci avea ca obiect dispoziţii de ultimă voinţă de orice fel (chiar
dacă nu aveau caracter patrimonial).
Testamentul este reglementat în Codul civil, Cartea a IV-a „Des-
pre moştenire şi liberalităţi”, Titlul III „Liberalităţile”, Capitolul III
„Testamentul”, art. 1034-1085.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 196; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 334-335.
2
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III,
p. 398.
Moştenirea testamentară

În situaţia conflictului de legi, precizăm că în materia validităţii


testamentului este aplicabilă legea în vigoare la momentul încheierii
actului juridic mortis causa, chiar dacă decesul a intervenit după data de
1 octombrie 2011 (art. 6 alin. 3 C. civ.)1.
B. Caracterele testamentului.
Testamentul este un act juridic special. Potrivit dispoziţiilor
art. 1034 C. civ., testamentul are următoarele caractere juridice:
- este un act juridic; în consecinţă, trebuie să îndeplinească
condiţiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil.
Fiind în acelaşi timp şi o liberalitate, testamentul trebuie să în-
deplinească şi condiţiile prevăzute de lege pentru liberalităţi (art. 984
alin. 2 C. civ.).
- este un act juridic unilateral, deci exprimă voinţa unei singure
persoane (a testatorului) şi produce, de regulă, efectele juridice
urmărite de aceasta.
Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind însă de
acceptarea sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari.
- este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte
juridice care pot fi încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea
ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat
decât personal.
Rezultă că, dacă o persoană nu are dreptul să facă un testa-
ment, nicio altă persoană nu va putea încheia acest act juridic în locul
său.
- este un act juridic solemn, astfel că voinţa testatorului
trebuie să fie manifestată în formele anume prevăzute de lege (sub
sancţiunea nulităţii absolute)2.
Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie realizat în formă
autentică (poate fi şi olograf).

1
Menţionăm însă că efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de
legea în vigoare la momentul deschiderii succesiunii (art. 91 din Legea nr. 71/2011).
2
În vechiul drept românesc, testamentul era, de asemenea, considerat act
juridic solemn, numit diată, zapis sau izvod; a se vedea V. Stoica, op. cit., (2003),
p. 12.
87
Moştenirea testamentară

- este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa).


Deşi este valabil încheiat încă din momentul redactării sale, el va
produce efecte juridice numai după moartea testatorului.
- este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă, testa-
torul poate reveni asupra manifestării sale de voinţă mortis causa,
modificând sau anulând dispoziţiile unui testament anterior încheiat.
Revocabilitatea este de esenţa testamentului, în sensul că
testatorul nu poate renunţa la acest drept, orice clauză de renunţare la
dreptul de revocare fiind nulă.
Dreptul testatorului de a revoca liberalitatea sa mortis causa
este discreţionar şi nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă libertatea
absolută de a reveni oricând şi oricât doreşte asupra testamentului1.
Ca o caracteristică generală, testamentul este un act juridic
excepţional (o formă juridică), ce se deosebeşte de toate celelalte
acte juridice civile2.
C. Cuprinsul testamentului.
Potrivit art. 1035 C. civ., cuprinsul principal al testamentului îl
constituie actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe
care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele3.
Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o
fracţiune din acesta sau bunuri individualizate.
Testamentul poate cuprinde însă şi alte dispoziţii de ultimă
voinţă:
- sarcini impuse legatarului, respectiv obligaţii prevăzute în
sarcina legatarului ce micşorează emolumentul liberalităţii testamen-
tare;

1
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 108.
2
În concepţia Codului civil de la 1864, legatarul (chiar universal) nu este con-
siderat moştenitor veritabil (nefiind presupus de lege continuatorul persoanei
defunctului), ci este un simplu dobânditor de bunuri.
3
În dreptul roman, testamentul trebuia să cuprindă o instituire de moşte-
nitor, făcută la începutul testamentului. Moştenitorul instituit nu putea fi chemat
decât la întreaga moştenire, moştenirea testamentară neputând coexista cu cea
legală.
88
Moştenirea testamentară

- exheredări (dezmoşteniri), adică înlăturarea de la moştenire.


Legea limitează posibilitatea exheredării, în sensul că moştenitorii
rezervatari nu pot fi înlăturaţi cu desăvârşire de la moştenire;
- desemnarea unor executori testamentari, adică a unor
persoane care să vegheze la executarea dispoziţiilor testamentare;
- revocarea dispoziţiilor unui testament anterior;
- un partaj de ascendent;
- recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei;
- dispoziţii cu privire la funeralii şi înmormântare.
Lista dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului nu se încheie
aici, întrucât mai pot fi incluse şi altele (de exemplu, retractarea
revocării dispoziţiilor unui testament anterior)1.
După analiza cuprinsului acestui act juridic, se pune întrebarea
dacă definiţia dată testamentului de art. 1034 C. civ. este acope-
ritoare.
În doctrina anterioară adoptării noului Cod civil2, s-a reţinut că
definiţia dată testamentului, de Codul civil 1864, este de fapt o de-
finiţie a legatului (cel mai important element cuprins în testament), şi
nu una propriu-zisă a testamentului (deoarece viza exclusiv transmi-
terea patrimoniului, nu şi celelalte dispoziţii de natură nepatri-
monială, precum sunt recunoaşterea unui copil sau desemnarea unui
executor testamentar etc.).
Receptiv la critica de mai sus, noul Cod civil a definit
testamentul în general (uitând în schimb că transmisiunea
patrimoniului succesoral este totuşi, principală).
Sub aspectul naturii juridice, în doctrină s-a apreciat că testa-
mentul este mai mult decât un simplu act juridic, şi anume o formă
juridică ce poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic
deosebit3.

1
Codul civil francez prevede expres şi alte dispoziţii testamentare, de exemplu,
desemnarea unui tutore (art. 397); a se vedea, J. Maury, Succesions et libéralités, Litec,
Paris, 2002, p. 177.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 199-205.
3
În doctrină, aprecierea este cunoscută ca „testament-formă juridică” (a se
vedea Fr. Deak, op. cit., p. 173) ori ca „un tipar, o formă cuprinzând o multitudine de
acte juridice” (a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 117).
89
Moştenirea testamentară

Evident că interpretarea „testamentul - formă juridică” (de ne-


înţeles în raporturile juridice inter vivos) a fost posibilă numai pentru
că ne aflăm în materia specială, a actelor juridice mortis causa.
Concluzia de mai sus este importantă şi produce efecte pe
măsură. De exemplu, se admite că nulitatea unei dispoziţii testamen-
tare nu atrage după sine şi nulitatea altor dispoziţii testamentare.
Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
forma testamentului, acesta va fi nul absolut, însă unele acte juridice
cu regim juridic separat pot rămâne valabile (de exemplu, recu-
noaşterea unui copil)1.
§ 2. Condiţiile validităţii testamentului
A. Condiţii de fond.
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul tre-
buie să îndeplinească condiţiile generale de fond şi de formă, cerute
de lege.
Condiţiile de fond specifice testamentului sunt: capacitatea de a
dispune şi a primi prin testament, voinţa liberă şi neviciată a
testatorului şi cauza valabilă a actului juridic.
Capacitatea de a dispune prin testament şi de a primi legate
constituie regula în materie. Fac excepţie de la această regulă
persoanele pe care legea le consideră incapabile2.
a). Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de
lege pentru minorii care nu au împlinit 14 ani şi persoanele puse sub
interdicţie judecătorească. Aceste persoane, sub nicio formă, nu pot
face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviinţarea
ocrotitorilor legali şi, evident, nici personal).

1
Practica judiciară a apreciat că, atunci când unul dintre legate nu este vala-
bil (de exemplu, constituie o substituţie fideicomisară), testamentul va fi sancţionat
cu nulitatea parţială; a se vedea C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2964/2001, în
Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 320. Ne exprimăm rezerva cu privire la soluţia
instanţei, deoarece doctrina este unanimă în a opina că acest caz nu constituie
nulitate parţială.
2
Orice persoană este capabilă de a dispune prin testament sau de a primi o
asemenea liberalitate dacă legea nu o opreşte. Astfel, capacitatea este regula, iar
incapacitatea este excepţia.
90
Moştenirea testamentară

De precizat că minorul între 14-18 ani are capacitate de exerciţiu


restrânsă şi, în principiu, poate încheia personal acte juridice, cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz, cu încuviinţarea scrisă a
tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei
de tutelă (art. 41 alin. 2 C. civ.).
Potrivit art. 146 alin. 3 C. civ., „minorul nu poate să facă donaţii,
altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale”. Tot astfel,
art. 988 alin. 1 C. civ. dispune că persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă „nu poate dispune de
bunurile sale prin liberalităţi”.
În lipsa unei dispoziţii exprese, apreciem că interdicţia de mai
sus este aplicabilă şi legatelor cuprinse în testament (ca liberalităţi
mortis causa). În consecinţă, minorul nu poate dispune prin testa-
ment.
Sancţiunea nerespectării capacităţii de a dispune a testatorului
este nulitatea relativă, iar dreptul la acţiune al moştenitorilor este
supus termenului general de prescripţie1.
Adăugăm că „nici chiar după dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui
care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte
ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru
gestiunea sa”. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după
caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (art. 988 alin. 2
C. civ.).
În cazul în care minorul se căsătoreşte şi dobândeşte capaci-
tate de exerciţiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalităţi
(donaţii şi testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament şi
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi care a dobândit capacitate
de exerciţiu anticipată, acordată de instanţa de tutelă pentru motive
temeinice (art. 40 C. civ.).

1
Însă termenul de prescripţie nu curge de la data întocmirii actului, ci din
momentul când succesibilii au cunoscut existenţa legatului; a se vedea C.A. Iaşi,
s. civ., dec. nr. 692/2002, în Jurisprudenţa în materie civilă pe anul 2002, p. 69.
91
Moştenirea testamentară

b). Incapacitatea de a primi legate derivă din incapacităţile


generale de a primi liberalităţi, dar legea instituie şi incapacităţi
speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.).
Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalităţile „făcute
medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod
direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului
pentru boala care este cauză a decesului” (s.n.)1.
În doctrină s-a opinat că legatarul (medicul sau farmacistul)
trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, iar tratamentul să fi fost
continuu2.
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a
altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este
cauză a decesului.
Ca excepţie, liberalităţile sunt valabile, dacă (în situaţia de mai
sus) au fost făcute:
- soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
- altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la
încheierea actului, donatorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau
colaterali privilegiaţi.
Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de
prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care
moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa testamentului.
În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine
valabil (art. 990 alin. 5 C. civ.).
Potrivit art. 991 C. civ., sunt relativ incapabili de a primi prin
legat:
- notarul public care a autentificat testamentul;
- interpretul care a participat la procedura de autentificare a
testamentului;
- martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar
sau privilegiat);

1
Incapacitatea medicilor şi a farmaciştilor se întemeiază pe o prezumţie
absolută de captaţie şi sugestie; a se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 336.
2
A se vedea M. Mureşan, K. Josef, Succesiuni, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1996,
p. 33 şi jurisprudenţa citată de autori: T.S., s. civ., dec. nr. 875/1969, în C.D. 1969,
p. 155-160.
92
Moştenirea testamentară

- agenţii instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate;


- persoanele care au acordat legal asistenţă juridică la redactarea
testamentului.
Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a primi legatul este
nulitatea relativă. Momentul în funcţie de care se apreciază
incapacitatea este data deschiderii moştenirii1.
c). Voinţa testatorului, liberă şi neviciată. Persoanele care nu
au o voinţă conştientă în momentul încheierii testamentului nu pot
dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicţie2.
Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discer-
nământ” şi „consimţământul său nu a fost viciat” (art. 1038 C. civ.).
În consecinţă, în materie testamentară nu este suficient ca
testatorul să aibă capacitate de exerciţiu deplină recunoscută de lege,
ci mai trebuie să fi „avut discernământ” la momentul încheierii
testamentului3.
În principiu, voinţa testatorului poate fi viciată prin eroare, dol
sau violenţă (caz în care se vor aplica regulile dreptului comun).
Particularităţi în materie prezintă însă numai dolul, căci el este
viciul cel mai frecvent şi care capătă o înfăţişare deosebită.
În materia legatelor, dolul se manifestă sub formă de captaţie
sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dis-
punător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar
avea motiv să o facă.
Captaţia este folosirea de manopere dolosive, în scopul de a
înşela buna-credinţă a testatorului, pentru a-l determina să facă o
liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o.
Sugestia este folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a
sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care nu ar fi
făcut-o din proprie iniţiativă.

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 184.
2
A se vedea I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 51/2003; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2447/1991, în
Dreptul nr. 7/1992, p. 78.
3
Astfel, în materie testamentară capacitatea este apreciată mai restrictiv
(spre deosebire de donaţie, unde alienatul sau debilul mintal, nepus sub interdicţie,
este prezumat a fi normal, iar actele încheiate de el vor fi valabile - până când acesta va
fi pus sub interdicţie).
93
Moştenirea testamentară

De menţionat că sugestia sau captaţia constituie o formă a


dolului şi va produce anularea liberalităţii numai dacă s-au folosit
manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea
dispunătorului, interceptarea corespondenţei sale, îndepărtarea
rudelor şi a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora,
abuz de influenţă sau de autoritate etc.1
În lipsa unor manevre (din categoria celor precizate mai sus),
arătăm că simpla simulare făţarnică a unor sentimente de afecţiune
sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea
testamentului2.
De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar
dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul
dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta
(art. 1038 alin. 2 C. civ.).
d). Cauza valabilă a actului juridic are la bază intenţia liberală
(animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în
schimb. Intenţia de a gratifica este cauza abstractă şi obiectivă a
oricărei obligaţii cu titlu gratuit, este voinţa dispunătorului de a juca
rolul testatorului.
Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
Cauza ilicită şi imorală atrage după sine nulitatea absolută a
testamentului (dacă este comună sau cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după caz, trebuia s-o cunoască).
Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinei publice.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
B. Condiţii de formă.
În dreptul nostru, voinţa testamentară nu produce efecte decât
dacă este îmbrăcată în anumite forme impuse de lege.

1
A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 2447/1991 şi dec. nr. 1160/1992, în Dreptul
nr. 8/1993, p. 82.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 179.
94
Moştenirea testamentară

Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifes-


tare a voinţei testatorului, cât şi certitudinea declaraţiei sale de ulti-
mă voinţă1.
Nerespectarea formelor strict prevăzute de lege atrage sanc-
ţiunea nulităţii absolute (formă cerută ad validitatem).
Aceeaşi sancţiune se aplică şi codicilului (în caz de nerespecta-re a
formei prevăzute de lege pentru testament). Astfel, pentru a fi valabil,
codicilul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de vali-ditate ca şi
actul juridic principal (pe care îl însoţeşte)2.
Codicilul este înscrisul ce cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă
care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziţii
testamentare anterioare.
Dispoziţia testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn
(ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă
autentică).
Legiuitorul (art. 1040-1050 C. civ.) permite testatorului să
aleagă între trei forme de testament numite „ordinare”, trei
testamente autentice simplificate („testamentele privilegiate”) şi alte
două forme simplificate de testamente.
C. Reguli de formă comune tuturor testamentelor.
Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt:
obligativitatea formei scrise şi obligativitatea testamentului separat
(oprirea testamentului conjunctiv).
a). Forma scrisă. În dreptul nostru, legea recunoaşte valabi-
litatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.

1
În vechiul drept românesc, prima formă de dispoziţie pentru cauză de
moarte a fost cea orală: „limba de moarte”, care se făcea în prezenţa martorilor (de
obicei feţe bisericeşti). Reglementări amănunţite cuprind Codul Calimach şi Legiuirea
Caragea; pentru amănunte, a se vedea V. Stoica, op. cit. (2003), p. 22-31.
2
În dreptul roman, codicilul avea o semnificaţie redusă, în sensul că, deşi
reprezenta o cale prin care se adăugau dispoziţii la un testament anterior întocmit,
„nu putea conţine nici instituire, nici substituire de moştenitori şi nici dezmoşteniri”
(codicillis hereditas neque dari, neque admini potest); a se vedea Vl. Hanga, Adagii
juridice latineşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 22, citându-l pe Scaevola.
95
Moştenirea testamentară

Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de spe-


cialitate sub denumirea de nuncupativ1) nu este valabil în dreptul
nostru (indiferent de numărul martorilor care l-ar putea confirma2).
Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împie-
dicată de o terţă persoană sau de forţa majoră să prezinte instanţei
judecătoreşti un testament scris (prin care a fost desemnată legatar)?
În această ipoteză, se disting două situaţii:
a) Când reclamantul pretinde că forţa majoră sau terţa per-
soană l-au împiedicat pe testator să îşi exprime voinţa de a-l gratifica
într-una dintre formele testamentare scrise (de pildă, din cauza bolii
a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul), apreciem că
manifestarea de ultimă voinţă a defunctului, chiar dacă este probată
de reclamant cu martori, nu întruneşte condiţiile de formă pentru
testament.
b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a
existat, dar că a dispărut ulterior prin pierdere, distrugere sau dosire,
soluţia depinde de situaţia în care s-a aflat testatorul, şi anume: a cu-
noscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului?
În situaţia în care testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau
dosirea testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări
tacite a legatelor cuprinse în înscris, întrucât acesta putea să refacă
testamentul, făcând astfel dovada stăruinţei sale în intenţia de a face
o liberalitate.
Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa auto-
rului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terţe persoane,
fie printr-un caz de forţă majoră, legatarul va putea dovedi prin orice
mijloc de probă existenţa şi cuprinsul testamentului valabil încheiat.
b). Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamen-
tului reciproc. A doua regulă de formă3 comună tuturor testamen-
telor este cea care opreşte testamentul reciproc (art. 1036 C. civ.).

1
Nuncupatio - lat., declarare de moştenitori.
2
Testamentul oral a fost recunoscut de dreptul roman, dar şi de dreptul
vechi românesc, fiind aplicabil şi în secolul trecut în Transilvania, prin dispoziţiile
Codului civil austriac; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 243.
3
În doctrina juridică s-a pus întrebarea dacă oprirea testamentului conjunctiv
este condiţie de formă sau de fond. Majoritatea autorilor au opinat în favoarea
96
Moştenirea testamentară

Legea interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act una în


favoarea celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane (testamentul
conjunctiv).
Interdicţia impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea
legiuitorului de a garanta caracterul unilateral şi personal al
testamentului, dar mai ales caracterul prin esenţă revocabil al
acestuia. Fără această interdicţie, fiecare testator nu ar putea revoca
propriile sale dispoziţii fără consimţământul celorlalţi1.
În practică, problema se pune în faţa notarului public, când
soţii solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin ace-
laşi act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca fără consimţământul
celuilalt.
Interdicţia testamentului reciproc (conjunctiv) se justifică prin
aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranţă,
întrucât acestea ar contraveni, atât libertăţii testatorului de a reveni
asupra manifestării sale de voinţă pentru cauză de moarte, cât şi
caracterului unilateral şi personal al testamentului.
D. Sancţiunea nerespectării formei testamentului.
Nerespectarea condiţiilor de formă cerute pentru orice fel de
testament este nulitatea absolută şi va putea fi invocată de orice
persoană interesată (art. 1041 şi urm. C. civ.).
În cadrul conversiunii formei testamentare, un „testament nul din
cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru altă formă testamentară” (art. 1050, art. 1260
alin. 1 C. civ.).
Cu alte cuvinte, acelaşi testament poate fi nul pentru vicii ale
uneia dintre formele prevăzute de lege şi valabil dacă întruneşte
condiţiile altei forme. De exemplu, testamentul autentic nul pentru

condiţiei de formă; a se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 349; M. Eliescu, op. cit.,
p. 432.
1
Testamentul este conjunctiv „numai dacă este, ca act juridic, o operă
comună a două sau mai multor persoane, dispoziţiile fiind contopite în acelaşi
context”; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 195.
97
Moştenirea testamentară

vicii de formă poate avea valoare de testament olograf valabil dacă


este scris în întregime, datat şi semnat de testator1.
În doctrină s-a apreciat că sancţiunea nulităţii absolute este
atenuată în anumite situaţii2. Astfel, testamentul nul pentru vicii de
formă dă naştere unei obligaţii imperfecte (naturale) în sarcina
moştenitorilor defunctului, care poate constitui cauza unei obligaţii
civile perfecte pe care şi-o asumă un moştenitor de a executa ultima
voinţă a defunctului (cu toate că testamentul este nul).
În contextul de mai sus, moştenitorul care, voluntar şi în cunoş-
tinţă de cauză, execută legatul făcut printr-un testament nul pentru
vicii de formă nu se mai poate prevala de nulitatea acelui legat3.
§ 3. Interpretarea şi proba testamentului
Potrivit art. 1039 alin. 1 C. civ., regulile de interpretare a
contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în măsura în care sunt
compatibile cu caracterele juridice ale acestuia. Regulile de interpretare
a contractelor sunt prevăzute de art. 1266-1269 C. civ.
A. Metoda interpretării subiective a testamentului.
Potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se interpretează
după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al
termenilor” (s.n.). Rezultă că, inclusiv determinarea sensului clauzelor
testamentului, se va face numai în raport de voinţa reală a testa-
torului.
În interpretarea sistematică (indivizibilă) a actului juridic,
„clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce
rezultă din ansamblul contractului” (art. 1267 C. civ.).

1
Testamentul autentic, nul absolut pentru lipsa formei autentice, poate fi
convertit într-un testament olograf (negotium şi instrumentum, în acelaşi timp); a se
vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. II,
Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 335.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 247.
3
Precizăm că posibilitatea confirmării, ratificării sau executării testamentului
nul absolut pentru vicii de formă, după deschiderea moştenirii de către succesori,
ţinea de particularităţile raporturilor juridice mortis causa şi a fost consacrată în
doctrină şi jurisprudenţă; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 196-197. În acest context,
apreciem drept regretabilă „lipsa de interes” manifestată în noul Cod civil.
98
Moştenirea testamentară

Potrivit art. 1039 alin. 2 C. civ., elementele extrinseci înscrisului


testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele
intrinseci.
Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în
compensaţia creanţei sale (art. 1039 alin. 3 C. civ.).
B. Proba testamentului incumbă succesibilului.
Astfel, orice persoană „care pretinde un drept ce se întemeiază
pe un testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în
una dintre formele prevăzute de lege” (art. 1037 alin. 1 C. civ.).
Ca excepţie, când testamentul a dispărut printr-un caz fortuit
sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testa-
torului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut
dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi
dovedite prin orice mijloc de probă (art. 1037 alin. 2 C. civ.).
Secţiunea a II-a. Formele testamentelor
În dreptul nostru sunt cunoscute trei categorii de testamente în
care autorul îşi poate manifesta ultima sa voinţă:
- testamentele ordinare, încheiate în condiţii normale, obiş-
nuite;
- testamentele privilegiate, încheiate în cazuri excepţionale;
- alte forme testamentare.
§ 1. Testamentele ordinare
Din categoria testamentelor ordinare fac parte: testamentul
olograf şi testamentul autentic (art. 1040 C. civ.).
A. Testamentul olograf.
Potrivit art. 1041 C. civ., testamentul olograf trebuie să fie în
întregime scris, datat şi semnat de mâna testatorului (art. 1041
C. civ.)1.
Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje:
- este supus formalităţilor celor mai simple;

1
Denumirea sa provine din cuvintele greceşti holos - întreg şi graphein -
a scrie.
99
Moştenirea testamentară

- poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui;


- permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă
voinţă.
Pe de altă parte, acest tip de testament prezintă şi neajunsuri,
precum:
- voinţa testatorului poate fi uşor influenţată (prin sugestie sau
captaţie);
- poate fi uşor falsificat din pricina simplităţii formelor sale;
- întocmirea lui fără asistenţă juridică poate avea ca efect o
redactare defectuoasă şi, ulterior, greutăţi de interpretare;
- poate fi uşor dosit sau distrus.
În practică, testamentul olograf este cel mai des întâlnit. Aceas-
ta se datorează simplităţii formelor prevăzute de lege pentru vali-
ditatea lui.
a). Scrierea testamentului olograf se face în întregime şi în
orice limbă ştiută de testator1.
Testamentul olograf poate fi scris pe orice suport, de exemplu, pe
hârtie cu stiloul sau creionul, pe perete cu pensula sau cărbunele, pe
geam sau oglindă cu un diamant şi, în general, pe orice suport şi cu
orice instrument scriptural, cu condiţia ca scrisul să fie de mână (adică
să reproducă acele caracteristici grafice individuale ale fiecărei persoane
în parte). Acest testament nu poate fi însă dactilografiat sau tipărit
(executat prin metode mecanice de scris).
Fiind un înscris sub semnătură privată, dacă scrierea sau sem-
nătura nu este recunoscută de către moştenitori, se va recurge la
verificare de scripte (se poate dispune o expertiză grafoscopică2).
În cazul dactilografierii sau al tipăririi testamentului pe baza
scrisului executat de maşină, expertul grafoscop nu va putea iden-
tifica autorul scrierii. Prin urmare, testamentul dactilografiat sau tipă-
rit este nul3.

1
Se consideră că numai actul scris în întregime de testator este expresia liberă
şi conştientă a voinţei acestuia; a se vedea C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1084/1994; C.A.
Iaşi, s. civ., dec. nr. 560/2000, în Jurisprudenţa în materie civilă pe anul 2000, p. 127.
2
Grafoscopia: ştiinţa identificării scriptorului pe baza elementelor de
execuţie caracteristice scrisului.
3
A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 1409/1992, în Dreptul nr. 8/1992, p. 81.
100
Moştenirea testamentară

Orice fel de scriere este permisă, chiar şi stenodactilografia sau


alfabetul special pentru orbi.
Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singură dată sau
pe etape, poate să poarte titulatura de testament sau nu, dar este
necesar să rezulte din conţinut că este un act final (şi nu un proiect).
După cum am văzut, legea impune ca testamentul olograf să
fie în întregime scris chiar de mâna testatorului.
Ce se va întâmpla dacă testamentul va cuprinde şi o scriere
străină?
Sunt posibile două situaţii:
a) Scrierea străină nu are nicio legătură cu dispoziţiile de ultimă
voinţă ale testatorului. În acest caz, testamentul este valabil, întrucât
voinţa testatorului nu a fost afectată cu nimic.
b) Scrierea străină priveşte dispoziţiile testamentare, de exemplu,
este vorba despre o ştersătură, o modificare sau o adăugire cuprinsă
în testament. În acest caz, testamentul va fi nul dacă intervenţia
străină s-a făcut cu ştirea testatorului şi va fi, dimpotrivă, valabil
aşa cum a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut
cunoştinţă de intervenţie1.
Testatorul poate efectua modificări ulterioare ale actului său
de ultimă voinţă, însă acestea trebuie datate şi semnate.
Uneori, testamentul cuprinde adăugiri, ştersături sau modifi-
cări executate chiar de mâna testatorului. Acestea trebuie datate şi
semnate numai în măsura în care produc modificări de esenţă ale
dispoziţiilor testamentare cuprinse în conţinutul testamentului.
În ceea ce priveşte libertatea de redactare, testatorul poate fi
asistat de o altă persoană, care să îl ajute la materializarea voinţei
sale, însă „asistenţa materială” care viciază libertatea de ultimă voin-ţă
a autorului atrage după sine nulitatea actului.
Testamentul este valabil şi dacă a fost întocmit după un model
ce i-a fost pus la dispoziţie testatorului de o altă persoană, cu condiţia
ca redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a
autorului.

1
A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 434.
101
Moştenirea testamentară

b). Data testamentului olograf trebuie să fie completă sau, cel


puţin, de natură a se putea identifica momentul încheierii actului1.
Data testamentului este importantă, întrucât în raport de ea se
poate stabili capacitatea testatorului ori validitatea testamentului (în
cazul în care testatorul a lăsat mai multe testamente, ultimul revo-
când dispoziţiile contrare sau incompatibile cuprinse într-un testa-
ment anterior).
Data cuprinde, de regulă, anul, luna şi ziua când s-a redactat
testamentul. Ea poate fi expresă, dar poate fi şi implicită, de pildă „Sf.
Marie 2011”. Ora redactării nu este, de regulă, necesară. Dacă situaţia
prezintă interes, de exemplu, două testamente au aceeaşi dată, dar
dispoziţii contradictorii, ora se poate stabili prin orice mijloc de probă
(fiind o chestiune de fapt).
Data poate fi poziţionată oriunde în cuprinsul testamentului,
iar când testamentul a fost redactat pe mai multe coli (suporturi), se
va data o singură pagină, rezultând însă că este valabilă pentru întreg
actul. Testamentul redactat la diferite intervale de timp se va data în
final.
Lipsa datei atrage nulitatea testamentului.
Când data există, dar este inexactă, deosebim două situaţii.
- Data este falsă, adică a fost alterată cu bună ştiinţă de testator
(caz în care testamentul va fi nul).
Proba falsităţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă
falsificarea datei a avut drept scop frauda, şi numai prin elementele
intrinseci ale testamentului, dacă nu s-a urmărit frauda legii.
- Data este incompletă sau eronată, fiind rodul unei greşeli
involuntare. Ea se datorează unei simple greşeli a testatorului. În
acest caz, instanţele judecătoreşti o vor putea întregi sau rectifica.
Fiind un element esenţial al testamentului, data va putea fi
rectificată numai cu ajutorul elementelor materiale sau intelectuale
rezultate din cuprinsul actului de ultimă voinţă (căci numai astfel se
consideră că figurează în testament). Proba va fi deci intrinsecă.

1
În doctrină se admite şi valabilitatea datei care este în parte tipărită şi în
parte scrisă de testator; a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.
cit., p. 505; M. Eliescu, op. cit., p. 221.
102
Moştenirea testamentară

Dovada va putea fi făcută şi prin elemente extrinseci, cum ar fi


moartea testatorului sau data când a fost pusă în vânzare o anumită
calitate de hârtie sau când poşta a ştampilat înscrisul, însă numai
dacă elementele extrinseci îşi găsesc principiul şi rădăcina în elemen-
tele intrinseci şi contribuie la întărirea indicaţiilor ce decurg din conţi-
nutul înscrisului de ultimă voinţă (şi nu la contrazicerea acestora).
Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată ulterior
de testator printr-un supliment la testament (codicil).
Data poate fi incertă dacă testamentul cuprinde mai multe
date diferite, dacă este incompletă sau dacă scrierea defectuoasă a
testamentului nu permite descifrarea ei, cazuri în care se aplică
aceleaşi reguli ca cele privitoare la data eronată.
c). Semnătura testatorului finalizează şi întăreşte dispoziţiile
cuprinse în actul juridic de ultimă voinţă. Actul nesemnat poate fi
interpretat ca un simplu proiect ce nu exprimă voinţa autorului de a
produce efecte juridice1.
Semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele din actul
de stare civilă al testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de
obicei. Esenţial este ca semnătura să permită identificarea testa-
torului.
Ea trebuie, de asemenea, să fie executată de mâna
testatorului. Punerea de deget a neştiutorului de carte nu constituie o
semnătură şi atrage nulitatea testamentului.
De obicei, semnătura se execută la sfârşitul testamentului;
aşezarea acesteia însă la începutul actului sau la sfârşitul acestuia, de
natură să se înţeleagă că autorul acesteia şi-a însuşit astfel cuprinsul
şi data, nu determină anularea lui. Când testamentul este întocmit pe
mai multe foi, nu este obligatoriu semnarea pe fiecare în parte.
Scrierea, data şi semnătura sunt formalităţi esenţiale pentru
testamentul olograf. Lipsa oricăreia dintre ele atrage nulitatea absolută
a testamentului (art. 1041 C. civ.).
d). Prezentarea testamentului olograf se va face, de către orice
persoană care l-a găsit, în faţa „unui notar public pentru a fi vizat spre
neschimbare” (art. 1042 alin. 2 C. civ.).

1
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 125.
103
Moştenirea testamentară

În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în


condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului
olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului
şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal (art. 1042
alin. 2 C. civ.).
După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului
se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia,
persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească1.
Formalitatea prezentării testamentului olograf se deosebeşte
de celelalte prin faptul că este ulterioară întocmirii testamentului.
Lipsa formalităţii de prezentare nu este sancţionată, astfel că
testamentul olograf îşi produce efectele şi în cazul în care nu a fost
înfăţişat notarului.
e). Puterea doveditoare. Testamentul olograf, deşi este un act
juridic solemn, este constatat printr-un înscris sub semnătură privată.
Cei cărora li se opune acest testament (moştenitorii legali) pot să
conteste scrierea, datarea şi semnarea acestuia de către testator.
Data indicată în testament este opozabilă însă terţilor numai
până la proba contrară. Terţii (moştenitorii legali) o pot combate
numai cu elemente intrinseci testamentului (se pot folosi însă, ca
excepţie, orice mijloace de probă, dar numai în caz de fraudă sau de
incapacitate a testatorului)2.
B. Testamentul autentic.
Potrivit art. 1043 alin. 1 C. civ., testamentul „este autentic dacă a
fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu
autoritate publică de către stat, potrivit legii”.
Avantajele testamentului autentic sunt următoarele:
- poate fi folosit de cei care nu pot sau nu ştiu să citească şi să
scrie;
- folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă, întrucât nota-
rul asigură realizarea voinţei testatorului în cadrul dispoziţiilor testa-

1
Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor,
copii legalizate ale testamentului olograf (art. 1042 alin. 3 C. civ.).
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 210; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 127.
104
Moştenirea testamentară

mentare (influenţarea prin sugestie sau captaţie este mai greu de


realizat);
- conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată,
întrucât un exemplar este păstrat la notarul public (nefiind posibilă
dosirea sau sustragerea acestuia).
Dezavantajele testamentului autentic sunt:
- necesită un timp mai îndelungat, precum şi cheltuieli materiale
sporite, în comparaţie cu testamentul olograf;
- nu asigură păstrarea deplină a secretului dispoziţiilor de ultimă
voinţă.
a). Formalităţile autentificării testamentului încep, prin prezen-
tarea unui proiect de testament (care este, de regulă, şi redactorul
actului), în faţa notarului public. Proiectul poate fi redactat şi de o
altă persoană (de exemplu, un avocat) care, în această situaţie, tre-
buie să se prezinte şi el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului.
Testatorul nu este însă, obligat să prezinte notarului un proiect
de testament. Testamentul poate fi întocmit, la cererea testatorului,
şi de către notarul public. În această situaţie, testatorul îşi dictează
dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi
apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl citească, menţionându-se
expres îndeplinirea acestor formalităţi (art. 1044 alin. 1 C. civ.).
Întrucât testamentul este un act juridic strict personal, nu este
permisă reprezentarea testatorului.
Testamentul autentic se poate încheia şi în alte locuri decât la
sediul notarului public (de exemplu, la locuinţa testatorului) în situaţii
bine justificate, precum ar fi: vârsta înaintată, boala testatorului etc.
Împrejurările în care se va încheia testamentul în alte locuri rămân la
libera apreciere a notarului public.
În toate cazurile, notarul verifică identitatea testatorului, even-
tual pe a redactorului şi a martorilor. Apoi, se dă citire înscrisului,
cuvânt cu cuvânt, în auzul testatorului, iar „dispunătorul trebuie să
declare că actul exprimă ultima sa voinţă” (art. 1044 alin. 2 C. civ.)1.

1
Mai precis, testatorul trebuie să declare că actul citit de notar exprimă
voinţa sa liberă şi neviciată (şi nu neapărat „ultima sa voinţă”).
105
Moştenirea testamentară

Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de


2 martori.
În final, testamentul este semnat de către testator (şi eventual
de martori), iar încheierea de autentificare de către notar.
În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din
orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va
face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o
întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Men-
ţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa obligatorie a
2 martori, „această formalitate suplinind absenţa semnăturii
testatorului” (art. 1045 alin. 1 C. civ.).
Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului,
ştiutori de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea
de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii „consimt la prezentul
act, pe care l-am citit”1.
Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va
întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului,
consemnând aceasta în încheierea de autentificare (art. 1045 alin. 4
C. civ.).
După luarea consimţământului, înscrisul se semnează în faţa
notarului de către testator şi de eventualul redactor.
Dacă testamentul este întocmit conform dispoziţiilor legale,
notarul va încuviinţa autentificarea acestuia printr-o rezoluţie pusă pe
cererea testatorului. Faptul îndeplinirii autentificării testamentului se
constată printr-o încheiere întocmită de notarul public.
Pentru informarea persoanelor care justifică existenţa unui
interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl
înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format elec-
tronic, potrivit legii. De precizat că informaţiile cu privire la existenţa
unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art. 1046
C. civ.).

1
Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de
a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret (art. 1045 alin. 3 C. civ.).
106
Moştenirea testamentară

Potrivit art. 95 din Legea nr. 71/2011, înlăturarea efectelor


nedemnităţii prin testament autentic sau printr-un act autentic este
supusă înscrierii în Registrul naţional.
b). Puterea doveditoare a testamentului autentic este (până la
înscrierea în fals) aceea a oricărui înscris autentic.
Forţa probantă a înscrisului autentic se referă şi la menţiunile
procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute în
limitele atribuţiilor sale de notar, prin propriile sale simţuri (ex
propriis sensibus), cum ar fi: constatarea prezentării în persoană a
testatorului şi a redactorului testamentului sau a martorilor; consta-
tarea prezentării testamentului în două exemplare; constatarea citirii
înscrisului testamentar în auzul testatorului; consemnarea decla-
raţiilor acestuia, a redactorului şi a martorilor; menţiunea referitoare la
locul autentificării.
Rezultă că existenţa declaraţiilor făcute în faţa notarului public
care autentifică şi care au fost consemnate de el în încheierea de
autentificare nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals, în
schimb, sinceritatea acestor declaraţii poate fi combătută prin orice
mijloc de probă1.
Sancţiunea pentru nerespectarea formalităţilor esenţiale2
prevăzute de lege este nulitatea absolută.
§ 2. Testamentele privilegiate
Atunci când testatorul se află în situaţii speciale, de natură
a-l împiedica să îndeplinească formalităţile cerute de lege pentru tes-
tament, legiuitorul a prevăzut posibilitatea întocmirii unor testamen-
te autentice, simplificate, denumite „testamente privilegiate”.
Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că,
pe de o parte, sunt întocmite în condiţii excepţionale, iar, pe de altă
parte, sunt instrumentate de persoane fără pregătire specială.
Testamentele privilegiate sunt: testamentele în caz de epide-
mii, catastrofe, războaie; testamentele militarilor; testamentele per-

1
Constatările făcute personal de agentul instrumentator (notarul public), dar
care depăşesc atribuţiile sale legale, vor putea fi combătute prin orice mijloc de probă.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 219.
107
Moştenirea testamentară

soanelor internate într-o instituţie sanitară şi testamentele maritime şi


fluviale.
A. Testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie.
Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unor epidemii (în
carantină) au posibilitatea să testeze în formă simplificată (art.
1047 alin. 1 lit. a C. civ.).
Pot uza de această formă simplificată toate persoanele izolate,
indiferent dacă sunt contaminate sau nu, cu condiţia de a se afla în
„împrejurări excepţionale”.
Agentul instrumentator va fi, în acest caz, un funcţionar com-
petent al autorităţii locale, asistat obligatoriu de doi martori.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul se semnează de
testator, de agentul instrumentator şi de cei 2 martori. Dacă testa-
torul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune
despre cauza care l-a împiedicat să semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.).
Testamentul făcut în timp de boală contagioasă nu va putea fi
folosit dacă în localitate există notar public, căci abaterea de la for-
mele testamentelor ordinare nu ar avea justificare (întrucât testa-
torul poate face un testament autentic în formele prevăzute de drep-
tul comun).
B. Testamentele maritime şi fluviale.
În cursul unei călătorii maritime sau fluviale, călătorii şi membrii
echipajului pot testa în această formă simplificată (art. 1047 alin. 1
lit. b C. civ.).
Situaţiilor de mai sus le sunt asimilate şi călătoriile la bordul
unei aeronave aflate în zbor.
Persoanele de mai sus se pot folosi de această formă privile-
giată numai dacă vasul se află în timpul călătoriei efective (de exem-
plu, pe mare). Dacă însă vasul este ancorat într-un port românesc sau
într-un port străin în care există un agent diplomatic sau consular
român, testamentul se poate întocmi numai în formele ordinare1.

1
În doctrină s-a pus problema unui vas ancorat într-un port străin în care nu
se află agent diplomatic sau consular român. În acest caz, s-a opinat pentru posi-
bilitatea cetăţeanului român de a testa în formă autentică simplificată (privilegiată),
108
Moştenirea testamentară

Agentul instrumentator, în acest caz, este comandantul vasului


sau un înlocuitor al său şi obligatoriu, în prezenţa a doi martori.
Testamentul se semnează de testator, de agentul instrumen-
tator şi de cei 2 martori. Când testatorul sau unul dintre martori nu
poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să
semneze.
C. Testamentele militarilor.
Pot uza de această formă testamentară militarii, precum şi cei
asimilaţi lor (personalul salariat ori care prestează servicii în cadrul
forţelor armate ale României) cât timp se află sub serviciul militar şi
în imposibilitate de a se „adresa unui notar public” (art. 1047 alin. 1
lit. c C. civ.).
Agentul instrumentator va fi, în această situaţie, comandantul
unităţii militare ori alt militar care îl înlocuieşte, asistat obligatoriu de
doi martori.
Testamentul se semnează de testator, de comandantul unităţii
militare şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu
poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să
semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.).
Dacă militarul este rănit sau bolnav, apreciem că agentul
instrumentator va fi medicul militar-şef al spitalului ori comandantul
unităţii militare, asistat de doi martori.
D. Testamentele persoanelor internate în instituţii sanitare.
Ca noutate a Codului civil 2011, bolnavii internaţi într-o
instituţie sanitară pot testa în formă simplificată, dacă din cauze
obiective „notarul public nu are acces” (art. 1047 alin. 1 lit. d C. civ.).
Apreciem că dispoziţiile Codului civil operează numai dacă
internarea bolnavului este permanentă (dar necondiţionat de durata
internării).
În acest caz, agentul instrumentator va fi, în această situaţie,
medicul şef al instituţiei sanitare sau medicul şef al serviciului ori, în
lipsa acestora, medicul de gardă, asistat obligatoriu de doi martori.

neputând fi obligat să recurgă la aplicarea legii străine; a se vedea M. Eliescu, op. cit.,
p. 225.
109
Moştenirea testamentară

Testamentul se semnează de testator, de medicul şef al


instituţiei sanitare şi de cei doi martori. Dacă testatorul sau unul
dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care
l-a împiedicat să semneze.
E. Reguli comune testamentelor privilegiate.
Testamentele privilegiate sunt cârmuite de trei reguli comune:
a). Sub sancţiunea nulităţii, testamentele privilegiate trebuie
semnate de agentul instrumentator, de testator (făcându-se
menţiune dacă acesta nu ştie sau nu poate să semneze) şi cei doi
martori care au asistat la întocmirea înscrisului.
Dacă testatorul sau unul dintre cei doi martori nu poate semna
se va face menţiune în testament, despre cauza care i-a împiedicat să
semneze.
Datarea testamentului este necesară pentru a proba
întocmirea acestuia în împrejurări excepţionale1.
b). Testamentele privilegiate sunt valabile şi produc efecte
juridice numai dacă testatorul a murit în împrejurări neobişnuite (care
l-au împiedicat să folosească formele testamentare ordinare).
În caz contrar, testamentul îşi va pierde eficacitatea.
Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când
dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare.
Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi
este cu putinţă să testeze (art. 1048 alin. 1 C. civ.).
Ca excepţie, testamentul privilegiat nu devine ineficace la
împlinirea termenului prevăzut de lege, atunci când printr-o dispo-
ziţie a acestuia „se recunoaşte un copil” (art. 1048 alin. 2 C. civ.).
c). Dacă testatorul a decedat în cele patru situaţii speciale
(prevăzute de art. 1047 C. civ.), înainte de a fi executat, testamentul
privilegiat se va prezenta unui notar public pentru îndeplinirea
procedurii de deschidere şi „viza spre neschimbare” (asemănătoare
deschiderii testamentului olograf).

1
Nu toţi autorii consideră însă data o formalitate esenţială; a se vedea A.
Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiunile, Cluj, 1948-1949, p. 140.
110
Moştenirea testamentară

§ 3. Alte forme testamentare


Pe lângă formele ordinare şi privilegiate prevăzute de lege,
testatorul poate uza şi de alte două forme testamentare aşa-zise
„speciale”.
A. Dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la depunerile la bănci.
Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu
respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale
aplicabile acestor instituţii (art. 1049 alin. 1 C. civ.).
Instituţiile de credit au obligaţia ca, la instituirea de către clien-
ţii acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice, de îndată,
menţiunea acesteia în Registrul naţional notarial ţinut în format
electronic. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi în cazul
modificării, revocării sau al retractării revocării dispoziţiei testamen-
tare de către testator, precum şi în cazul în care, până la data dece-
sului testatorului, contul curent, depozitul sau alt instrument bancar
în care au fost depuse de către acesta sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare a fost lichidat1.
Potrivit legii, informaţii cu privire la existenţa unui testament se
pot da numai după decesul testatorului (art. 1046 şi art. 1049 alin. 2
C. civ.).
Potrivit Ordinului M.J. nr. 1903/2011 privind condiţiile de
formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind
sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii
instituţiilor de credit, deponentul unor sume de bani, valori sau titluri
de valoare la o instituţie de credit „poate dispune de acestea, pentru
cauză de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul
convenţiei încheiate cu instituţia de credit” (art. 1 din ordin)2.

1
Procedura comunicării şi înscrierii datelor în Registrul naţional notarial se
stabileşte de către Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România şi va fi adusă la
cunoştinţa instituţiilor de credit prin postarea pe pagina de internet a acesteia.
2
Facem precizarea că Ordinul M.J. nr. 1903/2011 modifică şi completează
art. 1049 C. civ. (?) cu toate că, în cuprinsul acestuia se precizează că dispoziţiile
testamentare în cauză, „sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de
legile speciale aplicabile acestor instituţii” (s.n.).
111
Moştenirea testamentară

Pentru valabilitatea dispoziţiilor de mai sus, testatorul trebuie


să completeze, „prin scriere olografă clauza cuprinzând dispoziţia tes-
tamentară” (art. 2 alin. 1 din ordin). Nerespectarea scrierii olografe a
clauzei testamentare atrage nulitatea absolută a dispoziţiei mortis
causa.
Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau
indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul, semnătura testatorului,
precum şi data întocmirii1.
Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să
conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să
poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii
moştenirii (art. 3 alin. 1 din ordin)2.
Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se
datează de către testator numai în prezenţa a 2 funcţionari ai
instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care semnează
convenţia alături de testator (art. 4 din ordin).
Având în vedere că Ordinul M.J. nr. 1903/2011 nu precizează
cum va fi „încorporată” dispoziţia testamentară scrisă de mâna
deponentului în „convenţia încheiată cu instituţia de credit”, apreciem
că aceasta ar putea fi, eventual, ataşată.
Predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau
titluri de valoare depuse la bănci se face numai în baza hotărârii jude-
cătoreşti ori a certificatului de moştenitor, care constată valabilitatea
dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar (prevederile referi-
toare la raport şi reducţiune fiind aplicabile, potrivit art. 1049 alin. 2
C. civ.).
Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit prezintă
asemănări cu testamentele olografe (fiind scrise de mâna testatoru-
lui), cu testamentele autentice (fiind „completate, semnate şi datate
numai în prezenţa a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special împu-

1
Modelul dispoziţiei testamentare încorporate în convenţia încheiată cu
instituţia de credit este prezentat în Anexa la ordinul M.J. nr. 1903/2011.
2
Beneficiarii dispoziţiei testamentare vor fi identificaţi prin următoarele
elemente: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, pentru persoane juridice,
denumirea şi sediul lor (art. 3 alin. 2 din ordin).
112
Moştenirea testamentară

terniciţi în acest scop”) şi cu testamentele privilegiate (sub aspectul


procedurii urmate).
Apreciem că dispoziţiile mortis causa au natura juridică a unui
legat cu titlu particular, având ca obiect sumele de bani (inclusiv
dobânzile) care se vor găsi depuse la instituţia de credit, la data dece-
sului titularului1.
Clauza testamentară, reglementată de art. 1049 C. civ. şi Ordinul
nr. 1903/2011, are următoarele caracteristici:
a). Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de
împuternicire. Clauza de împuternicire este un mandat care produce
efecte în timpul vieţii titularului şi deci împuternicitul poate dispune de
aceste sume până în clipa morţii titularului de libret.
Din momentul morţii acestuia, clauza de împuternicire
încetează a produce efecte juridice; în schimb, clauza testamentară
produce efecte din momentul decesului titularului.
b). Clauza testamentară este o formă specială de a testa în
condiţiile depunerii la instituţiile de credit a unor sume de bani, valori
sau titluri de valoare.
c). Clauza testamentară este un legat cu titlu particular şi, deci,
în privinţa acestei dispoziţii, se aplică toate regulile care guvernează
regimul juridic al legatelor cu titlu particular (mai puţin cele refe-
ritoare la formă). De exemplu: titularul are moştenitori rezervatari şi,
prin această clauză (plus eventualele alte legate făcute prin alte tes-
tamente), se încalcă rezerva; soluţia este că va trebui să se facă re-
ducţiunea liberalităţilor excesive. Dacă nu se încalcă rezerva succe-
sorală, clauza testamentară produce efectele generale ale unui legat.
d). Clauza testamentară reprezintă un testament şi, în conse-
cinţă, se aplică regulile specifice testamentului, printre care principiul
revocabilităţii dispoziţiilor testamentare până în ultima clipă a vieţii
testatorului.
Clauza testamentară făcută de titular nu-l obligă pe acesta să o
menţină până la moarte; el poate reveni asupra ei anulând-o sau
poate anula clauza testamentară printr-un alt testament.

1
A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţa, op. cit., p. 86.
113
Moştenirea testamentară

De menţionat că nu se cere o simetrie a formelor testamentare,


dispoziţia de ultimă voinţă făcută în formă specială va putea fi
revocată printr-un testament ordinar sau privilegiat sau invers: o
dispoziţie cuprinsă într-un testament ordinar sau privilegiat va putea fi
revocată prin forma specială a clauzei testamentare1.
B. Testamentul făcut în străinătate.
Pentru a înlesni exprimarea voinţei testamentare, în raportu-
rile de drept internaţional privat (cu element de extraneitate), potri-
vit art. 2635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamen-
tului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă
aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la
data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile urmă-
toare:
a) legea naţională a testatorului (lex patriae);
b) legea reşedinţei obişnuite (lex domicilii);
c) legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat (lex
loci testamenti);
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului
(lex rei sitae);
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de
transmitere a bunurilor moştenite.
§ 4. Testamentul internaţional
Prin Convenţia de la Washington din 26 octombrie 1973 privind
legea uniformă asupra formei testamentului internaţional2, a fost
reglementată o nouă formă simplificată de testament (asemănătoare
testamentului mistic sau secret, existent în dispoziţiile Codului civil de la
1864) recomandată statelor aderente3.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 237.
2
Potrivit primului articol din Convenţie, fiecare stat aderent va trebui să
introducă legea uniformă în legislaţia naţională, cel mai târziu la şase luni de la
intrarea sa în vigoare (31 decembrie 1973).
3
Deşi, denumit „testament internaţional”, dispoziţiile Convenţiei au avut în
vedere reglementarea exclusivă a unei forme testamentare uniforme aplicabile pe
plan naţional (fără elemente de extraneitate).
114
Moştenirea testamentară

Scopul reglementării internaţionale a fost acela de a asigura


„într-o mai mare măsură respectul actelor de ultimă voinţă prin
stabilirea unei forme suplimentare de testament”1.
Potrivit anexei la Convenţie (care prezintă legea uniformă),
testamentul „internaţional” se redactează în scris de către testator
sau de o altă persoană, prin orice mijloace şi în orice limbă (art. 3 din
Convenţie).
În prezenţa unei persoane împuternicite şi a doi martori,
testatorul trebuie să citească dispoziţiile sale de ultimă voinţă sau să
declare că cele cuprinse îi aparţin şi apoi să semneze.
La sfârşitul testamentului, împuternicitul trebuie să
consemneze data desfăşurării procedurii şi să semneze împreună cu
cei doi martori (în prezenţa testatorului).
După semnarea actului mortis causa, documentul va fi predat
testatorului sau va fi încredinţat împuternicitului pentru păstrare şi
conservare.
Procedura se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de
către împuternicit care atestă respectarea dispoziţiilor cuprinse în
legea uniformă (art. 9). Procesul-verbal se redactează în două exempla-
re, dintre care unul obligatoriu se ataşează testamentului.
De precizat că nerespectarea unor formalităţi impuse de
Convenţie precum: forma scrisă, declaraţia şi semnătura testatorului,
semnăturile împuternicitului şi a martorilor, atrag nulitatea absolută
a testamentului.
Desigur că, în temeiul principiului conversiunii formelor
testamentare (reconfirmat şi de art. 1050 C. civ.), testamentul
internaţional nul pentru vicii de formă „produce efecte dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă
testamentară” (adică, poate fi valabil într-o altă formă).
Nerespectarea altor formalităţi precum: semnarea fiecărei
pagini sau chiar datarea testamentului nu atrag nulitatea actului
(dovada lor putând fi făcută cu orice mijloace legale de probă).
Potrivit art. 14 din lege, testamentul internaţional poate fi
revocat în condiţiile dreptului comun.

1
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 209 şi urm.
115
Moştenirea testamentară

Testamentul internaţional „face credinţa până la proba contrară în


privinţa menţiunilor cuprinse în testamentul propriu-zis şi până la
înscrierea în fals în privinţa menţiunilor făcute de persoana abilitată în
cuprinsul atestatului”1.
Menţionăm că testamentul internaţional nu are suport legis-
lativ naţional, deoarece Convenţia de la Washington din 26 octom-
brie 1973 privitoare la legea uniformă nu a fost ratificată de România.
În contextul de mai sus şi în condiţiile în care testamentul mistic
(secret) a „scăpat” reglementărilor noului Cod civil, deşi se adresa unei
anume categorii de persoane, opinăm în favoarea ratificării Convenţiei
de la Washington (pentru acoperirea spaţiului creat, nejustificat).
Secţiunea a III-a. Legatul
§ 1. Definire şi condiţii
Principalele dispoziţii cuprinse în testament sunt cele
referitoare la: legat, exheredare şi execuţiunea testamentară.
Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care
testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul
său, vor primi întreg patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri deter-
minate din patrimoniul testatorului2.
Din definiţia dată legatului se reţin trei condiţii.
a). Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament,
astfel că acesta trebuie să precizeze persoana legatarului (sau cel
puţin să prevadă elementele necesare cu ajutorul cărora persoana
legatarului să poată fi identificată).
Nu este posibil ca testatorul să comunice verbal unei persoane
numele şi prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată
persoana căreia i-a comunicat numele legatarului.
b). Desemnarea trebuie făcută în aşa fel încât determinarea
legatarului să fie posibilă la data când se execută testamentul. De
exemplu: este posibil să se facă un legat în favoarea viitorului soţ al

1
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 212.
2
A se vedea J. Manoliu, Şt. Răuschi, op. cit., p. 53; Fr. Deak, St. Cărpenaru,
op. cit. (1983), p. 443.
116
Moştenirea testamentară

fiicei; esenţial este însă ca, în momentul executării testamentului, să se


poată determina legatarul.
c). Desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terţe
persoane, ci această alegere trebuie să rezulte din cuprinsul
testamentului (deci, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută
personal de către testator). De exemplu: fiica testatorului se
căsătoreşte; ea îşi alege un soţ (nu un legatar), deci desemnarea
acestuia s-a făcut de către testator, şi nu de către fiica sa.
Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să
fie aleasă de o terţă persoană (legatul cu facultatea de alegere) va fi
nul.
Pentru desemnarea persoanei legatarului, legea nu cere anu-
mite forme sacramentale, din testament trebuind să rezulte numai
intenţia testatorului de a face o liberalitate în favoarea acestuia.
Desemnarea legatarului poate fi directă, prin indicarea numelui şi
prenumelui acestuia, sau indirectă, prin indicarea unor elemente cu
ajutorul cărora va putea fi identificat.
§ 2. Clasificarea legatelor
Legatele pot fi de mai multe feluri. De regulă, ele sunt împăr-
ţite fie după modalitatea ce afectează voinţa testatorului, fie după
obiectul lor.
După modalităţile care afectează voinţa testatorului, legatele
pot fi: pure şi simple, cu termen, sub condiţie şi cu sarcină (art. 1054
alin. 2 C. civ.).
A. Clasificarea legatelor după modalităţile care afectează
voinţa testatorului.
a). Legatul pur şi simplu este cel care îşi produce efectele la
data morţii testatorului (dată la care legatarul dobândeşte şi începe să
îşi exercite drepturile), nefiind afectat de nicio modalitate.
b). Legatul cu termen este cel a cărui executare sau stingere
depinde de împlinirea unui termen (întotdeauna un eveniment
viitor şi sigur).
Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

117
Moştenirea testamentară

Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului; legatarul


poate cere predarea bunului legat la data împlinirii termenului.
Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul care a luat
naştere şi s-a executat din momentul deschiderii succesiunii.
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la des-
chiderea succesiunii (precum un legat pur şi simplu), însă la împli-
nirea termenului dreptul legatarului se va stinge pentru viitor1.
c). Legatul sub condiţie este cel a cărui naştere sau stingere
depinde de un eveniment viitor şi nesigur că se va îndeplini.
Condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, naşterea
dreptului la legat; odată îndeplinită însă, dreptul legatarului ia
naştere retroactiv de la data deschiderii succesiunii.
Condiţia rezolutorie, la împlinirea ei, desfiinţează retroactiv
(din momentul deschiderii succesiunii) dreptul la legat. Când condiţia
rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza, legatul
devine definitiv, pur şi simplu.
d). Legatul cu sarcină (sub modo) este cel care prevede o obli-
gaţie (sarcină) de a da, a face sau a nu face, impusă de testator lega-
tarului.
Sarcina este specifică liberalităţilor şi poate fi prevăzută în inte-
resul:
- unei terţe persoane; de exemplu: testatorul lasă printr-un
legat averea sa legatarului, cu sarcina de a întreţine o persoană
incapabilă de muncă;
- testatorului; de exemplu, testatorul lasă o casă legatarului, cu
sarcina de a-i plăti anumite datorii;
- legatarului; de exemplu, testatorul lasă legatarului o sumă
de bani pentru a continua o lucrare de care el (legatarul) este
interesat2.

1
Prin derogare de la dreptul comun, în materie de legate se admite că
„termenul incert (suspensiv) valorează condiţie”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 187;
Fr. Deak, op. cit., p. 250; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 141.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 188. În acest caz, nu vom avea două
liberalităţi, ci o singură liberalitate, dar cu afectaţiune specială.
118
Moştenirea testamentară

B. Clasificarea legatelor după obiectul lor.


După obiectul lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal
sau cu titlu particular (art. 1054 alin. 1 C. civ.).
a). Legatul universal este cel prin care testatorul lasă uneia sau
mai multor persoane întreaga masă succesorală.
Precizăm că ceea ce caracterizează legatul universal nu este
numai cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci şi vocaţia la
întreaga universalitate pe care o oferă legatarului. Astfel, se explică
faptul că testatorul poate să lase mai mulţi legatari universali1.
În condiţiile de mai sus, legatul universal există şi în cazul în
care, datorită drepturilor conferite altora de către testator, emolu-
mentul moştenirii este redus considerabil. De exemplu, dacă testa-
torul a lăsat mai mulţi legatari universali şi toţi acceptă moştenirea,
deşi au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare va culege efectiv numai o
parte din succesiune; dacă un singur legatar acceptă, el va culege
întreaga moştenire în virtutea vocaţiei sale universale.
În cazul în care legatarul universal nu culege foloase efective,
deoarece întreg emolumentul legatului universal este absorbit de alte
legate particulare sau de sarcini, în doctrină s-a pus întrebarea: ne
aflăm în faţa unui legatar universal, a unui executor testamentar sau a
unei simple persoane interpuse?
Soluţia cea mai realistă este cea care lasă la aprecierea instanţei
de judecată interpretarea voinţei testatorului şi, în funcţie de
circumstanţele cauzei, va stabili dacă testatorul a dorit să lase un legat
universal, să instituie un executor testamentar sau pretinsul legatar
este numai o persoană interpusă.
Testatorul poate califica expres legatul său ca fiind universal
sau se pot folosi şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit
vocaţie asupra întregii moşteniri.
Doctrina şi practica judiciară, deopotrivă, au considerat legate
universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei

1
Potrivit art. 1056 alin. 1 C. civ., „Legatul universal este dispoziţia testa-
mentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Apreciem că definiţia dată de noul Cod civil este deficitară, deoarece are în vedere
exclusiv vocaţia (chemarea) la moştenire, şi nu obiectul legatului (în funcţie de care
legatele se clasifică în universale, cu titlu universal sau cu titlu particular).
119
Moştenirea testamentară

proprietăţi asupra întregii moşteniri, legatul cotităţii disponibile, legatul


rămăşiţei sau prisosului succesoral etc.
Problema legatarilor universali se pune numai în materia moşte-
nirii testamentare, deoarece moştenitorii legali sunt dobânditori uni-
versali (oricare dintre ei având vocaţia de a culege întreaga moştenire).
b). Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie succesorală numai la
o fracţiune din moştenirea lăsată de defunct (art. 1056 alin. 1 C. civ.).
Asemănarea dintre legatul universal şi legatul cu titlu universal
constă în aceea că sunt caracterizate de întinderea emolumentului,
dar şi a vocaţiei succesorale.
Deosebirea dintre ele este că legatul universal conferă vocaţie la
întreaga moştenire, pe când legatul cu titlu universal numai la o
fracţiune din moştenire (chiar dacă un alt legatar cu titlu universal nu ar
putea să moştenească sau ar renunţa la moştenire).
Potrivit art. 1056 alin. 2 C. civ., prin fracţiune a moştenirii se
înţelege: fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta; fie un
dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-
părţi din moştenire; fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra
totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor
determinate după natura sau provenienţa lor.
Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal şi
legatul cu titlu particular.
c). Legatul cu titlu particular are, de regulă, ca obiect unul sau
mai multe bunuri individual determinate.
Noul Cod civil defineşte legatul cu titlu particular prin
excludere, prevăzând că este singular orice legat „care nu este
universal sau cu titlu universal” (art. 1057 C. civ.).
Rezultă că obiectul legatului cu titlu particular excede bunurilor
individual determinate. Astfel, obiectul acestuia poate fi orice bun
aflat în circuitul civil cert şi individual determinat dar şi bunurile
determinate generic (care sunt precis determinate cantitativ).
Obiectul legatului cu titlu particular poate fi şi un lucru
incorporal; de exemplu, testatorul lasă în favoarea legatarului o creanţă
pe care o avea contra unui terţ.
Caracteristica legatului cu titlu particular constă în faptul că el
conferă un drept asupra unor bunuri singulare, şi nu asupra unei
universalităţi (patrimoniu) sau unei fracţiuni din universalitate.
120
Moştenirea testamentară

C. Forme ale legatului cu titlu particular.


În practică, cele mai cunoscute legate cu titlu particular sunt:
legatul uzufructului, legatul bunului altuia şi legatului bunului indiviz.
a). Legatul uzufructului este asimilat situaţiei în care,
testatorul transmite nuda proprietate unui legatar şi dreptul de
uzufruct asupra unui bun (sau patrimoniu) altui legatar.
De regulă, legatul uzufructului este lăsat în favoarea soţului
defunctului şi are caracter viager, iar nuda proprietate este lăsată în
favoarea unei rude apropiate a defunctului (urmând ca la moartea
soţului dreptul de proprietate transmis să se întregească prin
cuprinderea tuturor prerogativelor sale).
În ceea ce priveşte natura juridică a legatului uzufructului,
trebuie să facem distincţie între situaţiile următoare.
În cazul în care nuda proprietate are ca obiect întregul
patrimoniu, o fracţiune din acesta sau bunuri singulare, legatul va fi
universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Când uzufructul poartă asupra unor bunuri determinate,
legatul uzufructului va fi cu titlu particular.
Când însă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu
succesoral sau a unei fracţiuni din acesta soluţiile doctrinare sunt
diferite (conturându-se două opinii):
- legatul uzufructului este cu titlu universal (art. 1056 alin. 2
pct. b din Noul cod civil)1;
- legatul uzufructului este un legat cu titlu particular (deşi are ca
obiect o universalitate sau o parte din aceasta), deoarece legatul
uzufructului nu poate conferi vocaţie succesorală la întreg
patrimoniul defunctului2.
În situaţia contradictorie de mai sus, susţinem soluţia legatului
cu titlu particular, reţinând opinia mai bine argumentată juridic potrivit

1
Soluţie împărtăşită şi în doctrina naţională; a se vedea D. Chirică, op. cit.
(2003), p. 224 şi practica franceză citată de autor.
2
Astfel, în literatura de specialitate s-a susţinut că „uzufructul întregii averi nu
poate constitui decât o dispoziţie testamentară cu titlu particular” (s.n.); a se vedea
M.D. Bocşan, Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii moştenirii, în Dreptul
nr. 5/2001, p. 81.
121
Moştenirea testamentară

căreia „cu toate că obiectul uzufructului nu este determinat, ceea ce


interesează este obiectul legatului care este un drept determinat”1.
Precizăm că legatele nudei proprietăţi şi al uzufructului nu
constituie substituţii fideicomisare, deoarece cele două liberalităţi au
obiecte diferite şi care nu se transmit succesiv.
b). Legatul bunului altuia are în vedere situaţia în care „bunul
individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu parti-
cular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi nu este cuprins
în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii” (art. 1064
alin. 1 C. civ.).
În situaţia de mai sus se pune întrebarea: Ce se întâmplă dacă
testatorul a făcut un legat având ca obiect bunul altuia?
Problema legatului bunului altuia se pune numai dacă sunt
întrunite cumulativ două condiţii:
- defunctul nu avea niciun drept actual sau viitor (la momentul
deschiderii moştenirii) asupra bunului obiect al legatului;
- obiectul legatului este un bun individual determinat.
Soarta legatului va fi apreciată după cum testatorul a dispus
prin testament cunoscând sau nu situaţia reală a bunului. Astfel:
- dacă testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui,
legatul este anulabil (art. 1064 alin. 2 C. civ.);
- dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al
său, cel însărcinat cu executarea legatului va avea o obligaţie
alternativă: fie de a procura bunul de la proprietarul acestuia, fie de a
plăti valoarea bunului (din momentul deschiderii moştenirii) şi a-l
transmite legatarului (art. 1064 alin. 3 C. civ.)2.
Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela care
emite o pretenţie (legatarul va trebui, deci, să probeze că testatorul
ştia, la încheierea testamentului, că dispune de un lucru străin).
Proba va putea fi atât intrinsecă, cât şi extrinsecă3.

1
În acelaşi mod de interpretare şi „legatul altor dezmembrăminte ale
proprietăţii (de exemplu, uzul sau abitaţia) constituie legate cu titlul particular” se
vedea Fr. Deak, op. cit., p. 244.
2
„Un astfel de legat este interpretat ca o sarcină în favoarea beneficiarului
testamentului instituită de testator în contul celui ţinut la executarea legatului”; a se
vedea D. Chirică, op. cit., p. 121.
3
A se vedea C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 1309/1997, în C.P.J. 1997, p. 20.
122
Moştenirea testamentară

c). Legatul bunului indiviz este asimilat situaţiei în care bunul


(obiect al legatului cu titlu particular) se află în indiviziune la data
deschiderii moştenirii. În acest caz, soarta juridică a legatului va fi
diferită, după cum urmează:
- dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce îi
aparţine din bunul determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil
(deoarece defunctul, coindivizar, este în drept să îşi transmită cota sa
prin acte juridice mortis causa);
- atunci când testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte
determinată din bunul aflat în indiviziune (deci nepartajat), legatul va
fi soluţionat asemănător regulilor stabilite mai sus valabile pentru
legatul bunului altuia. Astfel, legatul va fi fie valabil, fie nul, după cum
testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că
bunul îi aparţine.
§ 3. Efectele legatelor
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat
dobândeşte proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii
(art. 1059 alin. 1 C. civ.). Tot astfel, când obiectul legatului cuprinde o
rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia este
datorată din ziua deschiderii moştenirii (art. 1062 C. civ.).
Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul
unei creanţe asupra moştenirii1.
Bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se
predă cu accesoriile sale, în starea în care se găseşte la data
deschiderii moştenirii.
Legatarul are dreptul şi la fructele bunurilor moştenirii care i se
cuvin din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul pro-
duce efecte în privinţa sa. Ca excepţie, cel care a posedat bunurile de
bună-credinţă păstrează fructele până la predare (art. 1058 C. civ.).
Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunos-
cut creşteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări
autonome, lucrări adăugate sau achiziţionarea altor bunuri în cadrul

1
Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui
legat este obligat a preda bunuri de calitate medie (art. 1059 alin. 2 C. civ.).
123
Moştenirea testamentară

unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg


bunul ori universalitatea rezultată1.
În cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este
grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul
acestuia, el (legatarul) „se va putea libera predând beneficiarului sar-
cinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor” (art. 1060
alin. 1 C. civ.)2.
În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un
bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ţinut să execute legatul,
dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui terţ
(art. 1063 C. civ.).
Ca regulă, cheltuielile predării legatului sunt în sarcina moştenirii,
fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale (art.
1066 C. civ.).
Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari.
Potrivit art. 1067 alin. 1 C. civ., „Creditorii moştenirii au dreptul să fie
plătiţi cu prioritate faţă de legatari”.
Reducţiunea legatelor excesive. Potrivit art. 1067 alin. 2 C. civ.,
dacă legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor
fi reduse în măsura depăşirii, la cererea creditorilor moştenirii sau a celui
care este obligat să le execute.
Restituirea excesului. Când un legat a fost executat, fără a se
cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii, moştenitorul legal
sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita
restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi
redus (art. 1067 alin. 3 C. civ.).
§ 4. Ineficacitatea legatelor
Dispoziţiile testamentare făcute cu îndeplinirea condiţiilor de
validitate produc, de regulă, efecte juridice. Este posibil însă ca mani-
festarea de voinţă a unei persoane, deşi a fost făcută cu respectarea
condiţiilor de validitate (devenind act juridic valabil), datorită unor

1
Legatul cuprinde şi dreptul la acţiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus
bunului de către un terţ după întocmirea testamentului (art. 1061 alin. 2 C. civ.).
2
În acest caz, valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la
data deschiderii moştenirii (art. 1060 alin. 2 C. civ.).
124
Moştenirea testamentară

cauze posterioare, să nu producă totuşi efectele juridice scontate,


actul juridic devenind, în aceste condiţii, ineficace.
În condiţiile de mai sus, ineficacitatea actului juridic presupune
două condiţii:
- existenţa unui act juridic valabil încheiat;
- lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze
posterioare întocmirii actului.
Principalele cauze care împiedică producerea efectelor legatelor
(cauzele de ineficacitate) sunt revocarea şi caducitatea dispoziţiilor
testamentare.
Deşi doctrina prezintă (în general) şi nulitatea alături de celelalte
cauze de ineficacitate a actului juridic, nu ne putem ralia acestei opinii.
Argumentăm prin aceea că nulitatea sancţionează nerespectarea con-
diţiilor de validitate a actului juridic şi are drept consecinţă neîncheie-
rea acestuia (manifestarea de voinţă rămânând în acelaşi stadiu)1. În
acest context, stricto sensu, nulitatea nu poate fi şi cauză de inefi-
cacitate a actului juridic (deoarece ineficacitatea presupune existenţa
unui act juridic valabil încheiat, dar care, ca excepţie, nu produce
efecte).
În consecinţă, în caz de revocare sau caducitate, legatele au
luat naştere în mod valabil, dar datorită unor cauze posterioare, nu
produc efectele obişnuite (sunt ineficace).
Revocarea poate fi de două feluri: revocare voluntară, care se
datorează voinţei unilaterale a testatorului, şi revocarea
judecătorească, datorată unor fapte culpabile săvârşite de legatari.
Caducitatea înseamnă imposibilitatea de executare, indepen-
dentă de voinţa testatorului sau de faptele culpabile săvârşite de
legatar.

1
În doctrină, nulitatea este definită de cele mai multe ori ca fiind sancţiunea
care lipseşte actul juridic de efecte (în caz de nerespectare a condiţiilor de validitate);
a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p. 192. Apreciem că nulitatea
afectează însăşi existenţa actului juridic preconizat, şi nu numai efectele lui (nulitatea
constând în desfiinţarea cu efect retroactiv a actului juridic încheiat cu încălcarea
cerinţelor legale). Precizăm că în art. 1068-1073 dedicate ineficacităţii legatelor, noul
Cod civil nu sesizează rolul distinct al nulităţii legatului (şi al actului juridic, în
general).
125
Moştenirea testamentară

A. Revocarea legatelor.
Revocarea legatelor pentru faptele săvârşite de legatar poate fi
opera voinţei testatorului sau a instanţei de judecată.
a). Revocarea voluntară. Până în ultima clipă a vieţii sale,
testatorul are dreptul să revină asupra dispoziţiilor testamentare
printr-o manifestare de voinţă ulterioară care să aibă ca efect
revocarea totală sau parţială a dispoziţiilor făcute anterior. Acest
drept decurge din caracterul esenţial revocabil al legatului.
Potrivit art. 1068 alin. 1 C. civ., „Legatele sunt supuse
dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului”. Rezultă că,
în concepţia noului Cod civil, revocarea voluntară a legatului are loc în
aceleaşi condiţii ca şi revocarea voluntară a testamentului.
După modul de manifestare a voinţei testatorului, revocarea
voluntară a legatului poate fi: expresă sau tacită.
Revocarea voluntară expresă este revocarea ce rezultă dintr-o
declaraţie a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit în formă
testamentară sau autentică.
Înseamnă că testatorul care a făcut un testament poate ulterior
să facă un alt testament prin care îl revocă pe primul sau, fără să facă
un nou testament, printr-un act autentic revocă testamentul anterior
(art. 1051 alin. 1 C. civ.).
Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută a revo-
cării.
Potrivit art. 1051 alin. 2 C. civ., nu se cere ca testamentul ce
conţine revocarea să aibă aceeaşi formă cu cel pe care îl revocă (de
exemplu, testamentul autentic poate fi revocat printr-un testament
olograf). Astfel, în principiu, revocarea voluntară expresă nu trebuie
făcută în termeni sacramentali1.
De precizat însă că, numai revocarea expresă a testamentului
făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic

1
În practică se consideră valabilă revocarea unui testament prin scrierea
cuvântului „anulat”, a datei şi a semnăturii testatorului ori se face menţiunea „nu
mai este valabil” trăgând pe o pagină şi două linii în diagonală; a se vedea Fr. Deak, op.
cit., p. 258 şi T.B., s. civ., nr. 1909/1968, în R.R.D. nr. 3/1971, p. 126.
126
Moştenirea testamentară

se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial


(art. 1051 alin. 3 C. civ.).
Când revocarea se face printr-un testament ulterior, aceasta
produce efecte, chiar dacă celelalte dispoziţii din noul testament ar fi
nule, indiferent din ce cauză.
Revocarea voluntară tacită este manifestarea care, fără a fi
fost expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau fapte
săvârşite ulterior de testator.
Testatorul poate revoca tacit testamentul olograf şi prin
distrugerea, ruperea sau ştergerea sa (art. 1052 alin. 1 C. civ.)1.
Potrivit art. 1052 alin. 2 C. civ., „Distrugerea, ruperea sau şter-
gerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de aseme-nea
revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă”.
În consecinţă, distrugerea testamentului de către testator (în
cunoştinţă de cauză) prezumă intenţia acestuia de revocare a actului
juridic mortis causa (art. 1068 alin. 4 C. civ.).
De precizat că distrugerea involuntară (de către testator) sau
distrugerea de către alţii (fără ştirea testatorului) a bunului nu
produce revocarea, ci caducitatea legatului.
Testamentul încheiat ulterior îl revocă tacit pe cel anterior,
dacă conţine dispoziţii contrare sau incompatibile (art. 1052 alin. 3
C. civ.).
Incompatibilitatea intervine în cazul în care testatorul a făcut
două sau mai multe testamente care conţin dispoziţii incompatibile
între ele (imposibilitatea materială sau juridică de a fi executate
ambele). De exemplu, testatorul, în primul testament, lasă o creanţă
(pe care el o are împotriva unei terţe persoane) în favoarea legataru-
lui. Ulterior, testatorul, printr-un alt testament, prevede o iertare de
datorie în favoarea debitorului (terţa persoană) din creanţa respec-
tivă. În situaţia de mai sus, produce efecte ultimul testament (debi-
torul va fi iertat de datorie).
Contrarietatea între cele două dispoziţii testamentare intervine
în cazul în care, din punct de vedere juridic, nu ar exista incompatibili-

1
Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator (art. 1052
alin. 1 C. civ.).
127
Moştenirea testamentară

tate, dar, din contextul dat, rezultă că al doilea testament a reprezen-


tat o revocare a primului (imposibilitate rezultată din intenţia testa-
torului).
De exemplu, în primul testament, testatorul lasă un bun unei
persoane; ulterior, printr-un alt testament, lasă acelaşi bun altei
persoane. Din punct de vedere juridic, ar fi posibil ca două persoane
să aibă un drept asupra aceluiaşi bun în calitate de legatari (dar în
acelaşi testament). Fiind vorba de două testamente succesive, rezultă
că al doilea testament reprezintă o revocare a primului.
De precizat că, atât în cazul incompatibilităţii, cât şi al
contrarietăţii, revocarea se produce numai în legătură cu dispoziţiile
care sunt incompatibile sau contrare, celelalte rămânând valabile
(dacă testatorul nu a dispus altfel).
Potrivit art. 1068 alin. 2 C. civ., „Orice înstrăinare a bunului ce
constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimţită de către
testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă implicit legatul
pentru tot ceea ce s-a înstrăinat” (s.n.).
Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul
legatului denotă voinţa testatorului de a revoca legatul făcut prin
testament. Nu are importanţă felul cum s-a încheiat contractul de
vânzare-cumpărare (sub termen sau condiţie), el poate fi chiar nul.
Esenţial este ca manifestarea de voinţă a testatorului din care rezultă
intenţia de a înstrăina să însemne că a dorit revocarea legatului cu
titlu particular1.
Pentru ca înstrăinarea să provoace revocarea, ea va trebui să
fie şi reală, adică să fie înfăptuită, nu o simplă intenţie de a înstrăina.
De menţionat că ineficacitatea înstrăinării nu afectează revo-
carea decât dacă este determinată de incapacitatea sau vicierea
voinţei testatorului ori înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea
beneficiarului legatului şi „nu s-a făcut sub condiţii sau cu sarcini
substanţial diferite de acelea care afectează legatul” (art. 1068 alin. 3
C. civ.).

1
Înstrăinarea nu atrage revocarea decât în cazul legatelor cu titlu particular. Ea
nu priveşte legatele universale sau cu titlu universal (T.S., col. civ., dec. nr. 552/1953).
128
Moştenirea testamentară

Apreciem că cele trei cazuri de revocare voluntară (prevăzute


de Codul civil) nu reprezintă cazuri limitative, ci sunt numai enunţia-
tive. Rezultă că, ori de câte ori din acte sau fapte săvârşite de testator
se poate proba intenţia de revocare, legatele nu mai pot produce
efecte.
Retractarea revocării este admisă, revocarea fiind (ca şi legatul) un
act de ultimă voinţă esenţialmente revocabil1.
Retractarea revocării se face în aceleaşi condiţii ca şi revocarea
(prin act notarial sau prin testament)2.
Retractarea „unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele
revocării, cu excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa
în sens contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din
împrejurările concrete” (art. 1053 alin. 2 C. civ.).
Retractarea revocării are deci, ca efect, reînvierea dispoziţiilor
testamentare revocate.
În cazul testamentului distrus, retractarea revocării se va face
prin întocmirea unui alt testament.
B. Revocarea judecătorească.
Potrivit Codului civil, legatul poate fi revocat prin hotărâre
judecătorească, drept sancţiune pentru fapte culpabile săvârşite de
către legatar faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia3.
Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în
principiu, aceleaşi ca cele în care legea permite revocarea legală a
donaţiei (art. 1020 C. civ.)4.
Potrivit art. 1069 C. civ., revocarea judecătorească a legatului
operează în caz de neexecutare a sarcinii şi pentru ingratitudine.

1
A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 1912/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 82.
2
Retractarea unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic notarial
sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul
naţional notarial (art. 1053 alin. 3 C. civ.).
3
Opinăm că instituţia revocării este atributul exclusiv al dispunătorului (în
cazul de faţă al testatorului) şi, în consecinţă, instanţa de judecată ar putea, în
cazurile prevăzute de lege, să constate pur şi simplu, ineficacitatea legatului.
4
Revocarea judecătorească a legatelor prezintă asemănări atât cu materia
revocării donaţiilor, cât şi cu materia nedemnităţii succesorale (din cadrul
devoluţiunii succesorale legale).
129
Moştenirea testamentară

a). Legatul poate fi revocat judecătoreşte în cazul neîndeplinirii,


fără justificare, a sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un
astfel de legat (art. 1069 alin. 1 C. civ.).
Pentru ca legatul să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini,
trebuie să fie vorba de o sarcină propriu-zisă, şi nu despre o simplă
recomandare cuprinsă în testament1. Revocarea presupune
neexecutarea sarcinii, şi nu o simplă întârziere.
Neexecutarea sarcinii trebuie să fie culpabilă; dacă ea este
datorată unui caz fortuit ori de forţă majoră, legatul nu va putea fi
revocat.
Ca excepţie, neîndeplinirea fortuită a sarcinii nu atrage
revocarea legatului, decât dacă, potrivit voinţei testatorului,
eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii.
În toate cazurile, acţiunea în revocare aparţine celor care au
interes ca liberalitatea testamentară să fie revocată.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se
prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunos-cut
fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia
executată (art. 1070 C. civ.).
b). Legatul poate fi revocat judecătoreşte şi în caz de ingratitu-
dine a legatarului. În acest caz, revocarea poate fi solicitată, în două
situaţii:
- dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane
apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a
înştiinţat;
- dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau
injurii grave faţă de testator ori de injurii grave la adresa memoriei
testatorului.
În ceea ce priveşte prima cauză, pentru a îndreptăţi revocarea,
atentatul trebuie să fi fost săvârşit cu intenţia de a ucide (neavând
importanţă încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă).
Privitor la cea de-a doua categorie de fapte de ingratitudine,
prin cruzimi înţelegem rele tratamente fizice, iar prin delicte faptele

1
A se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 1229/1959, în C.D. 1959, p. 193.
130
Moştenirea testamentară

pedepsite de legea penală. Injuria desemnează suferinţele morale


pricinuite cu ştiinţă testatorului1.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se
prescrie în termen de un an, de la data la care moştenitorul a cunoscut
fapta de ingratitudine (art. 1070 C. civ.).
C. Caducitatea legatelor.
Deşi se întocmeşte (încheie) în timpul vieţii, testamentul pro-
duce efecte numai la moartea testatorului. Întrucât între momentul
încheierii testamentului şi momentul în care urmează să îşi producă
efectele se scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca, în
interiorul acesteia, să intervină anumite împrejurări care să împiedice
executarea legatelor.
Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt
străine de voinţa testatorului sau de vreo culpă a legatarului, legatul
devine caduc2.
Legatul caduc se desfiinţează cu efect retroactiv.
Potrivit art. 1071 C. civ., caducitatea legatului intervine în şase
cazuri.
a). Legatul este caduc dacă legatarul nu mai este în viaţă la
data deschiderii moştenirii. Se prezumă că legatul este o liberalitate
care a fost făcută numai în considerarea persoanei legatarului, intuitu
personae. Astfel, legatul nu îşi întinde, în principiu, efectele şi asupra
moştenitorilor legatarului.
b). Legatul este caduc dacă legatarul este „incapabil de a primi
legatul la data deschiderii moştenirii”. Dacă legatarul era deja inca-
pabil în momentul întocmirii testamentului, legatul nu este caduc, ci
nul.

1
Injuria trebuie să fie gravă pentru a legitima revocarea. De exemplu,
infidelitatea soţului constituie o injurie gravă.
2
Potrivit art. 1073 C. civ., caducitatea sau revocarea judecătorească a unui
legat grevat cu un legat-sarcină în favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea acestui
din urmă legat. Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligaţi să
execute legatul-sarcină.
131
Moştenirea testamentară

De exemplu, în cazul persoanelor juridice care au încetat să


mai existe după moartea testatorului sau, datorită modificării
capacităţii de folosinţă, şi-au schimbat obiectul de activitate.
c). Legatul este caduc dacă legatarul este nedemn (indiferent
dacă nedemnitatea este de drept sau judiciară sau moştenirea este
legală ori testamentară).
Reamintim că efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi
înlăturate expres prin testament sau prin act autentic notarial de către
cel care lasă moştenirea.
Precizăm că, după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea,
efectele nedemnităţii pot fi înlăturate de testator numai prin „o
declaraţie expresă” notarială (art. 961 alin. 1 C. civ.).
d). Legatul este caduc dacă legatarul renunţă la legat. Condiţia
este ca renunţarea legatarului să intervină numai după deschiderea
succesiunii (altfel ar fi nulă, deoarece ar alcătui un pact asupra unei
moşteniri viitoare).
În condiţiile art. 1120 C. civ., renunţarea la moştenire, în
principiu, „nu se presupune”. Declaraţia de renunţare se face în
formă autentică la orice notar public sau la misiunile diplomatice şi
oficiile consulare. Pentru informarea terţilor, declaraţia de
renunţare se înscrie în registrul naţional, ţinut în format electronic.
Renunţarea va fi valabilă dacă legatul este sub condiţie suspensivă,
iar legatarul renunţă după deschiderea moştenirii, dar înainte de
împlinirea condiţiei.
e). Legatul este caduc dacă legatarul decedează înaintea împli-
nirii condiţiei suspensive şi dacă acesta avea caracter pur personal.
Precizăm că, atunci când legatul este făcut sub condiţie sus-
pensivă şi aceasta este sigur că nu se va realiza, legatul este caduc.
În cazul în care condiţia este rezolutorie, dreptul legatarului se va
naşte ca şi când ar fi pur şi simplu, adică de la deschiderea moş-
tenirii, dar se va desfiinţa retroactiv dacă se îndeplineşte condiţia.
f). Legatul este caduc când bunul a pierit în totalitate din
motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului
sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.

132
Moştenirea testamentară

Din punct de vedere juridic, are importanţă dacă obiectul lega-


tului a pierit în întregime înainte de deschiderea succesiunii sau după
această dată.
Când bunul a pierit înainte de deschiderea succesiunii, legatul
este caduc ca fiind lipsit de obiect 1. Cauza pieirii lucrului poate fi:
culpa legatarului sau a testatorului, fapta unui terţ, un caz fortuit sau
de forţă majoră. Acest caz de caducitate nu poate interveni decât
dacă legatul este cu titlu particular, căci, dacă este universal sau cu
titlu universal, pieirea bunului nu poate avea ca efect decât acela de a
reduce emolumentul legatului2.
În cazul în care bunul a pierit numai în parte, caducitatea legatului
va fi numai parţială.
Pieirea bunului după deschiderea succesiunii nu atrage
caducitatea legatului. În această situaţie, drepturile legatarului se
deosebesc în funcţie de împrejurarea în care a pierit bunul: dacă
bunul a pierit din culpa debitorului legatului sau a unui terţ,
legatarul are dreptul la despăgubire, iar dacă pieirea s-a datorat cazului
fortuit sau forţei majore, legatarul suportă riscul pieirii.
Din momentul deschiderii succesiunii, legatarul dobândeşte
proprietatea bunului.
D. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ.
Tot în legătură cu ineficacitatea legatelor se pune şi întrebarea: ce
se întâmplă cu bunurile ce făceau obiectul legatului care nu îşi
produce efectele?
Potrivit art. 1072 C. civ., de ineficacitatea legatului profită moş-
tenitorii „ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după
caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să
execute legatul”.
Moştenitorii care profită de ineficacitatea legatului sunt: moş-
tenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal şi chiar
legatarii cu titlu particular (dar numai dacă au fost însărcinaţi cu exe-
cutarea legatului în cauză). De exemplu, testatorul a desemnat doi
legatari universali, iar unul nu acceptă legatul; rezultă că al doilea
1
Când bunul a pierit înainte de întocmirea testamentului, legatul va fi nul.
2
A se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 59/1963, în J.N. nr. 4/1964, p. 175.
133
Moştenirea testamentară

legatar universal profită, culegând şi cealaltă parte, întrucât are vocaţie


la întreaga moştenire. Dacă ambii renunţă, moştenirea va fi culeasă de
moştenitorii legali.
De la principiul de mai sus, Codul civil se abate în două cazuri,
când de ineficacitatea legatului profită alte persoane:
- în cazul substituţiei vulgare, când de ineficacitatea legatului
profită persoana stabilită subsidiar de către testator;
- în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de
acrescământ (sau de adăugire) în favoarea colegatarului.
Legatul conjunctiv este cel al cărui bun (determinat individual sau
generic) este lăsat mai multor legatari, fără ca testatorul să indice
partea fiecăruia, colegatarii având chemare (eventuală) la întregul
obiect (art. 1065 alin. 1 C. civ.).
În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii:
- toţi legatarii acceptă legatul, caz în care chemarea la întreg a
fiecăruia va fi limitată la o parte din bun, iar bunul se va împărţi în
părţi egale;
- unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să primească
legatul, caz în care părţile acestora se vor cuveni celorlalţi colegatari
care primesc legatul şi ale căror părţi vor creşte în mod
corespunzător (art. 1065 alin. 2 C. civ.); astfel, operează dreptul de
acrescământ (sau de adăugire)1.
Precizăm că dreptul de acrescământ operează numai dacă
legatul este conjunctiv. Caracterul conjunctiv al legatului poate fi
rezultatul exclusiv al voinţei testatorului2.
Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze, trebuie întrunite
următoarele condiţii:
- să existe o pluralitate de legatari;
- dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;

1
Dreptul de acrescământ operează „şi atunci când obiectul legatului con-
junctiv îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate” (art. 1065 alin. 3
C. civ.).
2
Dreptul de acrescământ, întemeindu-se pe voinţa testatorului, poate fi
acordat cu ajutorul substituţiei vulgare sau poate fi înlăturat, chiar în cazul când
legea îl admite.
134
Moştenirea testamentară

- să existe intenţia testatorului de a conferi fiecărui colegatar o


vocaţie la întregul obiect, şi nu o vocaţie fracţionată;
- unul sau mai mulţi colegatari să nu poată sau să nu dorească să
primească legatul.
În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a pus
problema dacă dreptul de acrescământ operează facultativ sau
obligatoriu (dacă sunt obligaţi colegatarii ce primesc legatul să
primească adaosul sau ar putea să îl refuze, păstrând totodată din legat
ce li s-ar cuveni în lipsa acrescământului).
Soluţia este că dreptul de acrescământ operează obligatoriu şi
întotdeauna cu sarcini1. Astfel, în toate cazurile, dreptul de acrescă-
mânt are la bază vocaţia la întregul obiect al legatului (când colega-
tarii acceptă legatul, ei acceptă pentru întreg, şi nu pentru o parte a
legatului).
În lipsa unei stipulaţii contrare a testatorului, colegatarii care
primesc legatul sunt obligaţi să execute sarcinile care reveneau cole-
gatarilor care nu au putut ori nu au dorit să primească legatul (cu
excepţia sarcinilor cu caracter personal). De exemplu, testatorul a
lăsat 1/2 din moştenire la trei legatari; dacă toţi acceptă, va reveni
fiecăruia câte 1/6 din moştenire, dacă însă unul nu poate sau nu
doreşte să primească legatul, ceilalţi doi nu pot refuza surplusul,
deoarece ei au acceptat legatul (de asemenea, vor suporta şi dato-
riile); rezultă că fiecare dintre cei doi va primi 1/4 din moştenire.
Dreptul de acrescământ se aplică şi în cazul moştenirii legale.
Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali, partea
celui care, fiind renunţător, nu doreşte să vină la moştenire sau care,
fiind nevrednic, este îndepărtat de la moştenire prin puterea legii se
va dobândi de ceilalţi moştenitori legali care au vocaţie la întreaga
moştenire, fiecare profitând potrivit cotelor prevăzute de lege. În
cazul reprezentării, partea reprezentatului decedat se împarte între
reprezentanţii lui.
Dreptul de acrescământ operează şi în cazul moştenirii legale
(întotdeauna obligatoriu şi cu sarcini).

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 282; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit.
(1983), p. 455.
135
Moştenirea testamentară

Secţiunea a IV-a. Exheredarea (dezmoştenirea)


O altă dispoziţie testamentară principală ce poate fi cuprinsă în
cadrul testamentului este exheredarea (dezmoştenirea).
Exheredarea este acea dispoziţie testamentară prin care testa-
torul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali
(art. 1074 alin. 1 C. civ.). Astfel, orice persoană are posibilitatea ca,
prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii, să înlă-
ture de la moştenire persoana sau persoanele neagreate (indiferent de
motive).
Exheredarea este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar
care nu se poate exercita nelimitat. Astfel, moştenitorii rezervatari nu
vor putea fi înlăturaţi în totalitate de la moştenire, neputând fi astfel
lipsiţi de rezerva succesorală (care li se cuvine în temeiul legii, chiar
împotriva voinţei testatorului)1.
În consecinţă, testatorul poate dezmoşteni numai parţial
moştenitorii rezervatari (cât priveşte cotitatea disponibilă). Ceilalţi
moştenitori, nerezervatari, pot fi dezmoşteniţi fără nicio limită.
A. Felurile exheredării.
După modul de manifestare, voinţa de a dezmoşteni poate fi
directă sau indirectă (art. 1074 alin. 2 C. civ.).
a). Exheredarea directă este acea dispoziţie prin care testatorul
declară, în mod expres, prin testament, voinţa sa de a înlătura de la
moştenire anumiţi moştenitori.
Exheredarea directă poate fi parţială sau totală.
Exheredarea directă este parţială când testatorul înlătură de la
moştenire anumiţi moştenitori legali. În acest caz, voinţa testatorului
se întregeşte cu cea a legiuitorului, în sensul că succesiunea se va
cuveni moştenitorilor legali după înlăturarea celor dezmoşteniţi.
Prin dezmoştenirea unuia sau mai multor moştenitori (dar nu a
tuturor), testatorul a acceptat indirect sporirea părţilor celorlalţi
moştenitori legali.

1
Instituţia rezervei succesorale va fi analizată în cadrul capitolului rezervat
limitelor dreptului de a dispune prin act juridic de bunurile succesiunii.
136
Moştenirea testamentară

Deci, exheredarea directă parţială poate fi interpretată şi ca o


instituire indirectă de legatari1.
Exheredarea directă este totală în cazul în care testatorul îi
dezmoşteneşte pe toţi moştenitorii legali (rude cu vocaţie succesorală
legală şi soţul supravieţuitor).
De precizat că validitatea unei dispoziţii testamentare, care
înlătură în totalitate devoluţiunea legală (dacă nu există moştenitori
rezervatari), fără a o înlocui printr-una testamentară, dificil de
acceptat din punct de vedere juridic, a fost totuşi, recunoscută în
doctrină2.
În cazul exheredării totale, bunurile ce alcătuiesc moştenirea
rămân bunuri vacante şi cu acest titlu revin comunei, oraşului sau
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii (singurul moştenitor legal ce nu poate fi
exheredat), în temeiul art. 1138 C. civ.
b). Exheredarea indirectă se realizează prin instituirea unor
legate care epuizează întreaga moştenire. În felul acesta, în limitele
cotităţii disponibile, moştenitorii legali sunt înlăturaţi de la succesiune,
întrucât a institui legatari înseamnă, în aceeaşi măsură, a exhereda
moştenitorii legali.
O situaţie specială intervine în cazul în care testatorul a lăsat un
legat universal în favoarea unui terţ, dezmoştenind astfel pe toţi
moştenitorii legali, iar legatul este caduc. Întrebarea care se pune, în
acest caz, este cui i se vor cuveni bunurile moştenirii: moştenitorilor
legali sau unităţii administrativ-teritoriale locale ?
Apreciem că rezolvarea problemei de mai sus depinde de inter-
pretarea voinţei testatorului. Astfel, dacă testatorul a dorit să înde-
părteze necondiţionat moştenitorii legali de la succesiune, bunurile
devin vacante; dacă testatorul s-a mulţumit să prefere persoana insti-
tuită legatar universal altor moştenitori, bunurile vor reveni acestora
din urmă.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 286.
2
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 168-169.
137
Moştenirea testamentară

B. Efectele exheredării.
Ca efect al exheredării, moştenitorul legal nu mai are vocaţie la
succesiune.
În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din
clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire
rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii (art. 1075 alin. 1 C. civ.).
Când, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin
la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de
dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea
cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit (art. 1075
alin. 2 C. civ.).
Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o
cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs
culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit (art. 1075 alin. 3
C. civ.).
Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de
la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care
ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi
(art. 1075 alin. 4 C. civ.).
C. Nulitatea exheredării.
Dezmoştenirea este un act juridic (o manifestare de voinţă)
distinct, cuprins, de regulă, într-un testament.
Ca orice act juridic, exheredarea trebuie să se conformeze
condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ. În caz contrar,
„este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de
lege” (art. 1076 alin. 1 C. civ.).
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare
curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispo-
ziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu
mai devreme de data deschiderii moştenirii (art. 1076 alin. 2 C. civ.).
Deoarece textul de lege nu stabileşte şi durata termenului, în-
semnă că se aplică dreptul comun, deci termenul este cel de trei ani.
În schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescrip-
tibilă extinctiv.
138
Moştenirea testamentară

Secţiunea a V-a. Execuţiunea testamentară


Dreptul şi îndatorirea de a executa dispoziţiile testamentare
revin, în temeiul legii, moştenitorilor legali şi legatarilor universali.
Pentru a asigura îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă,
testatorul poate însă desemna unul sau mai mulţi executori testa-
mentari.
Executorul testamentar „poate fi desemnat şi de către un terţ
determinat prin testament”. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori
testamentari, oricare dintre ei poate acţiona fără concursul
celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau le-a
împărţit atribuţiile (art. 1077 alin. 1 şi 2 C. civ.)1.
Potrivit art. 97 din Legea nr. 71/2011, execuţiunile testamen-
tare începute înainte de data intrării în vigoare a noului Cod civil nu
pot dura mai mult de 2 ani calculaţi de la această dată, cu posibi-
litatea de prelungire în condiţiile dreptului de administrare (art. 1079
C. civ.).
§ 1. Delimitarea execuţiunii testamentare
Execuţiunea testamentară se prezintă ca un mandat în care
executorul testamentar este mandatarul, iar testatorul mandantul.
Execuţiunea testamentară nu este însă un mandat de drept
comun, ci un mandat supus unor reguli speciale. Pentru aceste consi-
derente, execuţia testamentară prezintă unele particularităţi faţă de
mandatul de drept comun.
a) Executorul testamentar este instituit sau revocat de testator
printr-un înscris în formă testamentară sau prin declaraţie autentică
notarială (art. 1077 alin. 3 C. civ.).
Spre deosebire, mandatul de drept comun poate fi conferit
prin orice înscris sau chiar tacit.
b) Execuţiunea testamentară începe să producă efecte de la
moartea testatorului (mandantului).
Mandatul (de drept comun) încetează însă la moartea man-
dantului.

1
Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării
misiunii prin declaraţie autentică notarială (art. 1077 alin. 3 C. civ.).
139
Moştenirea testamentară

c) Puterile (atribuţiile) executorului testamentar sunt stabilite


de lege.
În dreptul comun, mandantul stabileşte atribuţiile mandata-
rului.
d) Executorul testamentar, după ce a acceptat sarcina, nu mai
poate, în principiu, să renunţe la ea.
Mandatarul poate întotdeauna să renunţe la mandat.
e) Termenul limită al împuternicirii executorului testamentar
cu sezină este stabilit de lege (doi ani). Astfel, executorul testamentar
are dreptul să administreze patrimoniul succesoral „pe o perioadă de
cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul
nu i-a conferit în mod expres acest drept” (art. 1079 alin. 1 C. civ.)1.
Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar
la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.
Durata mandatului din dreptul comun este liber convenită de
părţi.
Ca o incapacitate specială în materie, persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu
poate fi executor testamentar (art. 1078 C. civ.).
§ 2. Drepturile şi obligaţiile (puterile) executorului testamentar
Executorul testamentar are sarcina de a asigura executarea
dispoziţiilor testamentare.
Potrivit art. 1080 alin. 1 C. civ., executorul testamentar este
obligat:
- să ceară punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi
minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;
- să facă inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu
citarea moştenitorilor;
- să ceară instanţei încuviinţarea vânzării bunurilor, în lipsă de
sume suficiente pentru executarea legatelor2;

1
Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive
temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an (art. 1079 alin. 3
C. civ.).
2
De precizat că instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale
numai dacă nu există moştenitori rezervatari (art. 1080 alin. 1 lit. c C. civ.).
140
Moştenirea testamentară

- să depună toate diligenţele pentru executarea testamentului, iar


în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa;
- să plătească datoriile moştenirii, dacă a fost împuternicit în
acest sens prin testament (în lipsa unei asemenea împuterniciri, exe-
cutorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea
instanţei);
- să încaseze creanţele moştenirii.
De precizat că testatorul poate dispune ca executorul testa-
mentar să procedeze la partajarea bunurilor moştenirii. În acest caz,
partajul produce însă efecte „numai dacă proiectul prezentat de către
executor a fost aprobat de toţi moştenitorii” (art. 1080 alin. 2 C. civ.).
De precizat că dispoziţiile art. 1080 C. civ., sunt aplicabile şi în
cazul moştenirilor care se deschid după data intrării în vigoare a
noului Cod civil, caz în care executorii cu sau fără sezină instituiţi prin
testamente anterioare acestei date au atribuţiile prevăzute de noua
reglementare, „cu excepţia cazului în care au fost limitate expres de
testator” (art. 98 din Legea nr. 71/2011).
În principiu, drepturile executorului testamentar nu pot fi
cesionate. Ca excepţie, „misiunea executorului testamentar numit în
considerarea unei funcţii determinate poate fi continuată de către
persoana care preia acea funcţie” (art. 1081 C. civ.).
Potrivit art. 1082 alin. 1 C. civ., „la sfârşitul fiecărui an şi la
încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea
socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori
rezervatari”. Obligaţia se transmite moştenitorilor executorului.
Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură
cu executarea dispoziţiilor testamentare. În cazul pluralităţii de exe-
cutori testamentari, „răspunderea acestora este solidară, cu excepţia
cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a
limitat la misiunea încredinţată” (art. 1082 alin. 2 şi 3 C. civ.).
Activitatea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul
nu a stabilit o remuneraţie în sarcina moştenirii (art. 1083 C. civ.).
Cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea
puterilor sale sunt în sarcina moştenirii (art. 1084 C. civ.).

141
Moştenirea testamentară

§ 3. Încetarea execuţiunii testamentare


Potrivit art. 1085 C. civ., execuţiunea testamentară încetează în
următoarele cazuri:
- prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a
misiunii primite;
- prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;
- prin decesul executorului testamentar;
- prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului
testamentar;
- prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar
care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necores-
punzător;
- prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de admi-
nistrare, afară de cazul în care instanţa decide prelungirea terme-
nului.
Secţiunea a VI-a. Limitele dreptului de a dispune prin acte
juridice de bunurile succesiunii
În principiu, orice persoană fizică poate dispune aşa cum
doreşte de bunurile sale şi pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
Astfel, „legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că
orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său”
mortis causa (s.n.)1.
Dreptul persoanei fizice de a dispune prin acte juridice de
bunurile ce vor alcătui moştenirea a fost însă recunoscut numai în
anumite limite2. Astfel, s-au impus următoarele reguli:
- dispoziţia mortis causa este un act juridic ce poate îmbrăca
numai forma unor testamente esenţialmente revocabile;
- sunt interzise actele juridice asupra moştenirilor viitoare,
nedeschise (art. 956 C. civ.).

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 320.
2
Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii sunt
dictate de „ordinea publică succesorală”; a se vedea M. Grimaldi, op. cit. (2001),
p. 273.
142
Moştenirea testamentară

- testatorul poate face, în principiu, orice liberalităţi, cu condi-


ţia de a nu încălca rezerva succesorală (art. 1086 C. civ.).
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii pe care legea o
atribuie unor persoane apropiate defunctului (moştenitori rezer-
vatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului. Acesta, în prezenţa
moştenitorilor rezervatari, nu poate dispune prin liberalităţi decât de o
parte din moştenire, numită cotitate disponibilă.
Prezentăm, în continuare, succint, cele trei limite ale dreptului de
a dispune prin acte juridice de bunurile succesiunii.
§ 1. Oprirea actelor (pactelor) asupra moştenirii nedeschise
Potrivit art. 956 C. civ., sunt interzise „actele juridice având ca
obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă,
precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la
aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează
sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la
deschiderea moştenirii”1.
Justificarea interdicţiei impuse de art. 956 C. civ., în privinţa
actelor asupra succesiunilor nedeschise este de natură morală,
contravenind regulilor de convieţuire socială. Astfel, în doctrină s-a
apreciat că „ele trezesc dorinţa morţii celui care lasă moştenirea”2.
Precizăm că, potrivit art. 1228 C. civ., ca regulă, „contractele
pot purta şi asupra bunurilor viitoare”. În categoria bunurilor viitoare
nu este însă cuprinsă şi moştenirea. Astfel, obiectul unui contract nu
poate „purta” asupra bunurilor cuprinse într-o moştenire eventuală
(care nu a fost deschisă deoarece autorul ei este în viaţă).
A. Condiţii.
Potrivit art. 956 C. civ., oprirea actelor „asupra unei moşteniri
nedeschise” presupune îndeplinirea a patru condiţii.

1
Precizăm că în doctrina naţională interdicţia de faţă a fost consacrată sub
denumirea de „oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare” (nepreluată însă şi de
dispoziţiile noului Cod civil).
2
A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 460.
143
Moştenirea testamentară

a). Să existe un act (o convenţie) cu privire la o moştenire,


inclusiv actele juridice unilaterale de acceptare sau renunţare asupra
unei moşteniri viitoare1.
b). Obiectul actului (convenţiei) să fie o moştenire nedeschisă.
După deschiderea moştenirii, succesorii pot dispune liber de
drepturile dobândite prin moştenire. Data deschiderii moştenirii este
momentul în raport cu care se apreciază valabilitatea actului.
c). Dreptul „ce se dobândeşte sau la care se renunţă trebuie să fie
un drept succesoral eventual, o simplă expectativă, iar nu un drept
actual şi nenăscut”.2
Până în momentul deschiderii succesiunii, drepturile celui care ar
urma să moştenească sunt simple nădejdi, deoarece titularul are
dreptul de a dispune şi a schimba discreţionar şi nesusceptibil de
abuz, oricând în timpul vieţii sale, dispoziţiile mortis causa.
Dreptul succesoral eventual prezintă asemănări cu dreptul sub
condiţie suspensivă (a cărui naştere este condiţionată de un
eveniment viitor şi nesigur). Având în vedere că evenimentul în cauză
este moartea (care, mai devreme sau mai târziu, este sigură), între
cele două există şi deosebiri3.
În consecinţă, dreptul eventual este acel drept căruia îi lipsesc
atât obiectul, cât şi subiectul, neştiindu-se în viitor dacă obiectul va
exista şi dacă dreptul va aparţine unei alte persoane.
d). Actul juridic să nu facă parte dintre cele permise, în mod
excepţional, de lege. De exemplu, este valabilă împărţeala de
ascendent făcută prin acte inter vivos, dacă s-au respectat condiţiile
de fond şi de formă prevăzute de art. 1160-1162 C. civ.4
B. Nulitatea actelor asupra moştenirilor nedeschise.
În conformitate prevederile art. 956 C. civ., actele (pactele)
asupra succesiunilor viitoare (nedeschise) sunt sancţionate cu nulita-
tea absolută.

1
A se reţine că interdicţia vizează deopotrivă atât actele juridice de formaţie
bilaterală (contractele), cât şi pe cele unilaterale; a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette,
op. cit., p. 488.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 299-302.
3
Pentru amănunte, a se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 188.
4
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 32-324.
144
Moştenirea testamentară

Sunt deci nule absolut:


- cesiunea drepturilor succesorale ale unui eventual moştenitor
făcută înaintea morţii lui de cuius;
- împărţeala între moştenitori a unei succesiuni nedeschise;
- actul (pactul) prin care eventualii moştenitorii convin că nu
vor aplica testamentul titularului lor sau că îl vor respecta.
Sancţiunea nulităţii absolute se justifică prin aceea că aseme-nea
convenţii (prin caracterul lor irevocabil) aduc atingere dreptului celui
care lasă moştenirea de a dispune de bunurile sale până în ultima
clipă a vieţii sale, prin acte juridice esenţialmente revocabile.
În doctrină s-a pus întrebarea dacă nulitatea pactului asupra
unei succesiuni viitoare poate fi acoperită prin confirmarea actului
mortis causa de către moştenitori după moartea testatorului.
Considerăm corect răspunsul potrivit căruia validarea actului
prin confirmare sau ratificare nu este posibilă1.
§ 2. Substituţia fideicomisară
În principiu, legea permite celui care lasă moştenirea să dispu-
nă liber, de bunurile sale (prin legat cuprins în testament).
În general, testatorul dispune printr-un singur legat încheiat în
favoarea unuia sau mai multor legatari, care produce efecte faţă de toţi
legatarii (la momentul deschiderii moştenirii). Ca excepţie, testa-torul
poate lăsa moştenirea la doi sau mai mulţi legatari succesivi (prin
care moştenirea să fie transmisă de la unul la celălalt, potrivit voinţei
testatorului).
Potrivit noului Cod civil, liberalitatea care constă în obligaţia
celui gratificat (numit instituit), de a administra bunurile lăsate cu
titlu gratuit şi de a le transmite altei persoane desemnată de
dispunător (numită substituit) nu produce efecte („decât în cazul în
care este permisă de lege” - art. 993 C. civ.).2
În consecinţă, este interzis legatul prin care testatorul dispune
de patrimoniul său în favoarea succesivă a doi legatari (instituitul

1
Pentru opinie contrară, E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Ed Graphix,
Iaşi, 1995, p. 287.
2
A se înţelege că, în acest caz, în principiu, liberalitatea nu este valabilă.
145
Moştenirea testamentară

fiind obligat să administreze şi să le transmită, apoi în timpul vieţii,


substituitului).
Ce excepţie, la interdicţia impusă de art. 993 C. civ., substituţia
fideicomisară este permisă de lege.
A. Definire şi elemente constitutive.
Substituţia fideicomisară este o dispoziţie (sarcină) cuprinsă
într-o liberalitate (testament ori donaţie) permisă de lege, prin care
dispunătorul obligă pe instituit să administreze bunurile primite şi să le
transmită la moartea sa, altei persoane (desemnat tot de dispunător)
numită substituit (art. 994 alin. 1 C. civ.).
De exemplu, dispunătorul A (testatorul) lasă un imobil lui B
(numit instituit), cu obligaţia pentru B de a păstra şi conserva imobilul
(şi a nu-l înstrăina ori greva) şi apoi a-l transmite, la moartea sa, lui C
(numit substituit), pe care l-a desemnat tot dispunătorul A.
Rezultă că, în concepţia noului Cod civil, ceea ce diferenţiază
substituţia fideicomisară (permisă de lege) de liberalitatea prevăzută
de art. 993 C. civ. (prohibită de lege) este momentul transferului bu-
nului către substituit, în timpul vieţii sau la moartea instituitului.1
Prin substituţia fideicomisară, testatorul dispune atât pentru
propria-i moarte, cât şi pentru moartea instituitului. Astfel
dispunătorul stabileşte ordinea succesorală a bunurilor sale nu numai
pentru propria sa moarte, cât şi a gratificatului său.
Substituţia fideicomisară presupune existenţa unui dispunător
(testatorul sau donatorul) şi a cel puţin doi legatari succesivi:
instituitul şi substituitul.
Potrivit art. 994 alin. 2 C. civ., „instituitului i se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar”, în

1
Ne exprimăm nedumerirea faţă de dispoziţiile imprecise şi contradictorii ale
art. 993-994 alin. 1 C. civ. Astfel, potrivit titlului secţiunii a 3-a „Substituţiile fideicomi-
sare” s-ar putea interpreta că „ele” sunt (cel puţin) două: cea prevăzută de art. 993 şi
cea prevăzută de art. 994 alin. 1 C. civ; în schimb, denumirile marginale „noţiune” şi
respectiv „substituţia fideicomisară” lasă impresia unei singure instituţii. În ceea ne
priveşte, în conformitate cu accepţiunea consacrată în doctrină şi practică, opinăm în
favoarea celei reglementate (şi permise de această dată) de art. 994 alin. 1 C. civ.
146
Moştenirea testamentară

consecinţă el trebuie să prezinte garanţiile legale pentru asigurarea


administrării şi a transferului către substituit.
Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu
dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu
substituitul (art. 994 alin. 3 C. civ.).
Substituţia fideicomisară poate fi numai unică, adică poate fi
stabilit un singur substituit (şi deci nu poate fi graduală, când
dispunătorul grevează pe primul substituit cu o substituţie în favoarea
unui al doilea, al treilea substituit etc.)1. Astfel, „substituitul nu poate fi,
la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a
bunurilor” (art. 996 alin. 3 C. civ.).
B. Condiţiile substituţiei fideicomisare.
Existenţa substituţiei fideicomisare presupune îndeplinirea
următoarelor trei condiţii:
a). Dispunătorul să fi făcut două sau mai multe liberalităţi, ce
urmează să fie executate succesiv, având acelaşi obiect, către două
sau mai multe persoane diferite. Deci, substituţia fideicomisară pre-
supune două sau mai multe transmisiuni succesive, cu titlu gratuit,
„despărţite una de cealaltă printr-o scurgere de timp” (s.n.)2;
b). Instituitul să fie obligat de dispunător a păstra şi conserva
(şi a nu înstrăina ori greva) bunurile primite, pentru a le transmite
apoi substituitului. Astfel, bunurile moştenirii vor fi lovite de indis-
ponibilitate. Facem însă precizarea că, potrivit art. 44 din Constituţie,
dreptul proprietarului de a dispune liber de bunurile sale este garan-
tat de lege;
c). Dreptul substituitului se naşte numai la decesul instituitului.
Precizăm că dispoziţia prin care instituitul este obligat să transmi-tă
bunul substituitului, în timpul vieţii sale (şi nu la data morţii lui), nu
constituie substituţie fideicomisară în sensul art. 994 alin. 1 C. civ. şi, în
consecinţă, se supune dispoziţiilor prohibitive ale art. 993 C. civ.3

1
În consecinţă, nu este posibil ca substituţia să fi fost făcută în folosul tuturor
descendenţilor (la infinit) şi, deci, substituţia fideicomisară nu poate fi nici veşnică
(perpetuă).
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 327.
3
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 316.
147
Moştenirea testamentară

C. Efectele substituţiei fideicomisare.


Potrivit art. 995 alin. 1 C. civ., sarcina produce efecte numai cu
privire la bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care la
data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul
său.
Ca excepţie, de la regula de mai sus, atunci „când liberalitatea
are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor
mobiliare care le înlocuiesc” (art. 995 alin. 2 C. civ.).
În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea fun-
ciară.
Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului.
Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii
ca efect al voinţei dispunătorului (şi poate dispune de acestea).
În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune
instituitului constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de
asigurare (art. 997 C. civ.).
Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului,
sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală (art. 998 C. civ.).
În caz de caducitate, prin predecesul substituitului (ori prin
renunţarea acestuia „la beneficiul liberalităţii”), „bunul revine insti-
tuitului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de
moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit”
(art. 1000 C. civ.).
D. Legatul rămăşiţei (liberalităţile reziduale).
Potrivit art. 1001 C. civ., într-o liberalitate „se poate stipula ca
substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului
instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din
urmă”.
Legatul rămăşiţei, cunoscut în doctrină şi ca fideicomis fără
inalienabilitate, este o liberalitate care nu obligă legatarul să
conserve bunurile, putând în timpul vieţii să le înstrăineze însă, la
moartea sa, este obligat să transmită patrimoniul său succesoral unei
terţe persoane desemnate de dispunător.

148
Moştenirea testamentară

În consecinţă, legatul rămăşiţei „nu îl împiedică pe instituit să


încheie acte cu titlu oneros” (s.n.) şi nici să reţină bunurile ori sumele
obţinute în urma încheierii acestora (art. 1002 C. civ.).
Instituitul nu poate însă să dispună prin testament de bunurile
care au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale (art. 1003 alin. 1
C. civ.). Tot astfel, dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de
bunuri prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor
rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a
dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile
care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale
succesorale (art. 1003 alin. 2 C. civ.).
De precizat că instituitul se bucură de aşa-zisa „independenţă
patrimonială”, întrucât „nu este ţinut să dea socoteală dispunătorului ori
moştenitorilor acestuia” de modul în care a dispus de bunurile
legatului (art. 1004 C. civ.).
În contextul general, precizăm că substituţia fideicomisară mai
prezintă asemănări şi cu alte instituţii apropiate (fără însă a se con-
funda cu acestea), cum ar fi: fideicomisul fără obligaţie şi dublul legat
condiţional.
Dublul legat condiţional (legatul alternativ) este o dispoziţie a
testatorului prin care acesta face două liberalităţi sub aceeaşi con-
diţie şi având acelaşi obiect. Cele două condiţii se deosebesc, întrucât
cea impusă instituitului este rezolutorie, iar cea impusă substituitului
este suspensivă1.
Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută
gratificatului fără obligaţia de a conserva bunurile şi a le transmite la
moartea sa altei persoane. Dispunătorul adresează legatarului numai o
rugăminte de a gratifica altă persoană şi numai dacă bunurile
moştenirii vor mai exista la moartea ultimului2.
E. Noţiunea de substituţie ordinară (vulgară).
Substituţia ordinară este o dispoziţie cuprinsă într-o liberalitate
(donaţie sau testament), prin care dispunătorul desemnează, în mod
subsidiar, unul sau mai mulţi substituiţi pentru ipoteza în care primul
1
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 126 şi urm.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 329 şi urm.
149
Moştenirea testamentară

gratificat nu ar putea sau „renunţă la beneficiul liberalităţii” (art. 1000


C. civ.).
Substituţia ordinară (vulgară) este o măsură de prevedere a
dispunătorului pentru cazul în care legatul devine ineficace şi este
permisă de lege (ca şi substituţia fideicomisară).
În principiu, substituţia ordinară poate îmbracă trei forme:
- simplă, în care dispunătorul substituie legatarului principal un
alt legatar; de exemplu, A (testatorul) instituie legatar universal pe B, dar
prevede totodată că, dacă B va predeceda, patrimoniul succesoral să
revină lui C1;
- multiplă, în care dispunătorul desemnează, pe lângă instituit,
mai mulţi legatari în subsidiar; de exemplu, A (testatorul) instituie
legatar universal pe B, dar prevede că, dacă B nu acceptă moştenirea,
patrimoniul succesoral să revină lui C şi D;
- reciprocă, în care, dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari în
cote diferite, se prezumă că şi legatarilor substituiţi le vor reveni
aceleaşi cote; de exemplu, dacă A (testatorul) instituie legatari pe B
cu 1/3 din moştenire şi pe C cu 2/3 din moştenire şi, în subsidiar
acestora, pe D şi E, în cazul în care B şi C nu pot primi moştenirea,
aceasta se va transmite lui D şi E tot în cotele de 1/3, respectiv 2/3
din moştenire.
Principala deosebire dintre substituţia fideicomisară şi cea
vulgară constă în aceea că, în ultimul caz, cei doi legatari nu vin succesiv
la moştenire (ci alternativ).
În consecinţă, în cazul substituţiei ordinare, atât dreptul
substituitului, cât şi al instituitului se nasc la moartea dispunătorului
şi dintre cei doi legatari se va alege numai unul. Astfel, dacă instituitul
va primi legatul, dreptul substituitului nu se va mai naşte (pentru
neîndeplinirea condiţiei suspensive).
§ 3. Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală
În principiu, o persoană fizică poate dispune, în timpul vieţii,
liber şi neîngrădit de averea sa. Astfel, ea poate, prin acte inter vivos,

1
A se vedea D. Mureşan, K. Josef, op. cit. (1996), p. 61 şi jurisprudenţa citată
de autori.
150
Moştenirea testamentară

să-şi înstrăineze toată averea (întrucât nimeni nu este obligat să lase o


moştenire).
Libertatea persoanei nu poate fi însă nelimitată. Prin excepţie,
dreptul acesteia de a dispune liber de bunurile sale prin liberalităţi
este îngrădit de lege în privinţa rezervei succesorale şi a cotităţii dis-
ponibile (art. 1086-1090 C. civ.)1. Astfel, în vederea protejării unor
apropiaţi ai defunctului împotriva liberalităţilor excesive ale acestuia,
legiuitorul a stabilit imperativ un drept la succesiune în favoarea moş-
tenitorilor legali rezervatari.
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii pe care legea o
atribuie unor persoane apropiate defunctului (moştenitorii rezervatari),
chiar împotriva voinţei dispunătorului „manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri” (art. 1086 C. civ.). Astfel, în prezenţa rezervatarilor, o
persoană nu poate dispune prin liberalităţi decât de o parte din
moştenirea sa, numită cotitate disponibilă.
Cotitatea disponibilă este partea din moştenire asupra căreia
defunctul poate dispune liber, atât prin liberalităţi, cât şi prin acte cu
titlu oneros2. Cotitatea disponibilă se obţine prin scăderea din masa
succesorală a rezervei.
În lipsa moştenitorilor legali nerezervatari, testatorul poate
dispune de bunurile moştenirii după cum doreşte, fără limite, atât prin
acte cu titlu oneros, cât şi gratuit.
În consecinţă, când există moştenitori rezervatari, iar defunctul
a dispus de bunurile sale prin donaţii şi/sau testament, masa succeso-
rală se împarte în două părţi: rezerva succesorală şi cotitatea disponi-
bilă.
A. Caracterele juridice ale rezervei succesorale.
Rezerva succesorală se particularizează prin cele două caracte-
re juridice: este o parte a moştenirii şi este lovită de indisponibilitate.

1
Facem precizarea că legea îngrădeşte numai dreptul de dispoziţie al titularului
dreptului de proprietate asupra liberalităţilor, şi nu dreptul de dispoziţie asupra actelor
cu titlu oneros.
2
Potrivit art. 1089 C. civ., „cotitatea disponibilă este partea din bunurile
moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care defunctul putea dispune în mod
neîngrădit prin liberalităţi”.
151
Moştenirea testamentară

a). Rezerva este o parte a moştenirii şi anume, aceea pe care


legea o deferă, în mod imperativ, moştenitorilor rezervatari, împotriva
voinţei defunctului.
Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut la data des-
chiderii moştenirii, şi nu un drept dobândit de la defunct pe cale suc-
cesorală1. Altfel, toate actele defunctului ar fi opozabile moştenito-
rului rezervatar, inclusiv cele prin care se aduce atingere rezervei, şi
deci ocrotirea legală a rezervatarilor nu ar mai putea fi eficientă.
Rezerva nu este o parte din moştenirea pe care defunctul o
lasă efectiv, ci o porţiune din moştenirea pe care acesta ar fi lăsat-o
dacă nu ar fi făcut donaţii2.
Din caracteristica rezervei de parte a moştenirii rezultă
următoarele consecinţe juridice:
- rezerva poate fi pretinsă numai de către moştenitorii care au
vocaţie şi care vin efectiv la moştenire. Astfel, vin efectiv la moştenire
numai persoanele care fac parte din clasa de moştenitori sau grupul
de rudenie cu vocaţie succesorală utilă (concretă), au capacitate
succesorală, nu sunt nedemne şi nici nu au renunţat la moştenire3;
- acceptarea sau renunţarea la rezervă a eventualilor moşte-
nitori rezervatari, făcută înainte de deschiderea moştenirii, este nulă
absolut (acte asupra unei succesiuni viitoare);
- când există o pluralitate de moştenitori rezervatari, rezerva
succesorală este colectivă, globală (şi nu individuală). Excepţie face
rezerva soţului supravieţuitor, care se atribuie în mod individual,
chiar dacă vine la moştenire în concurs şi împreună cu alţi moşte-
nitori rezervatari. De menţionat că rezerva se calculează în raport de
numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;

1
A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 466.
2
A se vedea R. Popescu, Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de
bunurile moştenirii, în C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, op. cit., p. 55.
3
De exemplu, „părinţii defunctului nu au dreptul la rezervă în prezenţa
descendenţilor, pentru că, în acest caz, ei nu au vocaţie succesorală utilă (concretă),
întrucât fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali”. De asemenea, moştenitorul
rezervatar care renunţă la moştenire pierde şi dreptul asupra rezervei ce i se cuve-
nea, întrucât devine, prin renunţare, o persoană străină de moştenire; a se vedea
Fr. Deak, op. cit., p. 56.
152
Moştenirea testamentară

- moştenitorii rezervatari au dreptul la rezerva legală în natură


(nu sub forma unui echivalent în bani). Dacă prin actele liberale ale
titularului s-a încălcat rezerva, aceasta va fi reîntregită, de asemenea,
în natură, şi nu prin echivalent. În cazuri de excepţie şi numai în
condiţiile expres prevăzute de lege, rezerva va putea fi atribuită sub
forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost
înstrăinat de donatar înainte de deschiderea moştenirii.
b). Rezerva succesorală este indisponibilă în sensul că partea din
moştenire care constituie rezerva succesorală „nu poate fi ştirbită prin
donaţii sau legate”1.
Indisponibilitatea rezervei succesorale este relativă şi parţială.
Indisponibilitatea este relativă, deoarece dreptul de a dispune al
celui ce lasă moştenirea este limitat numai în prezenţa moştenito-rilor
rezervatari şi numai în folosul lor. Numai moştenitorii rezervatari pot
invoca atingerea adusă rezervei şi numai ei pot pretinde reîntre-girea
acesteia.
Indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect:
- ea loveşte numai o fracţiune a moştenirii (rezerva
succesorală), nu şi cotitatea disponibilă;
- actele cu titlu oneros săvârşite de titular sunt valabile şi
opozabile moştenitorilor rezervatari (deoarece nu intră în masa
succesorală); astfel, nu toate actele defunctului vor fi raportate la
cotitatea disponibilă, ci numai donaţiile şi legatele.
Precizăm că problema caracterelor rezervei succesorale este
una disputată în doctrina de specialitate. În acest context, se apre-
ciază că la cele de mai sus se pot adăuga şi alte caractere precum:
caracterul imperativ, caracterul colectiv, caracterul de ordine publică
etc.
B. Rezerva succesorală a descendenţilor.
Potrivit art. 1087 C. civ., sunt moştenitori rezervatari: soţul
supravieţuitor, descendenţii (fără limită în grad) şi ascendenţii
privilegiaţi (tatăl şi mama) ai defunctului.

1
A se vedea M Eliescu, op. cit. (I), p. 325.
153
Moştenirea testamentară

Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de


jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dez-
moştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal (art. 1088 C. civ.).
În consecinţă, rezerva se va calcula din masa de bunuri pe care
defunctul ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii (şi nu aceea pe care a
lăsat-o efectiv).
Descendenţii care culeg rezerva sunt rudele în linie dreaptă
descendentă ale defunctului. În acest sens, prin descendenţi se înţeleg
nu numai descendenţii de gradul I, dar şi ceilalţi descendenţi
(nepoţi, strănepoţi etc.)1.
Descendenţii pot proveni din căsătorie, cei din afara căsătoriei,
precum şi cei adoptaţi.
Prin adopţia încheiată după intrarea în vigoare a O.U.G.
nr. 25/1997 şi, în prezent, în condiţiile art. 469 şi urm. C. civ., filiaţia
dintre copilul adoptat şi părinţii săi naturali încetează (deci el nu va
putea cere rezerva din moştenirea părinţilor naturali). În schimb, în
cazul adopţiei cu efecte restrânse, valabil încheiată înainte de 12
iunie 1997 (adică înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997),
adoptatul avea un drept la rezervă atât faţă de moştenirea lăsată de
rudele lui fireşti, cât şi faţă de averea adoptatorilor săi2.
Descendenţii pot veni la moştenire atât în nume propriu, cât şi
prin reprezentare, fără consecinţe diferite în planul rezervei succe-
sorale.
Când rezervatarii vin la moştenire în nume propriu, rezerva se va
împărţi între ei, pe capete.
Când rezervatarii vor veni la moştenire prin reprezentare,
rezerva se va împărţi între ei, pe tulpini. De exemplu, dacă defunctul
a lăsat un fiu A şi doi nepoţi C şi E, copii ai lui B (alt fiu predecedat al
defunctului), rezerva acestora va fi de 1/2 din moştenire, din care A

1
Precizăm că, potrivit Codului civil de la 1864 (art. 842) termenul de „copii”
desemna „descendenţii de orice grad”. Noul Cod civil foloseşte, sporadic, termenul în
aceeaşi accepţiune.
2
Adoptatul cu efecte restrânse nu va putea însă pretinde dreptul la rezervă
faţă de averea lăsată de ascendenţii adoptatorilor săi, cu care nu are legături de
rudenie.
154
Moştenirea testamentară

va culege jumătate, adică 1/4 din moştenire, iar C şi E câte 1/8 din
moştenire.
În consecinţă, atunci când sunt singurii moştenitori rezervatari,
rezerva descendenţilor va fi 1/2 din moştenire, iar când vin împreună
cu soţul supravieţuitor rezerva acestora va fi de 3/8 din moştenire.
C. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi.
În categoria ascendenţilor privilegiaţi intră tatăl şi mama
defunctului indiferent dacă acesta s-a născut din căsătorie, din afara
căsătoriei sau este din adopţie (fără a deosebi dacă adopţia a fost
făcută cu efecte depline sau restrânse; situaţie aplicabilă adopţiilor
efectuate până la apariţia O.U.G. nr. 25/1997).
Ascendenţii privilegiaţi fac parte din clasa a II-a de moştenitori
legali, alături de colateralii privilegiaţi. Dintre aceştia, numai ascen-
denţii privilegiaţi (părinţii defunctului) sunt moştenitori rezervatari.
De precizat că ascendenţii privilegiaţi culeg rezerva numai în
lipsa descendenţilor (rude ale defunctului din clasa I de moştenitori
legali).
a). Cuantumul rezervei ascendenţilor privilegiaţi. Potrivit dis-
poziţiilor art. 1088 C. civ., rezerva succesorală este de jumătate (1/2)
din cota ce „i s-ar fi cuvenit (rezervatarului, s.n.) ca moştenitor legal”.
În cadrul clasei a II-a, părinţii defunctului culeg o cotă legală
variabilă, după cum vin la moştenire singuri sau în concurs cu colate-
ralii privilegiaţi şi/sau cu soţul supravieţuitor. În consecinţă, cota
rezervei cuvenită ascendenţilor privilegiaţi este o cotă fixă (1/2)
dintr-o cotă variabilă (cota legală).
Faţă de cele de mai sus, la calculul rezervei părinţilor se
conturează patru situaţii:
a) când vin singuri la moştenire (în lipsa soţului supravieţuitor şi a
colateralilor privilegiaţi) ascendenţii privilegiaţi culeg întreaga moştenire,
iar rezerva lor este de 1/2;
b) când vin la moştenire în concurs numai cu soţul supra-
vieţuitor, ascendenţii privilegiaţi culeg o cotă legală de 1/2, iar
rezerva lor va fi de 1/4 din moştenire;

155
Moştenirea testamentară

c) când vin la moştenire în concurs, numai cu colaterali


privilegiaţi, părinţii defunctului culeg o cotă de 1/4 sau 1/2 (după
numărul lor1) şi deci, rezerva lor va fi de 1/8 sau 1/4 din moştenire;
d) când vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor şi cu
colateralii privilegiaţi, părinţii vor culege o cotă de 1/4 din 2/3 sau de
1/2 din 2/3 (după numărul lor) şi deci, rezerva lor va fi de 1/12 sau de
1/6 din moştenire; rezultă că în această situaţie, dacă defunctul a
instituit legatar universal o terţă persoană la moştenirea de 120.000 lei,
dar a lăsat şi un părinte, un frate şi soţul supravieţuitor, rezerva
succesorală a părintelui va fi de 10.000 de lei.
b). Calculul rezervei ascendenţilor privilegiaţi şi conflictul de
legi civile. Când la moştenire vin atât părinţii adoptatori, cât şi
părinţii fireşti (dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse,
situaţie în care putea avea trei sau chiar patru părinţi) se pune
întrebarea: cum se va calcula rezerva părinţilor?
De exemplu, defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse în
anul 1980, a instituit legatar universal o terţă persoană în anul 2010,
moştenirea s-a deschis după intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar
părinţii acestuia pretind rezerva succesorală.
Din speţa dată mai sus, rezultă că defunctul a fost adoptat cu
efecte restrânse în condiţiile Codului familiei din 1953 (azi abrogat),
testamentul a fost încheiat potrivit Codului civil de la 1964 (azi abro-
gat), iar rezerva datorată părinţilor urmează a fi calculată sub impe-
riul noului Cod civil.
În situaţia unui conflict de legi civile, avem în vedere în primul
rând, principiul potrivit căruia, legea civilă „nu are putere retroac-
tivă”, iar actele juridice „săvârşite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice” (art. 6 alin. 1 şi 2
C. civ.).
Răspunzând la întrebare, rezerva succesorală a ascendenţilor
privilegiaţi se cuvine (în acest caz) părinţilor adoptatori şi fireşti aflaţi
în viaţă la data deschiderii moştenirii (şi va avea drept consecinţă

1
Reamintim că, potrivit art. 978 C. civ., în cadrul clasei a II-a de moştenitori
legali, ascendenţii privilegiaţi în concurs cu colateralii privilegiaţi culeg o cotă legală
1/4 sau 1/2 din moştenire (după cum vin la moştenire unul sau mai mulţi părinţi).
156
Moştenirea testamentară

reducţiunea liberalităţii excesive săvârşite de defunct prin legatul


universal).
Calculul rezervei succesorale a părinţilor, în speţa de mai sus, se va
efectua însă, în condiţiile noului Cod civil, corespunzător „situaţiilor
juridice născute după intrarea sa în vigoare” (art. 6 alin. 5 C. civ.).
Astfel, în cazul moştenirii testamentare, trebuie deosebit între
validitatea testamentului (pentru care se aplică legea în vigoare la
momentul încheierii sale) şi efectele dispoziţiilor testamentare (care
sunt guvernate de legea în vigoare la momentul deschiderii
succesiunii, potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011)1.
În condiţiile speţei date, rezerva părinţilor va fi:
- de 1/8 din moştenire, dacă la moştenire vine un singur
părinte (indiferent dacă acesta este adoptator sau părinte firesc);
- de 1/4 din moştenire, dacă la moştenire vin doi, trei sau
patru părinţi (adoptatori şi părinţi fireşti).
De menţionat că rezerva cuvenită mai multor părinţi se atri-
buie colectiv şi se împarte în mod egal (pe capete).
În literatura de specialitate s-a pus de asemenea, problema: ce se
întâmplă dacă defunctul are doi părinţi în viaţă, dar unul dintre
aceştia este nedemn sau renunţător: rezerva este de 1/8 sau de 1/4?
În această situaţie, împărtăşim opinia potrivit căreia rezerva va fi
de 1/8, întrucât renunţătorul sau nedemnul este străin de moşte-nire
şi vor fi luaţi în calcul părinţii efectiv chemaţi la moştenire, iar nu acela
de părinţi rămaşi în viaţă” (s.n.)2.

1
De exemplu, dacă între momentul întocmirii testamentului şi cel al morţii
testatorului intervine o lege care modifică forma testamentului, legea nouă nu se va
aplica actului deja făcut. În schimb, dacă în acelaşi interval de timp, legea nouă sta-
bileşte o altă cotitate disponibilă, ea se va aplica şi testamentului anterior fără a fi
considerată retroactivă, deoarece „drepturile legatarilor se nasc în momentul des-
chiderii succesiunii”. Astfel, dispoziţiile art. 1088 C. civ. care stabilesc o altă moda-
litate de determinare a rezervai descendenţilor şi ascendenţilor privilegiaţi, „influen-
ţează şi legatele făcute înainte de 1 octombrie 2011”, dacă moştenirea s-a deschis
după cu această dată; a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2011), p. 35.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 349.
157
Moştenirea testamentară

D. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor.


Potrivit legii, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota
succesorală care i se cuvine în calitate de moştenitor legal.
Cota-parte din moştenire cuvenită soţului supravieţuitor diferă
însă în funcţie de clasa de moştenitori cu care el vine în concurs,
astfel că şi întinderea rezervei va fi diferită în funcţie de clasa de moş-
tenitori cu care vine la moştenire.
Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi:
- 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii
defunctului (clasa I de moştenitori legali); deci 1/2 din 1/4 = 1/8, cu
menţiunea că numărul descendenţilor şi gradul de rudenie a acestora
cu defunctul (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) nu afectează cuantumul
rezervei;
- 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii
privilegiaţi, indiferent de număr, cât şi cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2
din 1/3 = 1/6;
- 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii
privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/2 = 1/4;
- 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordi-
nari (clasa a III-a) sau colateralii ordinari (clasa a IV-a), deci 1/2 din
3/4;
- 1/2 din moştenire, în lipsa rudelor din cele patru clase de
moştenitori legali, deci 1/2 din întreg.
De menţionat că soţul supravieţuitor este rezervatar numai în
privinţa cotei de moştenire legală (nu şi în privinţa dreptului special
asupra mobilierului şi a obiectelor de uz casnic, precum şi a dreptului
de abitaţie).
În contextul de mai sus, rezerva se va calcula prin raportare la
valoarea integrală a moştenirii (deci incluzându-se şi valoarea mobi-
lierului casnic). De exemplu, masa succesorală la moartea unui soţ
este de 100 milioane lei şi se compune dintr-o casă în valoare de 80
milioane lei şi bunuri aparţinând gospodăriei casnice în valoare de 20
milioane lei. Dacă defunctul a lăsat prin testament toată averea unei
terţe persoane, soţul supravieţuitor (în lipsa rudelor defunctului) are
dreptul la rezerva de 1/2 din moştenire, care se va calcula prin rapor-

158
Moştenirea testamentară

tare la valoarea integrală a moştenirii (şi nu la valoarea de 80 milioane


rămasă prin scăderea valorii mobilierului şi a bunurilor de uz casnic).
Rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv, ci se
atribuie individual, calculându-se distinct, chiar dacă sunt mai mulţi
moştenitori rezervatari.
§ 4. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor
Potrivit art. 1090 C. civ., „liberalităţile neraportabile făcute
soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi
descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi
nici partea descendentului care a primit cel mai puţin”.
A. Domeniul de aplicare.
În vederea protejării unei categorii de descendenţi ai
defunctului, atunci când vin la moştenire în concurs cu soţul
supravieţuitor, legiuitorul a intervenit instituind anumite limite în
care acesta din urmă poate fi grevat.
Textul de lege se referă la „alţi descendenţi decât cei comuni
lor”, înţelegându-se prin aceştia alţi copii ai defunctului, decât cei pe
care acesta i-a avut cu soţul supravieţuitor. Astfel, art. 1090 alin. 1
C. civ. se referă la copiii defunctului dintr-o altă căsătorie, a copiilor
din afara căsătoriei, cât şi a celor adoptaţi (atât cu efecte restrânse,
cât şi cu efecte depline, cu singura condiţie ca, în acest din urmă caz,
adopţia să fi fost încuviinţată anterior încheierii căsătoriei adopta-
torului).
Pentru a se prevala de dispoziţiile art. 1090 alin. 1 C. civ., copiii
defunctului din afara căsătoriei cu soţul supravieţuitor trebuie să
existe la data deschiderii succesiunii şi să nu fie nedemni sau
renunţători, întrucât textul de lege ocroteşte pe acei descendenţi care
vor şi pot să vină la moştenire.
Prin copii trebuie să înţelegem atât descendenţii de gradul I,
cât şi descendenţii de gradul al II-lea şi al III-lea etc.
Este asimilat descendenţilor protejaţi de lege şi descendentul
„dezmoştenit direct” de defunct, căruia i „se aplică în mod corespun-
zător” dispoziţiile referitoare la cotitatea disponibilă specială, dar

159
Moştenirea testamentară

numai atunci când „de această dezmoştenire ar beneficia soţul


supravieţuitor” (art. 1090 alin. 3 C. civ.).
În consecinţă, dacă există descendenţi dintr-o căsătorie ante-
rioară a defunctului, soţul din ultima căsătorie nu poate fi gratificat
de către cel care lasă moştenirea (testatorul) în limitele cotităţii dis-
ponibile ordinare, ci numai în limitele unei cotităţi disponibile spe-
ciale, care are un maximum variabil (partea copilului care a luat mai
puţin) şi, în acelaşi timp, un maxim fix (un sfert din moştenire)1.
B. Liberalităţile care intră sub incidenţa art. 1090 C. civ. .
Domeniul de aplicare al dispoziţiilor art. 1090 alin. 1 C. civ. îl
constituie „liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor”.
Astfel, limitarea impusă de legiuitor are ca obiect donaţiile scutite de
raport făcute soţului supravieţuitor2, dar şi legatele defunctului.
Precizăm că şi anterior adoptării noului Cod civil, cotitatea
disponibilă specială a vizat şi legatele, ca liberalităţi ce ar putea fi rodul
influenţei şi presiunilor exercitate de soţul din căsătoria subsecventă
asupra celui care lasă moştenirea (pentru a-l determina să îi facă
liberalităţi în detrimentul copiilor dintr-o altă căsătorie).
În consecinţă, liberalităţile supuse cotităţii speciale sunt:
- donaţiile scutite de raport făcute în timpul căsătoriei soţului din
a doua sau subsecventa căsătorie;
- donaţiile scutite de raport făcute anterior căsătoriei soţului din
ultima căsătorie (dacă au fost făcute în vederea căsătoriei);
- legatele în folosul soţului din ultima căsătorie, indiferent de
data testamentului.

1
Dispoziţiile referitoare la cotitatea disponibilă specială (defavorabile soţului
supravieţuitor) urmăresc să ocrotească dreptul la moştenire al copiilor dintr-o căsă-
torie anterioară „împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima căsă-
torie ar putea să le exercite asupra părintelui care s-a recăsătorit, determinându-l pe
acesta din urmă să îi facă liberalităţi în detrimentul copiilor”; a se vedea R. Popescu,
op. cit., p. 65.
2
Precizăm că, potrivit art. 1146 alin. 1 C. civ., raportul donaţiilor este „obli-
gaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin
efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile care
le-au fost donate” (fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea).
160
Moştenirea testamentară

C. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale .


Potrivit art. 1090 alin. 2 C. civ., dacă defunctul nu a dispus prin
liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită „ordi-
nară” şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine
descendenţilor.
În contextul legal de mai sus, calculul urmează o anumită
ordine.1
a) Mai întâi se deduce rezerva soţului supravieţuitor, cât şi a
descendenţilor, stabilindu-se cotitatea disponibilă ordinară;
b) Apoi, din cotitatea disponibilă ordinară se deduce cotitatea
disponibilă specială, în conformitate cu dispoziţiile art. 1090 alin. 2
C. civ. (aceasta trebuie să respecte două limite: să nu fie mai mare
decât partea descendentului care a luat mai puţin şi să nu depăşească 1/4
din moştenire);
c) Diferenţa rămasă dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea
specială revine descendenţilor (dacă defunctul nu a dispus de această
diferenţă prin liberalităţi).
De exemplu, atunci când soţul supravieţuitor a fost instituit
legatar universal şi vine la moştenire în concurs cu un copil dintr-o
căsătorie anterioară, moştenirea se va împărţi astfel:
- rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8, iar rezerva copi-
lului de 3/8 (1/2 din 3/4), deci rezervele cumulate vor fi de 1/8 plus
3/8 = 1/2 din moştenire. Scăzând rezervele cumulate din masa succe-
sorală, se va obţine cotitatea disponibilă ordinară, care este de 1/2
din moştenire;
- din cotitatea disponibilă ordinară, soţul supravieţuitor va
putea primi numai 1/4 din moştenire (deci, mai puţin decât toată
cotitatea disponibilă ordinară de 1/2);
- diferenţa de 1/4 din moştenire va reveni copilului. În
concluzie:
- soţul supravieţuitor va cumula: 1/8 rezerva succesorală şi 1/4
cotitatea disponibilă specială, deci, în total, 3/8 din moştenire.

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 362-364.
161
Moştenirea testamentară

Copilul din căsătoria anterioară va cumula 3/8 rezerva succe-


sorală şi 1/4 diferenţa cuvenită, deci, în total, 5/8 din moştenire1.
În ceea ce priveşte raportul dintre cotitatea disponibilă specia-lă
şi cotitatea disponibilă ordinară, precizăm că acestea nu se cumu-lează.
Cu alte cuvinte, defunctul care a lăsat copii dintr-o altă căsă-torie nu
poate, pe de o parte, să facă liberalităţi soţului supravieţuitor în limitele
cotităţii speciale disponibile, iar, pe de altă parte, să facă liberalităţi
unor terţi în limitele cotităţii disponibile ordinare (deoa-rece s-ar
încălca rezerva copiilor defunctului).
În consecinţă, în toate cazurile, cotitatea disponibilă specială
este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară şi se impută asupra
celei din urmă. În niciun caz, liberalităţile făcute soţului supravieţuitor
nu pot depăşi cotitatea disponibilă specială.
§ 5. Determinarea masei succesorale
Operaţiunea premergătoare reducţiunii liberalităţilor excesive şi a
partajului succesoral (în general) este stabilirea masei succesorale.
Mase succesorală constituie şi „masa de calcul”, în funcţie de
care se individualizează rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
(art. 1091 alin. 1 C. civ.).
Masa de calcul se apreciază, atât în raport de bunurile exis-
tente (efective) în patrimoniul defunctului la data deschiderii moşte-
nirii, cât şi în funcţie de liberalităţile inter vivos făcute de acesta.
Astfel, patrimoniul lăsat de defunct urmează să fie întregit
fictiv, aşa cum ar fi arătat el dacă cel care lasă moştenirea nu ar fi
făcut liberalităţi (donaţii şi legate)2.
Potrivit art. 1091 alin. 1 C. civ., pentru determinarea masei de
calcul se vor efectua succesiv trei operaţii:

1
Pentru amănunte privind logica de calcul a cotităţii disponibile speciale, a se
vedea E. Boroi, G. Boroi, Corelaţia dintre prevederile art. 939 din Codul civil şi
Decretul-lege nr. 319/1944, în R.R.D nr. 9-12/1989, p. 30-31.
2
Precizăm că instituţia juridică a rezervei succesorale îl ocroteşte pe
moştenitorul rezervatar nu numai împotriva legatelor, dar şi împotriva donaţiilor (când
depăşesc limitele disponibilului).
162
Moştenirea testamentară

- stabilirea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii


bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moş-
tenirii;
- scăderea pasivului succesoral din activul brut, pentru a
obţine activul net al moştenirii;
- reunirea fictivă (pentru calcul), la acest activ net, a valorii
donaţiilor făcute în timpul vieţii de către cel care lasă moştenirea.
A. Determinarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
defunctului la data deschiderii succesiunii (activul brut).
În primă etapă se identifică toate bunurile existente în patri-
moniul defunctului la data deschiderii succesiunii: bunuri mobile,
imobile, drepturi de creanţă etc., pentru obţinerea activului brut.
Sunt cuprinse, de asemenea, şi bunurile care constituie obiectul
unor legate, întrucât acestea se află în patrimoniul succesoral.
În schimb, nu se vor cuprinde în valoarea bunurilor existente la
data deschiderii moştenirii:
- bunurile lipsite de valoare patrimonială (de exemplu,
fotografii de familie, diplome etc.);
- drepturile care s-au stins la moartea titularului (de exemplu, o
creanţă de întreţinere, de rentă viageră etc.);
- bunurile care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului
(de exemplu, fructele naturale percepute după data deschiderii suc-
cesiunii, fructele civile şi cele naturale ajunse la scadenţă ori indemni-
zaţia de asigurare plătită de asigurător terţului beneficiar al asigurării
de persoane1).
Evaluarea bunurilor se face la momentul deschiderii succesiunii.
B. Determinarea activul net al moştenirii.
În cea de-a doua etapă a constituirii masei succesorale se
obţine activul net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din
valoarea bunurilor existente.

1
Potrivit art. 2230 C. civ., în cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desem-
nat un terţ beneficiar, indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor legali ai
asiguratului, dreptul la indemnizaţie făcând parte din patrimoniul succesoral.
163
Moştenirea testamentară

Activul net trebuie individualizat, întrucât rezerva succesorală


(dar şi cel al legatarului) este o parte din acesta (şi nu din activul brut).
Practic, vor fi scăzute din valoarea moştenirii toate obligaţiile
existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii1.
Conform art. 1090 alin. 2 C. civ., mai întâi se scade pasivul
succesoral şi după aceea are loc reunirea fictivă a valorii donaţiilor la
valoarea bunurilor existente.
Precizăm că ordinea operaţiilor nu are însă nicio importanţă în
cazul în care moştenirea este solvabilă. În schimb, dacă moştenirea
este insolvabilă (valoarea pasivului este mai mare decât valoarea
activului), ordinea operaţiilor este importantă. De exemplu, defunctul
a lăsat bunuri în valoare de 50 milioane lei şi datorii în valoare de 100
milioane lei, iar în timpul vieţii a făcut o donaţie de 50 milioane lei,
urmând ca la moştenirea sa să fie chemat un descendent.
Respectând ordinea impusă de art. 1090 alin. 1 C. civ.:
- mai întâi, din activul brut de 50 milioane lei se scade pasivul de
100 milioane lei, rezultatul fiind 0 (deficitul de 50 milioane lei
rămânând în sarcina creditorilor2);
- apoi, la activul net al moştenirii (0) se va reuni fictiv valoarea
donaţiei de 50 milioane lei şi se va obţine o masă de calcul de 50
milioane lei. Întrucât rezerva copilului este de 1/2 din moştenire,
adică 25 milioane lei, înseamnă că donatarul va restitui3 la masa
succesorală 25 milioane lei, iar restul de 25 milioane lei îi va rămâne lui,
în limitele cotităţii disponibile.
C. Reunirea fictivă la activul net a donaţiilor făcute de titularul
moştenirii.
Moştenitorii rezervatari sunt apăraţi nu numai împotriva
dispoziţiilor testamentare ale defunctului, dar şi împotriva
liberalităţilor inter vivos ale acestuia.

1
Excepţie fac obligaţiile care se sting prin moartea defunctului (de exemplu,
pensia de întreţinere datorată de defunct, obligaţiile civile imperfecte, obligaţiile
morale etc.).
2
Creditorii nu pot urmări bunul donat pentru că nu face parte din
patrimoniul defunctului; a se vedea R. Popescu, op. cit., p. 72.
3
Prin mecanismul instituţiei reducţiunii liberalităţilor excesive.
164
Moştenirea testamentară

Reunirea valorii bunurilor donate nu este efectivă, fiind numai


fictivă (doar pentru calcul).
Sunt supuse reuniunii fictive toate donaţiile făcute de defunct,
indiferent de forma de realizare: act autentic, donaţii deghizate,
donaţii indirecte sau daruri manuale.
Nu vor face obiectul reunirii fictive darurile obişnuite, donaţiile
remuneratorii şi, atunci când nu sunt excesive, „nici sumele cheltuite
pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea
profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici
cheltuielile de nuntă” (art. 1091 alin. 3 C. civ.).
Tot astfel, dacă bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a
pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune
reunirii fictive (art. 1091 alin. 2 C. civ.).
De precizat că înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent
ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezu-
mată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului,
uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente
viagere.
Prezumţia de mai sus operează numai în favoarea descenden-
ţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului,
dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare (art. 1091 alin. 4 C. civ.).
Conform art. 1091 alin. 2 C. civ., donaţiile cuprinse în operaţia de
reunire fictivă se evaluează la data deschiderii moştenirii, ţinânduse însă
cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea
sarcinilor asumate prin contractele de donaţie.
De exemplu, dacă un imobil donat valora 100 milioane lei şi,
ulterior, datorită creşterii preţului imobilelor, el va valora 200 milioa-
ne lei, imobilul va fi preţuit la 200 milioane lei, pentru că o asemenea
creştere s-ar fi înregistrat şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul
defunctului.
Dacă, dimpotrivă, imobilul valora la data donaţiei 100 milioane lei
şi la data deschiderii succesiunii valorează 200 milioane lei datorită
îmbunătăţirilor aduse de donatar, imobilul se va evalua pentru operaţia
de reunire fictivă a donaţiilor la 100 milioane lei.
Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de
valoarea lor la data înstrăinării, iar dacă bunurile donate au fost înlo-

165
Moştenirea testamentară

cuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii,


a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul
dobândirii.
Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era
inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor
nu este luată în considerare.
Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele infla-
ţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patri-
moniul donatarului şi data deschiderii moştenirii (art. 1091 alin. 2
C. civ.).
Precizăm că rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se
calculează în funcţie de valoarea masei succesorale. La stabilirea
rezervei nu se ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu
excepţia celor obligaţi la raport (art. 1091 alin. 5 C. civ.).
§ 6. Reducţiunea liberalităţilor excesive
În cazul în care defunctul a dispus prin testament peste limita
cotităţii disponibile, dreptul moştenitorilor rezervatari este afectat.
Sancţiunea care se aplică, în cazul în care liberalităţile făcute de cel
care lasă moştenirea aduc atingere drepturilor moştenitorilor
rezervatari, este reducţiunea.
Potrivit art. 1092 C. civ., „liberalităţile care încalcă rezerva
succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere”.
Acţiunea prin care moştenitorii rezervatari vor putea solicita
reducerea liberalităţilor este acţiunea în reducţiune. Dreptul de a
pretinde reducţiunea ia naştere odată cu rezerva (deci la data deschiderii
succesiunii) şi este un drept propriu, personal al moştenitorului
rezervatar (şi nu dobândit pe cale succesorală de la defunct),
împrejurare ce face ca liberalităţile consimţite de către defunct, prin
care se încalcă rezerva, să nu fie opozabile rezervatarului.
Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută numai de
către moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către
creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari (art. 1093 C. civ.).
În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează
numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită
numai acestuia (art. 1094 alin. 3 C. civ.).

166
Moştenirea testamentară

De menţionat că donatarii şi legatarii defunctului nu pot


beneficia de reducţiune (reducţiunea operând împotriva acestora).
A. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune.
Dreptul la reducţiune se poate realiza pe două căi: amiabil
(prin bună-învoială) sau pe cale judecătorească.
Potrivit art. 1094 C. civ., reducţiunea liberalităţilor excesive se
poate realiza prin buna învoială a celor interesaţi sau poate fi
invocată în faţa instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale
de acţiune.
În conformitate cu dispoziţiile de mai sus, titularii dreptului la
rezervă au la dispoziţie două căi procedurale, după cum obiectul libe-
ralităţii excesive se află în posesia gratificatului sau în posesia moş-
tenitorilor rezervatari (respectiv acţiunea în reducţiune şi excepţia în
reducţiune).
a). Acţiunea în reducţiune va fi folosită de moştenitorii
rezervatari în cazul în care bunurile ce fac obiectul liberalităţii se află
în posesia celui gratificat (de exemplu, în cazul unei donaţii).
Acţiunea în reducţiune nu operează de drept, urmând a fi
obligatoriu invocată. Ea este o acţiune personală patrimonială1, fiind
supusă prescripţiei de 3 ani, iar termenul de prescripţie începe să
curgă de la data deschiderii succesiunii.
Ca excepţie de la regula de mai sus (a momentului începerii
termenului), termenul de prescripţie curge „de la data la care
moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează
obiectul liberalităţilor” (art. 1095 alin. 1 C. civ.).
În cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost
cunoscută de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor
excesiv (art. 1095 alin. 2 C. civ.).

1
A se vedea I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 1547/2005, în Jurisprudenţa Secţiei civile pe
anul 2005, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 414.
167
Moştenirea testamentară

Menţionăm că acţiunea în reducţiune este divizibilă, ceea ce


înseamnă că de ea urmează să beneficieze doar moştenitorul rezer-
vatar care a invocat-o, pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune1.
b). Excepţia în reducţiune poate fi invocată de către moşteni-
torii rezervatari numai în cazul în care bunul se află în posesia moşte-
nitorului rezervatar (deşi beneficiarul liberalităţii are un drept asupra
lui).
În acest caz, dacă rezerva succesorală a fost încălcată prin
efectuarea de liberalităţi excesive, moştenitorii rezervatari se vor
putea apăra invocând excepţia în reducţiune.
Excepţia în reducţiune este imprescriptibilă extinctiv (art. 1095
alin. 3 C. civ.).
În toate cazurile, dovada depăşirii cotităţii disponibile revine
moştenitorilor rezervatari. Ei pot folosi orice mijloc de probă admis
de lege.
B. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive.
Dacă titularul succesiunii a făcut mai multe liberalităţi, donaţii
sau legate, care depăşesc cotitatea disponibilă, ele vor fi supuse
reducţiunii după o anumită ordine (fiind fără relevanţă dacă de acestea
au beneficiat una sau mai multe persoane).
Ordinea reducţiunii este dată de regulile consacrate de Codul
civil.
a). Potrivit art. 1096 alin. 1 C. civ., legatele se reduc înaintea
donaţiilor.
Regula se justifică prin aceea că legatele sunt ultimele liberalităţi
făcute de defunct şi, deci, ele sunt cele care au depăşit cotitatea
disponibilă, încălcând rezerva (liberalităţile anterioare prezumându-se că
s-au făcut în limitele cotităţii disponibile).
Dacă donaţiile s-ar reduce înaintea legatelor sau odată cu ele,
ar însemna că testatorul a luat înapoi ceea ce donase, pentru a reface
cotitatea disponibilă, urmând ca ulterior să dispună de aceleaşi

1
A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 473; T.S., s. civ., dec.
nr. 780/1973, în R.R.D. nr. 1/1974, p. 159.
168
Moştenirea testamentară

bunuri pe cale de legat. O asemenea soluţie ar încălca principiul


irevocabilităţii donaţiilor1.
Regula de mai sus are caracter imperativ şi deci orice clauză
contrară este nulă.
b). Potrivit art. 1096 alin. 2 C. civ., legatele se reduc toate
deodată şi proporţional, întrucât toate liberalităţile mortis causa îşi
produc efectele numai după deschiderea moştenirii.
Regula de mai sus are numai un caracter dispozitiv (nu
imperativ), întemeindu-se pe prezumţia că defunctul nu a dorit să
stabilească o anumită ordine în reducţiunea legatelor.
Ordinea poate fi stipulată în mod expres sau poate fi implicită.
c). Potrivit art. 1096 alin. 3 C. civ., donaţiile se reduc succesiv, în
ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.
Se prezumă că ultima sau ultimele donaţii au depăşit această
cotitate, încălcând rezerva (cele mai vechi făcându-se din cotitatea
disponibilă).
Dacă donaţiile au aceeaşi dată, ele se reduc proporţional.
Dispoziţiile de mai sus au caracter imperativ, ceea ce înseamnă
că defunctul nu poate prestabili o altă ordine a reducţiunii.
Potrivit art. 1096 alin. 4 C. civ., donaţiile concomitente se reduc
toate deodată şi proporţional, afară dacă donatorul a dispus că anu-
mite donaţii vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi
celelalte donaţii2.
C. Efectele reducţiunii.
După cum reducţiunea se referă fie la legate sau exheredări, fie la
donaţii, efectele reducţiunii se realizează diferit.
a). În cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea
totală sau parţială, după cum legatul depăşeşte cotitatea disponibilă în
întregul său ori numai în parte (art. 1097 alin. 1 C. civ.).
Ineficacitatea intervine şi dacă s-a produs exheredarea directă a
unui moştenitor rezervatar.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 368.
2
Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va
proceda la reducţiunea donaţiei anterioare (art. 1096 alin. 5 C. civ.).
169
Moştenirea testamentară

b). În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect „desfiinţarea lor în


măsura necesară întregirii rezervei” (s.n.).
După cum afectează rezerva, desfiinţarea donaţiei poate fi
totală sau parţială şi, în consecinţă, moştenitorul rezervatar devine
retroactiv proprietar al bunului, de la data deschiderii succesiunii (nu de
la data încheierii contractului)1.
Ca urmare a celor de mai sus, se produc următoarele conse-
cinţe:
- în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul
păstrează fructele naturale percepute şi pe cele civile, scadente anterior
deschiderii succesiunii. El va trebui să restituie fructele percepute sau
scadente numai după ce va deveni posesor de rea-credinţă (prin
cererea de reducţiune);
- în ceea ce priveşte actele de înstrăinare sau de grevare a
bunurilor consimţite de către donatar faţă de terţi înainte de deschi-
derea succesiunii, rămân valabile; numai actele de înstrăinare sau
grevare consimţite de către donatar după deschiderea succesiunii vor
fi desfiinţate, ele neputând fi opuse moştenitorilor rezervatari.
Ca urmare a reducţiunii, moştenitorul rezervatar are dreptul la
restituirea în natură a bunurilor („Întregirea rezervei, ca urmare a
reducţiunii, se realizează în natură” - art. 1097 alin. 2 C. civ.).
În cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează
fructele părţii din bun care depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute
până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea.
Ca excepţie la principiul restituirii în natură, reducţiunea dona-
ţiilor se face prin echivalent atunci când, înainte de deschiderea moş-
tenirii:
- donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi
reale, precum şi
- bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului (art. 1097
alin. 3 C. civ.).
Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor
rezervatar care nu este obligat la raportul donaţiei, acesta va putea
păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea
disponibilă (art. 1097 alin. 4 C. civ.).

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 389.
170
Moştenirea testamentară

Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea


supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea
bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar reducţiu-
nea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va
face prin luare mai puţin sau prin echivalent bănesc (art. 1097 alin. 5
C. civ.).
Potrivit art. 1098 alin. 1 C. civ., în cazul reducţiunii unor „libera-
lităţi speciale”, precum donaţia sau legatul ce are ca obiect un uzu-
fruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii
rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a
fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în
favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potri-
vit dreptului comun. În acest caz, dacă moştenitorii rezervatari nu se
înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului
comun.
Potrivit art. 1099 C. civ., imputarea liberalităţilor se face după
următoarele reguli:
- dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar,
liberalitatea primită se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o
depăşeşte, este supusă reducţiunii;
- dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea nu
este supusă raportului, ea se impută asupra cotităţii disponibile
(excedentul se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul
gratificatul şi, dacă o depăşeşte, este supus reducţiunii);
- dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea
este supusă raportului, ea se impută asupra rezervei celui gratificat,
iar dacă există, excedentul se impută asupra cotităţii disponibile,
afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra
rezervei globale. În acest ultim caz, numai partea care excedează
rezervei globale se impută asupra cotităţii disponibile. În toate cazu-
rile, dacă se depăşeşte cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă
reducţiunii.
- când există mai multe liberalităţi, imputarea se face, ţinânduse
seama şi de ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive (art. 1099 alin. 4
C. civ.).

171
Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii
Secţiunea I. Dreptul de opţiune succesorală
La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite
moştenitorilor legali sau testamentari.
Transmiterea patrimoniului celui care decedează se realizează
fără manifestarea de voinţă a moştenitorilor (adică operează de drept
din clipa morţii persoanei care lasă succesiunea) şi indiferent dacă
moştenirea este legală sau testamentară. Faptul că de la data des-
chiderii succesiunii şi până la exercitarea dreptului de opţiune succe-
sorală trece un timp (mai îndelungat sau mai scurt) nu produce con-
secinţe importante asupra transmiterii patrimoniului succesoral.
Potrivit art. 1100 alin. 1 C. civ., „cel chemat la moştenire în
temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau
poate renunţa la ea”.
În condiţiile dispoziţiilor de mai sus, persoanele cu vocaţie
generală la dobândirea patrimoniului succesoral (succesibilii) îşi pot
exercita dreptul de opţiune succesorală, alegând între două posibilităţi:
- să accepte moştenirea;
- să renunţe la moştenire.
În consecinţă, dreptul de opţiune succesorală este un drept
subiectiv al moştenitorilor cu vocaţie succesorală, din momentul
deschiderii succesiunii.
Potrivit art. 1106 C. civ., „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o
moştenire ce i se cuvine”1. Astfel, dintre posibilităţile persoanei cu
vocaţie succesorală de a opta la moştenirea defunctului, cea mai
importantă o reprezintă posibilitatea de a nu accepta moştenirea
(deci, de a renunţa la moştenire)2.
Principalele probleme în materie privesc subiectele, prescripţia,
ineficacitatea şi formele actului de opţiune succesorală.

1
Dreptul de opţiune succesorală reprezintă „o simplă aplicaţie a opririi
pactelor asupra succesiunilor viitoare”; a se vedea M. Grimaldi, op. cit., p. 443.
2
Legiuitorul poate interveni în materie succesorală prin anumite limitări ale
drepturilor la moştenire, dar nu poate impune vreunei persoane să accepte moşte-
nirea dacă aceasta nu o doreşte; a se vedea V. Stoica, op. cit. (2003), p. 240.
Transmisiunea moştenirii

§ 1. Subiectele dreptului de opţiune succesorală


În principiu, dreptul de opţiune succesorală aparţine tuturor
moştenitorilor cu vocaţie generală la moştenire (indiferent dacă, în
concret, persoana are sau nu vocaţie).
A. Succesibilii legali şi testamentari.
La data deschiderii succesiunii, patrimoniul succesoral se
transmite moştenitorilor defunctului, pentru fiecare dintre aceştia
născându-se un drept subiectiv de opţiune succesorală.
Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat, în termenul
de prescripţie prevăzut de lege, de toţi succesibilii. A nu se înţelege
însă că toţi moştenitorii care şi-au exercitat acest drept (indiferent de
clasa din care fac parte) vor primi şi bunurile moştenirii. Astfel, moş-
tenirea va fi culeasă în ordinea stabilită de lege (sau de defunct). De
exemplu, dacă există moştenitori acceptanţi atât din clasa I, cât şi din
clasa a II-a de moştenitori, moştenirea se va deferi numai celor din
clasa I.
În cazul moştenirilor succesive, când titularul dreptului de
opţiune succesorală decedează înainte de a-l fi exercitat, dreptul său
de opţiune se transmite moştenitorilor săi. Astfel, moştenitorii celui
care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl
exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil
dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor (art. 1105 alin. 1
C. civ.).
Dacă succesorii titularului nu se înţeleg între ei asupra modului de
exercitare a dreptului de opţiune succesorală (unii dorind să
accepte moştenirea, alţii renunţând la ea), atunci, de partea
succesibilului care renunţă, vor profita ceilalţi moştenitori ai autorului
său (art. 1105 alin. 2 C. civ.).
În concluzie, noul Cod civil a modificat regula anterioară1, insti-
tuind că, atunci când moştenitorii primesc o succesiune prin retransmi-

1
Precizăm că, potrivit dispoziţiilor anterioare (ale art. 693 din Codul civil de la
1864), în caz de retransmitere, dreptul de opţiune nu se împărţea între moştenitori,
transmiţându-se astfel un singur drept (pe considerentul că ei moştenesc numai pe
acela care le transmite moştenirea, şi nu pe de cuius).
173
Transmisiunea moştenirii

tere, dreptul de opţiune se împarte între ei, fiecare putându-l exercita


separat (dar în termenul aplicabil autorului lor).
Tot astfel, dacă mai multe persoane vin la moştenire prin
reprezentare succesorală, fiecare are dreptul să se pronunţe asupra
acceptării sau renunţării la moştenire, întrucât reprezentanţii moşte-
nesc personal.
B. Creditorii personali ai succesibilului.
Potrivit art. 1107 C. civ., dreptul de opţiune succesorală
(acceptarea moştenirii) poate fi exercitat şi de către creditorii
personali ai succesibilului, pe calea acţiunii oblice1.
Precizăm că dreptul de opţiune al creditorilor personali ai
succesibilului (instituit de lege) este cel puţin discutabil. De exemplu, s-
ar putea interpreta că el contravine principiului libertăţii acceptării
moştenirii, potrivit căruia „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o
moştenire ce i se cuvine” (art. 1106 C. civ.).
De remarcat că posibilitatea legală este dată exclusiv credi-
torilor personali ai succesibilului, nu şi creditorilor moştenirii (care nu
pot opta pe cale oblică în locul şi în numele succesibililor, motivul
fiind acela că, atâta timp cât nu au optat, aceştia din urmă sunt străini
de moştenire”)2.
§ 2. Actul juridic de opţiune succesorală
Dreptul de opţiune succesorală se exercită prin intermediul
actului juridic de opţiune succesorală. Acesta reprezintă manifestarea
de voinţă prin care titularul dreptului subiectiv de opţiune succeso-
rală are posibilitatea de alegere între a accepta sau a renunţa la
moştenire.

1
În doctrină s-a apreciat că de această posibilitate nu pot beneficia însă
creditorii personali ai legatarului „în cazul în care exerciţiul dreptului de opţiune ar
implica o apreciere morală”; a se vedea M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala
moştenirii în dreptul R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 89.
2
A se vedea D. Chirică, op. cit., (2003), p. 369 şi doctrina franceză citată de
autor.
174
Transmisiunea moştenirii

A. Caractere juridice.
Actul juridic de opţiune succesorală se individualizează prin
caracteristicile sale juridice.
a) Este un act juridic unilateral, întrucât reprezintă voinţa unei
singure persoane (a succesibilului); act încheiat personal sau prin
mandatar cu procură specială.
b) Este un act juridic indivizibil (unitar), deoarece succesibilul
are dreptul să opteze între a renunţa sau a accepta moştenirea (în
întregul ei, nimeni neavând posibilitatea de a accepta o anumită
parte din moştenire şi de a renunţa la altă parte). Astfel succesibilul,
moştenitor legal sau testamentar, trebuie să accepte în întregime
moştenirea sau „trebuie să rămână pe de-a dreptul străin de ele”,
prin efectul renunţării1.
Ca excepţie, când moştenitorul întruneşte atât calitatea de
moştenitor legal, cât şi pe aceea de beneficiar al unui testament, el
poate opta diferit în privinţa moştenirii legale faţă de moştenirea
testamentară. Astfel, „moştenitorul care, în baza legii sau a
testamentului, cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru
fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct” (s.n.).
În contextul de mai sus, legatarul chemat la moştenire şi ca
moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre aceste
calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă
că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului
ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar
(art. 1102 C. civ.).
c) Este un act juridic pur şi simplu, neputând fi afectat de
modalităţi (termen sau condiţie). Astfel, opţiunea subiectului înseam-
nă exclusiv pronunţarea pentru una dintre cele două posibilităţi
(art. 1101 C. civ.).
Sancţiunea actului încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor de
mai sus este nulitatea absolută.

1
Indivizibilitatea, ca expresie a regulei nemo pro parte heredes (totul sau
nimic) priveşte atât moştenirea legală, cât şi moştenirea testamentară; a se vedea
Fl. Vădeanu, Transmisiunea moştenirii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 49.
175
Transmisiunea moştenirii

d) Este un act juridic, în principiu, irevocabil, prin aceasta


înţelegându-se că, odată ce s-a exercitat dreptul de opţiune succesorală,
nu se mai poate reveni asupra opţiunii făcute.
Ca excepţie, în cazul renunţării la moştenire, se poate reveni
asupra acesteia.
e) Este un act juridic declarativ, adică efectele opţiunii operează
retroactiv, de la data deschiderii succesiunii.
În doctrină, s-a opinat1 că dreptul de opţiune succesorală are la
bază principiul libertăţii opţiunii (în raport de care sunt influenţate
toate celelalte caractere juridice).
B. Condiţii de validitate.
Actul de opţiune succesorală este, în primul rând, un act juridic şi
deci, trebuie să întrunească condiţiile de validitate de fond şi de
formă prevăzute de lege (art. 1179 C. civ.). În continuare, vom face
trimitere numai la cele care prezintă particularităţi.
a). Capacitatea necesară exercitării dreptului de opţiune succe-
sorală.
Întrucât opţiunea succesorală este un act de dispoziţie,
succesibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Astfel,
subiectul dreptului de opţiune succesorală trebuie să fie, în principiu,
major şi să nu fie interzis judecătoresc.
În aceste condiţii, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi
interzisul judecătoresc nu îşi pot exercita dreptul de opţiune succe-
sorală, întrucât sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu (dreptul lor de
opţiune fiind exercitat de către reprezentantul legal, art. 43 C. civ.).
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (peste 14 ani) îşi
poate exercita personal dreptul de opţiune succesorală, însă cu
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi în unele cazuri, cu
autorizarea instanţei de tutelă2.
Precizăm că, în condiţiile art. 40 C. civ., pentru motive temei-
nice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
1
A se vedea D. Chirică, op. cit. (2003), p. 371 şi urm.
2
Regulile privitoare la acceptare se aplică şi în privinţa renunţării la
moştenire; a se vedea C. Bîrsan, O. Gâdei, Este necesară încuviinţarea autorităţii
tutelare pentru acceptarea succesiunii de un minor, în R.R.D. nr. 5/1982, p. 23-24.
176
Transmisiunea moştenirii

vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (caz în care acesta îşi


va putea exercita nestingherit şi dreptul de opţiune succesorală).
b) Consimţământul valabil înseamnă că voinţa exprimată în
actul de opţiune succesorală nu trebuie viciată (în condiţiile dreptului
comun - art. 1206 C. civ.).
Dintre viciile consimţământului, sunt caracteristice actului de
opţiune succesorală: eroarea, dolul şi violenţa1.
În doctrină s-a opinat că dolul poate vicia deopotrivă nu „nu-
mai actul acceptării, dar şi al renunţării şi poate proveni de la orice
persoană”2.
Diferit, se apreciază că, în cazul în care voinţa succesibilului a
fost viciată prin eroare, actul este anulabil numai în cazul în care moş-
tenitorul acceptant descoperă un legat de care nu a avut cunoştinţă
la data acceptării „şi ale cărui dispoziţii absorb mai mult de jumătate
din ea”3.
c) Sub aspectul formei, în principiu, actul de opţiune
succesorală este consensual (deci, care nu trebuie să îmbrace o
anumită formă, nici măcar ca o cerinţă ad probationem).
Ca excepţie, declaraţia de acceptare (supusă înscrierii în registrul
naţional notarial) şi de renunţare la moştenire sunt acte
autentice (art. 1109, art. 1120 alin. 2 C. civ.).
Nerespectarea condiţiilor de validitate a actului de opţiune
succesorală se sancţionează cu: nulitatea relativă (de exemplu, dacă
nu s-au respectat condiţiile privind capacitatea) ori cu nulitatea
absolută (când nu s-au respectat condiţiile privind forma solemnă,
obiectul, cauza etc.).
§ 3. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
„Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de
la data deschiderii moştenirii” (art. 1103 alin. 1 C. civ.).

1
În doctrina franceză s-a pus şi problema leziunii în actul de opţiune
succesorală; pentru amănunte a se vedea J. Maury, op. cit., p. 84-86.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 428.
3
Soluţia de mai sus pentru acceptarea moştenirii fiind valabilă şi pentru cazul
renunţării la moştenire (deşi textul de lege nu face precizări cu privire la aceasta); a se
vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 94.
177
Transmisiunea moştenirii

În consecinţă, legea prevede un termen de prescripţie de un an,


termen în care succesibilul trebuie să se pronunţe cu privire la
dreptul său de opţiune succesorală1.
În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului
anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de
opţiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i
se comunică procesul-verbal de inventariere (art. 1104 alin. 1 C. civ.)2.
Deoarece Codul civil face trimiteri exclusiv la „moştenire”, în
sensul unei universalităţi (a unui patrimoniu), rezultă că termenul de
un an vizează numai transmisiunile succesorale universale sau cu titlu
universal.
Per a contrario, legatarilor cu titlu particular le vor fi aplicabile
dispoziţiile dreptului comun în materie, astfel că dreptul de opţiune
succesorală cu privire la aceste legate se exercită în cadrul termenului
general de prescripţie de 3 ani (art. 2517 C. civ.).3
Termenul (special) de prescripţie de un an se explică prin
necesitatea lichidării într-un termen scurt a cauzelor succesorale,
pentru stabilirea drepturilor cuvenite moştenitorilor şi eliberarea
certificatelor de moştenitor (sau declararea succesiunilor vacante, în
cazurile când nu există moştenitori ori când moştenitorii existenţi au
renunţat la drepturile lor)4.
În doctrină s-a opinat că termenul de un an are natura juridică
a unui un termen de decădere deoarece, pe de o parte stinge dreptul
respectiv, iar pe de altă parte, dacă ar fi calificat ca termen de
prescripţie atunci ar deveni inutilă dispoziţia potrivit căreia termenul
se aplică Codului civil, Cartea a VI referitoare la suspendarea şi

1
Termenului de opţiune succesorală i se aplică prevederile cuprinse în Cartea a
VI-a referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă (art.
2522, art. 2532 şi urm. C. civ.).
2
De precizat că, pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi
considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea (art. 1104
alin. 2 C. civ.).
3
A se înţelege că legiuitorul din 2011 a preluat soluţia anterioară a doctrinei şi
practicii, instituind un termen distinct pentru legatul cu titlu particular; a se vedea T.S.,
s. civ., dec. nr. 875/1969, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 117.
4
A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 188.
178
Transmisiunea moştenirii

repunerea în termenul de prescripţie extinctivă (art. 1103 alin. 3


C. civ.)1.
Reducerea termenului de opţiune. Potrivit art. 1113 alin. 1
C. civ., pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane
interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii
prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul
de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa
judecătorească” (mai scurt decât cel de un an).
A. Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.
De regulă, termenul de opţiune de un an începe să curgă de la
data deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. 1 C. civ.).
De menţionat că nu are relevanţă dacă moştenitorul a cunos-cut
sau nu despre moartea celui care lasă moştenirea, termenul
calculându-se de la data deschiderii succesiunii.
În cazul moştenirii prin retransmitere, termenul se calculează
tot de la data deschiderii succesiunii, astfel că succesibilii care moşte-
nesc prin retransmitere au la dispoziţie pentru exercitarea dreptului
de opţiune succesorală termenul rămas de la data morţii succesi-
bilului şi până la expirarea termenului legal (un an sau 3 ani).
Ca excepţie, potrivit dispoziţiilor art. 1103 alin. 2 C. civ., termenul
de opţiune de un an începe să curgă:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a
produs după deschiderea moştenirii;
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă
înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de decla-
rare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul
a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată
anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată2;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să
cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este
descoperit după deschiderea moştenirii;

1
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2011), p. 288.
2
A se vedea C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea
principiului aparenţei în drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 35-36.
179
Transmisiunea moştenirii

d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cu-


noască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moş-
tenire (dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii).
B. Suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie.
a). Suspendarea prescripţiei. Potrivit art. 2532 C. civ., „Prescripţia
nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă”, în
cazurile prevăzute de lege.
De exemplu, cursul prescripţiei se suspendă în cazul în care
titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau
de război (art. 2532 pct. 8 C. civ.).
Cursul prescripţiei se suspendă şi în cazul în care cel împotriva
căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un
caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare. Ca excepţie, „forţa majoră, când este tempo-
rară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă
survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescrip-
ţie” (art. 2532 pct. 9 C. civ.).
În materie succesorală, suspendarea prescripţiei prezintă unele
particularităţi (art. 2533 C. civ.). Astfel, prescripţia nu curge contra
creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au
asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succe-
sibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care
să îi reprezinte.
Prescripţia nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât
timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator
care să îi reprezinte.
Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în
privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii (de la data
acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei)1.
Potrivit dreptului comun în materie, „când cauza de suspenda-
re a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea
termenului şi timpul scurs înainte de suspendare”. Totuşi, prescripţia

1
A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 72-75.
180
Transmisiunea moştenirii

nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la


data când suspendarea a încetat (cu excepţia prescripţiilor de 6 luni
sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui ter-
men de o lună de la încetarea suspendării - art. 2534 alin. 1 C. civ.).
Mai precizăm că suspendarea prescripţiei poate fi invocată nu-
mai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupe-
re, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 2535 C. civ.).
b). Repunerea în termenul de prescripţie. Potrivit art. 1103
alin. 3, termenului de opţiune succesorală i se aplică prevederile
Codului civil „referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă”.
Potrivit dispoziţiilor art. 2522 C. civ., „Cel care, din motive
temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus
prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în
termen şi judecarea cauzei” (s.n.).
Din textul de lege de mai sus se conturează două situaţii ce
privesc exercitarea dreptul de opţiune succesorală:
- când, datorită cazului „de forţă majoră”, succesibilul a fost
împiedicat să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală;
- când „din motive temeinice” a fost împiedicat să îşi exercite
acest drept1.
În prima ipoteză, dacă succesibilul a fost împiedicat din cauză
de forţă majoră să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală, atunci
se aplică regulile cunoscute de la prescripţia extinctivă, potrivit cărora
forţa majoră suspendă de drept curgerea termenului de prescripţie
(în perioada cât acţionează cauza de forţă majoră). Astfel, în caz de for-
ţă majoră, intervine suspendarea de drept a termenului de prescripţie2.
Când împiedicarea nu s-a datorat unei cauze de forţă majoră, ci
din motive temeinice, instanţa de judecată va putea dispune repune-
rea în termenul de opţiune succesorală (în condiţiile art. 2522 alin. 2
C. civ.).

1
Între cazul de forţă majoră şi „motive temeinice” există o deosebire
esenţială; forţa majoră produce de drept suspendarea termenului de prescripţie, pe
când, în cazul motivelor temeinice, instanţa de judecată admite sau respinge cererea
de repunere în termen; a se vedea V. Stoica, op. cit. (2003) p. 250-251.
2
A se vedea C. Stătescu, op. cit. (1967), p. 217.
181
Transmisiunea moştenirii

În practică s-a apreciat că instanţa de judecată poate dispune


repunerea în termen numai atunci când constată că împrejurările ce l-au
împiedicat pe cel chemat la moştenire să îşi exercite dreptul de opţiune
nu îi sunt imputabile1. Astfel, repunerea în termen nu îi poate fi acordată
succesibilului atunci când depăşirea termenului de prescripţie se datorează
unei culpe proprii2.
Cererea de repunere în termen trebuie făcută de succesibil în
termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să
cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de
prescripţie (art. 2522 alin. 2 C. civ.).
Admiterea cererii de repunere în termen constituie o acceptare
implicită a moştenirii, nefiind necesară acordarea unui nou termen
pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală3.
Dispoziţii speciale referitoare la repunerea în termenul de
prescripţie sunt prevăzute de art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată
(Legea fondului funciar), art. 5 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 şi art. 4
alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor de mai sus, calitatea de moştenitor se
recunoaşte nu numai persoanelor care au acceptat moştenirea lăsată
de proprietar (repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la
cota ce li se cuvine), dar şi moştenitorilor ce nu acceptaseră
moştenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei fiind
consideraţi acceptanţi prin cererea făcută comisiei constituite
potrivit legii şi repuşi de drept în termenul de acceptare.
În schimb, moştenitorul acceptant al moştenirii lui de cuius,
care nu a făcut cerere, nu poate pretinde drept de proprietate asupra
terenului reconstituit pe numele comoştenitorilor sau moştenitorilor
subsecvenţi.

1
Repunerea în termen este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată; a
se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 452.
2
A se vedea T.B., s. a IV-a civ., dec. nr. 389/1990, în C.D. 1990, p. 94; T.S.,
col. civ., dec. nr. 1723/1957, în C.D. 1957, p. 64-65; T.S., s. civ., dec. nr. 213/1987, în
C.D. 1987, p. 113-116; C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1633/2001.
3
A se vedea I. Turculeanu, Repunerea în termenul de opţiune succesorală a
moştenitorilor, în Dreptul nr. 5/2000, p. 61.
182
Transmisiunea moştenirii

§ 4. Acceptarea moştenirii
Acceptarea moştenirii este un act unilateral de voinţă prin care
succesibilul îşi însuşeşte calitatea de moştenitor al defunctului (în
limitele activului succesoral)1.
Acceptarea moştenirii poate fi făcută şi de creditorii succesibilu-
lui, pe cale oblică (în limitele îndestulării creanţei lor - art. 1107 C. civ.).
A. Acceptarea voluntară şi acceptarea forţată.
După raportul în care se află voinţa subiectului şi dispoziţiile
legale în materie, acceptarea poate îmbrăca două forme: acceptarea
voluntară şi acceptarea forţată.
Acceptarea voluntară a moştenirii constă în actul sau faptul
unilateral şi necondiţionat al succesibilului de a păstra moştenirea.
Acceptarea forţată este impusă de lege, în anumite cazuri strict
reglementate. Astfel, succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a
ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie su-
pusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moşte-
nirea, chiar dacă anterior renunţase la ea (art. 1119 alin. 1 C. civ.).
În consecinţă, acceptarea forţată intervine când succesibilul a dat
la o parte sau a ascuns lucruri din succesiune, fiind o sancţiune prin
care moştenitorii pierd dreptul de opţiune.
Pentru ca acceptarea forţată să opereze, este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe o intenţie frauduloasă sau rea-credinţă din partea
moştenitorului;
- sustragerea frauduloasă să fie imputabilă moştenitorului;
- să existe o dosire sau dare la o parte a unor bunuri ce aparţin
succesiunii, ca urmare a unei sustrageri sau tăinuiri2 şi se realizează o

1
A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 82.
2
În practica judiciară, ascunderea sau dosirea bunurilor moştenirii este
interpretată în sens larg (de exemplu, nedeclararea unor datorii ale succesibilului,
ascunderea primirii unor donaţii supuse reducţiunii etc.); a se vedea M. Eliescu, op.
cit., p. 130; Fr. Deak, op. cit., p. 47; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1238/1955, în C.D.
1955, p. 187.
183
Transmisiunea moştenirii

împosedare ascunsă1 a unui comoştenitor, în dauna celorlalţi


comoştenitori (ascunderea de lucruri din succesiune poate rezulta din
orice fraudă sau mijloace dolosive comise de moştenitor);
- bunurile sau lucrurile dosite să facă parte din masa succe-
sorală.
Dispoziţiile art. 1119 C. civ. sunt aplicabile atât în cazul moştenirii
legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare.
B. Acceptarea expresă şi acceptarea tacită.
După forma de exteriorizare, acceptarea poate fi expresă sau
tacită (art. 1108 C. civ.).
Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit
titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub
semnătură privată (art. 1108 alin. 2 C. civ.).
Acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii.
Astfel, succesibilul trebuie să îşi însuşească calitatea de moştenitor în
formă scrisă, iar din înscrisul respectiv să rezulte că înţelege să îşi
exercite drepturile succesorale2, dobândind ceea ce i se cuvine în
virtutea legii sau testamentului.3
Înscrisul acceptării poate fi chiar şi o simplă scrisoare adresată
unui alt moştenitor sau unui creditor al succesiunii din care însă tre-
buie să rezulte, neîndoielnic, voinţa succesibilului de a accepta moş-
tenirea4.
Rezultă că pentru valabilitatea acestui act juridic trebuie ca:
- manifestarea de voinţă a moştenitorului să fie constatată
numai printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, nefiind
posibilă o acceptare verbală.

1
Acţiunea de împosedare ascunsă trebuie să fie comisă de către un erede cu
vocaţie universală sau cu titlu universal la moştenire; a se vedea D. Chirică, op. cit.,
p. 372 şi urm.
2
A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 197.
3
„Legiuitorul a înlăturat acceptarea orală, atât pentru ca succesibilul să nu fie
legat printr-un cuvânt rostit la întâmplare, cât şi pentru a evita dovada prin martori a
unei acceptări date prin viu grai”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 122.
4
Nu este obligatoriu ca înscrisul să fie întocmit special pentru acceptarea
succesiunii, putând ca aceasta să se facă printr-un înscris întocmit în alt scop; a se
vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 236.
184
Transmisiunea moştenirii

- succesibilul trebuie să îşi fi însuşit, în mod neechivoc, titlul


sau calitatea de moştenitor (din înscris trebuie să rezulte că succesibilul
înţelege să îşi exercite drepturile şi să îşi asume obligaţiile rezultate din
calitatea sa de moştenitor).
Acceptarea este tacită când succesibilul a făcut un act sau fapt, pe
care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor (art.
1108 alin. 3 C. civ.).
În consecinţă, esenţa acceptării tacite o constituie manifestarea
intenţiei neîndoielnice de a accepta moştenirea (prin acte juridice
săvârşite de moştenitor, ce pot privi atât bunuri succesorale singulare,
cât şi bunuri succesorale ca universalitate).
Prin dispoziţiile art. 1108 C. civ., au fost instituite două condiţii
pentru acceptarea tacită a moştenirii:
- actul să nu poată fi făcut decât în calitate de moştenitor;
- actul îndeplinit să presupună neapărat intenţia de a accepta.
Când un asemenea act este echivoc (adică în măsură să primeas-
că şi o altă interpretare), el nu mai are valoare de acceptare tacită1.
Pentru delimitarea actelor care se circumscriu condiţiilor
acceptării tacite, în doctrina şi în practica anterioară, s-au pus unele
întrebări precum: Care sunt actele ce vor putea fi considerate acte de
acceptare tacită a moştenirii? Orice act poate constitui o acceptare?
În întâmpinarea întrebărilor de mai sus, noul Cod civil a realizat o
departajare a actelor juridice (în raport de semnificaţia acceptării
tacite).
a). Acte juridice „cu valoare de acceptare tacită”. Potrivit
art. 1110 alin. 1 C. civ., actele de dispoziţie juridică privind o parte sau
totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a
acesteia (art. 1110 alin. 1 C. civ.).
Sunt acte de dispoziţie care valorează acceptare tacită a succe-
siunii: înstrăinarea bunurilor succesorale şi constituirea de drepturi
reale asupra lor; dărâmarea şi reparaţiile care nu au un caracter

1
Nu toate actele legate de patrimoniul succesoral presupun intenţia de
acceptare. De exemplu, în practică s-a apreciat că achitarea taxelor fiscale pentru un
imobil din succesiune nu reprezintă un act de dispoziţie, ci constituie un act de
administrare ce nu poate fi interpretat în sensul art. 689 C. civ.; a se vedea Trib.
Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 326/1992, în C.P.J.C. 1992, p. 167.
185
Transmisiunea moştenirii

urgent, făcute la imobilele succesorale; exercitarea în justiţie a


acţiunilor privitoare la succesiune, în afară de cele cu caracter
conservator (art. 1110 alin. 1 lit. a C. civ.).
Practica judecătorească a statuat că reprezintă, de asemenea,
acte de acceptare tacită a moştenirii: achitarea taxelor succesorale1;
plata impozitelor asupra masei succesorale; solicitarea inventarierii
bunurilor; constituirea unor drepturi reale asupra imobilului succe-
soral (servitute, ipotecă); fapta succesibilului de a construi după des-
chiderea succesiunii, dar în termenul legal de opţiune, pe terenul
defunctului, un şopron şi un trotuar din beton; arendarea pământului
succesoral; contractul de valorificare a dreptului de autor încheiat de
succesibil în termenul de opţiune succesorală etc.
Actele săvârşite de succesibil asupra universalităţii bunurilor
moştenirii au semnificaţia unei acceptări tacite, după cum urmează.
Astfel, donaţia, vânzarea sau cesiunea drepturilor succesorale către un
terţ sau către unul sau toţi comoştenitorii constituie acte de
acceptare a succesiunii.
De precizat că terţul căruia moştenitorul îi vinde drepturile sale
succesorale nu are dreptul să opteze pentru acceptarea sau
renunţarea la succesiune, întrucât cesiunea drepturilor succesorale
constituie prin ea însăşi o acceptare tacită a succesiunii.
Renunţarea la moştenire în favoarea unuia sau mai multor suc-
cesori (renunţare in favorem) înseamnă acceptarea moştenirii urmată
de transmiterea ei cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (art. 1110 alin. 1
lit. b C. civ.)2.
Renunţarea cu titlu oneros în folosul tuturor comoştenitorilor
(sau a moştenitorilor subsecvenţi) constituie o vânzare şi, deci, o
acceptare tacită a succesiunii (art. 1110 alin. 1 lit. c C. civ.)3. Ca excep-

1
A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 256 şi practica judiciară: Trib. reg. Dobrogea,
dec. nr. 25/1962, în J.N. nr. 2/1963, p. 150; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 355/1972, în
R.R.D. nr. 11/1972, p. 168.
2
A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 217-218.
3
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 465.
186
Transmisiunea moştenirii

ţie, atunci când succesibilul renunţă impersonal şi cu titlu gratuit, ne


aflăm în faţa unei renunţări pur abdicative1.
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moşte-
nirii actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor
bunuri din moştenire. Intră în această categorie, actele de adminis-
trare cele care angajează viitorul (nu cele cu caracter urgent), cum
sunt actele de folosinţă a bunurilor succesorale; socotite acte de
acceptare pentru că succesibilul s-a comportat ca un proprietar şi
deci, se prezumă că nu a putut săvârşi aceste acte fără să fi voit
acceptarea moştenirii.
Rezultă că, potrivit noului Cod civil, actele de administrare şi
conservare a patrimoniului succesoral pot fi considerate manifestări de
acceptare tacită moştenirii, numai dacă „angajează viitorul” iar
succesibilul şi-a „însuşit calitatea de moştenitor”.
Declaraţia de neacceptare. Potrivit art. 1111 C. civ.,
„succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea
semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să
nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior
îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială” (s.n.).
b). Acte juridice care nu valorează acceptare. Actele de con-
servare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează
acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu
rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.
Constituie acte de conservare: „cererile de punere şi ridicare a
sigiliilor şi de facere a inventarului”2, întreruperea prescripţiei, luarea
unei inscripţii ipotecare sau cererea de reînnoire a unei ipoteci
înscrise, cheltuielile de înmormântare.
Potrivit legii, sunt considerate „a fi de administrare provizorie
actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru

1
În practică s-a apreciat că pârâtul a acceptat tacit succesiunea prin supor-
tarea unei părţi din sarcinile moştenirii, plătind suma în contul cheltuielilor de înmor-
mântare şi luând din bunurile defunctei unele lucruri; a se vedea D.M. Munteanu, Cu
privire la acceptarea tacită a succesiunii prin contribuirea la cheltuielile de
înmormântare şi preluarea unui bun mobil de valoare redusă, în Dreptul nr. 1/2005,
p. 53 şi Trib. Bistriţa Năsăud, s. civ., dec. nr. 250/A din 20 iunie 2003.
2
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 450-454.
187
Transmisiunea moştenirii

normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii”


(art. 1110 alin. 4 C. civ.).
În practica judiciară s-a considerat că nu atrag acceptarea
tacită a moştenirii: luarea din patrimoniul moştenirii a unei amintiri
de familie, bibelouri etc., preluarea de către unii moştenitori legali,
imediat după deces, a unui singur bun de valoare redusă (în raport cu
obiceiul locului)1.
De asemenea, încasarea de către unul dintre copiii mamei
defuncte a chiriei imobilului şi, în absenţa unei locuinţe proprii, ocu-
parea temporară a casei părinteşti nu pot fi considerate acte de
acceptare a succesiunii, deoarece prima împrejurare are caracterul
unui act de conservare şi administrare care nu implică în mod necesar
acceptarea, iar cea de-a doua a fost determinată de o situaţie vremel-
nică şi personală ce exclude ideea preluării bunurilor ca proprietar2.
În concluzie, apreciem că determinarea acceptării tacite a
moştenirii este o operaţie dificilă, ce presupune o examinare atentă a
actelor săvârşite de succesibil, în vederea stabilirii intenţiei sale reale de
a păstra sau nu calitatea de moştenitor3.
C. Efectele acceptării moştenirii.
În doctrină, efectele acceptării moştenirii se împart în: efecte
generale (comune) ce se produc indiferent dacă acceptarea s-a făcut
voluntar sau forţat şi efecte speciale (proprii acceptării forţate a
moştenirii).
a). Efectele generale ale acceptării moştenirii sunt:
- succesibilul acceptant îşi „consolidează” titlul de moştenitor4;

1
A se vedea practica: T.S., s. civ., dec. nr. 110/1975, în R.R.D. nr. 11/1976,
p. 62; T.S., s. civ., dec. nr. 830/1983, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 59.
2
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1092/1972, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 72.
3
Se impune să facem distincţie între bunurile succesiunii privite ut singuli şi
actele juridice care privesc moştenirea ca universalitate. Astfel, bunurile succesorale
singulare pot face obiectul unor acte de conservare, de administrare şi acte de
dispoziţie.
4
A nu se înţelege că exercitarea actului de opţiune prin acceptarea moştenirii şi
deci, „consolidarea” titlului de moştenitor ar însemna şi momentul dobândirii
calităţii de moştenitor (probată cu certificatul de moştenitor).
188
Transmisiunea moştenirii

- bunurile ce au aparţinut defunctului intră în patrimoniul


moştenitorului;
- moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal
răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din
patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia;
- legatarul cu titlu particular, în principiu, nu este obligat să
suporte datoriile şi sarcinile moştenirii.
Ca excepţie, potrivit art. 1114 alin. 3 C. civ., legatarul cu titlu
particular răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau
bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:
- testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
- dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o
moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz,
legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi1;
- celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata
datoriilor şi sarcinilor moştenirii.
În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea
acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul
subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii
(art. 1114 alin. 4 C. civ.).
Ca efect (general) al acceptării moştenirii se produce confuziunea
dintre patrimoniul succesoral şi patrimoniul succesibilului. Situaţia este
aceeaşi şi în cazul în care succesibilii, creditorii ori alte persoane
interesate au cerut efectuarea inventarului bunurilor succesiunii (art.
1115 alin. 1 C. civ.).
În concluzie apreciem că, în condiţiile noului Cod civil, efectuarea
inventarului nu este de natură să determine separaţia de patrimonii.
În sprijinul opiniei de mai sus, a se reţine şi că, potrivit art. 1156
alin. 5 C. civ., din bunurile moştenirii, „creditorii moştenirii vor fi plătiţi
cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului” (s.n.). Astfel,
în cazul insolvabilităţii moştenitorului, creditorii săi personali vor putea
urmări bunurile moştenirii atribuite la partaj însă, numai după
îndestularea creditorilor moştenirii.

1
Reamintim că, potrivit art. 1057 din noul Cod civil, „orice legat care nu este
universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular”.
189
Transmisiunea moştenirii

b). Efectele speciale ale acceptării (specifice acceptării forţate)


sunt:
- moştenitorul care a acceptat forţat succesiunea, „nu va avea
însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după
caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a
participa la distribuirea bunului donat” (art. 1119 alin. 1 C. civ.);
- moştenitorul aflat în situaţia de mai sus „este ţinut să plă-
tească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din
moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri”, deci succesibilul va răs-
punde faţă de creditori, proporţional cu partea sa succesorală de care
ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost sancţionat (art. 1119 alin. 2 C. civ.)1;
- întrucât acceptarea pură şi simplă forţată constituie o
pedeapsă civilă, ea va fi suportată de către toţi moştenitorii ce se fac
vinovaţi de comiterea faptelor de sustragere şi va fi aplicată atât
succesibililor cu capacitate de exerciţiu, cât şi celor lipsiţi de o asemenea
capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în măsura în care
aceştia au avut capacitate delictuală la momentul dosirii sau dării la o
parte a bunurilor din succesiune2.
§ 5. Renunţarea la moştenire
Renunţarea la moştenire este un act unilateral, expres şi solemn prin
care succesibilul declară că nu doreşte (renunţă la) calitatea de
moştenitor. Ca urmare a renunţării, vocaţia succesorală a succesibilului
este desfiinţată retroactiv, iar el devine străin de moştenire.
Dreptul de a renunţa la moştenire îl au toţi moştenitorii, indiferent
dacă sunt legali sau testamentari, rezervatari ori nerezervatari,
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Motivele pentru care succesibilul ar putea renunţa la
moştenire sunt diverse şi frecvent întâlnite în practică.
Rezultă că renunţarea la moştenire este o manifestare de voin-ţă a
moştenitorului prin care acesta declară că înţelege a nu se folosi de
drepturile succesorale pe care vocaţia sa i le oferă.

1
În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori care au ascuns în complicitate
lucruri succesorale, ei vor fi obligaţi la restituire în mod solidar.
2
A se vedea C. Stătescu, op. cit. (1967), p. 222.
190
Transmisiunea moştenirii

A. Condiţii de fond şi de formă cerute pentru renunţare.


Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiată (şi deci, a pro-
duce efecte), renunţarea la succesiune trebuie să îndeplinească unele
condiţii.
Potrivit art. 1120 C. civ., renunţarea la moştenire trebuie să fie
solemnă şi expresă (spre deosebire de acceptarea succesiunii, care
poate fi tacită).
Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice
notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare
ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.
Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va
înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial,
ţinut în format electronic, potrivit legii (art. 1120 alin. 3 C. civ.)1.
În consecinţă, ca regulă, „Renunţarea la moştenire nu se
presupune” (art. 1120 alin. 1 C. civ.).
Ca excepţie de la regula de mai sus, este prezumat că a renunţat
la moştenire:
- succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi cali-
tatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu
acceptă moştenirea în termenul legal de un an 2 (în acest caz,
prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată
succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de
opţiune succesorală);
- succesibilul care nu optează în termenul (de opţiune redus)
stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la
moştenire (art. 1112 şi art. 1113 alin. 2 C. civ.).
Nerespectarea formei solemne prevăzute de lege atrage nuli-
tatea absolută a actului de renunţare, fapt care determină, în cadrul

1
Declaraţiile de acceptare sau renunţare la succesiune se fac în formă
autentică şi se înscriu pentru opozabilitate în Registrul naţional de evidenţă a opţiunilor
succesorale.
2
Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă
elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu
îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul legal, va fi prezumat că
renunţă la moştenire (art. 1112 alin. 1 C. civ.).
191
Transmisiunea moştenirii

termenului de un an, posibilitatea acceptării succesiunii de către


succesibilul în cauză, alături de alţi moştenitori (dacă este cazul)1.
Renunţarea este valabilă numai dacă, anterior, succesibilul nu şi-
a exercitat dreptul său de opţiune succesorală prin acceptare. Cel care a
acceptat o moştenire nu mai poate reveni asupra sa, fiind con-siderat că
a acceptat-o pentru totdeauna, conform principiului semel heres semper
heres.2
Ca şi acceptarea moştenirii, renunţarea este un act juridic
indivizibil, în sensul că succesibilul nu poate accepta o parte a
moştenirii şi renunţa la restul.
Ea trebuie să fie impersonală şi cu titlu gratuit (pur abdicativă),
neputând fi făcută în favoarea altor moştenitori (renunţare in
favorem)3.
B. Efectele renunţării la moştenire.
Ca urmare a renunţării în condiţiile legii, succesibilul care
renunţă la moştenire este considerat că nu a fost niciodată moştenitor
(art. 1121 alin. 1 C. civ.).
Astfel, moştenitorul renunţător este lipsit de toate avantajele
care ar fi decurs din moştenire dar, în acelaşi timp, este descărcat şi de
orice obligaţie potrivit calităţii sale de moştenitor4.
În consecinţă, renunţătorul este considerat o persoană străină de
moştenire.
Din cele de mai sus, se desprind următoarele consecinţe:
- renunţătorul nu beneficiază de niciun drept al moştenirii; el nu
poate fi nici reprezentat (descendenţii săi putând culege moştenirea
numai în nume propriu);
- drepturile şi obligaţiile succesibilului renunţător faţă de
defunct, stinse prin confuziune, vor renaşte;

1
A se vedea G. Boroi, op. cit., (2008), p. 311.
2
În consecinţă, declaraţia de renunţare la moştenire după acceptarea ei este
lipsită de orice efecte juridice; ase vedea TMB, s. civ. dec. nr. 1325/1992 în C.S. Ricu,
op. cit. (2009), p. 135.
3
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 481-482.
4
A se vedea T. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, Bucureşti,
1943, p. 152.
192
Transmisiunea moştenirii

- partea renunţătorului „profită moştenitorilor pe care i-ar fi


înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar
fi acceptat moştenirea” (art. 1121 alin. 2 C. civ.);
- renunţătorul nu are obligaţia de plată a taxelor succesorale;
- moştenitorul renunţător nu mai poate fi obligat la raportarea
liberalităţilor primite de la defunct (în caz de renunţare la moştenirea
legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de
raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii
disponibile - art. 1147 alin. 1 C. civ.)1.
C. Revocarea (retractarea) renunţării de către succesibili.
Potrivit art. 1123 alin. 1 C. civ., „în tot cursul termenului de
opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu
a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care
i-ar reveni”2.
Revocarea renunţării la moştenire este supusă aceloraşi forma-
lităţi ca şi renunţarea la moştenire (declaraţia de revocare în formă
autentică, informarea terţilor şi înscrierea în registrul naţional nota-
rial).
În condiţiile de mai sus, revocarea renunţării la moştenire,
trebuie să îndeplinească două condiţii de fond:
- să nu fi expirat termenul de un an pentru exercitarea dreptului
de opţiune succesorală;
- moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de alţi succesori
ai defunctului.
Ca efect principal al revocării renunţării, moştenitorul în cauză
este considerat că a acceptat moştenirea de la data deschiderii succe-
siunii („revocarea renunţării valorează acceptare” - art. 1123 alin. 2
C. civ.).

1
Ca excepţie, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul
poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire (art. 1147
alin. 2 C. civ.).
2
Spre deosebire de moştenitorul care a acceptat moştenirea şi care nu mai
poate reveni asupra acceptării, aceasta având un caracter irevocabil; a se vedea C.A.
Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1858/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002,
p. 293.
193
Transmisiunea moştenirii

De menţionat că, deşi retractarea renunţării operează retro-


activ, bunurile moştenirii sunt „preluate în starea în care se găsesc”,
iar drepturile pe care terţii de bună-credinţă le-au dobândit asupra
bunurilor moştenirii anterior retractării rămân valabile (art. 1123
alin. 2 C. civ.).
D. Revocarea renunţării de către creditorii succesibililor.
Potrivit art. 1122 alin. 1 C. civ., revocarea renunţării poate fi şi
judiciară.
În condiţiile legii, creditorii succesibilului care a renunţat la
moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea
ce îi priveşte.
În acest caz, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 luni de
la data la care creditorul a cunoscut actul succesibilului de renunţare la
moştenire.
De precizat însă că admiterea „acţiunii în revocare” în acest caz
produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor
numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia
(art. 1122 alin. 2 C. civ.)1.
Secţiunea a II-a. Transmisiunea patrimoniului succesoral
La moartea unei persoane fizice, patrimoniul acesteia
(moştenirea) se transmite succesorilor ei, în puterea legii sau
testamentului (de la data încetării din viaţă a autorului).
§ 1. Obiectul transmisiunii
Transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul
defunctului (alcătuit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care au aparţinut acestuia).
De precizat că obiectul transmisiunii succesorale îl formează
numai drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale defunctului, nu şi
1
Spre deosebire de dreptul comun instituit în teoria obligaţiilor, potrivit
căruia acţiunea revocatorie produce efecte în favoarea creditorului care a introdus
acţiunea, dar şi a creditorilor care au intervenit în cauză (art. 1565 alin. 1 C. civ.),
precizăm că noul Cod civil a preluat mot à mot dispoziţiile art. 1631 din Codul civil
Quebec ce privesc „acţiunea în inopozabilitate” (cunoscută în dreptul mai vechi ca,
„pauliană” sau „revocatorie”).
194
Transmisiunea moştenirii

drepturile personale nepatrimoniale, care sunt strâns legate de per-


soană şi care încetează în momentul morţii celui care lasă moşte-
nirea1.
În consecinţă:
- activul moştenirii este alcătuit din drepturile ce formează
patrimoniul succesoral, în principiu, numai drepturile patrimoniale
existente la data deschiderii moştenirii;
- pasivul este format din obligaţiile pe care le avea cel care lasă
moştenirea.
Pentru stabilirea activului şi pasivului succesoral, succesibilii,
creditorii moştenirii şi orice persoană interesată „pot cere notarului
competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din
patrimoniul succesoral” (art. 1115 alin. 1 C. civ.)2.
A. Cuprinsul activului succesoral.
Activul succesoral cuprinde toate drepturile reale şi de creanţă ale
celui care lasă moştenirea, după cum urmează:
- dreptul de proprietate asupra imobilelor din intravilan sau
extravilan, indiferent de localitatea în care sunt amplasate, şi dreptul
asupra bunurilor mobile;
- alte drepturi reale principale care au aparţinut defunctului şi
care nu se sting la moartea lui (de exemplu, dreptul de servitute sau de
superficie) şi drepturi reale accesorii: ipoteca, gajul etc.;
- drepturile patrimoniale de autor: dreptul de a trage foloase
materiale din valorificarea operei etc.;
- acţiunile patrimoniale care au aparţinut defunctului: acţiunea
în revendicare, acţiunea în reziliere sau rezoluţiune, în revocare
pentru ingratitudine, acţiuni care nu au fost intentate sau soluţionate
în timpul vieţii celui care lasă moştenirea şi care vor fi pornite sau
continuate de către succesorii acestuia potrivit regulilor aplicabile.
Anumite drepturi nu intră în activul succesoral, cum ar fi: drep-
turile viagere care rezultă dintr-un contract de întreţinere sau de
rentă viageră sau dreptul la indemnizaţia de asigurare stipulată în
1
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 200.
2
Întocmirea inventarului şi măsurile speciale de conservare a bunurilor vor fi
analizate în cadrul procedurii succesorale notariale.
195
Transmisiunea moştenirii

favoarea moştenitorului (întrucât acesta este un drept propriu care


rezultă dintr-un contract aleatoriu1).
Facem precizarea că, în cazul decesului titularului contractului de
închiriere, membrii familiei pot opta pentru continuarea contractului
de închiriere, în condiţiile art. 1834 alin. 2 şi 3 C. civ. (independent
de calitatea lor de moştenitori).
B. Cuprinsul pasivului moştenirii (datoriile şi sarcinile).
Pe lângă activul succesiunii, patrimoniul succesoral cuprinde şi
datoriile şi sarcinile moştenirii (acestea din urmă formează pasivul
succesoral).
În primul rând, pasivul succesoral va cuprinde datoriile lăsate de
defunct (obligaţiile sale patrimoniale).
Datoriile moştenirii sunt obligaţii născute în timpul vieţii
autorului şi care se află în plată la data deschiderii succesiunii.
Datoriile succesiunii pot avea izvor diferit:
- delictual (născute ca urmare a săvârşirii de către defunct a
unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unei terţe persoane);
- contractual (asumate prin contracte ce nu au caracter intuitu
personae, cum sunt, de exemplu, vânzarea, împrumutul, schimbul
etc.).
Sarcinile moştenirii sunt obligaţii care se nasc după deschiderea
succesiunii şi care decurg din faptul autorului patrimoniului mortis
causa.
Sarcinile moştenirii pot fi: cheltuieli care au loc cu ocazia inven-
tarierii, conservării, administrării, lichidării succesiunii, cheltuieli de
înmormântare, legatele cu titlu particular care au ca obiect bunuri
generice etc.
De precizat că, potrivit doctrinei, nu pot fi incluse în pasivul
moştenirii cheltuielile suportate de unul dintre viitorii succesori cu
întreţinerea defunctului (pe timpul vieţii acestuia)2.

1
A se vedea T. S., s. civ., dec. nr. 427/1971, în C.D. 1971, p. 121.
2
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 421; Fr. Deak, op. cit., p. 507.
196
Transmisiunea moştenirii

§ 2. Transmisiunea activului moştenirii


Transmisiunea drepturilor succesorale poate fi: universală, cu
titlu universal sau cu titlu particular.
Transmisiunea activului succesoral (ca şi a pasivului) operează de
drept, de la data deschiderii succesiunii (din momentul încetării din
viaţă a celui care lasă moştenirea)1.
a) Transmisiunea universală are ca obiect totalitatea drepturilor
care formează patrimoniul defunctului.
De precizat că transmisiunea universală conferă moştenitorului
vocaţie (chemare) la întreg patrimoniul succesoral. Astfel, datorită
vocaţiei universale, moştenitorii pot deveni titularii întregului
patrimoniu (chiar dacă emolumentul cules efectiv nu va cuprinde
tot patrimoniul succesoral).
b) Transmisiunea cu titlu universal are drept obiect numai o
cotă-parte (fracţiune) din totalitatea drepturilor patrimoniale (care
alcătuiesc activul succesoral).
Transmisiunea universală şi cea cu titlu universal operează în
cazul moştenitorilor legali, legatarilor universali sau a celor cu titlu
universal.
De la regula potrivit căreia prin moştenire se transmit toate
drepturile existente la data deschiderii succesiunii în patrimoniul
defunctului există şi anumite derogări, astfel:
- unele drepturi care existau în patrimoniul defunctului, dar
care se sting la moarte, nu se transmit moştenitorilor, cum ar fi, de
exemplu, dreptul la pensia de întreţinere primită de defunct;
- unele drepturi care nu existau în patrimoniul defunctului la
data deschiderii succesiunii se reîntorc în acest patrimoniu, ca efect al
raportului sau reducţiunii donaţiilor etc.
c) Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect dreptul asupra
unui bun sau asupra unor bunuri care au aparţinut defunctului (privite
ut singuli).
Dacă obiectul legatului cu titlu particular este un lucru indi-
vidual determinat, atunci dreptul real asupra acelui bun se transmite,

1
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., 2005, p. 205.
197
Transmisiunea moştenirii

ca şi în cazul transmisiunilor universale sau cu titlu universal, în


momentul deschiderii succesiunii.
În cazul în care obiectul legatului îl constituie un bun deter-
minat generic, atunci legatul va fi cuprins în pasivul succesoral, iar
legatarului i se va transmite, până în momentul predării bunului,
„decât un drept de creanţă” împotriva moştenitorului obligat să îl
plătească, iar din acest moment va dobândi dreptul de proprietate
asupra bunului respectiv1.
La deschiderea moştenirii, creanţele defunctului se divid, prin
efectul legii, între comoştenitori şi terţi, proporţional. Astfel, fiecare
moştenitor va putea urmări pe debitor numai pentru partea sa de
creanţă2.
§ 3. Transmisiunea pasivului succesoral
Pasivul succesiunii cuprinde stricto sensu datoriile defunctului
(obligaţiile sale cu caracter patrimonial), ce decurg din contracte,
delicte, cvasicontracte, cvasidelicte şi sarcinile succesiunii (obligaţiile
ce iau naştere ulterior morţii lui de cuius, cum sunt cheltuielile de
înmormântare, cheltuielile de administrare, conservare şi lichidare a
moştenirii).
Precizăm că moştenitorii legali şi legatarii (universali sau cu
titlu universal) nu pot accepta numai drepturile succesiunii (şi deci, să
refuze plata datoriilor pe care de cuius le-a făcut în timpul vieţii).
Potrivit art. 1101 C. civ., „Sub sancţiunea nulităţii absolute,
opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio
modalitate” (s.n.).
A. Categorii de moştenitori care suportă pasivul moştenirii.
Obligaţia de a suporta pasivul moştenirii revine moştenitorilor
universali sau cu titlu universal, deoarece ei dobândesc întreg patri-
moniul sau numai o fracţiune din patrimoniul defunctului (art. 1114
alin. 2 C. civ.)3.

1
A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 170.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 507.
3
Cu privire la suportarea datoriilor pe care defunctul nu le onorase până la
data deschiderii succesiunii, tradiţional, în doctrina mai veche, se făcea deosebire
între moştenitorii regulaţi şi moştenitorii neregulaţi.
198
Transmisiunea moştenirii

Legatarii cu titlu particular, nefiind decât dobânditorii unui


anumit drept, în principiu, nu răspund pentru pasivul moştenirii.
Ca excepţie, legatarul cu titlu particular va fi obligat la plata
pasivului moştenirii, „însă numai cu bunul sau bunurile ce formează
obiectul legatului” şi în următoarele situaţii:
- când testatorul a dispus astfel, în mod expres;
- când legatul are ca obiect o moştenire dobândită de testator,
nelichidată până la decesul lui şi care cuprinde atât drepturi, cât şi
obligaţii1;
- când celelalte bunuri sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi
sarcinilor (art. 1114 alin. 3 lit. a-c C. civ.).
În cazul moştenirii vacante, comuna, oraşul sau, după caz,
municipiul răspunde de pasivul moştenirii vacante „numai în limita
valorii bunurilor din patrimoniul succesoral”, deci răspunderea pentru
plata pasivului este limitată în toate cazurile la valoarea activului
dobândit (art. 1139 alin. 2 C. civ.).
De menţionat că sarcinile născute după deschiderea succesiunii
sunt asimilate datoriilor şi se suportă de toţi moştenitorii obligaţi la
plata pasivului, în condiţiile arătate.
B. Divizarea de drept a pasivului succesoral.
Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata
datoriilor şi sarcinilor moştenirii, proporţional cu cota succesorală ce îi
revine fiecăruia (art. 1155 alin. 1 C. civ.)2.
Prin „cota fiecăruia” trebuie să înţelegem în primul rând, voca-
ţia la succesiune a moştenitorilor (şi nu ceea ce ei efectiv au cules)3.
Diviziunea de drept a pasivului succesoral între comoştenitori
influenţează dreptul de urmărire al creditorilor succesorali (astfel, va
trebui ca aceştia să îşi divizeze urmărirea, îndreptându-se împotriva
fiecărui comoştenitor proporţional cu partea lui ereditară şi, în conse-

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 144.
2
Tot astfel, potrivit art. 1114 alin. 2 C. civ., „Moştenitorii legali şi legatarii
universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii ( ..... ),
proporţional cu cota fiecăruia” (s.n.).
3
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 478/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 128.
199
Transmisiunea moştenirii

cinţă, riscul insolvabilităţii unuia dintre coindivizari va fi suportat de


către creditor, iar nu de ceilalţi moştenitori).
Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe pro-
vin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori
s-au născut înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi
din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita execu-
tarea silită asupra acestor bunuri (art. 1155 alin. 2 C. civ.).
Ca excepţie, regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se
aplică dacă:
- obligaţia este indivizibilă;
- obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o
prestaţie determinată asupra unui astfel de bun;
- obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală,
caz în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi
obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar parti-
ciparea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător;
- unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute
singur obligaţia (în acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scu-
tirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reducţiunii
dacă este cazul).
Secţiunea a III-a. Dobândirea posesiunii moştenirii
Drepturile succesorale cuvenite moştenitorilor se transmit
acestora din momentul deschiderii moştenirii.
Problemele legate de transmisiunea drepturilor succesorale se
află în strânsă legătură şi cu dobândirea exerciţiului acestor drepturi,
aspect cunoscut în materie drept dobândirea posesiunii moştenirii1.
Potrivit art. 1126 C. civ., soţul supravieţuitor, descendenţii şi as-
cendenţii privilegiaţi au posesiunea de drept a moştenirii, din momen-
tul deschiderii acesteia, restul moştenitorilor, fără deosebire dacă sunt
legali sau testamentari, fiind obligaţi să ceară trimiterea în posesie.
Din acest punct de vedere, Codul civil distinge trei categorii de
moştenitori:
- moştenitorii care au sezină (sezinari);

1
A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997,
p. 296.
200
Transmisiunea moştenirii

- moştenitorii care nu au sezină (care trebuie să ceară


trimiterea în posesie);
- legatarii, care trebuie să ceară predarea legatelor.
În continuare, ne vom ocupa de prezentarea problemelor legate
de dobândirea posesiunii, sub cele trei aspecte1.
§ 1. Dobândirea de drept a posesiei moştenirii (sezina)
A. Noţiunea de sezină.
Potrivit art. 1125 C. civ., sezina conferă unor moştenitori legali, pe
lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral2,
„şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile
şi acţiunile defunctului”3.
Precizăm că noţiunea de sezină, reglementată de noul Cod
civil, constituie posesiunea de drept a moştenirii, termenul de pose-
siune având, în acest text, un înţeles special, diferit de cel din art. 916
C. civ.4
Posesiunea bunurilor succesorale trece deci, de la defunct la
moştenitorii cu sezină (de la data deschiderii succesiunii), fără nicio
manifestare de voinţă din partea lor (fără vreo verificare prealabilă şi
chiar dacă nu au dreptul la acestea).

1
Enumerarea cuprinsă în art. 1126 C. civ. este limitativă şi imperativă,
acordarea sau retragerea sezinei neputându-se face prin testament.
2
Reamintim că, potrivit art. 916 alin. 1 C. civ., „Posesia este exercitarea în
fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana
care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar” (s.n.). Cu privire la noţiunea de
posesie ca stare de fapt, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 147 şi urm.
3
Sezina reprezintă „un beneficiu al legii în virtutea căruia anumiţi moştenitori au
posesiunea de drept a bunurilor succesorale de la data deschiderii moştenirii şi se
bucură fără nicio formalitate de exerciţiul drepturilor şi acţiunilor defunctului”; a se
vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 60.
4
Sezina fiind independentă de posesiunea de fapt a bunurilor succesorale,
este posibil ca moştenitorul sezinar să nu aibă această posesiune, iar bunurile să fie
posedate de persoane ce nu au această calitate (şi nici măcar nu sunt succesori); a se
vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, (1988), p. 66.
201
Transmisiunea moştenirii

În doctrină s-a opinat că sezina reprezintă deci, „o ficţiune a


legii”, pentru că „ea presupune că unii moştenitori posedă
moştenirea, deşi în fapt ei nu o posedă încă”1.
Calitatea de moştenitor sezinar nu conferă însă celui în cauză
dreptul de a reclama posesiunea de fapt asupra unui bun succesoral
posedat de alte persoane cu care se găseşte în indiviziune şi care, ca
atare, posedă în condiţiile legii.
B. Moştenitorii sezinari.
Potrivit dispoziţiilor art. 1126 C. civ., moştenitorii sezinari sunt:
soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunc-
tului.
Astfel, toţi moştenitorii de mai sus se bucură de sezină (dar nu o
au toţi, deodată, în mod colectiv, ci pe rând, în ordinea în care au
vocaţie la succesiune).
Aşadar, potrivit noului Cod civil, moştenitorii sezinari sunt
moştenitorii legali:
- soţul supravieţuitor;
- descendenţii din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie
(rude în linie dreaptă descendentă cu defunctul; intră în această
categorie nu numai rudele de gradul întâi, ci şi rudele de grad mai
îndepărtat, indiferent de clasa din care fac parte);
- ascendenţii privilegiaţi (rude în linie dreaptă ascendentă cu
defunctul) deci, părinţii defunctului;
C. Efectele sezinei.
Principalul efect al sezinei constă în faptul că moştenitorii
sezinari au dreptul de a administra patrimoniul succesoral şi de a
exercita toate acţiunile patrimoniale ale defunctului, fără a fi nevoie de
îndeplinirea vreunei formalităţi.
Dreptul de administrare a patrimoniului succesoral include şi
dreptul asupra fructelor bunurilor succesiunii (din momentul des-
chiderii moştenirii şi în limitele drepturilor moştenitorului sezinar).

1
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 54-55.
202
Transmisiunea moştenirii

Dreptul sezinarului de a exercita, în mod activ şi pasiv, toate


drepturile defunctului se rezumă la:
- dreptul de a-i urmări pe toţi debitorii succesiunii şi deţinătorii
bunurilor succesorale;
- dreptul de a exercita acţiunile posesorii cu privire la bunurile
succesorale (chiar dacă nu le-a posedat în fapt) şi orice alte acţiuni cu
caracter patrimonial care aparţineau celui care lasă moştenirea;
- dreptul de a se apăra, ca pârât, faţă de terţii reclamanţi, cu
pretenţii referitoare la moştenire.
§ 2. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari
Potrivit art. 1126 C. civ., moştenitorii sezinari sunt soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.
Rezultă, per a contrario, că moştenitorii nesezinari sunt toţi
ceilalţi moştenitori legali cu vocaţie succesorală (adică rudele defunc-
tului ascendenţi ordinari şi colaterali).
Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin
eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua
deschiderii moştenirii (art. 1127 alin. 1 C. civ.).
Potrivit art. 1139 alin. 1 C. civ., „comuna, oraşul sau, după caz,
municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi
succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire” sau „niciun moştenitor
nu este cunoscut”.
În completarea celor de mai sus, precizăm că în doctrină s-a
apreciat că „statul nu are nevoie de trimitere în posesie, deoarece el
intră în posesia bunurilor moştenirii prin certificatul de vacanţă
succesorală”1.
Rezultă că, în cazul moştenirii vacante, comuna, oraşul sau
municipiul poate să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile şi
înainte de eliberarea certificatului de vacanţă succesorală.
Procedura de trimitere în posesie este necontencioasă şi se
realizează de către notarul public de la locul deschiderii moştenirii, la
cererea moştenitorilor legali nesezinari2.

1
A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 225.
2
Într-o altă opinie, „moştenitorul nu este obligat să ceară eliberarea cer-
tificatului de moştenitor, acest act fiind facultativ”, cererea pentru trimiterea în
203
Transmisiunea moştenirii

Pentru a fi puşi în posesiune, moştenitorii trebuie să facă dovada


calităţii lor, adică a vocaţiei succesorale, precum şi a întinderii
drepturilor fiecăruia.
Actul doveditor al trimiterii în posesie îl constituie certificatul de
moştenitor.
Când eliberarea certificatului de moştenitor nu este posibilă pe
cale necontencioasă, din cauza neînţelegerilor dintre părţi, trimiterea în
posesie se solicită instanţei de judecată1.
Până la trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari,
aceştia nu au exerciţiul acţiunilor patrimoniale ale defunctului şi nici
dreptul de administrare a bunurilor succesorale.
În consecinţă, până la intrarea în stăpânirea de fapt a
moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate
de moştenitor (art. 1127 alin. 2 C. civ.).
Ca urmare a trimiterii în posesie a moştenitorilor legali nese-
zinari, se produc aceleaşi efecte ca şi în cazul moştenitorilor legali
sezinari (dreptul de a urmări debitorii succesiunii, dreptul de a exer-
cita acţiunile posesorii, dreptul de a se apăra ca pârât faţă de terţii
reclamanţi).
Certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească (dacă
este cazul) dovedeşte că moştenitorul nesezinar a dobândit posesiu-
nea bunurilor succesiunii retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.
§ 3. Predarea legatelor
Legatarii nu sunt moştenitori sezinari şi, de aceea, pot obţine
posesiunea bunurilor ce formează obiectul legatului cu care au fost
gratificaţi numai cerând predarea legatului (art. 1128-1129 C. civ.)2.
Predarea legatului constă, fie în remiterea materială a
posesiunii bunurilor care formează obiectul legatului, fie în învoirea
la luarea lor în stăpânire.

posesie putând fi adresată direct instanţei (care va stabili şi întinderea drepturilor


succesorale); a se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 140.
1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 65.
2
Până la predarea legatului, legatarului îi este permis a face numai acte de
conservare. El nu poate exercita niciun drept sau o acţiune, cu excepţia dreptului de a
pretinde predarea legatului.
204
Transmisiunea moştenirii

Dacă obiectul legatului îl formează bunuri generice sau


obligaţii, predarea se face prin plată.
Legatarul devine proprietarul lucrurilor şi dobândeşte calitatea de
titular al drepturilor cuprinse în legat de la data deschiderii succesiunii,
însă posesiunea acestor bunuri o dobândeşte numai de la data când i-au
fost predate sau în ziua cererii de predare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1128-1129 C. civ., predarea legatelor
diferă după cum acestea sunt: legate universale, cu titlu universal sau
particular.
A. Predarea legatului universal.
Potrivit art. 1128 alin. 1 C. civ., când există moştenitori
rezervatari, legatarul universal va cere acestora predarea posesiunii
bunurilor cuprinse în legat1.
Precizăm că, prin noile dispoziţii ale Codului civil, toţi
moştenitorii rezervatari sunt şi moştenitori sezinari (soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi).
Atunci când nu există moştenitori rezervatari (sau refuză punerea
în posesie), legatarul universal intră în stăpânirea moştenirii prin
eliberarea certificatului de moştenitor.
Predarea legatului universal se poate face de bunăvoie, fără
nicio formalitate. Ea poate fi acceptată expres, tacit sau numai prin
lăsarea legatarului în stăpânirea bunurilor2.
Legatarul universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale din
momentul în care a cerut punerea în posesie sau de când i-a fost predat
de bunăvoie.
B. Predarea legatului cu titlu universal.
Potrivit art. 1128 alin. 2 C. civ., legatarul cu titlu universal poate
cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la:

1
Predarea legatului universal se va cere de la erezii rezervatari şi atunci când
testatorul ar fi desemnat un executor testamentar căruia i s-ar fi încredinţat sezina
bunurilor mobile; a se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 141.
2
Predarea de bunăvoie se poate realiza şi prin consimţirea la eliberarea
certificatului de moştenitor în cadrul procedurii succesorale notariale; Al Bacaci,
Gh. Comăniţă, op. cit., p. 238.
205
Transmisiunea moştenirii

- moştenitorii rezervatari;
- legatarul universal intrat în stăpânirea moştenirii;
- moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea
moştenirii (fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moşte-
nitor).
Dacă nu există moştenitori rezervatari (şi nici legatar universal
ori nerezervatari intraţi în stăpânirea moştenirii) sau aceştia refuză
punerea în posesie, „legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea
moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor” (art. 1128
alin. 2 C. civ.).
Legatarul cu titlu universal are dreptul la fructele bunurilor
succesorale din momentul în care a solicitat punerea în posesie sau
de când i-a fost predat legatul (de către persoanele obligate la exe-
cutare).
C. Predarea legatului cu titlu particular.
Legatul cu titlu particular va fi predat de către moştenitorii
legali sau legatarii universali ori cu titlu universal.
Predarea legatului se poate cere din momentul deschiderii
moştenirii, fără a se aştepta efectuarea împărţelii moştenirii1.
Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului
din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din
ziua depunerii la instanţă a cererii de predare (art. 1129 C. civ.).
Spre deosebire de legatarul universal sau cu titlu universal,
legatarul cu titlu particular nu are la îndemână petiţia de ereditate sau
acţiunea în împărţeală în vederea intrării în stăpânirea bunului care
formează obiectul legatului. În schimb, el poate uza de alte două acţiuni:
- o acţiune personală, care are ca temei testamentul, dacă
legatul are ca obiect bunuri generice sau obligaţii;
- o acţiune reală, care poate fi o acţiune în revendicare, dacă
obiectul legatului îl constituie dreptul de proprietate asupra unui bun
individual determinat, sau acţiunea confesorie (dacă i s-a lăsat un alt
drept real)2.
1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 83-84.
2
A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 875/1969, în R.R.D. nr. 2/1970.
206
Transmisiunea moştenirii

Precizăm că legatarul poate intenta o acţiune reală, întrucât a


dobândit dreptul real de la deschiderea moştenirii.
§ 4. Procedura succesorală notarială
Procedura succesorală notarială este reglementată de dispoziţiile
Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale1, precum şi
de Regulamentul de punere în aplicare a legii (adoptat prin Ordinul
nr. 710/C/1995 al ministrului justiţiei). În completarea reglementărilor
speciale, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil (care este astfel, dreptul
comun în materie).
Procedura succesorală notarială este o procedură neconten-
cioasă, activitatea notarială întemeindu-se pe acordul moştenitorilor
asupra tuturor aspectelor stabilite de notarul public. Procedura suc-
cesorală notarială nu este obligatorie pentru moştenitori, ea având
caracter facultativ (în caz de litigiu aceştia putându-se adresa direct
instanţei de judecată)2.
A. Deschiderea procedurii succesorale.
Potrivit art. 69 alin. 1 din lege, procedura succesorală notarială
se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care pretinde a
avea vocaţie succesorală) şi a secretarului consiliului local al localităţii
în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moş-
tenirii.
În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi men-
ţionate datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi
domiciliul moştenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului şi valoarea
acestora, precum şi pasivul succesoral (art. 70 alin. 1 din lege).
Notarul public va dispune înregistrarea cererii, după care va
efectua cercetări în opisul succesoral, astfel încât să nu se fi întocmit un
alt dosar în aceeaşi cauză.

1
Dispoziţiile Legii nr. 36/1995 au fost modificate prin Legea nr. 71/2011 pen-
tru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi, ulterior, repu-
blicată.
2
A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 219.
207
Transmisiunea moştenirii

a). Verificarea evidenţelor succesorale. Prin Legea nr. 202/2010


s-a introdus obligativitatea îndeplinirii unei proceduri prealabile în
cazul proceselor având ca obiect dezbateri succesorale, procedura
constând în verificarea evidenţelor succesorale ţinute de notarii
publici.
În doctrină s-a arătat că „scopul acestei reglementări este de a
împiedica derularea în instanţă a unei proceduri succesorale paralele
sau ulterioare celei notariale, eventual cu riscul de a se stabili diferit,
în una şi aceeaşi succesiune, care sunt moştenitorii, cotele, masa suc-
cesorală etc.”
Sancţiunea neîndeplinirii procedurii prealabile urmează să fie
inadmisibilitatea acţiunii (pe care instanţa o poate invoca şi aplica şi
din oficiu)1.
Potrivit art. 1061 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2923/C/2010,
notarul public va elibera, la cererea oricărei persoane interesate, în
termen de 3 zile lucrătoare de la solicitare, o încheiere cu privire la
rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de evidenţă a
procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici şi în registrele
unice ale Uniunii Naţionale a Notarilor Publici2.
În încheiere se vor înscrie rezultatele verificării menţiunilor
cuprinse în certificatele sau adeverinţele eliberate.
Notarul public va proceda mai întâi la „interogarea Registrului de
evidenţă a procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici în a
cărei circumscripţie defunctul a avut ultimul domiciliu”.
În cazul în care în urma verificării se constată că succesiunea
este soluţionată, se va face menţiune despre acest fapt în încheiere,
fără a se mai proceda la verificarea registrelor unice ale Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici (art. 1061 alin. 3 din ordin).

1
A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit, p. 219.
2
Competenţa eliberării încheierii revine notarului public din camera în a cărei
circumscripţie teritorială defunctul a avut ultimul domiciliu.
208
Transmisiunea moştenirii

Dacă se constată că succesiunea defunctului nu se află pe rolul


niciunui birou notarial, se vor efectua verificări şi în registrele unice
ale Uniunii Naţionale a Notarilor Publici1.
Dacă se constată că succesiunea se află pe rolul unui birou
notarial, se va proceda şi la verificarea registrelor unice ale Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici, făcându-se menţiune despre acestea în
încheiere.
Cererea prin care se solicită efectuarea verificărilor, împreună
cu încheierea eliberată de notarul public în urma efectuării verifi-
cărilor, se înregistrează în Registrul general notarial, iar un exemplar
al încheierii se eliberează solicitantului personal sau, la cererea aces-
tuia, se comunică prin poştă” (art. 1061 alin. 6 din ordin).
b). Întocmirea inventarului. Potrivit art. 71 alin. 1 din lege, „în
cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi, notarul
public, personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor
succesorale”.
Succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată pot
cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al
bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care se vor
face în acest scop fiind în sarcina moştenirii (art. 1115 alin. 1 C. civ.).
Dacă succesibilii sau persoanele care deţin bunuri din patrimo-
niul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către
instanţa judecătorească de la locul deschiderii moştenirii (art. 1115
alin. 2 C. civ.).
Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin
acordul succesibililor şi al creditorilor sau, în lipsa unui asemenea
acord, de către persoana desemnată fie de notar, fie, după caz, de
instanţa de judecată competentă.
Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea
şi evaluarea provizorie a bunurilor care se aflau în posesia lui de cuius la
data decesului. Bunurile a căror proprietate este contestată se vor
menţiona separat (art. 1116 alin. 1 şi 2 C. civ.).

1
Interogarea Registrului naţional de evidenţă a succesiunilor se va face
numai în situaţia în care defunctul a avut ultimul domiciliu în străinătate, dar a deţinut
bunuri imobile pe teritoriul României.
209
Transmisiunea moştenirii

Inventarul va cuprinde şi menţiunile referitoare la pasivul


succesoral.
Bunurile moştenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi
inventariate „cu precizarea locului unde se află şi a motivului
pentru care se găsesc acolo” (art. 1116 alin. 4 C. civ.)1.
Potrivit art. 1116 alin. 6 C. civ.2 „inventarul se semnează de cel
care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar în lipsa
acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat
de 2 martori”.
c). Măsuri de conservare a bunurilor. Dacă există pericol de
înstrăinare, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul public va
putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode. Sigiliile
se vor aplica pe dulapurile şi sertarele în care se găsesc bunurile suc-
cesorale, pe uşa de la intrare a încăperii sau pe magazii, garaje etc.
Potrivit art. 1117 C. civ., poate fi numit custode, cu acordul
tuturor celor interesaţi, unul dintre succesibili, iar în caz contrar, o
altă persoană aleasă de către notar.
Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază
de proces-verbal semnat de notar şi de custode sau curator. Dacă
predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face menţiune
în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui
sau curatorului.
Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să
dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau admi-
nistrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau
atunci când notarul consideră necesar (art. 1117 alin. 2, 4 şi 5 C. civ.).
Toate măsurile de conservare luate de notarul public se vor
comunica moştenitorilor legali, legatarilor şi, dacă este cazul, execu-
torilor testamentari, dovada comunicării anexându-se la dosar3.

1
În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament lăsat de
defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul
notarului public (art. 1116 alin. 5 C. civ.).
2
Art. 1116 C. civ. a preluat în mare parte dispoziţiile art. 71 din Legea nr.
36/1995, abrogat prin Legea nr. 71/2001, forma înaintea republicării.
3
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 214.
210
Transmisiunea moştenirii

Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin


măsurile de conservare şi administrare luate de notarul public poate
face plângere la instanţa judecătorească competentă (art. 1117
alin. 6 C. civ.).
Sumele de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, găsite pe
timpul efectuării inventarului se depun în depozitul notarial sau la o
instituţie specializată, făcându-se menţiune despre aceasta şi în
procesul-verbal de inventariere (art. 1118 alin. 1 C. civ.).
Potrivit art. 1118 alin. 2 C. civ., din sumele de bani găsite la
inventariere se vor lăsa moştenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul şi
gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:
- întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat
(pentru maximum 6 luni);
- plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de
muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;
- acoperirea cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea
bunurilor moştenirii.
d). Înregistrarea cauzei şi citarea părţilor. Potrivit art. 72 din
lege, după ce constată că este legal sesizat, notarul public va
înregistra cauza succesorală şi va dispune citarea persoanelor care
au vocaţie la moştenire.
Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe
lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi
precizarea că, dacă succesibilul nu-şi exercită dreptul de a accepta în
termenul prevăzut la art. 1103 C. civ., va fi prezumat că renunţă la
moştenire (art. 72 alin. 2 din lege).
Citarea moştenitorilor de către notarul public nu este obliga-
torie în cazul în care certificatul de moştenitor se întocmeşte pe baza
unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, decât dacă nota-
rul consideră necesare anumite lămuriri din partea moştenitorilor.
În cazul în care succesiunea urmează să fie declarată vacantă,
notarul public va cita autoritatea administraţiei publice competentă a
prelua bunurile moştenirii.
Nerespectarea formelor legale de citare este sancţionată cu
nulitatea actelor de procedură, conform art. 105-108 C. proc. civ., şi
atrage nulitatea certificatului de moştenitor.

211
Transmisiunea moştenirii

B. Desfăşurarea procedurii succesorale.


Potrivit art. 73 alin. 1 din lege, notarul public stabileşte calitatea
moştenitorilor şi a legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum
şi compunerea masei succesorale.
În ceea ce priveşte stabilirea numărului şi a calităţii
moştenitorului, notarul public va ţine cont de regulile stabilite de art.
957 C. civ. (cu trimitere şi la art. 36, art. 53 şi art. 208 C. civ.). Astfel,
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai
dacă el se naşte viu. Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă1.
Vocaţia succesorală legală sau testamentară, calitatea şi numărul
moştenitorilor se stabilesc cu certificate de stare civilă, testament şi, la
nevoie, pe baza depoziţiilor martorilor audiaţi; la dosarul succesoral
se vor ataşa copii de pe actele de stare civilă ale celor care au acceptat
succesiunea2.
Dovada bunurilor ce compun masa succesorală se face prin
înscrisuri sau orice alte mijloace de probă admise de lege. În cazul în
care se constată că în masa succesorală nu există bunuri, se dispune
prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi se clasează cauza ca
fiind fără obiect (art. 77 din Legea nr. 36/1995).
Potrivit art. 79 alin. 3, notarul public, cu acordul tuturor
moştenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor, până la
limitele prevăzute de lege.
Dacă s-a realizat acordul moştenitorilor cu privire la bunurile
care alcătuiesc patrimoniul succesoral şi drepturile ce li se cuvin şi au
fost administrate probe suficiente, notarul public va întocmi încheie-
rea finală a procedurii succesorale. Încheierea finală va cuprinde
numele, prenumele şi ultimul domiciliu al celui despre a cărui moş-
tenire este vorba, data decesului, numele, domiciliul şi întinderea
drepturilor tuturor moştenitorilor legali şi ale legatarilor, bunurile şi

1
Dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi
liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul
fundaţiilor, sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
2
Dacă sunt mai multe succesiuni, fiecare se dezbate în parte; a se vedea
C.S.J., s. civ., dec. nr. 753/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 127.
212
Transmisiunea moştenirii

datoriile succesiunii, taxele de timbru, onorariul, precum şi alte date


care au fost necesare la soluţionarea cauzei.
Încheierea procedurii succesorale se poate face şi înainte de
expirarea termenului de opţiune succesorală dacă nu există îndoială că
nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la moştenire1.
C. Suspendarea procedurii succesorale.
Potrivit art. 75 din Legea nr. 36/1995, „procedura succesorală se
poate suspenda în următoarele cazuri:
a) a trecut un an de la deschiderea moştenirii şi, deşi au fost
legal citaţi, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura
succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi
există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea;
b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg
cu privire la compunerea masei succesorale şi întinderea drepturilor
ce li se cuvin;
c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-
au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor”.
În încheierea de suspendare se consemnează elementele care au
rezultat din dezbateri, până la momentul suspendării, cu privire la
identitatea celor prezenţi, opţiunea succesorală a acestora şi com-
punerea masei succesorale.
În cazurile prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. b, notarul public
stabileşte prin încheiere masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a
drepturilor care se contestă, întinderea drepturilor moştenitorilor şi
motivele neînţelegerii, îndrumând părţile să soluţioneze
neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească.
În cazurile de suspendare a procedurii succesorale prevăzute de
art. 75 alin. 1 lit. a şi b, dacă nu s-a făcut dovada că cei în cauză s-au
adresat instanţei sau cei interesaţi nu au cerut repunerea pe rol a
cauzei, notarul public va stabili taxele succesorale provizorii şi onorariile
şi le va comunica organelor financiare.

1
Procedura se poate încheia şi de îndată, în temeiul unui testament încheiat în
condiţiile legale de formă şi de fond, care nu aduce atingere moştenitorilor rezervatari
sau în legătură cu care există acordul acestora.
213
Transmisiunea moştenirii

Suspendarea poate fi cerută doar de moştenitori; creditorii


succesiunii nu au dreptul de a cere suspendarea procedurii succeso-
rale, doar dacă toţi moştenitorii recunosc existenţa creanţei în pasivul
moştenirii1.
D. Certificatul de moştenitor.
Au calitatea de moştenitori persoanele chemate la succesiune în
temeiul legii sau prin testament.
Potrivit art. 1132 C. civ., certificatul de moştenitor se elibe-
rează de către notarul public şi cuprinde constatări referitoare la
patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele
ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute
de lege.
Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor,
legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al
moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în
cota care se cuvine fiecăruia (art. 1133 alin. 1 C. civ.)2.
Certificatul de moştenitor reflectă acordul părţilor cu privire la
calitatea lor de moştenitori, întinderea drepturilor acestora şi
bunurile succesorale.
a). Eliberarea certificatului de moştenitor. Procedura de elibe-
rare a certificatului de moştenitor se face de notarul public de la locul
deschiderii succesiunii, la cererea oricărui moştenitor legal sau tes-
tamentar.
În principiu, notarul public competent eliberează certificatul de
moştenitor după trecerea termenului de opţiune succesorală de un an
de la data deschiderii succesiunii.
Încheierea procedurii succesorale notariale se poate face şi
înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii, „dacă

1
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit., 2011, p. 457 şi urm.
2
De menţionat că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au reţinut în mod
constant că certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate (ce ar putea fi
opus terţilor).
214
Transmisiunea moştenirii

este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la


succesiune” (art. 79 alin. 1 din Legea nr. 36/1995)1.
Certificatul de moştenitor se poate elibera numai dacă între
comoştenitori nu există neînţelegeri cu privire la menţiunile pe care
urmează să le cuprindă2.
Certificatul de moştenitor eliberat în procedura succesorală
necontencioasă notarială cuprinde constatări referitoare la calitatea,
cotele moştenitorilor, masa succesorală şi face dovada deplină între
moştenitori cu privire la aceste constări, având între ei valoarea unei
convenţii.
În cazul moştenirilor succesive, care se dezbat în acelaşi timp,
notarul public va elibera un singur certificat de moştenitor, în care
însă se va specifica cine sunt moştenitorii şi care sunt bunurile moştenite,
pentru fiecare moştenire în parte.
b). Cuprinsul certificatului de moştenitor. Potrivit prevederilor
art. 80 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, certificatul de moştenitor sau de
legatar va cuprinde constatările din încheierea motivată referitoare la cel
care lasă moştenirea, calitatea moştenitorilor, activul şi pasivul
moştenirii, cota care revine fiecărui moştenitor, precum şi date
referitoare la data eliberării, notarul public competent, domiciliul
moştenitorilor, taxele de timbru etc.
În ipoteza în care moştenitorii s-au înţeles asupra modului de
onorare a datoriilor succesiunii, notarul are obligaţia să facă
menţiunile respective în certificatul de moştenitor3.
Certificatul de moştenitor are o funcţie dublă:
- este un mijloc de însezinare; astfel, moştenitorii nesezinari
pot dobândi trimiterea în posesie numai prin eliberarea certificatului

1
Acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor pentru vicii de consim-
ţământ este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani; a se vedea C.A.
Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2203/2001, în Practică judiciară civilă 2001-2002,
p. 298.
2
Dacă există neînţelegeri între comoştenitori cu privire la menţiunile făcute în
certificat, procedura succesorală notarială se suspendă.
3
A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 844/1981, în R.R.D. nr. 1/1982,
p. 57.
215
Transmisiunea moştenirii

de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii


(art. 1127 alin. 1 C. civ.);
- este un instrument probator care, până la anularea pe cale
judecătorească, face dovada drepturilor dobândite prin moştenire.
c). Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor. Certifi-
catul de moştenitor face deplină dovadă, până la anularea sa pe cale
judecătorească, a calităţii de moştenitor, cota sau bunurile care revin
fiecărui succesor (art. 1133 alin. 1 C. civ.)1. Certificatul de moştenitor,
prin constatările făcute în el, nu are deci, putere de lucru judecat2.
În consecinţă, certificatul de moştenitor nu face dovada
dreptului de proprietate (nici faţă de moştenitori, nici faţă de terţi),
ci numai calitatea moştenitorilor de a intra în posesia bunurilor care au
aparţinut defunctului, făcând parte din masa succesorală3.
Între moştenitori, certificatul de moştenitor face dovada
cuprinsului său (datorită caracterului său convenţional). Astfel, urmează
ca menţiunile pe care le cuprinde să facă dovada deplină împotriva
succesorilor (atât timp cât nu s-a invocat un viciu de consimţământ sau
alt motiv de anulare)4.
Faţă de terţi, certificatul de moştenitor nu poate face dovadă
(chiar dacă este un singur moştenitor), decât cu privire la calitatea sa
de a fi dobândit bunurile ce constituie masa succesorală, dar nu şi cu
privire la componenţa ei (chiar dacă o menţionează). Astfel, dacă
defunctul era obligat să facă dovada dreptului de proprietate asupra
bunurilor succesorale, nu se poate susţine că trecerea unor bunuri în
masa succesorală, cu ocazia dezbaterilor în faţa notarului public, ar
constitui proba în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al moşte-
nitorilor asupra lor5. Astfel, menţiunile din certificatul de moştenitor

1
A se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1070/2001, în Practică
judiciară civilă 2001-2002, p. 299.
2
A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1733/1957, în C.D. 1957, p. 166.
3
Potrivit art. 888 C. civ., „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza
(…) certificatului de moştenitor (...)”.
4
A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 624/1978, în Repertoriu 1975-1980,
p. 134.
5
A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 672/1976, în C.D. 1976, p. 150.
216
Transmisiunea moştenirii

nu au putere probantă împotriva terţilor în ceea ce priveşte


drepturile moştenitorilor.
Menţiunile certificatului de moştenitor pot fi contestate pe
calea acţiunii în anulare. Potrivit art. 85 alin. 1 din lege, terţele per-
soane care au pretenţii la moştenire sau persoanele care au fost vătă-
mate în drepturile lor ca urmare a menţiunilor făcute în certificat sau
prin eliberarea lui pot cere anularea pe cale judecătorească. Împo-
triva lor, certificatul de moştenitor face dovada drepturilor succe-
sorale până la proba contrară.
După eliberarea certificatului de moştenitor, notarul public va
putea elibera un supliment de certificat, atunci când se constată că nu
au fost cuprinse în certificatul iniţial toate bunurile succesorale
(art. 83 alin. 2 din lege). Astfel, omisiunea unor bunuri din certificat, a
unor bunuri aparţinând succesiunii nu constituie cauză de anulare a
certificatului, acestea urmând a fi incluse în masa partajabilă. Supli-
mentul de certificat se va putea elibera de către notar numai cu
„acordul tuturor moştenitorilor” (art. 83 alin. 2 din lege).
În situaţia în care nu s-a eliberat un certificat de moştenitor,
dovada calităţii de moştenitor poate fi făcută şi prin alte mijloace de
probă admise de lege, cum ar fi actele de stare civilă, proba cu
martori, recunoaşterea pârâţilor chemaţi la interogatoriu etc.1
Potrivit art. 1134 C. civ., „Cei care se consideră vătămaţi în
drepturile lor prin eliberarea certificatului de moştenitor pot cere
instanţei judecătoreşti constatarea sau, după caz, declararea nulităţii
acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii” (s.n)2.
§ 5. Petiţia de ereditate
De regulă, odată cu deschiderea moştenirii, patrimoniul
succesoral se transmite succesorilor de drept ai defunctului.

1
Această procedură este admisibilă atât în faţa notarului public, cât şi în faţa
instanţei de judecată; a se vedea practica: C.S.J., s. civ., dec. nr. 90/1990, în Dreptul
nr. 1/1991, p. 55; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2588/1973, în R.R.D. nr. 7/1974.
2
Faţă de dispoziţiile „discutabile” ale art. 1134 C. civ., precizăm că nulitatea
sancţionează certificatul de moştenitor încheiat cu nerespectarea condiţiilor de
validitate prevăzute de 1179 C. civ. şi are drept efect desfiinţarea actului juridic (în
consecinţă, „stabilirea drepturilor” celor vătămaţi excede acţiunii în anulare).
217
Transmisiunea moştenirii

În practică există situaţii când bunurile moştenirii sunt stă-


pânite în fapt de alte persoane (decât cele cărora le reveneau de
drept).
În cazul de mai sus, persoanele care pretind că sunt adevăraţii
moştenitori au la îndemână o acţiune (petiţia de ereditate) pentru a
intra în posesia moştenirii.
Petiţia de ereditate este acţiunea prin care reclamantul solicită
instanţei recunoaşterea calităţii sale de moştenitor sau legatar1 pre-
cum şi obligarea celui în posesia căruia se află bunurile succesorale la
restituirea lor (drepturile pretinse de cele două părţi fiind incon-
ciliabile).
În consecinţă, moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu
universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de
moştenitor contra oricărei persoane care, „pretinzând că se întemeiază
pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din
patrimoniul succesoral” (art. 1130 C. civ.).
Petiţia de ereditate nu este supusă prescripţiei extinctive (ca
acţiune prin care se solicită constatarea calităţii de moştenitor).
A. Delimitarea petiţiei de ereditate de alte acţiuni.
Petiţia de ereditate prezintă elemente de asemănare cu alte
acţiuni, de care însă se deosebeşte, întrucât are un obiect distinct.
a) Petiţia de ereditate se deosebeşte de acţiunea în revendi-
care2, prin care se contestă nu calitatea de moştenitor a reclaman-
tului, ci calitatea de proprietar a celui care a lăsat moştenirea, pe
când, în cazul petiţiei de ereditate, pârâtul care deţine bunurile suc-
cesorale contestă calitatea de moştenitor a reclamantului.
b) Petiţia de ereditate se deosebeşte şi de acţiunea în
împărţeală, prin care moştenitorul reclamant pretinde partea sa din
moştenire, pârâtul necontestând nici calitatea de moştenitor a
reclamantului şi nici întinderea vocaţiei sale succesorale.

1
Legatarii cu titlu particular cărora li se contestă calitatea (şi, în consecinţă, nu
primesc obiectul legatului) au la îndemână acţiunea în revendicare sau confesorie, şi nu
acţiunea în petiţie de ereditate.
2
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1988), p. 196; Fl Vădeanu, op. cit.,
p. 257.
218
Transmisiunea moştenirii

c) Petiţia de ereditate se deosebeşte şi de acţiunea personală,


prin care reclamantul, a cărui calitate de moştenitor nu este con-
testată, pretinde că o anumită persoană are o datorie către moşte-
nire şi cere să fie plătită această datorie. Deci, pârâtul în acţiunea
personală contestă existenţa datoriei pe care pretinde că o avea faţă
de de cuius.
B. Caractere juridice.
Petiţia de ereditate are următoarele caractere juridice:
- este o acţiune reală, întrucât moştenitorul apare ca un
adevărat proprietar al moştenirii deschise şi are ca scop
deposedarea moştenitorului aparent de moştenirea pe care o deţine1;
- este o acţiune divizibilă între moştenitorii reclamanţi, care au
dreptul să o introducă fiecare proporţional cu partea sa succesorală, şi
între moştenitorii pârâţi, fiind pornită împotriva fiecăruia;
- este o acţiune imprescriptibilă extinctiv (ca acţiune prin care se
solicită constatarea calităţii de moştenitor)2.
C. Efectele petiţiei de ereditate.
Dacă petiţia de ereditate este admisă de către instanţa
competentă, recunoaşterea titlului de moştenitor al reclamantului se
produce retroactiv, din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de
momentul introducerii acţiunii sau al pronunţării hotărârii.
Hotărârea instanţei de judecată prin care se recunoaşte
reclamantului titlul de moştenitor poate fi cerută şi pronunţată însă
numai după data deschiderii moştenirii.
Admiterea petiţiei de ereditate produce efecte distincte în
raporturile dintre adevăratul moştenitor şi deţinătorul fără titlu al

1
A se vedea T. Ionaşcu, Introducere la un curs aprofundat despre ideea de
aparenţă şi rolul său în dreptul civil modern, în C.J., Bucureşti, 1943, p. 520.
2
Potrivit doctrinei recente termenul de un an are natura juridică a unui un
termen de decădere, iar petiţia de ereditate nu este supusă prescripţiei extinctive; a
se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., (2011), p. 288-289. Precizăm însă că alţi
autori califică petiţia de ereditate drept o acţiune prescriptibilă; a se vedea M.
Eliescu, op. cit. (II), p. 192; Fr. Deak, op. cit., p. 537 şi practica: C.A. Bucureşti, s. a III-a
civ., dec. nr. 3583/2001, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 313.
219
Transmisiunea moştenirii

bunurilor succesorale, pe de o parte, şi în raporturile dintre adevăratul


moştenitor şi terţi, pe de altă parte.
a). Efectele produse în raporturile dintre adevăratul moşte-
nitor şi deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale. Principalul
efect ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate constă în obligarea
deţinătorului fără titlu la restituirea bunurilor succesorale adevă-
ratului moştenitor. Restituirea se face, în principiu, în natură; dacă
restituirea în natură nu mai este însă posibilă, întrucât bunul succe-
soral a fost înstrăinat sau a pierit, atunci deţinătorul fără titlu va fi
obligat la restituirea prin echivalent (art. 1131 alin. 1 C. civ.).
Întinderea obligaţiei de restituire diferă după cum pârâtul a
fost de bună-credinţă sau a fost de rea-credinţă.
În privinţa fructelor produse de bunurile succesorale, dacă
deţinătorul fără titlu al acestora a fost de bună-credinţă, atunci el va
păstra fructele produse de bunul supus restituirii şi va suporta şi chel-
tuielile angajate cu producerea lor, în condiţiile arătate la art. 1645
alin. 1 teza I. Însă, când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă
ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, potrivit
alineatului următor din acelaşi text de lege, să restituie fructele pe
care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze
pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura, având
dreptul la restituirea cheltuielilor angajate cu producerea lor.
b). Efectele produse între adevăratul moştenitor şi terţi. Este
posibil ca, în timpul cât a deţinut bunurile succesorale (în perioada
cuprinsă între momentul intrării în posesia moştenirii şi până în
momentul soluţionării acţiunii intentate de adevăratul moştenitor),
deţinătorul fără titlu să fi încheiat acte juridice cu terţii, acte ce au
avut ca obiect aceste bunuri.
Se pune deci întrebarea ce se întâmplă cu aceste acte juridice
încheiate de către deţinătorul fără titlu?
În soluţionarea acestei probleme, trebuie făcută distincţia între
actele de administrare sau de conservare şi actele de dispoziţie pe
care deţinătorul fără titlu le-a încheiat cu terţii1.

1
Pentru analiza situaţiei juridice a moştenitorului aparent; a se vedea Fl.
Vădeanu, op .cit., p. 282-284.
220
Transmisiunea moştenirii

Cu privire la actele de conservare şi de administrare a bunurilor


moştenirii, acestea se menţin, cu toate că deţinătorul fără titlu nu era
titularul dreptului. Menţinerea lor este justificată, pentru că de ele
profită, în final, adevăratul moştenitor şi este în interesul lui să
rămână valabile (art. 960 alin. 3 C. civ.).
În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, ca şi în cazul
nedemnităţii succesorale, trebuie făcută deosebirea după cum actele
de dispoziţie au avut ca obiect bunuri mobile sau imobile.
a) Dacă obiectul actului de dispoziţie îl reprezintă un bun mobil şi
dacă a fost înstrăinat unui terţ de bună-credinţă, terţul păstrează bunul
respectiv în virtutea principiului „posesiunea de bună-credinţă valorează
titlu de proprietate” (art. 937 alin. 1).
b) Cu privire la actele de dispoziţie făcute de deţinătorul fără
titlu asupra imobilelor, în vechea reglementare, doctrina şi jurispru-
denţa recunoşteau valabilitatea teoriei moştenitorului aparent, potri-
vit căreia, dacă erau îndeplinite următoarele condiţii, actul respectiv
încheiat se menţinea1:
- actul de înstrăinare să fi fost făcut cu titlu particular;
- actul de înstrăinare să fi fost cu titlu oneros;
- terţul care a contractat cu moştenitorul aparent să fie de
bună-credinţă;
- să fi existat o eroare comună (error communis facit ius);
- eroarea terţului să fie scuzabilă, „căci altfel terţul şi-ar înte-
meia pretenţia pe propria sa culpă”2, sau invincibilă (terţul neavând
cum să descopere că moştenitorul aparent nu este adevăratul suc-
cesor).
În prezent, noul Cod civil a consacrat principiul efectului consti-
tutiv al înscrierilor imobilelor în cartea funciară: dacă legea nu pre-
vede altfel, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea fun-
ciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin
înscrierea lor în cartea funciară (art. 885 C. civ.). În aceste condiţii,
teoria moştenitorului aparent nu mai este de actualitate, nemaipu-

1
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1988), p. 210.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 200.
221
Transmisiunea moştenirii

tând-o considera ca fiind o aplicaţie a principiului error communis


facit ius, având în vedere şi dispoziţiile alin. 4 al art. 17 C. civ.
Actele de înstrăinare a imobilelor cu titlu oneros către terţul de
bună-credinţă nu vor fi desfiinţate aşadar doar dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de dispoziţiile din materia cărţii funciare (art. 1131
alin. 2 coroborat cu art. 960 alin. 3), respectiv art. 901 C. civ., ţinând
cont şi de prevederile art. 76 şi 79 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a acestui articol.

222
Capitolul V. Indiviziunea şi împărţeala moştenirii
Secţiunea I. Indiviziunea succesorală
Când dreptul de proprietate asupra unui bun aparţine unei sin-
gure persoane, exercitarea atributelor acestuia nu creează probleme
juridice deosebite. Astfel, dacă la moştenirea unei persoane vine un
singur moştenitor, acesta va stăpâni întreg patrimoniul succesoral (ca
şi defunctul însuşi).
Atunci când însă la moştenire vin mai mulţi succesori cu voca-
ţie universală, patrimoniul defunctului se va transmite acestora în
indiviziune, fiecare dintre moştenitori dobândind „o cotă-parte ideală
şi abstractă din moştenire” (s.n.)1. În această situaţie, proprietatea
moştenitorilor asupra patrimoniului succesoral va fi comună. Astfel,
atât drepturile, cât şi obligaţiile care compun patrimoniul succesoral
se vor împărţi, de plin drept, între succesorii lui de cuius (din momen-
tul deschiderii moştenirii)2.
În general, atunci când mai multe persoane au un drept de
proprietate asupra unui bun, se foloseşte termenul de „indiviziune”.
Ceea ce distinge însă, în particular, starea de indiviziune de
proprietatea pe cote-părţi este faptul că obiectul proprietăţii
comune pe cote-părţi îl constituie un bun individual, pe când obiectul
indiviziunii îl formează o universalitate de bunuri3.
Codul civil 2011 face referiri la indiviziune în partea destinată
succesiunilor, respectiv Cartea a IV-a, Titlul IV „Transmisiunea şi par-
tajul moştenirii”, Capitolul IV „Partajul succesoral şi raportul”, Sec-
ţiunea 1 „Dispoziţii generale referitoare la partajul succesoral”.
Fără să definească noţiunea de indiviziune (art. 1143 alin. 1
C. civ., fiind singurul destinat „stării de indiviziune”), Codul civil pre-

1
Prin cota ideală sau abstractă înţelegem că fiecare copărtaş nu are o parte
concretă din moştenire. Această soluţie este „tradiţională, unanim admisă în dreptul
nostru”; a se vedea M. Eliescu, op. cit. (II), p. 207.
2
În acest sens, a se vedea şi doctrina franceză: J. Maury, Successions et
libéralités, Litec, Paris, 2002, p. 121.
3
A se vedea D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi
aplicaţiile sale practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 10; C. Stătescu,
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale, Universitatea Bucureşti, 1988, p. 177.
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

vede doar că „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune.


Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci
când există convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel”1.
În condiţiile de mai sus definim indiviziunea succesorală ca fiind
o formă a proprietăţii comune ce are ca obiect patrimoniul succe-
soral, în care drepturile titularilor nu sunt divizate fizic, ci numai ideal
(nici unul dintre ei neavând drepturi exclusive, ci doar comune)2.
§ 1. Regimul juridic aplicabil indiviziunii
Deoarece regimul juridic al indiviziunii succesorale nu este
reglementat prin norme speciale de Codul civil, urmând a se face
trimitere la regulile statuate de doctrină şi jurisprudenţă, dar şi ale
art. 634-645 C. civ. privind coproprietatea obişnuită şi art. 669-686
C. civ. privind partajul coproprietăţii.
A. Principiile indiviziunii succesorale.
Potrivit spiritului general instituit de normele Codului civil,
indiviziunea succesorală este guvernată (ca oricare altă indiviziune,
indiferent de izvorul ei)3, de două principii:
a) niciun comoştenitor (coindivizar) nu are un drept exclusiv
asupra vreunui bun din succesiune;
b) fiecare comoştenitor are un drept exclusiv asupra unei
cote-părţi ideale ce i se cuvine din indiviziune.
B. Consecinţele juridice ale indiviziunii succesorale.
Având în vedere că fiecare coindivizar nu are un drept exclusiv
asupra unui anumit bun din indiviziune, actele juridice cu privire la
acesta nu pot fi făcute de către un singur comoştenitor (coindivizar), ci
numai cu consimţământul tuturor celorlalţi comoştenitori. S-au
conturat, astfel, două reguli.

1
Regulile cuprinse în art. 1143 alin. 1 C. civ. (ce preiau fidel dispoziţiile ante-
rioare ale art. 728 C. civ.) au caracter de generalitate, aplicându-se indiviziunilor izvo-
râte nu numai din moştenire, ci şi din alte acte juridice; a se vedea E. Safta-Romano,
op. cit. (1995), p. 185.
2
Potrivit art. 631 C. civ., proprietatea este comună când „dreptul de
proprietate privată are 2 sau mai mulţi titulari.”
3
A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 250.
224
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

a). Actele juridice referitoare la bunurile succesorale privite


individual sunt guvernate, în principiu, de regula unanimităţii, conform
căreia niciun coindivizar nu va putea efectua acte fără acordul tuturor
celorlalţi coindivizari.
Trebuie însă, să facem distincţie între actele materiale, pe de o
parte, şi actele juridice, pe de altă parte.
Regula unanimităţii nu operează în cazul actelor materiale
efectuate de fiecare moştenitor1. Astfel, un comoştenitor va putea
conserva sau folosi bunurile succesorale aflate în indiviziune fără
acordul celorlalţi şi va putea culege fructele „proporţional cu cota lor
parte” (art. 637 C. civ.). Aceasta nu va putea împiedica însă pe ceilalţi
coindivizari să pretindă partea din fructe care li se cuvine sau să li se
plătească contravaloarea folosinţei, proporţional cu cota ideală şi
abstractă a fiecăruia2.
Actele de conservare pot consta în efectuarea unor lucrări de
întreţinere a bunului succesoral pentru a preveni deteriorarea,
instituirea unei inscripţii ipotecare etc.
În doctrină, s-a admis că, în temeiul gestiunii de afaceri, de
actele de administrare şi de conservare făcute numai de unul dintre
copărtaşi asupra unui imobil aflat în indiviziune profită şi ceilalţi
(înlăturând, de exemplu, caracterul de imobil abandonat3).
Regula unanimităţii se aplică atât actelor de dispoziţie (vân-
zare-cumpărare, schimb, donaţie etc.), cât şi actelor de administrare.
Actele de dispoziţie privind un anumit bun nu pot fi încheiate de
un singur coindivizar (decât cu acordul unanim). Astfel, „Orice acte
juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţă cu
titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe
termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv

1
De precizat că, prin actele materiale săvârşite de coindivizari, nu trebuie să
fie lezate drepturile celorlalţi comoştenitori.
2
Dacă unul singur dintre coindivizari a cules fructele bunului indiviz, ceilalţi
coindivizari au dreptul să pretindă cotele ce li se cuvin din acele fructe, independent
de împărţeală; a se vedea; L. Mihai, În legătură cu obiectul partajului succesoral, în
R.R.D. nr. 2/1987, p. 24; T.S., s. civ., dec. nr. 818/1980, în Repertoriu ... 1975-1980,
p. 147.
3
A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 525.
225
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor


coproprietarilor” (art. 641 alin. 4 C. civ.).
În contextul de mai sus, orice act juridic cu titlu gratuit va fi
considerat act de dispoziţie.
Actele juridice făcute de un singur coindivizar fără acordul unanim,
sunt inopozabile coindivizarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la
încheierea actului (art. 642 alin. 1 C. civ.). Astfel, coproprietarului
vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să exercite
acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia
bunului comun în urma încheierii actului1.
Dacă totuşi, unul dintre coindivizari (fără acordul celorlalţi) a
încheiat un de act de dispoziţie privind un bun al moştenirii,
valabilitatea actului va depinde de rezultatul împărţelii. Astfel, dacă la
partaj, bunul va cădea în lotul celui care a dispus de bun, actul va fi,
retroactiv, valabil, iar dacă bunul va intra în lotul altui coindivizar,
actul va fi, retroactiv, desfiinţat2.
De precizat că situaţia de mai sus este valabilă numai dacă
comoştenitorul dispune de un anumit bun (concret) din moştenire. În
schimb, oricare dintre coindivizari poate dispune liber, fără acordul
celorlalţi, de cota sa ideală de drept asupra universalităţii.
În consecinţă, în cazul înstrăinării unui bun aflat în indiviziune
(proprietate comună pe cote-părţi), nu se aplică regulile privitoare la
vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune3.
Regula unanimităţii este aplicabilă şi unor acte de administrare
privitoare la bunurile indiviziunii. Astfel, acte precum încheierea sau
denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imo-

1
În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor
coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat
la încheierea actului (art. 642 alin. 2 C. civ.).
2
Pentru detalii în legătură cu „vânzarea lucrului altuia”, a se vedea Fr. Deak,
Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 56-59;
C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei de
drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 33 şi urm.
3
Practica judecătorească a validat însă actele juridice încheiate de un
coindivizar (în virtutea unui mandat tacit sau a gestiunii de afaceri); a se vedea
C. Toader, op cit. (1996), p. 144.
226
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

biliare şi altele asemenea, pot fi făcute „numai cu acordul coindivi-


zarilor ce deţin majoritatea cotelor părţi” (art. 641 C. civ.)1.
Precizăm că, pe timpul indiviziunii, schimbarea modului de
folosinţă a bunurilor se poate face numai cu acordul tuturor comoş-
tenitorilor.
În materia acţiunilor în justiţie, fiecare coindivizar „poate sta
singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune
privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare2.
Când acţiunea de mai sus, nu este introdusă de toţi coproprie-
tarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a
celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi con-
diţiile prevăzute în Codul de procedură civilă (art. 643 alin. 3 C. civ.)3.
Ca element de noutate al Codului civil, în condiţiile art. 644
C. civ., coindivizarii pot încheia (cu acord unanim) un contract de
administrare a bunurilor succesorale pe timpul stării indiviziune. Drept
consecinţă, actele juridice încheiate pe seama succesiunii se vor
supune exclusive regulilor contractului (derogând astfel, de la dispoziţiile
legale impuse de art. 635-642 C. civ.).
În temeiul contractului de administrare a bunurilor succesorale
prevăzut de art. 644 C. civ., oricare dintre coproprietari poate
denunţa unilateral contractul de administrare.
Ca urmare a încetării contractului de administrare a bunurilor
aflate în indiviziune, actele juridice încheiate pe seama moştenirii
urmează să reintre sub regimul instituit de dispoziţiile legale (art. 634
şi urm.).

1
În acest context apreciem că, un coindivizar nu va putea promova singur
acţiunea în evacuare, dacă nu are consimţământul celorlalţi comoştenitori.
2
De remarcat, în acest context noua orientare a Codului civil 2011. Precizăm
că în practica anterioară, acţiune în revendicarea unui bun aflat în indiviziune a fost
respinsă ca inadmisibilă, în lipsa acordului unanim al coindivizarilor; a se vedea C.S.J.,
s. civ., dec. nr. 1474/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 91; CAS I, dec. nr. 1430/1935, în
Jurisprudenţa generală 1936, p. 526.
3
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor
coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile
celorlalţi coproprietari (art. 643 alin. 2 C. civ.).
227
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

b). Coindivizarii pot dispune liber şi fără consimţământul


celorlalţi de cota-parte ideală de drept ce li se cuvine din bunurile
succesorale.
Dreptul coindivizarilor liber şi neîngrădit, se referă exclusiv la
cota-parte ideală de drept din bunurile succesiunii (şi deci, nu se
confundă cu bunurile succesorale privite în individualitatea lor).
Astfel, dacă un coindivizar are o cotă dintr-un bun al moştenirii (de
exemplu, un imobil) el poate dispune liber de această cotă, dar nu va
putea înstrăina o parte din bun în materialitatea lui (de exemplu, etajul
I al imobilului) chiar dacă valoarea bunului ar fi mai mică decât
valoarea cotei ideale de drept din moştenire.
Precizăm că, potrivit legii, cotele-părţi ideale sunt prezumate a fi
egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act
juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri
(art. 634 alin. 2 C. civ.).
C. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indi-
viziune.
Codul civil consacră principiul imprescriptibilităţii dreptului de a
cere ieşirea din indiviziune. Astfel, potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ.,
nimeni „nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”, iar moştenitorii
pot „cere oricând ieşirea din indiviziune”.
În temeiul celor de mai sus şi indiferent de cât timp a trecut de
la deschiderea succesiunii, starea de indiviziune poate înceta oricând,
fiecare dintre coindivizari putând să ceară ieşirea din indiviziune
(dreptul lor fiind imprescriptibil din punct de vedere extinctiv).
Ca excepţie, deşi dreptul de a cere împărţeala moştenirii este
imprescriptibil (din punct de vedere extinctiv), el poate fi „paralizat”
prin uzucapiune. Astfel, în condiţiile art. 930 C. civ., dacă unul dintre
coindivizari exercită timp de 10 de ani o posesie utilă pentru sine a
unor bunuri ale moştenirii, aflate în indiviziune, el va putea opune
celorlalţi dobândirea proprietăţii exclusive asupra acelor bunuri.1 În
acelaşi context Codul civil dispune că „partajul poate fi cerut chiar şi

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 215 şi urm.; E. Safta-Romano, op.
cit., p. 190; Fr. Deak, op. cit., p. 550; T.S., s. civ., dec. nr. 726/1977, în R.R.D. nr.
11/1977, p. 61.
228
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de


cazul când acesta l-a uzucapat” (art. 675 C. civ.).
În acelaşi context, partajul poate fi suspendat convenţional sau
judiciar.
a). Dacă rămânerea în indiviziune prezintă interes pentru
coindivizar, legea permite acestora să încheie o convenţie de menţi-
nere a stării de indiviziune pe un termen de maximum 5 ani (art. 672
C. civ.)1.
Convenţia de mai sus are ca efect, de regulă, realizarea unui
partaj provizoriu (adică o împărţeală care are ca obiect numai posesia şi
folosinţa, nu şi proprietatea)2.
Precizăm însă că partajul folosinţei (mult disputat în doctrină şi
practica judiciară) este admis numai prin acordul tuturor coindivi-
zarilor, el neputând fi cerut prin acţiune în justiţie. Astfel, singura cale
pentru coindivizar de a ieşi din indiviziune este împărţeala definitivă3.
b). Potrivit art. 673 C. civ., instanţa sesizată cu cererea de par-
taj „poate suspenda pronunţarea partajului” (?), pentru cel mult un
an (pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi copro-
prietari). Dacă în cadrul termenului de suspendare, pericolul prejudi-
cierii coproprietarilor este înlăturat, la cererea părţii interesate,
instanţa poate reveni asupra măsurii (scurtând termenul).
Conform dispoziţiilor art. 1143 alin. 1 C. civ., imprescriptibilita-
tea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune este imperativă. Astfel,
orice manifestare de voinţă (fie că vine din partea testatorului, fie că
este o convenţie a comoştenitorilor) care are ca obiect renunţarea la

1
În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi supuse
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art. 672 C. civ.).
2
Imprescriptibilă este şi „cererea de împărţeală a fructelor produse de bu-
nurile imobile aflate în indiviziune, dacă există în materialitatea lor”; a se vedea T.S,
s. civ., dec. nr. 860/1983, în C.D. 1983, p. 87.
3
Într-o opinie contrară soluţiei instanţei supreme, s-a susţinut că „raţiunile
practice ar trebui să determine admisibilitatea partajului de folosinţă judiciar”; a se
vedea C. Toader, op. cit., p. 148; D.M. Fruth-Oprişan, Examen teoretic al practicii
Tribunalului Suprem în materia partajului (I), în R.R.D. nr. 5/1988, p. 39. Nu împărtăşim
opinia de mai sus, întrucât coindivizarul care nu a primit acordul celorlalţi pentru
partajul de folosinţă are la dispoziţie acţiunea în împărţeală.
229
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

dreptul de a cere împărţeala şi asumarea obligaţiei de a rămâne în


indiviziune este nulă.
În final, precizăm că dreptul fiecărui indivizar cu privire la
indiviziunea succesorală este un drept real (şi nu un drept de creanţă) ce
poartă asupra unei cote-părţi ideale din întreaga moştenire1.
Secţiunea a II-a. Raportul donaţiilor şi al datoriilor §
1. Raportul donaţiilor
A. Definire, avantaje şi delimitare.
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la
moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost
donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea (art.
1146 alin. 1 C. civ.)2.
De exemplu, dacă defunctul lasă trei copii şi un patrimoniu în
valoare de 100 milioane lei, iar în timpul vieţii a făcut o donaţie (ne-
scutită de raport) de 20 milioane lei unuia dintre copii, moştenirea se
va împărţi astfel: la masa succesorală de 100 milioane se va adăuga
donaţia de 20 milioane lei, după care suma totală (120 milioane lei)
se va împărţi egal între cei trei descendenţi (revenind fiecăruia câte
40 milioane lei). În acest fel, copilul gratificat va primi efectiv din
moştenire numai 20 milioane lei (ce se vor adăuga celor 20 milioane lei
primite în timpul vieţii autorului).
Astfel, în baza prevederilor art. 1146 alin. 1 C. civ., sunt obligaţi la
raportul datoriilor descendenţii defunctului, precum şi soţul
supravieţuitor, cu excepţia cazului în care donatorul a dispus scutirea
de raport a donaţiei făcute acestuia.

1
„Cât şi asupra fiecărei particule din fiecare bun succesoral”; a se vedea
I. Adam, A. Rusu, op. cit. (2003), p. 492.
2
Deşi noul Cod civil reglementează raportul donaţiilor în Cartea a IV-a, Titlul IV,
Capitolul IV intitulat „Partajul şi raportul” (preluând ordinea instituită de legiuitorul
de la 1864) şi potrivit art. 1152 alin. 1 „se realizează în cadrul partajului”, opinăm că
locul raportului ar fi mai potrivit alături de rezerva succesorală, determinarea masei
succesorale şi reducţiunea liberalităţilor excesive (de care nu poate fi separat). În acest
sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 397-399.
230
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Raportul donaţiilor se justifică prin aceea că, atunci când de-


functul face o donaţie unui viitor moştenitor, care este un descen-
dent sau soţul supravieţuitor, se prezumă că el nu are intenţia de a-l
favoriza pe acesta în detrimentul celorlalţi moştenitori (din aceleaşi
categorii, arătate), ci doreşte să facă numai o anticipare a transmisiunii
de drepturi, urmând ca aceasta să fie imputată asupra părţii din moş-
tenire ce-i va reveni celui gratificat odată cu deschiderea moştenirii1.
Raportul donaţiilor obligă donatarul bunurilor raportabile să le
readucă la masa succesorală.
Donatarul are însă şi unele avantaje de pe urma donaţiei
acceptate2:
- donatarii dobândesc imediat posesia şi folosinţa bunurilor
donate, inclusiv dreptul de a culege fructele acestora (până la data
deschiderii succesiunii);
- la deschiderea succesiunii, donatarul are dreptul să opteze
între a veni la moştenire (raportând bunul) sau a renunţa la
succesiune (păstrând bunul susceptibil de raport);
- donatarul are dreptul să păstreze în natură bunul primit ca
donaţie (în cazul în care este posibil raportul prin echivalent).
Raportul donaţiei prezintă asemănări cu reducţiunea liberalită-ţilor
şi cu împărţeala moştenirii.
a). Raportul donaţiilor se aseamănă cu reducţiunea liberalităţi-
lor excesive prin aceea că amândouă au ca efect principal readucerea
bunului care formează obiectul liberalităţii la masa succesorală.
Cele două instituţii ale dreptului succesoral nu se confundă
însă.
Reducţiunea operează numai când s-a încălcat rezerva succesorală
a moştenitorilor rezervatari, se răsfrânge asupra tuturor celor
gratificaţi, indiferent dacă sunt moştenitori legali sau nu, şi priveşte
atât donaţiile, cât şi legatele.

1
În doctrină, se precizează că instituţia raportului donaţiilor are ca scop
asigurarea egalităţii între descendenţii defunctului, precum şi între aceştia şi soţul
supravieţuitor; a se vedea M. Eliescu, op. cit. (II), p. 236; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op.
cit., p. 535.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 236.
231
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Raportul donaţiilor operează chiar dacă nu s-a încălcat rezerva


succesorală, priveşte numai o parte de moştenitori (descendenţii şi
soţul supravieţuitor) şi are ca obiect numai donaţiile.
b). Raportul donaţiilor prezintă asemănări şi cu partajul
succesoral (împărţeala moştenirii), considerente pentru care, de cele mai
multe ori, în doctrină, sunt tratate împreună.
Abordarea separată a celor două instituţii din prezenta lucrare are
în consideraţie şi deosebirile principale dintre ele1:
- dacă raportul donaţiilor poate fi pretins atât printr-o acţiune
de ieşire din indiviziune, dar şi printr-o acţiune separată (extrapartaj)
şi este o acţiune personală patrimonială supusă termenului general
de prescripţie (ce curge de la data deschiderii moştenirii), în schimb
- partajul se solicită printr-o acţiune total independentă şi care
este, potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ., imprescriptibilă.
Raportul donaţiilor nu se confundă nici cu operaţiunea de sta-
bilire a masei de calcul; dacă raportul înseamnă o readucere efectivă la
masa succesorală a bunurilor donate, stabilirea masei de calcul este
numai fictivă.
B. Condiţiile obligaţiei legale de raport.
Pentru ca obligaţia de raport al donaţiilor să fie valabilă, se cer să
fie întrunite patru condiţii.
a). Succesorul să aibă calitatea de descendent al defunctului
sau calitatea de soţ supravieţuitor (în acest ultim caz, numai dacă
soţul vine în concurs cu descendenţii defunctului).
Ceilalţi moştenitori legali şi legatari nu au obligaţia de raport2.
De menţionat că descendenţii şi soţul supravieţuitor sunt obli-
gaţi la raport „numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea
defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei”
(art. 1146 alin. 2 C. civ.).
Rezultă că, potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, dacă de exemplu,
soţul supravieţuitor nu era căsătorit cu defunctul la data încheierii
donaţiei, el nu are obligaţia de raport.

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 398 şi practica judiciară citată de autor.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 237.
232
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Prin descendenţi trebuie înţeles nu numai pe cei din căsătorie, dar


şi cei din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi.
Precizăm că descendenţii îşi datorează raportul chiar dacă sunt de
grade de rudenie diferite (de exemplu, când descendentul donatar vine la
moştenire prin reprezentare în concurs cu un alt descendent de un grad
de rudenie mai apropiat).
b). Moştenitorul (descendent sau soţ supravieţuitor în concurs
cu descendenţii) să fi acceptat moştenirea. Nu prezintă relevanţă
dacă acceptarea este pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar.
În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul
supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra libera-
litatea primită în limitele cotităţii disponibile (art. 1147 alin. 1 C. civ.).
Ca excepţie la regula de mai sus, prin stipulaţie expresă în con-
tractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în
cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la
moştenire „numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din
bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”
(art. 1147 alin. 2 C. civ.).
c). Moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar.
Pentru ca obligaţia de raport să existe, trebuie să fie cumulate
calitatea de moştenitor legal cu acea de donatar de către aceeaşi per-
soană.
Cele două calităţi trebuie să coexiste la momentul deschiderii
succesiunii, şi nu la momentul efectuării donaţiei (art. 1146 alin. 1
C. civ.).
Precizăm că moştenitorul datorează raportul „numai pentru
donaţiile pe care le-a primit personal de la donator” (art. 1149 alin. 1
C. civ.). Rezultă că raportul nu este datorat pentru altul, ci numai
pentru donaţiile primite personal de către cel care este obligat la
raport.
Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la
moştenirea donatorului, nu este obligat să raporteze donaţia făcută
ascendentului său, chiar dacă a acceptat moştenirea acestuia din
urmă (art. 1149 alin. 2 C. civ.).
În schimb, descendentul donatarului care vine la moştenire
prin reprezentare succesorală este obligat să raporteze donaţia primi-
233
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

tă de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar


dacă nu l-a moştenit pe acesta din urmă (art. 1149 alin. 3 C. civ.).
d). Donaţia să nu fi fost scutită de raport (prin voinţa defunctului
sau a legii).
Precizăm că scutirea de raport nu trebuie să aducă atingere re-
zervei succesorale a moştenitorilor rezervatari. Dacă prin donaţia făcu-
tă cu scutire de raport s-a încălcat rezerva succesorală a comoşte-
nitorilor, donatarul-moştenitor nu va suporta raportul, dar donaţia va
fi supusă reducţiunii în limitele cotităţii disponibile (art. 1147 alin. 2
C. civ.).
C. Persoanele care pot cere raportul donaţiilor.
Obligaţia de raport revine descendenţilor şi soţului
supravieţuitor (când vine în concurs cu descendenţii) şi este reciprocă.
Potrivit art. 1148 C. civ., raportul poate fi cerut numai:
a) de descendenţii defunctului, când vin în concurs cu alţi
descendenţi sau cu soţul supravieţuitor gratificat;
b) de soţul supravieţuitor, când vine în concurs cu descendenţii1;
c) de creditorii personali ai descendenţilor şi soţului
supravieţuitor, pe cale oblică.
Precizăm că dispoziţia noului Cod civil privind dreptul
creditorilor personali a preluat soluţia doctrinei anterioare2, care a
admis unanim că, pe cale oblică, creditorii personali ai moştenitorilor
pot exercita acţiunea de raport în numele şi pe seama debitorilor lor
(atunci când moştenirea a fost acceptată pur şi simplu).
În acest context apreciem că legatarii, fără deosebire dacă sunt
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, nu pot cere raportul
donaţiilor şi nici nu pot trage foloase de pe urma efectuării raportului
solicitat de alte persoane3.

1
A se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 185/1965, în J.N. nr. 19/1965, p. 160.
2
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., tom III, partea a II-a, p. 282; M. Eliescu, op.
cit., p. 242; C. Stătescu, op. cit., p. 244; Fr. Deak, op. cit., p. 403.
3
Soluţia se impune, deoarece dreptul legatarilor asupra bunurilor testate se
naşte numai la moartea testatorului, iar „a permite legatarilor să ceară raportul
donaţiilor făcute de către defunct ar însemna să se încalce principiul irevocabilităţii
donaţiilor”; a se vedea R. Popescu, op. cit. (1996), p. 88.
234
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Proba donaţiilor raportabile se va face, în toate cazurile, de


către cel care cere raportul. Cel care solicită raportul va fi obligat
deci, să facă şi dovada.
Întrucât valorifică un drept propriu prevăzut de lege şi nu este
parte în contractul de donaţie (fiind terţ în raport cu părţile contrac-
tante), cel care solicită raportul va putea folosi orice mijloc de probă
admis de lege.
D. Donaţiile supuse raportului. Excepţii.
Potrivit art. 1146 alin. 1 C. civ., soţul supravieţuitor şi descen-
denţii defunctului sunt obligaţi să readucă la moştenire bunurile pe
care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel care lasă
moştenirea.
Din formularea mai largă a textului de lege, rezultă că în prin-
cipiu, toate donaţiile sunt raportabile, indiferent de forma lor. Astfel,
sunt raportabile: donaţiile făcute prin act autentic; darurile manuale;
donaţiile indirecte (acte juridice inspirate din voinţa de a gratifica, însă
înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donaţia propriu-zisă); de
exemplu, renunţarea la un drept, remiterea de datorie etc.
După cum am arătat, numai donaţiile ca liberalităţi sunt supuse
raportului. Există însă şi gratuităţi care deşi, sunt calificate ca donaţii,
sunt exceptate de la raportul donaţiilor.
Astfel, potrivit art. 1150 alin. 1 C. civ., nu sunt supuse rapor-
tului:
a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport1.
b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau
efectuate prin persoane interpuse (cu excepţia cazului în care se
dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât
scutirea de raport);
c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în
care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă
este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părin-

1
Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior,
întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi (art. 1150 alin. 1 lit. a
C. civ.).
235
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

ţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel


care lasă moştenirea nu a dispus altfel;
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii
moştenirii şi echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar
asupra bunului donat.
În cazul de mai sus, scutirea de raport se explică prin
prezumţia că donatorul a dorit să procure donatarului folosinţa
anticipată a bunurilor donate (ceea ce nu s-ar realiza dacă donatarul ar
fi obligat să raporteze şi fructele)1.
Potrivit art. 1150 alin. 2 C. civ., raportul nu este datorat nici în
cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului.
Ca excepţie la dispoziţia de mai sus, dacă bunul a fost reconsti-tuit
prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a pieirii sale,
donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indem-
nizaţia a servit la reconstituirea acelui bun2.
E. Modurile de efectuare a raportului.
Potrivit art. 1151 alin. 1 C. civ., „raportul se face sau prin
echivalent”, adică prin luare mai puţin.
De precizat că, prin dispoziţiile noului Cod civil, raportul în
natură (care constă în readucerea efectivă la masa succesorală a
bunului obiect al liberalităţii) este prohibit. Astfel, este „considerată ca
nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură” (art.
1151 alin. 1 C. civ.).
Ca excepţie la interdicţia de mai sus, „donatarul poate efectua
raportul în natură dacă la data cererii de raport este încă proprietarul
bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune
pentru o perioadă mai mare de 3 ani” (art. 1151 alin. 2 C. civ.).

1
Toate acestea justifică dispoziţia derogatorie a legii şi caracterul ei
imperativ; a se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 537.
2
În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este
supusă raportului, iar dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare,
aceasta se raportează numai în măsura în care depăşeşte cuantumul total al primelor
plătite de donatar (art. 1150 alin. 2 C. civ.).
236
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Raportul prin luare mai puţin (prin echivalent) dă posibilitatea


moştenitorului obligat la raport să păstreze bunul donat, restituind
valoarea lui şi se poate realiza pe trei căi (1151 alin. 3 C. civ.)1.
a). Prin preluare. Conform prevederilor art. 1151 alin. 4 C. civ.,
raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală
de către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât
posibil de aceeaşi natură şi calitate cu cele care au format obiectul
donaţiei, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia.
Deci, comoştenitorii cărora li se datorează raportul iau din ma-
sa succesorală o parte egală cu valoarea donaţiei raportabile, pe cât
posibil formată din obiecte de aceeaşi natură cu cele donate, după
care restul bunurilor moştenirii se împarte între toţi comoştenitorii.
Regula cuprinsă de art. 1151 alin. 4 C. civ. este aplicabilă atât
bunurilor mobile, cât şi celor imobile. De exemplu, defunctul a lăsat
doi copii A şi B şi bunuri în valoare de 10 milioane lei (iar în timpul
vieţii a donat copilului A un bun în valoare de 2 milioane lei). Copilul B
va lua din masa succesorală bunuri în valoare de 2 milioane lei, iar
restul de 8 milioane lei se va împărţi, în mod egal, între copiii A şi B,
fiecare luând câte 4 milioane lei. În final, copilul A va lua 4 milioane
lei, plus donaţia de 2 milioane lei, iar copilul B va lua 6 milioane lei.
b). Prin imputaţie. În această situaţie, valoarea bunurilor ce
urmează a fi supuse raportului va fi reunită fictiv la masa succesorală.
Valoarea donaţiei se scade din partea cuvenită moştenitorului obligat
la raport, astfel încât acesta din urmă va culege o porţiune care
reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei
(art. 1151 alin. 5 C. civ.).
De exemplu, masa succesorală va fi de 12 milioane lei, din care
10 milioane lei activul brut şi 2 milioane lei donaţia supusă raportului. Cei
doi copii ai defunctului au dreptul la câte 6 milioane lei. În cazul
copilului A (care a primit donaţia), valoarea bunului donat (2 milioane
lei) se scade din partea sa succesorală (6 milioane lei), el urmând să
primească bunuri în valoare de 4 milioane lei.
Astfel, copilul A va primi bunuri în valoare de 4 milioane lei şi
va rămâne cu donaţia raportabilă de 2 milioane lei, iar copilul B va

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 406-408.
237
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

primi bunuri în valoare de 6 milioane lei, în acest fel egalitatea dintre


comoştenitori fiind asigurată.
c). Prin bani. În acest caz, cel obligat la raport va aduce la masa
succesorală o sumă de bani ce reprezintă diferenţa dintre valoarea
bunului donat şi partea din această valoare ce corespunde cotei sale
succesorale (art. 1151 alin. 6 C. civ.).
În această situaţie, este de presupus ca valoarea donaţiei să fie
mai mare decât valoarea părţii din moştenire cuvenite moştenitorului
gratificat1.
De exemplu, defunctul a lăsat doi copii A şi B, a lăsat bunuri în
valoare de 10 milioane lei, iar în timpul vieţii a donat copilului A un
bun în valoare de 12 milioane lei. În baza prevederilor art. 752 C. civ.,
copilul A poate renunţa la moştenire păstrând bunul donat. În cazul
acceptării forţate sau a decăderii din beneficiul de inventar însă,
copilul A va depune la masa succesorală suma de 12 milioane lei, care
reprezintă valoarea bunului donat.
F. Evaluarea bunului raportat.
În vederea efectuării raportului prin echivalent, pentru
evaluarea bunului donat, în principal se va lua în considerare valoarea
acestuia la momentul judecăţii.
În subsidiar, se va ţine cont şi de starea bunului din momentul
încheierii donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii,
a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie (art. 1153 alin. 1
C. civ.).
Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de
raport, se ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul
donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data rapor-

1
De obicei, în acest caz, donatarul renunţă la moştenire pentru a păstra
donaţia, dar în cazul unei acceptări forţate, ca urmare a dosirii unor bunuri succe-
sorale; în cazul decăderii din beneficiu de inventar, raportul se face în bani şi are
caracterul unui raport prin luare mai puţin; a se vedea R. Popescu, op. cit. (1996),
p. 93-94.
238
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

tului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul


dobândirii (art. 1153 alin. 2 C. civ.).1
Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele
inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în
patrimoniul donatarului şi data realizării raportului (art. 1153 alin. 3
C. civ.).
În cazul în care bunul donat (raportat în natură) a suportat
ameliorări sau degradări, donatarul are drepturi şi obligaţii aferente,
corespunzător situaţiei date (art. 1154 C. civ.).
În contextul de mai sus, donatarul are dreptul să recupereze,
proporţional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile pe care
le-a făcut cu lucrările adăugate, precum şi cu lucrările autonome
necesare şi utile până la data raportului (art. 1154 alin. 1 C. civ.).
În schimb, donatarul este răspunzător de toate degradările şi
deteriorările care au micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei
sale culpabile. (art. 1154 alin. 2 C. civ.).
Donatarul are un drept de retenţie asupra bunul donat până la
plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile
justificate, afară de cazul în care creanţa lui se compensează cu
despăgubirile pe care le datorează (art. 1154 alin. 3 C. civ.).
G. Căile de realizare a raportului donaţiilor.
În general, raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună
învoială sau pe cale judecătorească (art. 1152 alin. 1 C. civ.).
În baza principiului libertăţii de voinţă, nimeni nu poate împie-
dica pe succesori să aplice reglementările referitoare la raportul do-
naţiilor, prin bună învoială, în cadrul procedurii succesorale notariale
(art. 81 alin. 3 din Legea nr. 36/1995).
Dacă însă între părţi există neînţelegeri, ele vor fi soluţionate de
instanţa de judecată în cadrul acţiunii pentru raportul donaţiilor (art.
78 din Legea nr. 36/1995).

1
Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la
data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în
considerare (art. 1153 alin. 2 C. civ.).
239
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Ca efect al raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi


celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu excepţia ce-
lor care au renunţat în mod expres la raport (art. 1152 alin. 2 C. civ.).
Acţiunea pentru raportul donaţiilor poate fi făcută fie în cadrul
unei acţiuni pentru partaj, fie separat (înainte sau ulterior partajului), ea
având un caracter personal, deoarece poate fi intentată exclusiv
împotriva moştenitorilor donatari, nu şi împotriva terţilor.
Fiind o acţiune personală cu caracter patrimonial, acţiunea de
raport se prescrie în termen de 3 ani (fiind supusă prescripţiei chiar
atunci când este formulată în cadrul acţiunii de partaj, care este im-
prescriptibilă).
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii
moştenirii.
§ 2. Plata datoriilor
În principiu, plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii se face după
efectuarea partajului succesoral.
A. Divizibilitatea de drept a pasivului succesoral.
Obligaţia de plată a datoriilor şi sarcinilor moştenirii revine
moştenitorii universali şi cu titlu universal, proporţional cu cota
succesorală ce îi revine fiecăruia (art. 1155 alin. 1 C. civ.).
Creditorii ale căror creanţe provin din conservarea sau din
administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschi-
derea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indivi-
ziune, înainte de partajul succesoral (art. 1155 alin. 2 C. civ.)1.
Potrivit art. 1155 alin. 1 C. civ., regula divizării de drept a
pasivului succesoral nu se aplică dacă:
a) obligaţia este indivizibilă;
b) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o
prestaţie determinată asupra unui astfel de bun;
c) obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie
reală, caz în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei

1
De asemenea, creditorii creanţelor ce provin din conservarea sau admi-
nistrarea moştenirii pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri (art. 1155
alin. 2 C. civ.).
240
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar
participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător;
d) unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute
singur obligaţia. În acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul,
scutirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă
reducţiunii dacă este cazul.
B. Plata creditorilor.
Creditorii personali ai moştenitorilor pot urmări partea acestora
din bunurile moştenirii, numai după efectuarea partajului succesoral (art.
1156 alin. 1 C. civ.).
Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice persoană ce justifică
un interes legitim pot să ceară partajul în numele debitorului lor, pot
pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială sau pot să
intervină în procesul de partaj (art. 1156 alin. 2 C. civ.).
Potrivit art. 1156 alin. 3 C. civ., ceilalţi moştenitori pot obţine
respingerea acţiunii de partaj introduse de către creditor, plătind
datoria în numele şi pe seama moştenitorului debitor.
Creditorii personali ai moştenitorilor pot solicita revocarea
partajului fără a fi obligaţi să dovedească frauda copărtaşilor însă
numai dacă, deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor
şi fără să fi fost convocaţi.1
Din bunurile moştenirii atribuite la partaj, precum şi din cele
care le iau locul în patrimoniul moştenitorului, creditorii moştenirii vor
fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului (art.
1156 alin. 5 C. civ.).
Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii este aplicabil şi
legatarilor cu titlu particular atunci când obiectul legatului nu constă
într-un bun individual determinat (art. 1156 alin. 6 C. civ.).
Dacă un moştenitor universal sau cu titlu universal care, din
cauza garanţiei reale sau din orice altă cauză, a plătit din datoria
comună mai mult decât partea sa (din cauza garanţiei reale sau din
orice altă cauză), el are un drept de regres împotriva celorlalţi moşte-
nitori.
1
În toate celelalte cazuri, acţiunea în revocarea partajului rămâne supusă
dispoziţiilor privitoare la acţiunea revocatorie (art. 1156 alin. 4 C. civ.).
241
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Dreptul de regres, în situaţi de mai sus, operează însă numai


pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar şi atunci
când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile
creditorilor (art. 1157 alin. 1 C. civ.).
Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal
este insolvabil, partea lui din pasivul moştenirii se împarte între toţi
ceilalţi în proporţie cu cotele succesorale ale fiecăruia (art. 1157
alin. 2 C. civ.).
De precizat că moştenitorul are dreptul de a cere plata
creanţelor pe care le are faţă de moştenire de la ceilalţi moştenitori,
ca orice alt creditor al moştenirii.1
C. Raportul datoriilor.
În doctrină, readucerea bunurilor donate de defunct şi a datoriilor
pe care anumiţi moştenitori le-au avut faţă de acesta, la masa
succesorală, este cunoscută sub denumirea de obligaţie de raport.
Astfel, dacă un moştenitor are o datorie faţă de succesiune, ea se
lichidează „nu prin plată sau prin dare în plată, ci prin instituţia
raportului în modalitatea luării mai puţin”2.
Pentru ca raportul datoriilor să existe, trebuie să fie îndeplinite
două condiţii:
a) să existe mai mulţi moştenitori (comoştenitori);
b) comoştenitorul să aibă o datorie faţă de moştenire.
Prin raportul datoriilor se urmăreşte realizarea egalităţii dintre
comoştenitori.
Natura juridică a raportului datoriilor este o problemă
controversată în literatura de specialitate. Apreciem că raportul
datoriilor „se aplică tuturor succesorilor universali sau cu titlu universal
care vin la împărţeală, iar nu numai descendenţilor sau soţului
supravieţuitor în concurs cu descendenţii”3.

1
În privinţa părţii din datorie care îi revine, moştenitorului îi sunt aplicabile
dispoziţiile pertinente din materia stingerii obligaţiilor.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 412.
3
A se vedea C. Toader, op. cit. (1996), p. 160-161.
242
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Potrivit legii, dacă la data partajului succesoral, un moştenitor


are o datorie certă şi lichidă faţă de moştenire, aceasta se lichidează
prin luare mai puţin (art. 1158 alin. 1 C. civ.).
Când un moştenitor are mai multe datorii faţă de moştenire
care nu sunt acoperite cu partea sa din bunurile moştenirii, acestea
„se sting proporţional prin raport în limita părţii respective” (art. 1158
alin. 2 C. civ.).
De precizat că raportul datoriilor nu operează în privinţa
creanţei pe care un moştenitor o are faţă de moştenire. Însă în cazul în
care moştenitorul este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii se
poate prevala de compensaţia legală, chiar dacă nu ar fi întrunite
condiţiile acesteia (art. 1158 alin. 3 C. civ.).
Ca excepţie, prin acordul tuturor moştenitorilor, raportul datorii-
lor se poate realiza şi înainte de partajul succesoral (art. 1158 alin. 4
C. civ.)1.
În concluzie raportul datoriilor nu este o simplă plată, ci
reprezintă o lichidare în cadrul împărţelii.
Raportul datoriilor creează următoarele avantaje pentru
comoştenitori:
a) înlătură concursul creditorilor moştenitorului debitor;
b) comoştenitorii au dreptul la dobândă pentru datorie, din
momentul deschiderii succesiunii;
c) raportul este permis şi pentru datoriile neajunse încă la
scadenţă2.
De exemplu, într-un caz defunctul a lăsat trei fii (A, B şi C) şi
bunuri în valoare de 30 milioane lei, iar unul dintre fii (A) era dator
tatălui său cu suma de 3 milioane lei.
Suma de 3 milioane lei reprezintă o creanţă succesorală care se
divide între cei trei fii, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din datorie (un
milion). În acest fel, fiul A este debitor pentru 3 milioane lei şi
creditor pentru 1 milion lei (datorând lui B şi C 2 milioane lei).

1
Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului pot fi executate şi împotriva
moştenitorilor săi, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă (art. 1159
C. civ.).
2
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 514.
243
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Dacă s-ar aplica dreptul comun, pentru cota de 1/3 (1 milion lei)
ce-i revine fiului A, ar opera confuziunea, iar fiii B şi C, ca simpli cre-
ditori, vor suporta concursul celorlalţi creditori şi chiar riscul insol-
vabilităţii fiului A.
Deoarece soluţia dreptului comun ar fi nedreaptă, legea a
prevăzut instituţia raportului, conform căreia se va lichida datoria
copilului A. Astfel, fie fiii B şi C vor lua bunuri din masa succesorală
până la concurenţa sumei de 2 milioane lei, înainte de împărţeală
(partaj), fie creanţa de 3 milioane lei va fi cuprinsă în lotul
debitorului, care va lua mai puţin din alte bunuri1.
Secţiunea a III-a. Partajul (împărţeala) moştenirii
În mod tradiţional partajul moştenirii se studiază sub două
aspecte: partajul de drept comun şi partajul de ascendent.
§ 1. Partajul moştenirii (dreptul comun)
Prin împărţeală2 ia sfârşit indiviziunea succesorală, bunurile
aflate în indiviziune trecând în proprietatea exclusivă a coindivizarilor,
potrivit cotei-părţi la care are dreptul fiecare.
Împărţeala (partajul) succesoral este operaţiunea juridică prin
care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe
cote-părţi ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui
coindivizar şi determinate în materialitatea lor3.
În conformitate cu prevederile art. 1143 alin. 1 C. civ., nimeni nu
poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce înseamnă că în
dreptul naţional indiviziunea silită este exclusă. În condiţiile legii, este
însă admisă indiviziunea voluntară.
Încetarea stării de indiviziune prin partaj poate fi cerută oricând
(afară de cazul când partajul a fost suspendat) prin lege, prin act juridic
ori prin hotărâre judecătorească (art. 669 C. civ.).
Ca excepţie la regula de mai sus, prin dispoziţiile noului Cod
civil, părţile sau instanţa de judecată pot suspenda temporar partajul.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 257.
2
În materie succesorală termenii de „partaj” şi „împărţeală” au acelaşi înţeles
(sunt sinonimi). Opinăm în favoarea termenului de „împărţeală”, consacrat în timp.
3
A se vedea C. Stătescu, op. cit. (1967), p. 234.
244
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Astfel, potrivit art. 672 C. civ., convenţiile privind suspendarea


partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În
cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi
supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege1.
Tot astfel, potrivit art. 673 C. civ., instanţa de judecată sesizată cu
cererea de partaj „poate suspenda pronunţarea partajului” (s.n.)
pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave
intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii
este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea
părţii interesate, poate reveni asupra măsurii.
A. Partajul de drept comun, succesoral şi judiciar.
Împărţeala (partajul) este o modalitate prin care moştenitorii îşi
realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul nu este însă
singura modalitate de încetare a indiviziunii (el este cel mai des întâlnit
în practică), însă partajul constituie dreptul comun aplicabil oricărei
forme de împărţeală.
Împărţeala poate avea loc prin bună învoială, iar, în caz contrar,
va putea fi realizată pe cale judiciară2.
Partajul inter vivos (care constituie şi dreptul comun în materie)
este reglementat în Cartea a III-a, Capitolul IV, Secţiunea a 5-a
„Partajul” art. 669-686 C. civ.
Partajul succesoral este reglementat în Cartea a IV-a, Titlul IV,
Capitolul IV „Partajul succesoral şi raportul”, art. 1143-1145 şi
art. 1160-1163 C. civ.
Partajul judiciar este reglementat ca o procedură specială în
art. 6731-67314 C. proc. civ.3

1
Potrivit art. 678 alin. 4 C. civ., convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi
opuse creditorilor numai dacă, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată
certă în cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi s-
au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege.
2
Acţiunea de ieşire din indiviziune nu trebuie confundată cu acţiunea în
petiţie de ereditate. Deosebirea constă în faptul că la partaj nu se contestă calitatea de
moştenitor; în schimb, ori de câte ori într-o acţiune de partaj se contestă această
calitate, va trebui introdusă o acţiune în petiţie de ereditate.
3 1
Potrivit art. 673 C. proc. civ., partajul judiciar se realizează după aceleaşi
norme indiferent că este vorba de o proprietate comună în indiviziune (care are ca
245
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

B. Persoanele care pot cere partajul.


Partajul moştenirii se face cu respectarea unor condiţii genera-
le de fond ce privesc: persoanele care pot cere împărţeala; capacita-
tea cerută de lege pentru a cere partajul; autorizaţii (dacă este cazul).
Ieşirea din indiviziune poate fi cerută astfel de: coindivizarii
(comoştenitorii), creditorii personali ai moştenitorilor, cesionarii
drepturilor succesorale şi procurorul (art. 45 alin. 1 C. proc. civ.).
Comoştenitorii, moştenitori legali şi testamentari aflaţi în
indiviziune pot cere împărţeala. Astfel, legitimitatea procesuală activă
aparţine oricăruia dintre titularii dreptului de proprietate comună1.
Precizăm că, dintre moştenitorii testamentari, doar legatarii
universali şi cei cu titlu universal au această posibilitate2.
În principiu, exercitarea acţiunii de împărţeală nu este condiţio-
nată de înscrierea în cartea funciară, partajul având efecte decla-
rative, şi nu translative de proprietate.
Creditorii personali ai succesorilor pot cere, de asemenea,
împărţeala. Ei au dreptul de a cere partajul în numele debitorului lor
sau pot continua acţiunea de împărţeală pe care debitorul lor o
începuse3.

obiect o universalitate de bunuri), de o coproprietate (care are ca obiect un bun indi-


vidual) sau de o proprietate comună în devălmăşie (care are ca obiect bunurile comune
ale soţilor); a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011), p. 451.
1
Cel care ia iniţiativa declanşării procedurii judiciare va trebui să cheme în
judecată pe toţi coindivizarii sau coproprietarii, deoarece, altfel, potrivit art. 797 C.
civ., împărţeala este nulă; a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit.
(2011), p. 452.
2
Legatarii cu titlu particular dobândesc, de la data deschiderii succesiunii, un
drept privit ut singuli; a se vedea D. Chirică, op. cit, (2003), p. 517.
3
Creditorii personali ai moştenitorilor trebuie să ceară partajul deoarece în
faza indiviziunii succesorale nu pot urmări partea acestora din bunurile moştenirii
(art. 1156 alin. 1 C. civ.). pentru ca acţiunea să nu fie considerată prematură, ei
trebuie să facă dovada lipsei oricăror bunuri personale ale debitorului; a se vedea
CAB, sec. a III-a civ., dec. 273/2008 în M. Paraschiv, Partajul judiciar. Practică
judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 121.
246
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

În general, literatura de specialitate a apreciat că acest dreptul


creditorilor personali de a cere împărţeala este o aplicaţie a acţiunii
oblice, prevăzută de art. 1560 C. civ.1
Potrivit art. 679 alin. 1 C. civ., creditorii personali ai coindivizarilor
vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul
cerut de coindivizari ori de un alt creditor.
Cesionarii de drepturi succesorale ale comoştenitorilor au drep-
tul să ceară împărţeala moştenirii, întrucât ei se subrogă coindivizari-
lor cedenţi2.
În schimb dobânditorul unor bunuri privite ut singuli nu are
acest drept deoarece el nu îl înlocuieşte pe autorul său în indiviziune.
Întrucât acţiunea în partaj nu are un caracter strict personal,
putând fi promovată şi de alte persoane decât coindivizarii, ea va
putea fi introdusă şi de procuror, în temeiul art. 45 C. proc. civ.
Mai precizăm că în procesul de partaj mai pot interveni şi terţe
persoane, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea uneia din părţile ini-
ţiale. De exemplu, Ministerul Public va putea cere împărţeala pentru
asigurarea protecţiei unor interese generale.
C. Capacitatea necesară pentru a cere partajul.
Întrucât împărţeala are numai caracter declarativ (şi nu translativ),
prin această operaţiune comoştenitorii nu înstrăinează şi nici nu
dobândesc drepturi noi.
Datorită însă consecinţelor pe care le poate provoca asupra
patrimoniilor, legea asimilează împărţeala, sub aspectul capacităţii,
unui act de dispoziţie. Astfel, pentru a participa valabil la împărţeală,
coindivizarii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

1
În doctrină s-a susţinut că, dacă creditorii au un titlu executoriu, ei acţio-
nează în nume propriu, şi nu pe calea acţiunii oblice, consecinţa fiind inopozabilitatea
faţă de creditori a convenţiilor de menţinere a stării de indiviziune (în temeiul
art. 728 alin. 2 C. civ.); a se vedea C. Turianu, V. Stoica, Partajul bunurilor care for-
mează obiect de executare silită sau asupra cărora au fost luate măsuri asigurătorii,
în R.R.D. nr. 3/1985, p. 25-29.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 553; T.S, s. civ., dec. nr. 1941/1986, în C.D.
1986, p. 101.
247
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

În consecinţă, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu


(minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie) nu pot cere
împărţeala decât prin reprezentant legal (părinte sau tutore).
Potrivit art. 144 alin. 2 C. civ., tutorele poate să facă acte de
împărţeală pe seama minorului numai cu avizul consiliului de familie şi
cu autorizarea instanţei de tutelă. Actele încheiate cu nerespectarea
dispoziţiilor în cauză sunt anulabile1.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14-
18 ani) pot cere personal împărţeala moştenirii, dar cu încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorilor legali.
Astfel, când un coindivizar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori
are capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin
bună învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă
este cazul, a ocrotitorului legal (art. 674 C. civ.).
Dacă unul dintre coindivizari este dispărut, instanţa de
judecată este obligată să sesizeze autoritatea tutelară pentru
numirea unui curator, după care procesul va continua, în contradictoriu
şi cu cel care este numit curator (art. 178 pct. c C. civ.)2.
De menţionat că legea nu impune existenţa vreunei autorizaţii
administrative pentru efectuarea partajului. Dacă însă prin împăr-
ţeala în natură a unor construcţii se ajunge la modificări arhitecto-
nice, este necesară obţinerea unei autorizaţii de construire sau de
desfiinţare, eliberată de primărie sau prefectură, în condiţiile Legii
nr. 50/1991, republicată şi modificată, privind autorizarea executării
lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.
D. Obiectul partajului succesoral.
Obiectul material al împărţelii îl constituie masa indiviză alcă-
tuită, în principiu, din toate bunurile asupra cărora poartă drepturile
reale ale defunctului (existente la data deschiderii moştenirii).

1
În acest caz, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de
familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la
sesizarea instanţei de tutelă (art. 143 alin. 3 C. civ.).
2
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1163/1970, în Repertoriu... 1969-1975, p. 218.
248
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Deoarece patrimoniul succesoral este compus dintr-un activ şi


un pasiv, împărţeala ar trebui să aibă în vedere toate elementele
active şi pasive ale acestui patrimoniu. Împărţeala nu are însă ca
obiect toate aceste elemente, deoarece sunt bunuri care au existat în
patrimoniul defunctului, dar care nu vor face obiectul împărţelii şi
bunuri care nu se aflau în patrimoniul lui de cuius, dar care vor fi
supuse împărţelii.
Creanţele şi datoriile celui decedat nu fac obiectul împărţelii,
întrucât, în principiu, ele se împart în momentul deschiderii moştenirii,
de plin drept, între comoştenitorii universali sau cu titlu universal
proporţional cu cota fiecăruia (art. 1155 alin. 1 C. civ.)1.
a). Bunurile care pot face obiectul împărţelii.
În principiu, pot face obiectul partajului toate bunurile care
există în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii.
Astfel, drepturile reale cu privire la bunurile aflate în patri-
moniul defunctului (de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de
superficie etc.) la data deschiderii moştenirii vor intra, în principiu, la
împărţeală. Tot aşa şi drepturile de creanţă referitoare la: restituirea
unui împrumut acordat de defunct, obligaţia de plată a preţului
pentru un bun vândut de defunct etc.
Dacă bunurile ce urmează a fi împărţite fac parte din două sau
mai multe moşteniri diferite, instanţa va fi obligată să stabilească bu-
nurile care intră în masa fiecărei succesiuni, apoi partajul se va face în
ordinea deschiderii succesiunilor (separat sau în cadrul aceluiaşi
proces).
Bunuri care fac obiectul partajului, deşi nu existau la data
deschiderii moştenirii. În această categorie intră următoarele bunuri:
- fructele naturale, civile şi industriale produse de un bun
succesoral după data deschiderii succesiunii; Doctrina şi practica
judecătorească au apreciat că fructele sporesc masa succesorală prin

1
Dacă drepturile şi obligaţiile defunctului faţă de terţi se împart între
moştenitori şi nu vor forma obiectul împărţelii; în schimb, vor fi partajate drepturile şi
obligaţiile între comoştenitori.
249
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

accesiune şi s-a admis că acestea se cuvin coindivizarilor, urmând ca


fiecare comoştenitor să le culeagă potrivit cotei sale de proprietate1;
- bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducţiunii
liberalităţilor excesive;
- bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al
raportului donaţiilor;
- bunuri care sunt aduse la masa succesorală ca urmare a
subrogaţiei cu titlu universal (de exemplu, preţul bunurilor moştenirii
care au fost înstrăinate).
b). Bunuri care nu pot face obiectul împărţelii.
Deşi existau în patrimoniul defunctului la data deschiderii
succesiunii, nu sunt supuse partajului următoarele bunuri:
- bunurile individual determinate sau creanţele lăsate de
defunct cu titlu de legat particular (acestea cuvenindu-se legatarului, la
deschiderea succesiunii);
- adăugirile şi îmbunătăţirile efectuate bunurilor de către unul
sau unii dintre copărtaşi;
- bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate comună
forţată sau perpetuă.
c). Bunuri cu regim special de partajare.
În această categorie intră bunurile care constituie amintiri de
familie (bunuri ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mărturie
istoriei acesteia).
Sunt incluse categoria amintirilor de familie bunuri precum
corespondenţa purtată de membrii familiei, arhivele familiale,
decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele,
precum şi orice alte bunuri cu semnificaţie morală deosebită pentru
respectiva familie (art. 1141 alin. 2 C. civ.).
Potrivit art. 1142 alin. 1 C. civ., moştenitorii pot ieşi din
indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie
numai prin partaj voluntar.

1
A se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 208-210; L. Mihai, loc. cit., p. 23-25;
Fr. Deak, op. cit., p. 560.
250
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care


constituie amintiri de familie rămân în indiviziune (art. 1142 alin. 2
C. civ.).
Pe durata indiviziunii, prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa
acestuia, prin hotărârea instanţei, amintirile de familie sunt
depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre moştenitori
sau în locul convenit de ei (art. 1142 alin. 3 C. civ.)1.
Mai precizăm că în doctrină şi în practica judiciară, a fost mult
disputată problema protejării construcţiile edificate de defunct pe
terenul proprietatea altei persoane.
Ne raliem opiniei după care se impune să se facă distincţia
între situaţia când defunctul a construit pe terenul altuia cu acordul
proprietarului terenului, de situaţia când a construit fără acordul lui.
Astfel, în prima situaţie, constructorul va dobândi un drept de
proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra terenului
(aflându-ne în prezenţa unui drept de superficie) şi deci
construcţia va intra în masa succesorală.
În cea d-a doua situaţie, proprietarul terenului, prin efectul
accesiunii imobiliare artificiale, va dobândi şi proprietatea construcţiei2.
În acest caz, dreptul constructorului este un drept de creanţă, astfel că
ceea ce se va împărţi între comoştenitori va fi valoarea construcţiei
(obiectul împărţelii fiind valoarea construcţiei, şi nu dreptul de
proprietate asupra ei)3.
În legătură cu evaluarea bunurilor ce formează masa
succesorală supusă partajului, contribuţia principală revine practicii
judiciare. Apreciem însă că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile
pertinente privind evaluarea bunului în cazul raportului prin
echivalent dar şi cele privind ameliorările şi degradările bunului în
cazul raportului în natură (art. 1153 şi 1154 C. civ.).
1
De precizat în acest context că, moştenitorul desemnat ca depozitar poate
revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe
nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locaţiune fără acordul
unanim al coindivizarilor (art. 1142 alin. 3 C. civ.).
2
A se vedea V. Stoica, Momentul în care se naşte dreptul de accesiune
imobiliară artificială, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 33; E. Safta-Romano, op. cit., p. 211.
3
A se vedea T. S., s. civ., dec. nr. 1378/1986, în R.R.D. nr. 5/1987, p. 62.
251
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

În general cu ocazia evaluării, părţile sunt libere să stabilească


ele însele valoarea bunurilor supuse împărţelii sau să aleagă orice
mod de evaluare neutru (conform criteriilor valorii de circulaţie).
Practica judiciară a statuat că o evaluare corectă şi reală
trebuie să aibă în vedere starea fizică în care se aflau bunurile în
momentul deschiderii succesiunii, dar valoarea luată în calcul este
cea de la data partajului1.
La evaluarea terenurilor se va ţine seama de unele criterii,
precum: categoria de folosinţă şi clasa, calitatea, fertilitatea,
importanţa economică, destinaţia, amplasamentul construcţiilor,
preţurile practicate în zonă etc.2
Când obiectul partajului este un bun de valoare (construcţii,
bijuterii etc.), la împărţeală va trebui să se ţină seama de valoarea de
circulaţie din momentul evaluării, în vederea asigurării unei egalităţi a
părţilor interesate în efectuarea partajului3.
Valoarea bunurilor supuse partajului se determină, de regulă,
prin expertiză.
În încheierea precizăm că partajul este valabil chiar dacă nu
cuprinde toate bunurile comune. Astfel, pentru bunurile omise se
poate face oricând un partaj suplimentar (art. 684 alin. 3 C. civ.).
E. Formele partajului succesoral.
Potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ., „nimeni nu poate fi obligat a
rămâne în indiviziune”4, astfel, împărţeala moştenirii poate fi cerută
oricând.
Partajul moştenirii se poate face „prin bună învoială sau prin
hotărâre judecătorească” - art. 670 C. civ.).

1
A se vedea T. S., s. civ., dec. nr. 1930/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 93.
2
A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 600/1992, în Dreptul nr. 10/1992, p. 92;
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1288/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 94-95.
3
Pentru detalii privind evaluarea construcţiilor, a se vedea şi A. Cristian, Fl.
Baias, Consideraţii referitoare la preţurile actuale ale locuinţelor, în Dreptul nr.
1/1993, p. 47.
4
Dispoziţia art. 728 este de aplicare generală (deci nu numai indiviziunilor
succesorale) şi, întrucât este de ordine publică, nu poate fi modificată prin convenţia
părţilor.
252
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

a). Partajul voluntar (împărţeala prin bună învoială).


În conformitate cu dispoziţiile art. 1144 alin. 1 C. civ., partajul
voluntar1 prin convenţia părţilor) se realizează când sunt îndeplinite
trei condiţii:
a) sunt prezenţi toţi comoştenitorii;
b) comoştenitorii au capacitatea deplină de exerciţiu;
c) toţi comoştenitorii sunt de acord cu realizarea împărţelii pe
această cale.
Precizăm că cea de a treia condiţie nu se regăseşte expres în
dispoziţiile art. 1144 alin. 1 C. civ. Deoarece însă, în cazul îndeplinirii
primelor două condiţii, în condiţiile legii „partajul se poate realiza
prin bună învoială”, înţelegem că prin acordul comoştenitorilor se
poate realiza şi pe cale judecătorească2.
Neîndeplinirea condiţiilor de mai sus se sancţionează cu
nulitatea actului de partaj voluntar.
De precizat că nulitatea relativă a partajului prin bună învoială
nu poate fi invocată de coproprietarul care, cunoscând cauza de
nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite (art. 685
C. civ.).
Potrivit noului Cod civil, în situaţia în care nu sunt prezenţi toţi
moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub
interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci „se vor pune
sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai scurt termen”, „iar partajul
voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

1
Prin partajul amiabil, copartajanţii îşi repartizează, de comun acord,
moştenirea; a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les
libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 739.
2
Apreciem că dispoziţia anterioară (corespunzătoare) avea o formulare mai
precisă. Astfel, potrivit art. 730 din Codul civil de la 1864 „(1) Dacă toţi erezi sunt pre-
zenţi şi majori, se poate împărţi între dânşii, oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei
formalităţi” (s.n.). „(2) Dacă toţi erezii nu sunt prezenţi sau dacă între dânşii sunt
minori sau interzişi, atunci se vor putea pune peceţi pe efectele succesiunii în cel mai
scurt termen, sau după cererea erezilor sau după aceea a procurorului tribunalului
de primă instanţă”. Rezultă că reglementarea de la alin. 2 privea exclusiv partajul
judiciar.
253
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute” (art. 1144


alin. 2 C. civ.)1.
Ca regulă, potrivit art. 1144 alin. 1 C. civ., partajul prin bună
învoială se poate realiza în forma şi prin actul pe care părţile le convin
(chiar şi verbal, proba lui urmând a fi făcută în condiţiile art. 1191
C. civ.)2.
Când împărţeala prin bună învoială se realizează în cursul
procedurii necontencioase notariale actul de împărţeală executat de
notarul public constituie înscris autentic (art. 81 alin. 3 din Legea
nr. 36/1995).
Dacă printre bunurile succesorale se află imobile, şi convenţia de
partaj trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
Partajul voluntar se poate realiza şi în faţa instanţei de
judecată. În această situaţie, dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire
la împărţeala bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor.
Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei
interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este
cazul, a ocrotitorului legal3.
În cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a
anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o
hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri
(art. 6734 alin. 3 C. proc. civ.).
b). Partajul judiciar.
Când împărţeala prin bună învoială nu se doreşte sau nu se
poate face, partajul bunurilor succesorale urmează a fi făcut pe cale
judecătorească.

1
Din dispoziţiile contradictorii ale art. 1144 alin. 2 C. civ., nu se înţelege dacă
situaţia reglementată este supusă partajul voluntar sau partajului judiciar.
2
În cazul partajului verbal, existenţa lui va trebui dovedită neîndoielnic,
2
neputând fi dedusă din stări de fapt echivoce ; a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1238/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 68; C.S.J., s. civ., dec. nr. 884/1992, în
Dreptul nr. 11/1992, p. 84.
3
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011), p. 456.
254
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Comoştenitorii pot cere direct împărţeala pe cale


judecătorească (fără o prealabilă încercare de împărţeală prin bună
învoială)1.
Partajul judiciar este obligatoriu:
- când vreunul din titularii dreptului de proprietate comună
lipseşte;
- când printre proprietari se găsesc persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu
există autorităţi tutelare pentru un partaj voluntar;
În principiu, competenţa (materială) aparţine judecătoriei.
Dacă însă obiectul cererii are o valoare de peste 1 miliard lei, com-
petenţa pentru judecata în primă instanţă aparţine tribunalului2.
Competenţa teritorială este stabilită în favoarea instanţei de la
ultimul domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.), chiar dacă în
masa succesorală s-ar afla un bun imobil situat în raza altei instanţe.
În principiu, sesizarea instanţei de judecată va avea loc printr-o
cerere de chemare în judecată, în care vor figura toţi comoştenitorii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 C. proc. civ.3, împărţeala
judecătorească poate avea loc şi la cererea a cel puţin unuia din
coindivizari, însă partajul nu se poate judeca în lipsa unuia dintre
comoştenitori4.
Cererea de partaj va cuprinde numele defunctului, averea
acestuia, numele şi prenumele moştenitorilor, cotele cuvenite aces-
tora, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct etc.
Cererea de partaj va fi admisă, în principiu, printr-o încheiere
care constată calitatea de comoştenitori a părţilor, cotele ce li se
cuvin, bunurile care alcătuiesc masa succesorală, precum şi dacă

1
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1401/1985, în R.R.D. nr. 5/1986, p. 82.
2
Tribunalul este competent să judece chiar şi o cerere sub această valoare, în
temeiul art. 17 C. proc. civ., când se formulează o cerere accesorie sau incidentală
într-o cerere de chemare în judecată ce este de competenţa tribunalului ca primă
instanţă; a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011) p. 452-453.
3
În practica judiciară s-a pus întrebarea dacă pârâtul s-ar putea opune la
admiterea acţiunii în împărţeală. Soluţia este că, odată învestită, instanţa trebuie să
procedeze la împărţeală (conform art. 728 C. civ., „nimeni nu este obligat a rămâne în
indiviziune”); a se vedea, C. Toader, op. cit., p. 163.
4
Cel lipsă putând formula o nouă acţiune de împărţeală; a se vedea, Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 673/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 66.
255
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

împărţeala se va face prin tragere la sorţi, prin atribuire în natură sau


dacă bunurile vor fi scoase la licitaţie.
Instanţa de judecată nu are latitudinea de a efectua partajul
succesoral numai pentru o parte din comoştenitori (urmând ca
cealaltă parte să rămână în indiviziune)1.
Procedura partajului judiciar se desfăşoară, în principiu, în
două etape: cea de admitere în principiu şi cea a pronunţării hotărârii de
ieşire din indiviziune.
Când cauza este simplă şi când instanţa are suficiente
elemente probatorii, nu este necesară pronunţarea unei încheieri de
admitere, putându-se trece direct la soluţionarea în fond2.
Cererea de partaj poate fi introdusă oricând, deoarece este
imprescriptibilă extinctiv şi împotriva ei se pot opune numai existenţa
unui partaj voluntar şi prescripţia achizitivă (dacă posesia întruneşte
condiţiile prevăzute de lege).
În ceea ce priveşte modalităţile de realizare a partajului,
instanţa de judecată va hotărî, prin încheierea de admitere în
principiu, dacă partajul se va face prin tragerea loturilor la sorţi, prin
atribuire sau dacă bunurile vor fi scoase la vânzare (art. 6735 alin. 2, art.
67310 şi art. 67311 C. proc. civ.).
Potrivit art. 676 alin. 1 C. civ., partajul bunurilor comune se va
face în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
Dacă bunul este „indivizibil ori nu este comod partajabil” în
natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
- atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea
unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora3;
- vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz
de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea

1
Comoştenitorul reclamant are obligaţia să-i cheme, în calitate de părţi, pe toţi
comoştenitorii; a se vedea C.A.B., s. a IV-a civ., dec. nr. 715/2002, în Practică
judiciară civilă 2001-2002, p. 257.
2
De precizat că în prezent, nu se mai vorbeşte expres de admiterea în
principiu (dar practic soluţia este aceeaşi cu cea consacrată în doctrina şi jurispruden-
ţa mai veche); a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011), p. 457.
3
Atribuirea va ţine cont de natura bunului, cota-parte disproporţionată şi
folosinţa îndelungată a unuia dintre moştenitori, sumele de bani investite pe cont
propriu etc.
256
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia


dintre ei.
Precizăm că atribuirea bunului unui copărtaş intervine în
situaţia în care împărţirea lui în natură nu este posibilă, fie datorită
unei imposibilităţi fizice, când bunul nu este comod partajabil, fie
datorită unei imposibilităţi economice, deoarece s-ar ajunge la
îmbucătăţirea peste măsură a bunului1.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă ori irevocabilă constituie
titlu executoriu2, dacă a fost învestită cu formulă executorie.
Hotărârea de partaj prin care se dispune predarea bunurilor
instituie o obligaţie simplă, chiar dacă în dispozitiv se indică şi valoa-rea
fiecărui bun, astfel că nu se poate face executarea prin echi-valent3.
Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi
cerută în termenul prevăzut de art. 405 alin. 1 C. proc. civ., respectiv
3 sau 10 ani, după cum hotărârea de partaj se referă la bunuri mobile sau
imobile4.
F. Efectul declarativ al partajului succesoral.
Potrivit art. 680 alin. 1 C. civ., fiecare coproprietar devine
proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce
i-au fost atribuite la partaj.
Indiferent de forma împărţelii, fiecare comoştenitor este
prezumat că a moştenit singur şi imediat toate bunurile ce compun
partea sa şi că nu a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale
succesiunii (atribuite celorlalţi succesori).
Spre deosebire de partajul bunurilor comune (inter vivos),
partajul succesoral produce efecte retroactive, moştenitorii dobân-
dind patrimoniul succesoral din momentul deschiderii moştenirii.

1
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 418/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 134.
2
Chiar dacă hotărârea nu a dispus predarea bunurilor către comoştenitori; a se
vedea T. S., s. civ., dec. nr. 1805/1980, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 84.
3
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 318.
4
Pentru o analiză a prevederilor art. 405 C. proc. civ., a se vedea V.M. Ciobanu,
Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 216-217.
257
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Din cele de mai sus rezultă că, deşi între momentul deschiderii
succesiunii şi momentul efectuării partajului între comoştenitori a
subzistat o stare de indiviziune, prin împărţeală, succesorii nu înstrăi-
nează şi nu dobândesc drepturi şi se consideră că ele sunt dobândite
direct de la defunct, din momentul morţii acestuia. Astfel, partajul
succesoral are un efect declarativ, şi nu translativ de drepturi1.
În doctrină s-a apreciat astfel că efectul declarativ al partajului
este o „ficţiune a legii”, considerându-se că numai aşa se poate explica
cum fiecare moştenitor nu dobândeşte prin împărţeală niciun drept
de la ceilalţi comoştenitori, el nefiind succesorul lor în drepturi, ci toţi au
un singur autor: de cuius2.
Efectul operează indiferent dacă împărţeala se face pe cale
judecătorească sau prin bună învoială3.
În principal, efectul declarativ produce consecinţele juridice
prezentate în continuare.
a). Actele de dispoziţie făcute de un comoştenitor asupra unui
bun din indiviziune pot fi valabile în funcţie de rezultatul partajului4:
- dacă bunul cade în lotul comoştenitorului care a înstrăinat,
actul juridic este valabil şi îi sunt opozabile acestuia (deoarece
înstrăinătorul, prin efectul partajului, a devenit retroactiv proprietar
exclusiv - art. 681 C. civ.);
- dacă însă a căzut în lotul altuia, actul se desfiinţează retro-
activ, considerându-se că moştenitorul nu a avut niciun drept asupra
acelui bun.

1
În dreptul român anterior Codului civil, partajul avea un caracter translativ,
asemenea dreptului roman. Astfel, art. 1092 din Codul Calimach prevedea că:
„făcându-se împărţeala moştenirii şi luând fiecare moştenitor partea cuvenită lui, se
face desăvârşit proprietar, pentru că împărţeala moştenirii are putere de cum-
părare”; a se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 269 şi lucrarea citată.
2
A se vedea N. Titulescu, Împărţeala moştenirilor, Bucureşti, 1907, p. 124 şi
urm.; M. Eliescu, op. cit., p. 282.
3
Regula instituită de legiuitor privind caracterul declarativ este supletivă,
astfel încât comoştenitorii pot deroga de la ea, stipulând un efect translativ al par-
tajului.
4
Pentru amănunte privind înstrăinarea unui bun determinat aflat în
indiviziune, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 59-62.
258
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

b). În principiu, actul de partaj succesoral nu este supus înscrie-


rii în registrele de publicitate imobiliară pentru opozabilitate faţă de
terţi (art. 711 C. proc. civ.1 şi art. 26 din Legea nr. 7/1996), întrucât
împărţeala succesorală este declarativă, şi nu translativă de proprie-
tate2.
În acelaşi context, art. 887 alin. 1 C. civ. dispune că drepturile
reale ce provin din moştenire „se dobândesc fără înscriere în cartea
funciară” însă titularul drepturilor astfel dobândite, „nu va putea
dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea”
(art. 887 alin. 3 C. civ.).
c). Garanţiile constituite de un coindivizar asupra cotei sale
părţi se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după
caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj (art. 682
C. civ.)
d). Comoştenitorii nu pot folosi acţiunea în rezoluţiune (când
unii dintre ei nu execută obligaţiile rezultând din împărţeală), deoarece
nu sunt succesori în drepturi unii faţă de alţii.
În mod excepţional, rezoluţiunea poate fi cerută dacă a existat o
convenţie între comoştenitori ori în cazul neplăţii preţului pentru bunul
dobândit de unul dintre ei, prin licitaţie publică.
G. Obligaţia de garanţie între comoştenitori.
Având în vedere necesitatea egalităţii în drepturi a comoşte-
nitorilor şi după momentul realizării partajului, legiuitorul a dispus ca,
atunci când unul dintre ei suferă o pierdere (privind bunurile succeso-
rale) datorată unei cauze anterioare efectuării partajului, toţi ceilalţi
să fie ţinuţi la suportarea ei, proporţional cu partea primită, aceasta,
deşi împărţeala produce efecte declarative (dar dictată de raţiuni
practice).

1
Potrivit Legii nr. 7/1996, art. 711 C. proc. civ. se abrogă după definitivarea
cadastrului la nivelul ţării.
2
Spre deosebire de partajul inter vivos care, în cazul imobilelor, produce
efecte numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea
judecătorească rămasă definitivă au fost înscrise în cartea funciară (art. 680 alin. 2
C. civ.).
259
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Potrivit art. 683 alin. 1 C. civ., coindivizarii îşi datorează, în


limita cote lor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse.
În doctrină s-a considerat, pe bună dreptate, că obligaţia de
garanţie este indispensabilă pentru menţinerea egalităţii între co-
moştenitori1.
Menţionăm că obligaţia de garanţie din materia împărţelii moş-
tenirii este asemănătoare cu obligaţia de garanţie a vânzătorului din
materia contractului de vânzare-cumpărare (art. 686 alin. 1 C. civ.).
Obligaţia de garanţie se aplică atât partajului voluntar, cât şi
partajului judiciar şi operează în aceleaşi condiţii pentru moştenitorii
legali şi testamentari.
Garanţia operează de drept şi nu trebuie stipulată în actul de
2
partaj .
Conform art. 683 C. civ., obligaţia de garanţie operează când
sunt întrunite două condiţii.
a). Unul dintre coindivizari a fost evins. Precizăm că prin evic-
ţiune (stricto sensu) se înţelege „deposedarea prin judecată a copăr-
taşului de dreptul său asupra unui bun din lotul său”3.
Potrivit noului Cod civil în categoria generală a tulburărilor sunt
incluse şi viciile ascunse ale bunurilor supuse partajului succesoral.
b). Tulburarea determinată prin evicţiune sau vicii ascunse să
aibă o cauză anterioară împărţelii.
Potrivit art. 683 alin. 3 C. civ., nu se datorează garanţie, atunci
când: comoştenitorii au fost scutiţi (de garanţie) prin actul de partaj4
sau evicţiunea este urmarea faptei săvârşite de un alt coproprietar.
Ca efect al obligaţiei de garanţie, potrivit art. 683 alin. 3 C. civ.,
fiecare comoştenitor este obligat să îl despăgubească pe comoşte-
nitorul prejudiciat (prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns).

1
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 549.
2
Acţiunea în garanţie nu va putea fi exercitată decât în cazul tulburărilor de
drept, nu a celor de fapt (împotriva cărora comoştenitorul are obligaţia să se apere
singur).
3
A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 522 şi autori citaţi.
4
Precizăm că aceste clauze trebuie întotdeauna să fie exprese şi speciale. Aşa
cum nu este posibilă o clauză tacită, tot astfel nu este valabilă nicio clauză generală de
încetare a garanţiei pentru orice fel de evicţiune.
260
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Astfel, dacă tulburarea sau evicţiunea s-a produs1, fiecare


coindivizar este obligat să suporte paguba suferită, proporţional cu
partea din moştenire cuvenită (la valoarea bunului din momentul
tulburării sau a evicţiunii, şi nu din momentul împărţelii).
Soluţia dată de art. 683 alin. 2 C. civ. are ca justificare menţi-
nerea partajului, întrucât altfel ar trebui ca eredele evins să ceară
rezoluţiunea împărţelii (în vederea restabilirii egalităţii comoştenito-
rilor).
Despăgubirea comoştenitorului evins va fi suportată de toţi
comoştenitorii, chiar şi de copărtaşul evins2. Din acest punct de vedere,
partajul moştenirii se deosebeşte de vânzare-cumpărare, deoarece
comoştenitorul nu va fi despăgubit pe deplin (pentru că participă şi el
la propria-i despăgubire).
Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de
acesta se va suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari,
inclusiv de coproprietarul prejudiciat (art. 683 alin. 2 C. civ.).
Acţiunea de garanţie pentru evicţiune este prescriptibilă în
termen de 3 ani, termenul curgând de la data naşterii dreptului la
acţiune (momentul evicţiunii).
H. Desfiinţarea partajului.
Împărţeala moştenirii, ca orice act juridic, este supusă regulilor
nulităţii, indiferent dacă partajul a fost voluntar sau judiciar.
Potrivit art. 684 alin. 1 C. civ., „partajul prin bună învoială
poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele”.
Astfel, încălcarea unei norme imperative a legii va atrage
nulitatea absolută a împărţelii moştenirii. De exemplu, partajul făcut
fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate
absolută (art. 684 alin. 2 C. civ.).

1
Dacă tulburarea nu s-a produs încă (dar există temeri că se va produce
pentru unul dintre coindivizari), ceilalţi copărtaşi au obligaţia să-l apere.
2
Soluţia se impune datorită faptului că o pagubă suportată prin evicţiune
este o pierdere comună suportată de masa succesorală, la care trebuie să participe toţi
comoştenitorii.
261
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Nulitatea relativă intervine când împărţeala moştenirii s-a făcut cu


încălcarea drepturilor coindivizarilor. Astfel, un coindivizar va putea
cere anularea în anumite condiţii, în cazul în care:
- nu a participat la împărţeala făcută prin bună învoială, deşi
conform legii trebuia făcută pe cale judecătorească1;
- împărţeala s-a făcut cu încălcarea condiţiilor cerute de lege
pentru ocrotirea incapabililor; după dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu (de către incapabil), actul anulabil de partaj poate fi ratifi-
cat;
- consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau
violenţă.
Ulterior descoperirii dolului sau încetării violenţei, coindivizarul nu
va mai putea cere anularea împărţelii (art. 793 C. civ.), dacă şi-a
înstrăinat total sau parţial partea sa ereditară.
Conform art. 684 alin. 3 C. civ., „partajul este valabil chiar dacă
nu cuprinde toate bunurile comune”. Astfel, în cazul în care un
comoştenitor a fost în eroare asupra alcătuirii masei succesorale,
împărţeala nu va fi anulată, ci se va face un supliment de împărţeală
(partaj suplimentar).
Ca efect al desfiinţării împărţelii pentru nulitate absolută sau
relativă, renaşte starea de indiviziune între comoştenitori, retroactiv, de
la data efectuării partajului.
Potrivit art. 685 C. civ., comoştenitorul care, cunoscând cauza
de nulitate înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite, nu
poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială.
Ca urmare a desfiinţării actului de partaj, comoştenitorii vor
trebui să restituie la masa succesorală indiviză bunurile primite cu
ocazia împărţelii.
De asemenea, vor fi restituite şi fructele, indiferent dacă
moştenitorul a fost sau nu de bună-credinţă (pe considerentul că nu se
poate spune că moştenitorul care a posedat în temeiul partajului
desfiinţat a fost posesor de bună-credinţă)2.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 302.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 304; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit.
(1983), p. 555.
262
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Dacă nulitatea partajului este absolută, fructele vor fi restituite de


la data împărţelii, iar dacă nulitatea este relativă, fructele vor fi
restituite de la data înregistrării cererii în anulare.
Înstrăinările consimţite de copărtaşi după împărţeală, precum şi
drepturile reale constituite în favoarea terţilor sunt retroactiv
desfiinţate (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
În cazul terţilor dobânditori de bună-credinţă ai unor bunuri
mobile, comoştenitorul (înstrăinător) va trebui să restituie numai
valoarea bunului (la data înstrăinării).
Când moştenitorul a înstrăinat imobilul căzut în lotul său
anterior desfiinţării împărţelii, terţii dobânditori de bună-credinţă îl
vor reţine, apărându-se prin invocarea uzucapiunii de 10-20 ani sau a
principiului error communis facit ius1. Când actul este menţinut,
copărtaşul va fi obligat la restituirea prin echivalent bănesc (după
cum a fost de bună sau de rea-credinţă)2.
I. Drepturile creditorilor. Opoziţia la partaj.
Potrivit art. 678 alin. 1 C. civ., creditorii unui comoştenitor „pot
urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot
cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face
asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite
debitorului”.
În cazul vânzării silite a unei cote-părţi patrimoniul succesoral,
executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel
puţin două săptămâni înainte de data stabilită pentru vânzare, înştiin-
ţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La preţ egal, comoştenitorii
au drept de preempţiune la adjudecarea cotei-părţi (art. 678 alin. 2
C. civ.).
Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun
ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau admi-
nistrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul, în mâinile
oricui s-ar găsi, atât înainte, cât şi după partaj (art. 678 alin. 3 C. civ.).
Convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi opuse creditorilor
numai dacă, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată certă în
1
A se vedea p. 221-222, supra, privind aplicabilitatea acestui principiu.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 574.
263
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor


imobile şi s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de
lege, dacă este cazul (art. 678 alin. 4 C. civ.).
Potrivit art. 679 alin. 1 C. civ., creditorii personali ai unui
comoştenitor pot să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de
comoştenitori ori de un alt creditor1.
În condiţiile de mai sus, în principiu, creditorii personali nu pot
însă să atace un partaj efectuat. Ca excepţie, ei pot contesta partajul
făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au
făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut
astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces (art. 679
alin. 1 C. civ.).
Dispoziţiile art. 679 C. civ. au menirea de a pune pe creditorii
personali ai coindivizarilor la adăpost de eventualele fraude pe care
aceştia din urmă le-ar putea face în dauna lor, cu prilejul împărţelii.
Astfel, creditorii personali ai copărtaşilor pot fi păgubiţi de debitori
prin felul în care aceştia fac împărţeala.
Opoziţia la partaj a creditorilor personali se realizează, practic,
pe două căi: direct, printr-o declaraţie formală, ori indirect, prin orice
act din care se poate deduce intenţia creditorului de a participa la
partaj.
Opoziţia la partaj produce următoarele efecte:
a) creditorul oponent trebuie să fie chemat la operaţiunile de
împărţeală. Dacă nu a fost chemat, el o poate ataca pe calea acţiunii
pauliene;
b) creditorul oponent are dreptul să supravegheze regularitatea
operaţiilor împărţelii, dar nu poate pretinde ca împărţeala să se facă
potrivit intereselor sale;
c) opoziţia valorează poprire, bunurile succesorale ce cad în
lotul copărtaşului debitor devenind indisponibile.

1
Dispoziţiile art. 679 alin. 1 C. civ., sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care
au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a căror creanţă s-a născut
în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia (art. 679 alin. 2 C. civ.).
264
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Faţă de cele de mai sus, rezultă că creditorii care nu s-au folosit de


dreptul lor de opoziţie la împărţeală nu mai au dreptul să atace
partajul efectuat.
Dacă în baza art. 679 C. civ. s-a făcut opoziţie la partaj, dar
procedura împărţelii s-a făcut în lipsa creditorului oponent, acesta
are dreptul să ceară desfiinţarea partajului (care, în această situaţie,
este prezumat fraudulos)1.
§ 2. Partajul de ascendent
În vederea preîntâmpinării stării de indiviziune între
descendenţii defunctului, legiuitorul a permis ascendentului să-şi
împartă bunurile descendenţilor săi.
A. Noţiune şi caractere juridice.
Potrivit art. 1160 C. civ., „ascendenţi pot face partajul bunurilor lor
între descendenţi”.
Partajul de ascendent poate fi făcut prin acte inter vivos sau
prin acte mortis causa (cu respectarea condiţiilor de fond şi formă ale
liberalităţilor: donaţii şi legate cuprinse în testamente).
Astfel, putem defini partajul de ascendent drept actul juridic
prin care ascendentul, printr-un act juridic între vii sau pentru cauză
de moarte, împarte în întregime sau parţial bunurile sale între des-
cendenţii săi.
Partajul de ascendent este o formă de împărţeală (special
prevăzută de lege), care nu se confundă cu partajul propriu-zis (conform
căreia împărţeala unei moşteniri nedeschise nu este posibilă, întrucât ar
constitui un act succesoral interzis de lege)2.
În condiţiile împărţelii de ascendent, la moartea ascendentului,
moştenirea va trece asupra moştenitorilor săi deja împărţită.
Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt:

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 575; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 275.
2
În doctrina franceză, operaţia este cunoscută sub numele de „donation-par-
tage”, semn al legăturii dintre actele juridice inter vivos şi cele mortis causa; a se
vedea J. Flour, H. Souleau, op. cit, (1991), p. 375.
265
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

- pe de o parte, are caracteristicile unei liberalităţi făcute de


defunct, sub forma şi în condiţiile de validitate ale donaţiei sau
testamentului, iar,
- pe de altă parte, are caracteristicile unui act de împărţeală
(ce are ca scop evitarea stării de indiviziune succesorală).
Pe lângă asemănările faţă de partajul propriu-zis al moştenirii,
împărţeala de ascendent prezintă câteva deosebiri esenţiale:
- împărţeala de ascendent este rezultatul exclusiv al voinţei
ascendentului;
- moştenirea se transmite descendenţilor divizată, şi nu în
stare de indiviziune;
- între descendenţi se nasc raporturi de împărţeală, cu toate că ei
au rămas străini de actul de împărţeală;
- împărţeala de ascendent nu pune capăt unei stări de indivi-
ziune (deoarece aceasta nu a apucat să existe), ci „preîntâmpină
naşterea unei astfel de stări între descendenţii lui de cuius” (s.n.)1.
Precizăm că instituţia partajului de ascendent de ascendent
este foarte veche, fiind cunoscută şi în dreptul roman2.
B. Condiţiile partajului de ascendent.
Pentru a fi valabilă, împărţeala de ascendent trebuie să
întrunească condiţii de fond şi de formă.
a). Condiţii de fond. Întrucât partajul de ascendent se poate
realiza numai prin donaţie sau legat cuprins în testament, acestea
trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de lege referitoare la
consimţământ, capacitate, obiect şi cauză.
Pe lângă condiţiile de fond consacrate, partajul de ascendent
trebuie să întrunească şi unele condiţii specifice, referitoare la
subiectele, obiectul şi cerinţele partajul.

1
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 543.
2
În dreptul roman, împărţeala de ascendent putea fi făcută, iniţial, numai de
tată (în virtutea puterilor sale părinteşti); ulterior, acest drept a fost recunoscut şi
mamei (de către împăratul Constantin) şi apoi extins şi la ceilalţi ascendenţi. A se
vedea M. Eliescu, op. cit., p. 305; E. Safta-Romano, op. cit., p. 285.
266
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Subiectele partajului de ascendent cuprind toţi ascendenţii


(tatăl şi mama dispunătorului precum şi ascendenţii ordinari ai aces-
tuia).
Ascendenţii pot fi cei fireşti, din căsătorie sau din afara căsătoriei,
precum şi cei din adopţie.
Persoana care face împărţeala de ascendent (dispunătorul)
trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalităţi: donaţii sau
testamente.
Potrivit art. 1160 C. civ., persoanele beneficiare ale împărţelii de
ascendent sunt fii şi fiicele dispunătorului, precum şi ceilalţi
descendenţi ai acestuia.
Descendenţii între care se face împărţeala de ascendent pot fi din
căsătorie, din afara căsătoriei, precum şi din adopţie. Ei trebuie să aibă
vocaţie la moştenirea dispunătorului, capacitate succesorală şi să nu fie
nedemni.
Potrivit art. 1163 alin. 1 C. civ., partajul de ascendent care nu
cuprinde toţi ascendenţii este sancţionat cu nulitatea absolută1.
Precizăm că dispoziţiile de mai sus privesc numai pe descen-
denţii care există în momentul deschiderii moştenirii (pentru că
numai ei au capacitate la moştenirea ascendentului).
Soţul supravieţuitor nu face parte din categoria beneficiarilor
partajului de ascendent, deşi este moştenitor legal şi rezervatar, iar
Codul civil i-a conferit drepturi succesorale importante2.
Obiectul partajului de ascendent îl constituie bunurile succe-
siunii.
Împărţeala de ascendent poate avea ca obiect toate bunurile
succesiunii sau numai o parte din ele (art. 1162 C. civ.).

1
Dacă totuşi un descendent a fost omis de la împărţeală, dar nu a făcut acte de
acceptare expresă sau tacită a moştenirii, „el nu se poate plânge de neregularitatea
partajului de ascendent, întrucât prin neacceptarea succesiunii a înţeles să renunţe
la ea şi nu mai are niciun drept”. A se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 289 şi
jurisprudenţa citată de autor.
2
Într-o opinie, s-a considerat că soţul supravieţuitor poate fi asimilat clasei I
de moştenitor şi, în consecinţă, ar trebui inclus în partajul de ascendent; a se vedea
T. Pop, Despre testamentul care cuprinde o împărţeală de ascendent cu omiterea
soţului supravieţuitor, în L.P. nr. 2/1961, p. 60. Cu toate acestea noul Cod civil nu a
inclus soţul supravieţuitor în categoria beneficiarilor partajului de ascendent.
267
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Bunurile necuprinse în partajul de ascendent vor fi supuse


împărţelii de drept comun.
Când împărţeala de ascendent s-a făcut prin acte inter vivos,
„partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile
prezente” (care există efectiv în patrimoniul său, nu şi cele viitoare -
art. 1161 alin. 2 C. civ.).
În consecinţă, ascendentul-dispunător poate să-şi reţină o
parte din bunuri (adică să supună partajului de ascendent numai o
parte din bunurile succesiunii). El poate, de asemenea, să facă mai
multe partaje succesive ale bunurilor sale, atât prin acte între vii, cât şi
pentru cauză de moarte.
Omisiunea unor bunuri (voluntară sau nu) din actul de
împărţeală de ascendent nu atrage nulitatea acestuia, ci permite
realizarea unui partaj suplimentar.
La realizarea partajului de ascendent se va ţine cont de
următoarele cerinţe:
- atribuirea bunurilor trebuie făcută efectiv (nu în forma unei
cote ideale asupra bunurilor);
- rezerva succesorală a descendenţilor va trebui respectată,
întrucât, în caz contrar, moştenitorii rezervatari vor putea să uzeze de
acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive.
De precizat că ascendentul-dispunător va putea să favorizeze pe
unii dintre moştenitori, derogând astfel de la principiul privind
egalitatea între comoştenitori.
b). Condiţii de formă. Potrivit art. 1161 alin. 1 C. civ., partajul
de ascendent „se poate realiza prin donaţie sau prin testament cu
respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege”.
Dacă partajul de ascendent se realizează prin act juridic inter
vivos, donaţia va fi întocmită în formă autentică, iar descendenţii
donatari vor trebui să accepte liberalitatea făcută.
Când împărţeala se face prin testament, ea trebuie să îmbrace
una din formele testamentare prevăzute de lege1.

1
A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 1409/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 81.
268
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea absolută a


actului de partaj1.
C. Efectele împărţelii de ascendent.
Efectele împărţelii de ascendent sunt diferite, după cum
aceasta s-a realizat pe calea unui act juridic inter vivos (donaţie) sau
printr-un act mortis causa (testament).
a). Împărţeala pe calea donaţiei produce efecte diferite, în
timpul vieţii ascendentului şi după deschiderea succesiunii.
Din momentul încheierii actului de împărţeală, între ascendent şi
descendent iau naştere raporturi specifice contractului de donaţie.
Astfel, bunurile care au făcut obiectul împărţelii trec, irevocabil, din
patrimoniul ascendentului în cel al descendentului.
Descendenţii donatari sunt succesori în drepturi cu titlu
particular şi nu sunt ţinuţi pentru datoriile ascendentului lor (cu
excepţia cazului când donaţia a fost cu sarcina plăţii datoriilor
existente în momentul încheierii contractului).
Prin împărţeala de ascendent iau naştere raporturi între des-
cendenţi, ei având, unii faţă de ceilalţi, calitatea de copărtaşi. Rapor-
turile dintre copărtaşi vor fi astfel guvernate de regulile rezultate din
împărţeală.
Potrivit legii, revocarea donaţiei se face de către instanţa de
judecată, la cerere, în cazurile anume prevăzute.
După moartea ascendentului, împărţeala de ascendent devine o
împărţeală propriu-zisă, iar descendenţii devin moştenitori (păs-trând
şi calitatea de donatari).
În calitate de moştenitori, descendenţii pot accepta
succesiunea sau pot renunţa la ea.
Bunurile succesiunii care nu au format obiectul împărţelii de
ascendent (au fost reţinute de ascendentul dispunător) vor fi transmise
descendenţilor în indiviziune şi vor face obiectul unui partaj pro-
priu-zis. Dacă prin împărţeala de ascendent s-a încălcat rezerva unui

1
Nulitatea absolută pentru vicii de formă a actului de partaj poate fi aco-
perită de descendenţii defunctului (ca o excepţie de la regula instituită inter vivos).
269
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

copărtaş, acesta va avea dreptul la reducerea loturilor realizate cu


depăşirea cotităţii disponibile.
b). Dacă împărţeala de ascendent s-a realizat prin testament, nu
se vor produce efecte juridice în timpul vieţii ascendentului
dispunător. În această perioadă, împărţeala de ascendent va putea fi
revocată, ca orice dispoziţie testamentară.
La deschiderea succesiunii, bunurile care au făcut obiectul
împărţelii de ascendent se transmit, divizate, descendenţilor (care le
dobândesc nu în calitate de legatari, ci de moştenitori legali1).
De la moartea ascendentului dispunător, între descendenţi se
nasc numai raporturi de împărţeală.
Descendenţii vor trebui însă să accepte sau să renunţe la
moştenire, aşa cum a fost împărţită de către ascendentul dispunător.
Indiferent dacă partajul a fost făcut prin donaţie sau prin
testament, descendenţii se vor garanta reciproc pentru evicţiune
(această garanţie existând la orice fel de împărţeală).
D. Ineficacitatea partajului de ascendent.
Actului juridic de partaj poate deveni ineficace datorită unor
cauze de drept comun, dar şi unor cauze specifice partajului de
ascendent. Precizăm că în accepţiunea sa extinsă, ineficacitatea actului
juridic desemnează deopotrivă, nulitatea (sancţiunea neîndeplinirii
cerinţelor de validitate) dar şi sancţiunile posterioare precum
rezoluţiunea, revocarea, caducitatea etc.
a). Cauze comune de ineficacitate. În acest context, partajului de
ascendent îi vor fi aplicabile regulile generale privind nulităţile
(relative şi absolute). Astfel, încălcarea normelor imperative
privitoare la forma donaţiilor şi testamentelor va atrage sancţiunea
nulităţii absolute a actului de partaj2.

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 326; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.
cit., p. 764; Fr. Deak, op. cit., p. 586-587.
2
A se vedea C. Toader, op. cit., p. 181-182 şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 1409/1992, în
Dreptul nr. 8/1993, p. 81.
270
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

Incapacitatea ascendentului sau vicierea voinţei sale (prin dol,


eroare sau violenţă) va atrage sancţiunea nulităţii relative a împărţelii de
ascendent.
În schimb, neexecutarea sarcinii sau ingratitudinea va atrage
revocarea împărţelii de ascendent (dar numai în ce-l priveşte pe
descendentul vinovat).
Partajul făcut prin donaţie cu scopul fraudării creditorilor va
putea fi revocat de aceştia pe calea acţiunii revocatorii (art. 1560-
1562 C. civ.).
b). Cauzele speciale de ineficacitate. Potrivit art. 1163 alin. 1
C. civ., „este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au cuprins
toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire,
fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală”.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că necuprinderea
tuturor descendenţilor la partajul de ascendent atrage sancţiunea
nulităţii absolute a împărţelii.
Prin descendenţi, în accepţiunea art. 1163 C. civ., se înţeleg fii şi
fiicele dispunătorului, în viaţă la deschiderea succesiunii, precum şi
descendenţii existenţi ai celor predecedaţi.
Potrivit art. 1163 alin. 2 C. civ., condiţia cuprinderii tuturor
descendenţilor este îndeplinită şi în cazul „partajului în care nu a fost
inclus un descendent care vine la moştenire prin reprezentare
succesorală, însă a fost cuprins acela pe care îl reprezintă”.
Dacă un descendent a fost omis de la partaj, însă nu a făcut
acte de acceptare tacită sau expresă a moştenirii, acesta nu mai
poate ataca împărţeala de ascendent, deoarece a devenit străin de
moştenire1.
În caz de omisiune a unui descendent, instanţa, la cererea
acestuia, va constata nulitatea partajului (după care se va efectua o
nouă împărţeală).

1
Descendentul omis de la partaj trebuie să aibă vocaţie succesorală utilă la
data deschiderii moştenirii (simpla omisiune a unui descendent nefiind suficientă
pentru constatarea nulităţii partajului).
271
Indiviziunea şi împărţeala moştenirii

În temeiul art. 1163 alin. 3 C. civ., partajul de ascendent poate fi


atacat şi atunci când, prin efectuarea lui, s-a adus atingere rezervei
unuia dintre descendenţi sau a soţului supravieţuitor.
Acţiunea pe care un descendent o are la dispoziţie este acţiu-
nea în reducţiune (pentru diminuarea rezervei numai împotriva des-
cendenţilor care au fost avantajaţi). Rezultă că, în această materie,
acţiunea în reducţiune are rol de rectificare a împărţelii (adică reîn-
tregirea rezervei prin micşorarea loturilor copărtaşilor avantajaţi)1.
Acţiunea în reducţiune prevăzută de art. 1163 alin. 3 C. civ.
este supusă termenului general de prescripţie, care curge de la data
deschiderii succesiunii.

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 588.
272
Teste grilă - succesiuni
Capitolul I. Reguli generale
1. Moştenirea este o transmisiune:
a) de bunuri ale defunctului;
b) de patrimoniu;
c) de drepturi şi obligaţii (în limita activului).

2. Cel care lasă moştenirea se numeşte:


a) erede sau defunct;
b) testator sau legatar;
c) de cuius sau autor.

3. Moştenirea se supune legii în vigoare:


a) la data acceptării moştenirii;
b) la data deschiderii moştenirii;
c) la data deschiderii testamentului.

4. Moştenirea este ab intestat când:


a) când revine statului;
b) când defunctul nu a lăsat testament;
c) când se transmite potrivit legii sau este vacantă.

5. Moştenirea este de două feluri:


a) legală şi testamentară;
b) ordinară şi autentică;
c) acceptată sau vacantă.

6. Moştenirea poate fi:


a) legală sau testamentară;
b) legală şi testamentară;
c) numai legală sau numai testamentară.

7. Faptul juridic care determină deschiderea moştenirii este:


a) moartea declarată prin hotărâre judecătorească;
Teste grilă

b) dispariţia definitivă sau moartea lui de cuius;


c) deschiderea testamentului autentic.

8. Deschiderea moştenirii are drept efect automat:


a) deschiderea procedurii notariale;
b) selectarea moştenitorilor;
c) transmiterea moştenirii către succesori.

9. Dovada morţii testatorului se face cu:


a) orice mijloc de probă;
b) numai cu certificatul de deces;
c) numai cu certificatul de deces şi hotărârea judecătorească.

10. Declararea morţii prin hotărâre judecătorească poate interveni:


a) numai după 6 luni sau numai după 2 ani de la dispariţie;
b) oricând (în unele cazuri);
c) în termenul general de prescripţie.

11. Nedemnitatea succesorală:


a) desfiinţează toate actele juridice, referitoare la bunurile moştenirii,
încheiate de nedemn cu terţe persoane;
b) produce efecte şi faţă de descendenţii nedemnului;
c) produce efecte de la data deschiderii moştenirii.

12. În raport de data deschiderii moştenirii:


a) se apreciază valabilitatea testamentului;
b) actele asupra moştenirii devin valabile;
c) se stabileşte locul procedurii notariale.

13. Moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod


civil sunt supuse:
a) dispoziţiilor anterioare, dacă nu contravin noului Cod civil;
b) legii în vigoare la data deschiderii moştenirii;
c) noului Cod civil, dar numai în privinţa efectelor.

274
Teste grilă

14. Ca efect al nedemnităţii succesorale:


a) copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului prin re-
prezentarea tatălui lor nedemn;
b) toate actele juridice încheiate de nedemn cu terţe persoane,
referitoare la bunurile moştenirii, sunt desfiinţate retroactiv;
c) posesia nedemnului este considerată de bună-credinţă.

15. În sens concret, vocaţia la moştenire desemnează:


a) persoanele care vor culege succesiunea;
b) partea din moştenire culeasă de fiecare persoană;
c) capacitatea fiecărui moştenitor în parte.

16. Nedemnul este înlăturat:


a) numai de la moştenirea legală;
b) numai de la moştenirea testamentară;
c) atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.

17. Nedemnitatea de drept poate fi constatată:


a) numai în baza unei hotărâri judecătoreşti;
b) numai la cererea moştenitorilor legali;
c) numai din oficiu, de instanţa de judecată sau de notarul public.

18. Introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii constituie:


a) un act de conservare a patrimoniului succesoral;
b) un act de acceptare tacită a moştenirii;
c) un act de administrare a patrimoniului succesoral.

19. Nedemnitatea succesorală este:


a) o incapacitate succesorală;
b) opera legii sau a voinţei testatorului;
c) o sancţiune civilă.

20. Nu au capacitatea succesorală:


a) persoanele decedate şi persoanele dispărute;
b) comorienţii şi codecedaţii;
c) persoanele juridice.

275
Teste grilă

Capitolul II. Moştenirea legală


21. Au vocaţie legală generală:
a) colateralii defunctului în grad nelimitat;
b) ascendenţii defunctului în grad nelimitat;
c) descendenţii şi colateralii defunctului până la gradul patru.

22. Principiul proximităţii gradului de rudenie:


a) operează numai în clasa I de moştenitori legali;
b) operează în toate clasele de moştenitori legali;
c) operează numai între rudele în linie dreaptă.

23. Reciprocitatea vocaţiei este aplicabilă:


a) moştenirii legale;
b) moştenirii testamentare;
c) moştenirii legale şi testamentare.

24. Reprezentarea succesorală este admisă:


a) numai parţial;
b) la infinit în toate cazurile;
c) la infinit şi de drept.

25. Prin efectele sale, reprezentarea succesorală:


a) înlătură consecinţele injuste ale principiului proximităţii;
b) dă posibilitatea culegerii moştenirii în nume propriu;
c) se aseamănă cu mandatul (împuternicirea).

26. Reprezentarea succesorală nu este admisă în privinţa:


a) descendenţilor din fraţi şi surori ai defunctului;
b) ascendenţilor privilegiaţi ai defunctului;
c) descendenţilor defunctului.

27. Reprezentantul trebuie:


a) să aibă capacitate succesorală şi vocaţie concretă;
b) să aibă vocaţie succesorală concretă şi să nu fie nedemn;
c) să aibă vocaţie generală proprie şi să nu fie nedemn.

276
Teste grilă

28. Fratele bun în concurs cu doi fraţi consangvini ai defunctului:


a) are dreptul la 2/3 din moştenire;
b) are dreptul la 1/2 din moştenire;
c) are dreptul la 1/6 din moştenire.

29. În concurs cu mama defunctului, soţia supravieţuitoare:


a) dobândeşte 1/4 din moştenire;
b) dobândeşte 1/3 din moştenire;
c) dobândeşte 1/2 din moştenire.

30. Descendenţii de gradul II pot veni la moştenire:


a) numai în nume propriu;
b) numai prin reprezentare;
c) în nume propriu sau, după caz, prin reprezentare.

31. Ascendenţii privilegiaţi:


a) sunt moştenitori rezervatari;
b) sunt obligaţi la raportul donaţiilor;
c) nu sunt moştenitori sezinari.

32. Colateralii privilegiaţi:


a) nu sunt moştenitori sezinari;
b) vin la moştenire numai în nume propriu;
c) sunt moştenitori rezervatari.

33. Soţul supravieţuitor are un drept special asupra:


a) mobilierului folosit pentru practicarea profesiei;
b) mobilierului şi obiectelor de uz casnic;
c) obiectelor de uz casnic - bunuri proprii.

34. Colateralii ordinari:


a) nu sunt moştenitori sezinari;
b) pot veni la moştenire prin reprezentare;
c) sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

277
Teste grilă

35. Soţul supravieţuitor:


a) poate veni la moştenire prin reprezentare;
b) nu este obligat la raportul donaţiilor;
c) nu este moştenitor sezinar.

36. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor:


a) este un drept de creanţă;
b) durează cel mult un an;
c) este inalienabil şi insesizabil.

37. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este recunoscut:


a) numai în concurs cu descendenţii;
b) chiar dacă are o altă locuinţă proprie;
c) în concurs cu orice clasă de moştenitori.

38. Împărţirea pe linii se aplică:


a) descendenţilor defunctului;
b) colateralilor privilegiaţi;
c) fraţilor şi surorilor defunctului din părinţi diferiţi.

39. Moştenirile aflate în străinătate vacante revin:


a) comunei, oraşului sau municipiului de la locul deschiderii;
b) statului în care se află bunurile principale;
c) statului român.

40. Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina:


a) la deschiderea moştenirii;
b) odată cu calitatea de moştenitor;
c) când acceptă tacit moştenirea (săvârşind acte de administrare).
Capitolul III. Moştenirea testamentară
41. Testamentul este revocabil:
a) prin natura sa;
b) prin esenţa sa;
c) nu este revocabil.

278
Teste grilă

42. Cuprinsul principal al testamentului îl constituie:


a) dispoziţiile cu privire la înmormântare;
b) sarcinile impuse legatarilor;
c) legatele.

43. Nu sunt moştenitori rezervatari:


a) descendenţii defunctului;
b) colateralii privilegiaţi ai defunctului;
c) ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.

44. Testamentul olograf trebuie:


a) scris de mâna testatorului, cel puţin parţial;
b) datat de mâna testatorului;
c) scris prin orice mijloace, dar semnat de mâna testatorului.

45. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor:


a) este de 1/4 în concurs cu descendenţii;
b) este 1/4 în concurs cu ascendenţii privilegiaţi;
c) este de 1/8 în concurs cu ascendenţii ordinari.

46. Sunt supuse reducţiunii:


a) numai legatele;
b) numai donaţiile;
c) atât legatele, cât şi donaţiile.

47. Potrivit dispoziţiilor imperative:


a) legatele se reduc toate deodată şi proporţional;
b) legatele se reduc înaintea donaţiilor;
c) donaţiile concomitente se reduc proporţional.

48. Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută de:


a) moştenitorii rezervatari sau succesorii lor;
b) creditorii moştenirii;
c) dobânditorii cu titlu particular de la moştenitorii rezervatari.

279
Teste grilă

49. Legatul universal este dispoziţia testamentară care:


a) transferă toate bunurile succesiunii;
b) transferă toate drepturile şi obligaţiile;
c) conferă vocaţie la întreaga moştenire.

50. Moştenitori rezervatari sunt:


a) soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi;
b) descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;
c) descendenţii, ascendenţii şi soţul supravieţuitor.

51. Legatul alternativ priveşte pe:


a) legatarul cu titlu universal;
b) legatarul universal;
c) legatarul cu titlu particular.

52. Cheltuielile predării legatului:


a) sunt datorii ale moştenirii;
b) sunt în sarcina moştenirii;
c) sunt datorii sau sarcini ale moştenirii, după caz.

53. Codicilul testamentului olograf este valabil:


a) dacă este scris, datat şi semnat de mâna testatorului;
b) dacă este semnat de testator;
c) dacă este, cel puţin, datat şi semnat de mâna testatorului.

54. Caducitatea legatarului intervine:


a) în cazul predecesului legatarului;
b) în cazul pieirii bunului după deschiderea moştenirii;
c) în caz de revocare a legatului.

55. Testamentul internaţional este:


a) testamentul făcut în străinătate;
b) o formă simplificată de testament;
c) valabil în orice stat.

280
Teste grilă

56. Legatarul cu titlu particular:


a) conferă drepturi asupra unei universalităţi;
b) conferă drepturi asupra unor fracţiuni de universalităţi;
c) conferă drepturi asupra unor bunuri singulare.

57. Execuţiunea testamentară poate înceta:


a) prin renunţare tacită a executorului;
b) prin decesul executorului testamentar;
c) prin renunţare expresă şi scrisă a moştenitorilor.

58. Sunt condiţii ale dreptului de acrescământ:


a) pluralitatea de legatari;
b) pluralitatea de obiecte;
c) vocaţia fiecărui legatar la o fracţiune din moştenire.

59. Testamentul militarilor devine caduc:


a) la 15 zile de la încetarea împrejurărilor neobişnuite;
b) la 3 luni de la încetarea împrejurărilor neobişnuite;
c) la 6 luni de la încetarea împrejurărilor neobişnuite.

60. Cotitatea disponibilă specială:


a) reprezintă jumătate din cotitatea disponibilă ordinară;
b) nu poate depăşi partea ascendentului care a primit cel mai puţin;
c) nu poate depăşi un sfert din moştenire.
Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii
61. Actul juridic de opţiune succesorală are caracter:
a) întotdeauna indivizibil;
b) întotdeauna pur şi simplu;
c) întotdeauna irevocabil.

62. Termenul de opţiune succesorală poate fi redus:


a) de moştenitori, cu acordul unanim;
b) de notarul public pentru motive întemeiate;
c) de instanţa de judecată.

281
Teste grilă

63. Acceptarea expresă este valabilă când:


a) s-a făcut printr-un înscris autentic;
b) când a fost făcută verbal;
c) s-a făcut exclusiv prin înscris sub semnătură privată.

64. Acceptarea moştenirii este forţată când:


a) există o dare la o parte, fără împosedare;
b) există o dosire a bunurilor moştenirii;
c) se ascunde orice donaţie.

65. Ca efect al renunţării la moştenire:


a) renunţătorul nu are obligaţia de plată a taxelor succesorale;
b) renunţătorul rămâne obligat la raportul donaţiilor;
c) descendenţii renunţătorului pot veni la moştenire prin repre-
zentare.

66. Ca efect al acceptării moştenirii:


a) moştenitorul face proba calităţii sale;
b) moştenitorul preia datoriile şi sarcinile moştenirii;
c) opţiunea moştenitorului este definitivă.

67. Renunţarea la moştenire se face:


a) prin înscris autentic sau în formă privată;
b) numai prin declaraţie în formă autentică;
c) la locul deschiderii moştenirii.

68. Termenul de prescripţie de un an vizează:


a) transmisiunile succesorale universale;
b) numai transmisiunile succesorale cu titlu universal;
c) transmisiunile succesorale cu titlu particular.

69. Renunţarea la moştenire este valabilă:


a) când moştenirea a fost acceptată parţial;
b) când s-a făcut în favoarea altor moştenitori;
c) dacă nu s-a acceptat moştenirea anterior.

282
Teste grilă

70. Revocarea renunţării poate fi făcută:


a) în termenul de opţiune succesorală;
b) numai de toţi moştenitorii;
c) numai de moştenitorii legali.

71. Actul de opţiune succesorală este:


a) în general consensual;
b) întotdeauna consensual;
c) întotdeauna solemn.

72. Datoriile moştenirii sunt:


a) obligaţii create cu ocazia deschiderii moştenirii;
b) obligaţii aflate în plată la data deschiderii moştenirii;
c) obligaţii aflate în sarcina moştenitorilor.

73. Sunt sarcini ale moştenirii:


a) cheltuielile de înmormântare;
b) ratele bancare neachitate de defunct;
c) acceptarea afectată de modalităţi.

74. Sunt subiecte ale dreptului de opţiune succesorală:


a) numai moştenitorii legali;
b) creditorii personali ai succesibilului;
c) creditorii moştenirii.

75. Certificatul de moştenitor face dovada:


a) deschiderii moştenirii;
b) deschiderii moştenirii şi a calităţii de moştenitor;
c) dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi.

76. Certificatul de moştenitor are:


a) o funcţie constitutivă;
b) o funcţie supletivă;
c) o funcţie de însezinare.

283
Teste grilă

77. Petiţia de ereditate:


a) nu este prescriptibilă extinctiv;
b) se prescrie în termenul de un an;
c) se prescrie în termenul general.

78. Certificatul de moştenitor:


a) are putere de lucru judecat;
b) face dovada calităţii de moştenitor;
c) nu poate fi anulat pe cale judecătorească.

79. Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică:


a) moştenitorilor universali;
b) când obligaţia este indivizibilă;
c) moştenitorilor cu titlu universal.

80. Sunt moştenitori sezinari:


a) soţul supravieţuitor şi ascendenţii;
b) ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;
c) ascendenţii privilegiaţi.
Capitolul V. Partajul succesoral
81. Contractul de administrare a bunurilor succesorale:
a) poate fi denunţat unilateral de orice indivizar;
b) poate fi denunţat unilateral cu acordul unanim al indivizarilor;
c) poate fi denunţat în condiţiile dreptului comun.

82. Dreptul de acrescământ operează când:


a) există mai mulţi legatari;
b) toţi legatarii acceptă moştenirea;
c) fiecare legatar are vocaţie fracţionată.

83. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune:


a) este dispozitivă
b) este supletivă;
c) este imperativă.

284
Teste grilă

84. Moştenitorul poate ieşi din indiviziune:


a) numai în lipsa unor clauze testamentare contrare;
b) în lipsa unor convenţii contrare;
c) oricând înainte de dobândirea calităţii de moştenitor.

85. Raportul donaţiilor poate fi cerut de:


a) de descendenţi şi creditorii lor personali;
b) numai de soţul supravieţuitor;
c) numai de descendenţi şi soţul supravieţuitor.

86. Opoziţia la partaj a creditorilor personali se poate realiza:


a) numai direct, printr-o declaraţie formală;
b) indirect, prin orice act de partaj al creditorului;
c) numai indirect.

87. Actele unui singur coindivizar sunt inopozabile:


a) coindivizarului care s-a opus în orice fel încheierii lui;
b) coindivizarului care a consimţit tacit la încheierea actului;
c) coindivizarului care s-a opus expres la încheierea actului.

88. Pentru evaluarea bunului donat, se va lua în considerare:


a) valoarea acestuia din momentul încheierii donaţiei;
b) valoarea acestuia la momentul judecăţii;
c) numai valoarea sarcinilor asumate prin contract.

89. Nu sunt supuse raportului donaţiilor:


a) donaţiile bunurilor care au pierit fără culpa donatarului;
b) darurile manuale;
c) donaţiile indirecte.

90. În indiviziune, schimbarea modului de folosinţă a bunurilor:


a) se poate face de orice indivizar;
b) se poate face de orice indivizar, numai în cazuri justificate;
c) se poate face numai cu acordul celorlalţi coindivizari.

285
Teste grilă

91. Partajul se poate realiza prin bună învoială, când:


a) sunt prezenţi toţi moştenitorii;
b) sunt prezenţi moştenitorii cu capacitate de exerciţiu;
c) numai când moştenirea este legală.

92. Partajul amintirilor de familie se poate face:


a) voluntar sau judiciar;
b) numai voluntar;
c) oricând şi în orice fel.

93. Obligaţia de garanţie între comoştenitori:


a) operează în condiţii diferite pentru moştenitorii legali şi testa-
mentari;
b) trebuie stipulată în actul de partaj;
c) se aplică atât partajului voluntar, cât şi partajului judiciar.

94. În indiviziune, contractul de administrare a bunurilor succeso-


rale:
a) se încheie numai cu acordul unanim al coindivizarilor;
b) poate fi încheiat numai de un singur coindivizar;
c) poate fi încheiat de un singur coindivizar, în forma cerută de lege.

95. Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:


a) obligaţia este divizibilă;
b) obligaţia este comună;
c) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat.

96. Raportul datoriilor reprezintă:


a) o simplă plată;
b) o lichidare în cadrul împărţelii;
c) o plată în cadrul indiviziunii.

97. Convenţiile privind suspendarea partajului trebuie încheiate:


a) în formă scrisă;
b) pe cel mult cinci ani;
c) numai pe durată determinată.

286
Teste grilă

98. Acţiunea pentru raportul donaţiilor:


a) poate fi intentată numai împotriva moştenitorilor donatari;
b) poate fi făcută numai în cadrul acţiunii de partaj;
c) poate fi intentată şi împotriva terţilor.

99. Dreptul de regres operează:


a) pentru toţi moştenitorii legali sau testamentari;
b) pentru moştenitorii universali sau cu titlu universal;
c) pentru moştenitorii legali.

100. Pot cere partajul succesoral:


a) creditorii moştenirii;
b) creditorii personali ai moştenitorilor;
c) legatarii de orice fel.

287
Răspunsuri

Capitolul I. Reguli generale


1. b); 2. c); 3. b); 4. b); 5. a); 6. b); 7. a); 8. c); 9. a); 10. b);
11. c); 12. b); 13. b); 14. a); 15. a); 16. c); 17. a); 18. b); 19. c); 20. b).
Capitolul II. Moştenirea legală
21. b); 22. b); 23. a); 24. c); 25. a); 26. b); 27. c); 28. a); 29. c); 30. c);
31. a); 32. a); 33. b); 34. a); 35. c); 36. c); 37. c); 38. c); 39. c).
Capitolul III. Moştenirea testamentară
40. b); 41. b); 42. c); 43. b); 44. b); 45. b); 46. c); 47. b); 48. a); 49. c);
50. a); 51. c); 52. b); 53. a); 54. a); 55. b); 56. c); 57. b); 58. a); 59. a).
Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii
60. c); 61. b); 62. c); 63. a); 64. b); 65. a); 66. b); 67. b); 68. a); 69. c);
70. a); 71. a); 72. b); 73. a); 74. b); 75. c); 76. c); 77. a); 78. b); 79. b).
Capitolul V. Partajul succesoral
80. c); 81. a); 82. a); 83. c); 84. b); 85. a); 86. b); 87. b); 88. b); 89. a);
90. c); 91. a); 92. b); 93. c) ; 94. a); 95. c); 96. b); 97. b); 98. a); 99. b);
100. b).
Index*

Abitaţie 76-78 - persoane care nu au


Acceptarea moştenirii capacitate succesorală 30
- efecte 188 - codecedaţii 31
- expresă 184 - comorienţii 31
- forţată 183 - persoanele juridice care au
- tacită 184 încetat să mai aibă fiinţă 30
- voluntară 183 - predecedaţii 30
Acte de administrare 40, 185, Captaţie 93
187, 225, 226 Certificatul de moştenitor 214
Acte de conservare 40, 187, 188, Clasa a II-a de moştenitori legali
204, 220, 221, 225 - ascendenţi privilegiaţi 59
Acte de dispoziţie 40, 88 - colaterali privilegiaţi 62
Acrescământ 133 Clasa a III-a de moştenitori legali
Acţiune în reducţiune 167, 272 (ascendenţii ordinari) 64
Clasa a IV-a de moştenitori legali
(colateralii ordinari) 65
Clasa I de moştenitori legali
Bună-credinţă 39, 68, 69, 71, (descendenţii defunctului) 56
74, 93, 123, 194, 220, 221 Conflict de legi 81-83
Contractul de administrare 227
Capacitatea de a moşteni 27 Cotitatea disponibilă 71,136,
- persoane care au capacitate 143, 151, 153, 157, 159, 166
succesorală 28 Creditor
- persoanele concepute 28 - acţiune oblică 40, 183
- persoanele dispărute 29 - bun donat 164
- persoanele fizice în viaţă 28 - chirografar 166
- persoanele juridice 30 - defunct 26, 180, 209

* Cifrele fac trimitere la numărul paginii.


Index

- drept de preferinţă 124, 189 Fideicomisul fără obligaţie 149


- legat în favoarea ~ 99
- personal al succesibilului 174,
184, 194, 234, 241 Garanţia între
comoştenitori 259-261
Defunct 17-18, 24
Depuneri la bănci 111 Indiviziunea succesorală
Deschiderea moştenirii - imprescriptibilitate 228
- data 21 - principii 224
- locul 24 - regim juridic 224
Determinarea masei
succesorale 162 Legatar
Determinarea activul net al - cu titlu universal 17, 19
moştenirii 163 - cu titlu particular 17, 19, 75
Devoluţiune 19, 24, 33, 42, 44, - clauza testamentară 113
46, 50, 75, 81, 129, 136 - universal 17, 19, 20, 88
Domiciliul defunctului 24 şi urm. Legatul
Dreptul de opţiune succesorală - caducitate 131
- actul juridic de opţiune - clasificare 117
succesorală 174 - cu sarcină 118
- prescripţia 177 - cu termen 117
- subiecte 173 - cu titlu particular 120
- bunul altuia 122
Executor testamentar 26 - bunul indiviz 123
Execuţiunea testamentară 139- - uzufruct 121
142 - cu titlu universal 120
Exheredare 42, 47, 71, 116, 136 - pur şi simplu 117
- efecte 138 - sub condiţie 118
- feluri 136 - universal 119
- directă 136 - efecte 123
- indirectă 137 - ineficacitatea 124
- nulitate 138 - revocare 129
Legat alternativ 149
Legat conjunctiv 133

290
Index

Legat prezumat 75 Partajul


Legatul rămăşiţei 148-149 - convenţie de suspendare
Liberalităţi 15 263-264
- desfiinţare 261
Moştenirea - efectul declarativ 257
- definire 15 - formele 252
- reglementare 15 - obiectul 248
- terminologie 15 - opoziţia la partaj 263
Moştenirea legală - persoanele care pot
- condiţii speciale 42 cere ~ 246
- principii 42 Partajul de ascendent
Moştenirea testamentară 86 - caractere juridice 265
Moştenirea vacantă - condiţii 266
- natura juridică 80 - efecte 269
- noţiune 78 - ineficacitate 270
- procedura atribuirii 83 - noţiune 265
Moştenitor rezervatar 20, 38, - persoanele beneficiare 267
42, 47, 52, 58, 61, 64, 65, 66, - subiecte 267
71, 72, 74, 75, 113, 136, 140 Patrimoniu 15-16
Petiţia de ereditate 217
Nedemnitatea succesorală Plata datoriilor 240
- caractere 34 Posesie 38, 55, 72, 83, 200, 201
- definire 34 Predarea legatelor
- efecte 37-40 - legatul cu titlu particular 206
- feluri 35 - legatul cu titlu universal 205
- de drept 35-36 - legatul universal 205
- judiciară 36-37 Prezumţia morţii
- natură juridică 34 concomitente 32
Principiile generale ale
devoluţiunii legale
Oprirea liberalităţilor care - principiul chemării la
încalcă rezerva succesorală 150 moştenire a rudelor în
Oprirea pactelor asupra ordinea claselor de
moştenirii nedeschise 143 moştenitori legali 46

291
Index

- principiul egalităţii între - domeniu de aplicare 49


rudele din aceeaşi clasă şi de - efectele 53
acelaşi grad chemate la - natură juridică 49
moştenire 48 Rezerva succesorală
- principiul proximităţii - ascendenţi privilegiaţi 155
gradului de rudenie între - caractere juridice 151
moştenitorii din aceeaşi - descendenţi 153
clasă 47 - soţ supravieţuitor 158
Procedura succesorală notarială
- deschidere 207 Sezina
- desfăşurare 212 - efecte 202
- suspendare 213 - moştenitorii sezinari 202
- noţiune 201
Raportul donaţiilor Soţul supravieţuitor
- căile de realizare a ~ 239 - drepturi succesorale
- condiţii 232 - asupra mobilierului şi
- definire 230 obiectelor de uz casnic 72
- modurile de efectuare ~ 236 - condiţii speciale 67
- persoanele care pot cere - cotitate disponibilă
~ 236 specială 159
Rea-credinţă 36, 38, 40, 170, - dreptul de abitaţie 76
183, 220, 263 - în concurs cu oricare dintre
Reducţiunea liberalităţilor clasele de moştenitori
excesive legali 70
- căi procedurale 167 Substituţia fideicomisară 145
- efecte 169 Substituţie vulgară 149
- ordinea 168 Sugestie 93
Renunţarea la moştenire
- condiţii 191 Testamentul
- efecte 192 - caractere 86
- revocare 193 - condiţiile validităţii 90
Reprezentarea succesorală - cuprins 86
- condiţiile 50 - interpretarea 98
- definire 49 - noţiune 86
292
Index

- proba 99 - testamentul făcut în


- reguli de formă 95 străinătate 114
- formele - testamentul
- testamentele în caz de internaţional 114
epidemii, catastrofe, - testamentul olograf 99
războaie 108 Transmisiunea patrimoniului
- testamentele maritime şi succesoral
fluviale 108 - activul 195, 197
- testamentele militarilor - obiectul 194
109 - pasivul 196, 198
- testamentele persoanelor
internate într-o instituţie Vocaţia (chemarea) la
sanitară 109 moştenire 33
- testamentele privilegiate Vocaţia succesorală legală 4
107
- testamentul autentic 104

293

S-ar putea să vă placă și