MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE –

istoric, evoluție, organizare

Diplomaţie şi politică externă în perioada 1859-1918

 Apariţia statului naţional român modern, ca urmare a unirii Principatelor (Muntenia şi
Moldova), în 1859, a făcut posibilă construirea unei politici care să urmărească, pe plan extern
interesele noului stat. Chiar dacă formal, din punct de vedere al dreptului internaţional,
Principatele Unite erau, în continuare, sub suzeranitatea Imperiului Otoman, elitele politice de la
Bucureşti au avut în vedere emanciparea deplină. Rolul conjuncturii internaţionale a fost înţeles
şi, drept corolar, necesitatea racordării poziţiei româneşti la aceasta.
De altfel, Congresul de pace de la Paris, din 1856, care punea capăt Războiului Crimeii,
arătase clar românilor cât de importantă era atitudinea marilor puteri europene. Chestiunea unirii
Principatelor devenise o problemă europeană şi îşi găsise, în cele din urmă, rezolvarea datorită
sprijinului acordat de unele dintre acestea. Franţa propusese unirea sub domnia unui principe
străin dintr-o familie domnitoare din Europa nu doar pentru a-şi spori influenţa în zona gurilor
Dunării, ci şi pentru că rivalul său principal din acel moment, Imperiul Habsburgic, se confrunta
în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de
la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice. Împăratul Napoleon al III-
lea spera să obţină, cu ajutorul românilor, un punct de presiune în spatele rivalului său, cu atât
mai mult, cu cât românii puteau fi de ajutor în cazul unei viitoare revoluţii maghiare. În timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a conturat un plan, destul de nebulos – care, până la urmă, nu
s-a materializat –, privitor la trecerea peste Carpaţi a unui transport de arme, cumpărate cu bani
francezi, pe care românii aveau misiunea să le transporte din porturile dunărene, în Transilvania,
şi să le predea maghiarilor. Prusia, la rândul său, interesată în slăbirea Austriei, cu care concura
pentru supremaţia asupra spaţiului german, a sprijinit şi ea unirea. Imperiul german se va realiza,
nu după mult timp, în 1871, în jurul Prusiei şi a Casei de Hohenzollern, şi nu în jurul Austriei şi a
Casei de Habsburg. Piemontul, nucleul viitorului stat italian, simpatiza cu românii nu atât din
cauza idealului comun, cât, mai ales, pentru că aliatul său indispensabil, Franţa, solicitase
aceasta.
Din rândul puterilor care s-au opus ideii unirii românilor făceau parte adversari redutabili.
Austria înţelesese foarte bine intenţiile Franţei, iar Imperiul otoman se temea, pe bună dreptate,
că exemplul românilor ar fi constituit un precedent periculos pentru regiunea Balcanilor. Chiar
unite, Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, chestiune asupra căreia se pronunţaseră
cu claritate puterile favorabile, deci chestiunea independenţei nu s-a pus – nici nu se putea pune
– la 1856, pentru simplul motiv că nu exista încă entitatea statală respectivă. Deosebit de
interesant a fost cazul Marii Britanii, care a servit o lecţie de politică externă membrilor
generaţiei paşoptiste româneşti. Iniţial, atitudinea diplomaţiei britanice s-a mulat după aceea a
aliatului din război, Franţa. În momentul în care, în disperare de cauză, Imperiul otoman a
garantat britanicilor neutralitatea Strâmtorilor, Anglia şi-a schimbat poziţia şi s-a opus unirii.
Marea Britanie, principala putere navală a Europei, era interesată să controleze axele maritime
ale lumii, printre care şi axa Mării Mediterane (Gibraltar-Malta-Cipru). Mai ales, slăbirea
Imperiului otoman, în faţa Imperiului rus, care urmărea să scoată semiluna din Europa, periclita
interesele strategice ale britanicilor ca mare putere. De aceea, aceste interese au prevalat, iar
Marea Britanie s-a opus, în final, unirii Principatelor. Rusia, învinsă în război, nu a avut libertate
de acţiune la Paris, dar îşi va lua revanşa două decenii mai târziu, în cadrul Congresului de pace
de la Berlin.
Convenţia de la Paris, din 7/19 august 1858, a reglementat condiţiile de organizare a
Principatelor Unite, iar dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, a deschis un
nou drum. Printre măsurile de modernizare a statului şi a societăţii româneşti, patronate de
principele domnitor, s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Străine, în 1862, primul
titular al acestei demnităţi fiind Apostol Arsache. Concomitent cu trimiterea la Paris şi
Constantinopol a unor reprezentanţi care aveau misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri
a lui Cuza, se organiza Ministerul, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine,
format din următoarele secţii: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii
Oficiale.
 Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale
tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut
internaţional, care să impună România drept stat suveran. La aceasta se adaugă aducerea pe
tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după detronarea lui Cuza, în
februarie 1866. Elita politică românească punea în aplicare una dintre hotărârile Adunărilor ad-
hoc de la Bucureşti şi Iaşi: aducerea pe tron a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a
Europei. În aceste condiţii, obţinerea independenţei de stat devenea o prioritate a societăţii
româneşti, iar oamenii politici români, atât cei de orientare liberală, cât şi cei de orientare
conservatoare, alături de principele Carol, au căutat mijloacele care să arate puterilor europene
dorinţa românilor, în aşteptarea unui moment internaţional favorabil, aşa cum se întâmplase şi la
1856, care să facă posibilă obţinerea independenţei.
În acest sens, putem aminti câteva episoade, dintr-o serie destul de însemnată, care
jalonează drumul spre obţinerea deplinei neatârnări:
 Constituţia, elaborată în 1866, menţiona România drept titulatură oficială, fără a face
vreo referire la suzeranitatea otomană, deşi, potrivit Convenţiei de la Paris, din 1858,
titlul era acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti;
 Constituirea unui corp diplomatic format, la început cel puţin, mai ales din personalităţi
care, prin contacte personale şi de familie în lumea diplomatică şi politică europeană,
puteau face auzite dezideratele românilor. Pot fi amintiţi Ion Ghica, Petre P. Carp, Mihail
Kogălniceanu, George Ştirbei, Vasile Boerescu sau Petre Mavrogheni, câteva nume din
înalta ierarhie a diplomaţiei româneşti, fără a-i uita pe funcţionarii mici şi mijlocii, fără
de care un aparat birocratic, indispensabil bunei funcţionări a unei instituţii moderne, nu
poate exista;
 Organizarea, încă din timpul lui Al. I. Cuza, a unei forţe armate moderne, instruite şi
echipate;
 Participarea României la Expoziţiile Universale din 1867, de la Paris, şi 1873, de la
Viena. Potrivit regulilor internaţionale, România ar fi trebuit să-şi expună standurile în
cadrul pavilionului Imperiului otoman. La insistenţele lui Carol, cu sprijinul diplomatic al
Franţei şi al Imperiului austro-ungar şi în ciuda protestelor Porţii, România a avut un
pavilion separat, pavoazat cu însemnele naţionale;
 Semnarea, în 1875, a Convenţiei comerciale cu Imperiul austro-ungar, care prevedea
posibilitatea schimburilor fără perceperea unor taxe, de o parte şi alta, pe o perioadă de
zece ani. Din punct de vedere economic, Convenţia a avut urmări catastrofale pentru
economia românească, deoarece produsele austriece şi ungare pătrundeau pe piaţă la
preţuri mici şi sufocau producţia locală, care nu se putea dezvolta. Din punct de vedere
politic însă, câştigul era însemnat şi corespundea priorităţilor din acel moment, deoarece
România era tratată ca un partener egal de dialog, aspect consemnat într-un document
internaţional. Doar după obţinerea independenţei şi a unor garanţii internaţionale de
securitate, Convenţia nu a mai fost prelungită, în momentul expirării ei;
 Semnarea unei convenţii militare româno-ruse, în aprilie 1877, cu puţin timp înaintea
izbucnirii războiului ruso-otoman, la care şi România a participat.
 Toate aceste semne ale voinţei de emancipare politică de sub suzeranitatea otomană ar fi
fost însă insuficiente pentru materializarea acestui proiect. Dorinţa de independenţă,
exemplificată prin iniţiativele deja amintite, nu era de ajuns. Românii aveau nevoie, ca în
momentul 1859, de o conjunctură internaţională favorabilă.
Această situaţie s-a produs în 1877, când a izbucnit un nou război ruso-otoman din dorinţa
Imperiului rus de a da, în sfârşit, lovitura de graţie vechiului rival şi de a-l scoate din Europa, dar
şi pentru a-şi lua revanşa faţă de înfrângerea categorică din Războiul Crimeii. Învinsă însă la
începutul campaniei pe frontul din Balcani, din cauza unor greşeli de strategie, şi aflată în pericol
de a-şi vedea armata aruncată peste Dunăre, Rusia a solicitat participarea armatei române,
condusă de principele Carol.
 Aliaţii au repurtat victoria, iar Congresul de pace de la Berlin a ratificat, la 1/13 iulie 1878,
Tratatul de pace prin care se recunoştea, la articolele 43, 44 şi 45, independenţa României. O
recunoaşterea condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie, referitor la acordarea
cetăţeniei, de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat
de Rusia) şi de răscumpărarea acţiunilor companiei germane care construise căile ferate în
România. Pe plan internaţional, independenţa era confirmată imediat de Imperiul otoman şi de
Austro-Ungaria, la care se adaugă Imperiul rus şi Italia. Până în 1880, vor confirma celelalte
mari puteri (Franţa, Marea Britanie şi Germania), precum şi alte state europene mai mici. Ca
urmare a acestui fapt, România se proclama regat la 14/26 martie 1881, iar principele domnitor
lua titlul de Carol I, rege al tuturor românilor.
De asemenea, printr-o lege votată de Parlament, reprezentanţele diplomatice ale României
erau ridicate la rang de legaţii, cu atribuţii de reprezentare, economice şi juridice. Acestea erau în
număr de zece, astfel: în capitalele Belgiei, Franţei, Germaniei, Greciei, Imperiului austro-ungar,
Imperiului otoman, Imperiului rus, Italiei, Marii Britanii şi Serbiei. Li s-a adăugat o Agenţie
diplomatică la Sofia. Personalul diplomatic era format din trimişi extraordinari şi miniştri
plenipotenţiari, secretari de legaţie şi ataşaţi.
În ceea ce priveşte politica externă, România se afla în faţa unei probleme stringente. Deşi
independent, regatul se afla într-o situaţie delicată datorită lipsei unor garanţii de securitate care
să-i garanteze statutul şi integritatea teritorială. Aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea
Imperiului rus, fostul aliat din timpul războiului balcanic, se transformase într-una
neprietenească, chiar duşmănoasă, imediat după încetarea ostilităţilor. Ameninţările ţarului
Alexandru al II-lea, referitoare la dezarmarea armatei române şi refuzul categoric al viitorului
rege Carol I, au sporit tensiunile. În condiţiile în care garanţia colectivă a marilor puteri, regim
instituit ca urmare a prevederilor Tratatului de pace de la Paris, din 1856, fusese înlăturată prin
adoptarea Tratatului de pace de la Berlin, România se simţea lasată la cheremul Rusiei, cu care
avea un diferend teritorial. Această situaţie a determinat apariţia unor puternice sentimente
antiruse, atât la nivelul elitei politice şi a al Casei Regale, cât şi la un nivel social mai larg.
Pericolul rus a constituit una dintre temele majore ale acţiunilor de politică externă ale României,
cel puţin până în 1914, iar încercarea de a neutraliza ameninţarea rusă a determinat o apropiere
de Austro-Ungaria şi Germania. Austro-Ungaria şi România aveau interese comune la nivel
european, mai bine spus, aveau un inamic comun, Rusia, iar lungimea graniţei dintre cele trei
state putea juca un rol important în scenariile privitoare la un posibil conflict armat, luat în calcul
atât la Bucureşti, cât şi la Viena. În plus, orientarea României către Germania s-a datorat nu atât
faptului că regele Carol I făcea parte din familia Hohenzollern, lucru care şi-a avut importanţa
lui, ci, mai ales, realităţii că, în acel moment, după zdrobirea Franţei la Sedan şi abdicarea
împăratului Napoleon al III-lea, Germania rămăsese prima putere pe continent. Politica externă a
Marii Britanii, „spendida izolare”, ceea ce însemna neimplicarea într-un sistem de tratate pe
continent, dar atenta observare a politicii europene, făcea ca România să aibă o singură variantă
de urmat în politica sa externă. Astfel, la 30 octombrie 1883, România semna un tratat defensiv
de alianţă cu Austro-Ungaria, la care Germania s-a racordat în aceeaşi zi.
Un tratat care a fost reînnoit după expirarea termenului iniţial de zece ani, dar care a rămas,
până la primul război mondial, secret. Cel care a impus acest aspect a fost cancelarul german
Otto von Bismarck, în primul rând pentru a menaja susceptibilităţile şi sensibilităţile Imperiului
rus, care s-ar fi simţit ameninţat la aflarea veştii că vecina sa, România, cu care avea o relaţie
încordată, dispunea de avantajul unui aliat atât de puternic. Evident, ameninţată nu de România,
ci de aliaţii acesteia, Germania şi Austro-Ungaria. Contracararea acestei ameninţări nu se putea
face decât printr-o alianţă dintre Rusia şi principalul adversar în acel moment al Germaniei,
Franţa, chestiune care era de neconceput pentru politica externă a Germaniei, centrată pe
menţinerea Franţei în izolare pentru a o împiedica să-şi ia revanşa după înfrângerea din 1870.
Astfel de negocieri şi tratate secrete au caracterizat politica bismarckiană, susţinută şi de
împăratul Wilhelm I.
 Iată de ce politica externă a României după 1883 şi până la izbucnirea primului război
mondial, în 1914, s-a construit pe baza principiilor elaborate şi convenite cu partenerii europeni
din cadrul Triplei Alianţe. Însă, pentru mai buna înţelegere a modului în care s-a desfăşurat şi a
evoluat politica externă a României, trebuie avute în vedere alte două elemente:
 Felul în care s-a constituit grupul de decizie în domeniul politicii externe. Faptul că
Tratatul de alianţă cu puterile centrale, Germania, Austro-Ungaria, la care s-a adăugat şi
Italia, nu a fost comunicat de rege şi nu a fost cunoscut de majoritatea oamenilor politici
de la Bucureşti ne arată că, în realitate, acest grup era extrem de restrâns, fiind format, în
primul rând, din regele Carol I, apoi din miniştrii de Afacerilor Străine şi din preşedinţii
Consiliului de Miniştri. Aceştia din urmă nu întotdeauna erau puşi la curent, ci doar
atunci când deţinătorii respectivelor portofolii erau consideraţi de către rege personalităţi
sigure din punctul său de vedere, precum Ion C. Brătianu, Dimitrie A. Sturdza, Petre P.
Carp sau Lascăr Catargiu. Documentele diplomatice conservate în arhiva Ministerului
Afacerilor Externe şi publicate astăzi cu acribie în monumentala lucrare Documente
Diplomatice Române, organizată în trei serii, demonstrează rolul preeminent pe care
Carol I l-a avut în desfăşurarea politicii externe româneşti.
 Existenţa unui proiect politic major, urmărit cu consecvenţă de societatea românească,
realizarea statului naţional în forma sa maximă, prin aducerea alături de regat a
provinciilor istorice locuite de o populaţie majoritar românească. Elita politică a adoptat
puncte de vedere pragmatice, concretizate în decizii politice, aşa cum s-a întâmplat în
1883. Izbucnirea războiului, în 1914, a impus o reevaluare a situaţiei şi găsirea unor noi
mijloace prin care să se asigure proiectul amintit. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după
1867, în condiţiile realizării dualismului austro-ungar, naţiunile din partea răsăriteană a
imperiului, inclusiv românii, se confruntau cu o politică tot mai agresivă de maghiarizare
forţată, promovată de guvernele de la Budapesta. În plus, la începutul secolului al XX-
lea, începea să se producă, la început timid, o apropiere între Imperiul rus şi România.
Decisive s-au dovedit garanţiile oferite de Marea Britanie şi Franţa, referitoare la acordul
unirii Transilvaniei cu România, care au determinat, în cele din urmă, intrarea României
în război alături de Antanta şi nu de Tripla Alianţă.
 Politica externă, susţinută de un corp diplomatic profesionalizat, după model occidental,
a oferit mijloacele politice de care factorii de decizie de la Bucureşti au avut nevoie
pentru a pune în practică şi a susţine interesele generale ale societăţii româneşti.

Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940)

Statul este reprezentat în istorie de diplomat şi militar” – afirma Raymon Aron –, iar
situaţia României de la sfârşitul anului 1917 ilustrează perfect spusele filozofului francez.
Evenimentele din Rusia anului 1917 au făcut ca locul militarului să fie luat din nou de
diplomat pentru că, dată fiind izolarea sa, România nu mai putea continua lupta. Deşi ţara
noastră se obligase – prin Tratatul încheiat cu Antanta, la 4/17 august 1916 – să nu încheie pace
separată, România a semnat, la 7 mai 1918, Tratatul de pace de la Bucureşti. Această pace a
înseamnat sfârşitul participării României la primul război mondial.
În timp ce deznodământul conflictului părea defavorabil României, pe plan internaţional
au avut loc două evenimente foarte importante:
 Destrămarea Imperiului rus, ca urmare a acţiunii principiului privind dreptul popoarelor
la autodeterminare, proclamat de către Lenin. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul
Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.
 Dezintegrarea Imperiului austro-ungar, în urma căreia, la 15/28 noiembrie 1918,
Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, iar la 18 noiembrie/1
decembrie, cei 1228 de delegaţi, într-uniţi în Marea Adunarea de la Alba Iulia, au votat
unirea Transilvaniei cu România.
  Anul 1918 a anulat Pacea de la Bucureşti, iar votul exprimat în cadrul acestor trei adunări
au avut ca rezultat desăvârirea unităţii naţionale a românilor. În noul context, principalul
obiectiv al diplomaţiei româneşti a fost recunoaşterea Marii Uniri. Pentru îndeplinirea sa,
factorii de decizie de la Bucureşti trebuiau să rezolve o serie de probleme: prin semnarea
Păcii de la Bucureşti, Antanta nu mai recunoştea României statutul de beligerant, iar
Statele Unite ale Americii, intrate în război, în decembrie 1917, nu intenţionau să
recunoască angajamentele luate de Antantă faţă de statele diverse; o altă problemă era
dată de directoratul marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia), instituit la
Conferinţa de Pace de la Paris, şi care împărţise ţările participante în state cu interese
generale şi state cu interese limitate; chestiunea minorităţilor s-a dovedit o altă problemă
foarte dificilă, primul ministru, Ionel I.C. Brătianu declarând că nu este de acord cu
apariţia a două categorii de cetăţeni, cei care ascultă de legile statutui român şi cei care
„se plâng” la instanţele internaţionale. De aceea, premierul român a refuzat să participe
mai departe la tratativele de pace şi a părăsit lucrările conferinţei, promovând o politică a
rezistenţei naţionale.
 Tratatele de pace (1919-1920) au dat, în final, recunoaşterea unirii Basarabiei, Bucovinei
şi Transilvaniei cu România. În cazul Basarabiei, pe fondul mesianismului revoluţionar
promovat de Rusia Sovietică, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au semnat un tratat
cu România, la 28 octombrie 1920, prin care recunoşteau unirea Basarabiei cu România.
Documentul avea să fie ratificat abia în 1922, de Marea Britanie, în 1924, de Franţa, şi în
1927, către de Italia! În dorinţa de a menţine bune raporturi cu Uniunea Sovietică,
Japonia nu avea să mai ratifice tratatul. Cât priveşte Statele Unite ale Americii –
Congresul SUA nu a ratificat tratatele de pace de la Paris –, ele au recunoscut indirect
unirea Basarabiei cu România abia în 1933, prin includerea cotei basarabene de imigraţie
în cota prevăzută pentru România.
 În timpul negocierilor de la Paris, în 1919, Christian Rakovski, un român de origine
bulgară, comunist-internaţionalist, a elaborat un plan, conform căruia Armata Roşie urma
să atace România din nord şi est (la 21 martie, în Ungaria, la putere ajunseseră comuniştii
conduşi de Bela Kun), cu scopul instaurării unui regim comunist. Planul a eşuat (ca
urmare a unei defazări între ruşi şi unguri), iar la 4 august 1919, trupele române au intrat
în Budapesta. Cu această campanie avea să se încheie războiul de reîntregire al României.
 În anii ’20, principalul obiectivul al politicii externe româneşti a fost asigurarea
frontierelor României, iar pentru îndeplinirea acestuia, diplomaţia română a acţionat pe
trei direcţii:
 Consolidarea relaţiilor cu Franţa, Marea Britanie şi, eventual, Italia;
 Crearea unui sistem propriu de alianţe, care să contracareze acţiunile statelor revizioniste;
 Participarea la Societatea Naţiunilor, care era văzută ca un adevărat scut al legalităţii
internaţionale, o apărătoare a statelor mici şi mijlocii în faţa tendinţelor de expansiune şi
dominaţie a marilor puteri.
Astfel, pentru a face faţă eventualelor acţiuni iniţiate de Ungaria, România s-a aliat cu
Cehoslovacia şi Iugoslavia – prin intermediul unor tratate bilaterale, semnate în perioada 1920-
1921 –, punând bazele Micii Înţelegeri.Ameninţării venită din partea Rusiei Sovietice (din
decembrie 1922, URSS) i s-a răspuns prin semnarea Tratatului de alianţă româno-polonă, în
1921.Revizionismului bulgar i s-a răspuns prin crearea Înţelegerii Balcanice, la 9 februarie 1934,
când România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat tratatul de constituire al
organizaţiei.Această reţea de tratate se sprijinea pe Tratatul de amiciţie româno-francez (semnat
la 10 iunie 1926), Franţa fiind percepută de noile state din Europa Centrală şi de Sud-Est ca
principal garant al sistemului versaillez.
La 16 octombrie 1925, când a fost semnat Tratatul de la Locarno s-a creat impresia unei
„reconcilieri istorice” între Franţa şi Germania, deşi, pentru ţările estice, absenţa unor garanţii
privind inviolabilitatea frontierelor de răsărit ale Germaniei era de rău augur. Statele din Europa
Centrală şi de Sud-Est au propus marilor puteri semnarea unui Locarno oriental, prin care
Germania să recunoască şi frontierele sale estice. Statele occidentale însă nu au stăruit pe lângă
Republica de la Weimar, iar iniţiativa a eşuat.
Din păcate, activitatea depusă de statele membre în cadrul Ligii Naţiunilor, precum şi
demersurile privind dezarmarea (conferinţele pentru dezarmare) nu au fost altceva decât exerciţii
de retorică, ele nereuşind să stăvilească ambiţiile statelor revizioniste.
Politica revizionistă a primit un impuls hotărâtor, prin accederea, la 30 ianuarie 1933, a lui
Adolf Hitler la putere. Venirea sa la conducerea Germaniei a dat o nouă vigoare propagandei
revizioniste. În acest context, una din slăbiciunile alianţelor Franţei în Europa de Est era aceea că
Polonia, România şi Iugoslavia (state care aveau semnate tratate bilaterale cu Franţa), aveau
economii complementare celei germane. Altfel spus, bunele relaţii de la nivel politic nu au fost
consolidate printr-o cooperare economică pe măsură. Sesizând care este „călcâiul lui Ahile” în
sistemul de alianţe al Franţei din Europa Centrală şi de Sud-Est, Adolf Hitler – hotărât, după
preluarea puterii, să submineze sistemul versaillez –, a declarat apropiaţilor săi că, din punctul de
vedere al Germaniei, „comerţul exterior trebuie să fie un mijloc de presiune pentru a destrăma
sistemul de alianţe al Franţei în Est, atât timp cât nu avem un mijloc militar”. Ca urmare, în mai
1933, autorităţile de la Berlin au anunţat că nu mai erau dispuse să întreţină relaţii comerciale cu
acele state care nu promovau o politică favorabilă celui de-al Treilea Reich. În pofidat
presiunilor germane, România a rămas fidelă alianţelor sale tradiţionale, cu Franţa şi Marea
Britanie. Mai mult, statul român – după ce Uniunea Sovietică s-a alăturat, în decembrie 1934,
Societăţii Naţiunilor – a sprijinit semnarea Tratatului franco-sovietic, la 2 mai 1935, şi a celui
cehoslovaco-sovietic, la 16 mai 1935, iar Nicolae Titulescu a iniţiat negocieri pentru încheierea
unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietic. Principalele obiective urmărite de diplomatul
român au fost: a) recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi b) obţinerea de garanţii
privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriului Basarabiei, în cazul în care Uniunea
Sovietică ar fi venit în sprijinul României, dacă aceasta ar fi fost atacată.
În demersurile sale de politică externă, Nicolae Titulescu a fost obligat să facă faţă unor
adversari foarte puternici atât pe plan extern, cât şi pe plan intern. În exterior, Polonia, era
neliniştită de normalizarea relaţiilor româno-sovietice, vâzând în aceasta o premisă a slăbirii
alianţei româno-polone. Italia, care nu uitase că Nicolae Titulescu fusese unul dintre cei mai
vocali susţinători ai politicii de sancţiuni aplicată Italiei de către Societatea Naţiunilor, ca urmare
a declanşării conflictului italo-abisinian (octombrie 1935-mai 1936), desfăşura o intensă
campanie împotriva diplomatului român. Germania, adversară declarată a Uniunii Sovietice şi
preocupată să-şi creeze o sferă de influenţă politică şi economică în Europa de Sud-Est, nu vedea
cu ochi buni apropierea dintre România şi URSS. Pe plan intern, Nicolae Titulescu a fost nevoit
să contracareze criticile dure, venite din partea forţelor de dreapta sau de centru, ostile Uniunii
Sovietice. Ce a obţinut Nicolae Titulescu în urma eforturilor sale diplomatice? Faptul că, în
textul viitorului tratat româno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936, de el şi de omologul său sovietic,
comisarul poporului pentru Afacerile Străine, Maksim M. Litvinov, partea sovietică a admis ca
linie de demarcaţie Nistru.
Toate eforturile diplomaţiei române aveau să fie zădărnicite de cel mai important eveniment,
prin consecinţele sale, petrecut la 7 martie 1936. Remilitarizarea Renaniei a ruinat toată această
activitate diplomatică în domeniul pactelor şi tratatelor. Remilitarizarea Renaniei a avut trei
urmări geostrategice: a) „a închis uşa” prin care Franţa putea intra pe teritoriul Germaniei, astfel
încât, aliaţii orientali ai Franţei (România era unul dintre ei) au fost privaţi de ajutorul militar
francez; b) a asigurat apărarea zonei Ruhr, inima industrială a Germaniei; c) a ameninţat direct
teritoriul francez (oraşul Strasbourg).
Această modificare dramatică a configuraţiei geostrategice pe teritoriul european, a avut
drept consecinţă demiterea lui Nicolae Titulescu, care făcuse din alianţa cu Franţa – ţară care se
dovedise incapabilă să se apere pe sine – şi din politica de securitate colectivă fundamentul
politicii sale externe, din fruntea Ministerului Afacerilor Străine, la 29 august 1936.
Cu aceste două evenimente – remilitarizarea Renaniei şi înlocuirea lui Nicolae Titulescu –
lua sfârşit o etapă a politicii externe româneşti.
Obiectivele României au rămas aceleaşi, dar, în politica externă a statului român au intervenit
accente noi, „febrilitatea pactelor” promovată de către Nicolae Titulescu fiind abandonată. În
decembrie 1937, poetul Octavian Goga devine prim-ministru al României, numele său asociindu-
se cu prima tentativă de redirecţionare a politicii externe româneşti către Germania şi Italia.
Anexarea Austriei de către Germania, la 12 martie 1938, criza cehoslovacă, soluţionată prin
semnarea Acordului de la München (la 29 septembrie 1938), prin care o parte a teritoriului
cehoslovac (Regiunea Sudetă) a intrat în componenţa Germaniei, şi lovitura de stat de la Praga,
de la 15 martie 1939, în urma căreia Slovacia a devenit un stat care gravita în orbita Berlinului,
iar Boemia şi Moravia au fost anexate de către Germania, sub forma unui protectorat, au
constituit acţiuni care au provocat o mare îngrijorare la nivelul opiniei publice internaţionale.
Acest drang nach Osten al Germaniei avea să culmineze cu declanşarea crizei poloneze: la 21
martie 1939, Reich-ul cerea Poloniei nu numai cedarea oraşului Dantzig/Gdansk, ci şi un
„coridor” care să-l lege de Prusia Orientală şi care să beneficieze de statut de extrateritorialitate.
În acest context, la 16 şi 17 martie 1939, s-a produs „incidentul Tilea”: trimisul extraordinar
şi ministrul plenipotenţiar al României la Londra, Viorel Virgil Tilea, a informat Foreign Office
că Germania – care purta negocieri economice cu România – a transmis celei din urmă un
ultimatum, lăsând, astfel, să se înţeleagă că, după dezmembrarea Cehoslovaciei, ar fi urmat
România. Declaraţia diplomatului român deşi a fost dezminţită de către Grigore Gafencu,
ministrul Afacerilor Străine al României, a reuşit să îngrijoreze profund opinia publică britanică.
Toată această cascadă de evenimente au determinat puterile occidentale să renunţe la politica de
conciliatorism, promovată până în acel moment, faţă de Germania. Astfel, Marea Britanie a
oferit câte o garanţie de securitate Poloniei, la 31 martie 1939, şi României şi Greciei, la 13
aprilie 1939, la aceasta din urmă asociindu-se şi Franţa. Prin aceste garanţii, Marea Britanie se
angajaza să garanteze independenţa şi nu frontierele.
Pe acest fond de izolare diplomatică a României, la 23 august 1939, a venit vestea „loviturii
de teatru a acordului germano-sovietic, potrivit formulei premierului român, Armand Călinescu.
Într-adevăr, după o perioadă în care „se împroşcaseră cu găleţi de lături” – pentru a relua formula
lui Stalin – Hitler şi Stalin au trecut în plan secund ideologia, lăsând loc realismului politic. Prin
Protocolul adiţional secret, care însoţea Pactul Molotov-Ribbentrop, Germania şi Uniunea
Sovietică îşi delimitaseră sferele de influenţă în Europa Centrală şi de Sud-Est, iar la art. 3
Reich-ul consimţise la anexarea Basarabiei de către URSS.
Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939 a hotătât neutralitatea României, Nicolae Iorga
exprimând cel mai bine situaţia în care se afla ţara noastră: „Facem astăzi o altă politică decât
aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de azi”.
Pe fondul căderii Franţei, la 22 iunie 1940, Stalin a decis punerea în practică a articolului 3
din Protocolul adiţional secret, cerând României, la 26 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi a
Bucovinei şi ameninţând-o cu recurgerea la forţă în cazul unui refuz. În urma unui schimb de
note diplomatice – cu caracter ultimativ, din partea URSS – România „pentru a evita gravele
urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei,
se vede silit să primească condiţiunile specificate în răspunsul sovietic”. Astfel, Basarabia,
nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa intrau în componenţa Uniunii Sovietice.
La 1 iulie 1940, Carol al II-lea a cerut lui Adolf Hitler trimiterea în România a unei misiuni
militare germane, iar la 2 iulie, România renunţa la garanţiile franco-britanice.
Demersul Uniunii Sovietice a deschis calea celorlalte revendicări, venite din partea Ungariei
şi a Bulgariei. Negocierile româno-maghiare, desfăşurate în perioada 16-24 august 1940, la
Turnu Severin, au eşuat părţile implicate nereuşind să ajungă la un acord. Iminenţa unui conflict
maghiaro-român – care ar fi perturbat livrările de petrol şi produse agricole din România către
Germania – a obligat Germania, secondată de Italia, să preia iniţiativa. Convocate la Viena, la 30
august 1940, România şi Ungaria au fost puse în faţa faptului împlinit: Germania şi Italia
impuseseră României cedarea a 43.492 km2 din teritoriul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6
milioane locuitori (din care 50,2% români, 37% maghiari, 2,8% germani). Pentru a mai îndulci
amarul României, Germania şi Italia i-au acordat acesteia o garanţie care viza frontierele
româneşti, aşa cum erau ele la acea dată.
Prin Tratatul româno-bulgar de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, România ceda
Bulgariei Cadrilaterul.

De la diplomaţia războiului la diplomaţia înfrângerii şi subordonarea faţă de URSS 1941-

1947
După ce generalul Ion Antonescu a devenit „Conducător al statului” şi regele Carol al II-
lea a fost constrâns să abdice, la 5/6 septembrie 1940, politica externă românească va parcurge
rapid şi decisiv ultimii paşi pe drumul către integrarea în sistemul politic şi diplomatic al Axei.
La scurt timp după sosirea trupelor germane pe teritoriul românesc, în octombrie 1940, în
pregătirea războiului împotriva URSS, Ion Antonescu va semna, în noiembrie 1940, adeziunea
României la Pactul Tripartit. Câteva luni mai târziu, la 12 iunie 1941, la München, în cursul
întrevederii cu Adolf Hitler, Ion Antonescu s-a angajat, în numele poporului român, că România
va participa, alături de Germania, cu toate forţele sale la războiul din Est.
La sfârşitul acţiunilor militare, care s-au finalizat cu eliberarea provinciilor istorice
româneşti, anexate de URSS în urma notelor ultimatimative din iunie 1940, generalul Ion
Antonescu a optat, în contradicţie cu poziţia exprimată de către reprezentanţii partidelor istorice
aflate în opoziţie, pentru continuarea participării armate la războiul din Est. În opinia sa, doar
astfel România putea să spere, după infrângerea URSS, că va determina Germania să anuleze
Arbitrajul de la Viena din august 1940.
Pe plan extern, în condiţiile în care şi Ungaria, şi Finlanda au continuat să participe activ
la războiul antisovietic, Marea Britanie va declara război acestor state şi României, la 5
decembrie 1941. La câteva zile după intrarea în război a SUA, după atacul japonez asupra bazei
navale americane de la Pearl Harbour, România, urmând exemplul Germaniei şi Italiei, le va
declara la rândul ei război. SUA, la insistenţele Moscovei, se vor considera în stare de război cu
statul român începând cu 5 iunie 1942, iar câteva zile mai târziu, la 12 iunie, va avea loc şi
primul bombardament aerian american asupra regiunii petrolifere Ploieşti.
Evoluţia nefavorabilă a războiului din Est, începând cu sfârşitul anului 1942, îl va
determina pe vicepremierul si ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, să caute soluţii
pentru pregătirea ieşirii din război a României. În acest scop, oficialul român va obţine sprijinul
şi colaborarea ministrului italian la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, cu care împărtăşea
convingerea că aliaţii Germaniei, inclusiv Italia, trebuie să încerce să evite dezastrul care se
prefigura pentru Reich şi statele Axei. Memorandumul convenit cu Mihai Antonescu va fi
înmânat de Scoppa contelui Ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, în ianuarie 1943.
Acesta nu l-a putut însă convinge pe Duce, Benito Mussolini, de justeţea şi oportunitatea
propunerilor înaintate de Mihai Antonescu, rezultatul obţinut fiind respingerea acestora şi
demiterea sa din funcţia de ministru de Externe.
Acest prim eşec al tentativei de flexibilizare a coordonatelor politico-diplomatice fixate
de aderarea la Pactul Tripartit şi de participarea la războiul antisovietic nu îl va dezarma însă pe
Mihai Antonescu. Ministrul român va opta pentru o nouă abordare, şi anume încercarea de a se
valoriza, de către diplomaţii români aflaţi la post, a oportunităţilor pe care le ofereau statele
neutre pentru iniţierea de contacte directe cu reprezentanţi ai anglo-americanilor.
 Această efervescenţă a acţiunilor româneşti în cercurile diplomatice din statele neutre nu
a trecut însă neobservată la Berlin. În cursul întrevederii de la Klessheim, din 13-14 aprilie 1943,
Hitler i-a prezentat mareşalului Ion Antonescu un material amplu privind iniţiativele diplomatice
româneşti în statele neutre, subliniind că responsabilitatea acestora aparţine ministrului român al
Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Mareşalul s-a arătat uimit şi a reafirmat lealitatea României
faţă de Germania până la sfârşitul războiului, dar a ţinut şi să-şi apere principalul colaborator,
afirmând că nu este posibil ca acesta să fi iniţiat negocieri de pace cu anglo-americanii.
Mihai Antonescu îşi va reorienta demersurile înspre Italia şi, la 1 iulie 1943, îi va propune
lui Mussolini, în cursul întrevederii avute la reşedinţa acestuia de la Rocca della Caminate, să ia
iniţiativa unei oferte de pace către aliaţii anglo-americani, cu sprijinul şi în numele tuturor
micilor aliaţi ai Germaniei. Ducele şi-a arătat disponibilitatea, dar la 25 iulie 1943, va fi înlăturat
de la putere, consecinţa directă fiind sfârşitul proiectului avut în vedere de ministrul român.
Înfrângerile suferite de către armatele germane pe frontul de Est şi ofensiva generalizată a
Armatei Roşii l-au determinat pe mareşalul Ion Antonescu să se implice în încercările de intrare
în negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge să pătrundă cu forţe armate în
România înaintea sosirii trupelor sovietice. Din ordinul mareşalului, la 30 septembrie 1943,
colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României la Ankara, i-a comunicat ataşatului
militar britanic, generalul A.C. Arnold, că românii vor coopera cu trupele anglo-americane care
ar intra în România şi că acestora li se vor pune la dispoziţie importante resurse financiare şi
alimentare, combustibil şi 22 de divizii complet echipate.
Speranţele româneşti puse într-o debarcare anglo-americană în Balcani, variantă sprijinită
de premierul britanic Winston Churchill, vor fi însă risipite la Conferinţa celor Trei Mari de la
Teheran, din 28 noiembrie-1 decembrie 1943. Din acel moment, Uniunea Sovietică va fi cea care
va decide asupra viitorului României, dar şi al spaţiului sud-est european.
Iminenta pătrundere a Armatei Roşii în Balcani şi perspectiva ca trupele ruseşti să-şi
deschidă drumul spre Mediterana îi vor convinge pe britanici să înceapă tratative cu sovieticii
pentru delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. La 5 mai 1944, ministrul de
externe britanic, Anthony Eden, şi ambasadorul sovietic, F. Gusev, au început negocieri, la
Londra, pentru recunoaşterea preponderenţei sovietice în România, în schimbul celei britanice în
Grecia. Preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, ignorând Departamentul de Stat, şi-a dat acordul
pentru o înţelegere anglo-sovietică, valabilă pentru o perioadă de trei luni.
Guvernul român şi Opoziţia de la Bucureşti, care nu erau la curent cu aceste evoluţii din
tabăra Aliaţilor, au continuat să spere într-o înţelegere cu anglo-americanii. La Cairo, prinţul
Barbu Ştirbey, emisar al Opoziţiei plecat în primăvara anului 1944 cu aprobarea mareşalului Ion
Antonescu, negocia, secondat ulterior de Constantin Vişoianu, cu reprezentanţii Marii Britanii,
SUA şi Uniunii Sovietice. Aliaţii occidentali nu vedeau însă în aceste tratative decât un mijloc de
a-i induce în eroare pe germani cu privire la regiunea unde urma să aibă loc debarcarea aliată în
Europa. După debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), puterile aliate nu vor mai continua
negocierile de la Cairo cu Opoziţia, deşi aceasta transmisese planul de acţiune pentru înlăturarea
de la putere a guvernului Antonescu.
În paralel cu discuţiile de la Cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu
reprezentantul guvernului Antonescu şi cu cel al Opoziţiei. Ambasadoarea Alexandra Kollontai
şi diplomatul Vladimir Semionov au avut discuţii cu ministrul României la Stockholm, Frederic
Nanu, respectiv cu consilierul de legaţie George I. Duca, acesta din urmă acţionând fără ştiinţa
şefului său de misiune diplomatică. Diplomaţii apropiaţi de Iuliu Maniu, liderul PNŢ, care
activau în centrala Ministerului Afacerilor Străine, erau dirijaţi de directorul Cifrului, Grigore
Niculescu-Buzeşti. Acesta era la curent cu toate rapoartele diplomatice trimise la Bucureşti, îl
informa pe Iuliu Maniu şi transmitea instrucţiunile Opoziţiei reprezentanţilor diplomatici
partizani ai acesteia.
 Condiţiile de armistiţiu ale URSS au fost comunicate lui Nanu, la Stockholm, şi lui
Ştirbei şi Vişoianu, la Cairo, la 12 aprilie 1944, şi prevedeau: revenirea la frontiera româno-
sovietică rezultată în urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei române la lupta
împotriva Germaniei; plata unor despăgubiri de război neprecizate şi caducitatea Arbitrajului de
la Viena. În cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii vor agrea la solicitările transmise din
partea mareşalului Ion Antonescu: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea
relaţiilor cu Germania, la expirarea căreia, dacă aceasta nu era de acord să-şi retragă trupele din
România, trupele române declanşau operaţiunile militare; delimitarea unei zone care să nu fie
ocupată de trupele sovietice şi unde se va afla reşedinţa guvernului român; înţelegere pentru
situaţia grea a economiei româneşti în fixarea de către sovietici a despăgubirilor de război.
Guvernul şi Opoziţia au reacţionat diferit faţă de ofensiva declanşată de către Armata
Roşie la 20 august 1944 pe linia Iaşi-Chişinău şi la perspectiva reală a unei ocupaţii militare
sovietice a României. Ion Antonescu continua să susţină că negocierile de armistiţiu nu pot fi
începute decât după informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc să
acţioneze ca mediator al armistiţiului dintre România, SUA şi Marea Britanie. Opoziţia, Blocul
Naţional Democratic, sprijinită de regele Mihai şi de unii comandanţi militari, a decis
declanşarea acţiunii de răsturnare de la putere a regimului Antonescu. În cursul întrevederii din
23 august 1944, la refuzul mareşalului de a începe imediat negocierile de armistiţiu, regele a
ordonat arestarea celor doi Antonescu, şi apoi a colaboratorilor cei mai apropiaţi ai mareşalului.
A fost instituit un nou guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare a
regelui, cu Grigore Niculescu-Buzeşti ministru al Afacerilor Străine.
Pentru noua putere de la Bucureşti, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea
condiţiilor de armistiţiu. O delegaţie condusă de reprezentantul comuniştilor în guvern, Lucreţiu
Pătrăşcanu, căreia i s-au alăturat cei care negociaseră în numele fostei Opoziţii la Cairo, Barbu
Ştirbey şi Constantin Vişoianu, s-a deplasat în acest scop la Moscova. Convenţia de armistiţiu
semnată la 12/13 septembrie 1944 prelua condiţiile comunicate la 12 aprilie 1944, fixa
cuantumul reparaţiilor de război la 300 milioane de dolari, plătibili în decurs de şase ani prin
livrări de produse, impunea, printre altele, pedepsirea criminalilor de război şi dizolvarea
organizaţiilor fasciste, obligaţii care urmau să fie supervizate de către Înaltul Comandament Aliat
(sovietic).
Instalarea trupelor sovietice în România şi Bulgaria, şi pericolul ca Armata Roşie să
ajungă în Grecia şi la Marea Mediterana l-au determinat pe premierul britanic, Winston
Churchill, să-i propună liderului sovietic, I.V.Stalin, împărţirea sferelor de influenţă în Europa de
Sud-Est. Prin acordul de procentaj din 9 octombrie 1944, în contrapondere la influenţa sovietică
în România, stabilită la 90%, s-a fixat acelaşi procent pentru influenţa britanică în Grecia.
În noiembrie 1944, administraţia română din Ardealul de Nord a fost înlocuită cu autorităţi
militare sovietice. Prin această măsură, Moscova îşi sporea presiunea asupra guvernului român,
atât în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor economice stipulate în Convenţia de armistiţiu, cât şi
în domeniile politicii interne si externe ale României.
Intervenţia directă şi brutală a Kremlinului a fost decisivă în impunerea, la 6 martie 1945,
a guvernului condus de dr. Petru Groza, cabinet aflat, în realitate, sub controlul Partidului
Comunist din România. Vicepremier şi ministru al Afacerilor Străine a devenit Gheorghe
Tătărescu, fostul prim-ministru din timpul lui Carol al II-lea (1934-1937), politician care dorea
să arate Moscovei că în România mai sunt şi alte forţe politice în afara comuniştilor dispuse să
promoveze cooperarea cu URSS. Imediat după instalare, noului guvern i s-a comunicat că
Uniunea Sovietică este de acord cu revenirea administraţiei române în Transilvania.
La insistenţele regelui Mihai, care solicita un guvern reprezentativ, Moscova a acceptat,
în cele din urmă, ca în cabinet să fie introduşi câte un reprezentant al PNŢ şi PNL, ca miniştri
fără portofoliu, pentru a obţine din partea Washingtonului şi Londrei recunoaşterea guvernului
dr. Groza.
 La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, delegaţia oficială română, condusă de
Gheorghe Tătărescu, asistat de comuniştii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, şi-
a desfăşurat activitatea sub controlul strict al delegaţiei sovietice. În apărarea intereselor legitime
ale României au intervenit mari diplomaţi şi oameni politici români aflaţi în exil, printre care
foşti miniştri ai Afacerilor Străine, foşti miniştri şefi de legatie şi un fost prim-ministru: Grigore
Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, Viorel Tilea, generalul
Nicolae Rădescu. Memoriile, articolele de presă şi interviurile în care aceştia au prezentat opiniei
publice internaţionale şi oficialilor occidentali situaţia ţării sub ocupaţie sovietică şi au solicitat
condiţii corecte de pace pentru România, nu au avut însă nici un rezultat.
Tratatul de pace semnat de România la 10 februarie 1947 consfinţea pierderea, în
favoarea URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi a unor insule de pe Braţul
Chilia, precum şi staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, pană ce Uniunea Sovietică
încheia tratat cu Austria.
Până la sfârşitul anului, România va deveni un stat satelit al URSS, care i-a impus prin
forţă, prin mijlocirea comuniştilor români, modelul sovietic de socialism. La 6 noiembrie 1947,
gruparea PNL-Tătărescu va fi eliminată din guvern, iar ministru al Afacerilor Străine va deveni
Ana Pauker, secretară a CC a PCR. Coordonatele democraţiei româneşti – pluralismul politic şi
regimul de monarhie constituţională – vor dispărea începând cu abdicarea forţată a regelui
Mihai, la 30 decembrie 1947, România fiind proclamată republică populară.

De la conformism la frondă: politica externă a regimului Gheorghiu-Dej

În primii ani ai puterii comuniste, guvernul de la Bucureşti s-a afirmat ca unul dintre cei
mai docili sateliţi ai Uniunii Sovietice, factorul sovietic fiind determinant în formularea oricăror
demersuri de politică externă. Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiat cu
URSS, la 4 februarie 1948, cu o valabilitate de 20 de ani, avea prevăzută obligativitatea
consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă. Prin acest act, România
renunţa la promovarea unei politici externe proprii, relaţiile sale diplomatice, exceptând statele
frăţeşti, fiind complet îngheţate. În acest context, legăturile cu statele occidentale aproape că au
încetat, iar reprezentanţele diplomatice din capitala României, mai ales cele americană, britanică
şi franceză, au fost supuse unor presiuni constante din partea aparatului de represiune.
Între 1948 şi 1954, izolarea diplomatică a României a fost aproape completă. Orice
decizie sovietică era îndeplinită fără rezerve. O primă aliniere la deciziile venite de la Moscova a
fost schisma sovieto-iugoslavă (1948), evenimentul transformând România într-unul dintre
principalele centre ale campaniilor anti-titoiste. Consecinţa directă a fost mutarea sediului
Cominformului la Bucureşti şi denunţarea tratatului încheiat cu Iugoslavia.
În dorinţa de a-şi consolida poziţiile strategice la Gurile Dunării, Uniunea Sovietică a
preluat, la 23 mai 1948, Insula Şerpilor, fiind încălcate astfel prevederile Tratatului de Pace de la
Paris din 1947. Cedarea s-a realizat prin semnarea unui simplu proces verbal de către Nikolai
Pavlovici Sutov, prim-secretar al ambasadei sovietice la Bucureşti, şi Eduard Mezincescu,
reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al RPR.
Subordonarea completă faţă de URSS şi ritmul accelerat al sovietizării au dus la apariţia
unor zvonuri referitoare la iminenta transformare a României într-o republică unională. Numit
ambasador la Moscova, George Kennan (mai 1952), considera că transformările pe care
România le suferise în cei patru ani de la instalarea guvernului comunist făceau din aceasta
candidata ideală pentru fuzionarea cu Uniunea Sovietică. În opinia ambasadorului american, un
argument în plus în favoarea uniunii era poziţia strategică a României, care întărea sistemul
defensiv sovietic la Dunăre şi Marea Neagră. Zvonurile au persistat până la începutul anilor ’50,
când moartea lui Stalin a determinat o reformulare a strategiilor sovietice pentru consolidarea
regimurilor staliniste din Europa Central-Răsăriteană.
 Ca urmare a dispariţiei lui Stalin, URSS a lansat, la mijlocul anilor ’50, o adevărată
ofensivă pacifistă: îşi reconcilia relaţiile cu Iugoslavia, promitea, în spiritul Genevei, o cooperare
paşnică între Est şi Vest şi îşi retrăgea trupele din Austria. Sceptică în privinţa „noului curs“ şi a
destalinizării, conducerea de la Bucureşti s-a aliniat directivelor sovietice în planul politicii
externe. Şi de această data, România lui Gheorghiu-Dej s-a remarcat nu numai prin graba cu care
a încetat atacurile împotriva Iugoslaviei, dar mai ales prin rapiditatea cu care a acţionat pentru a-
şi normaliza relaţiile cu Tito. La 19 iunie 1954, România relua relaţiile diplomatice cu
Iugoslavia, iar în august era semnată convenţia pentru redeschiderea căilor de comunicaţie dintre
cele două ţări, întrerupte în 1950. Între 1954 şi 1956, România lui Gheorghiu-Dej a încheiat mai
multe acorduri şi convenţii referitoare la legăturile feroviare, aeriene, vamale, poştale, culturale,
şi reglementa problemele de graniţă şi pe cele ale traficului pe Dunăre.
Normalizarea relaţiilor sovieto-iugoslave a permis reluarea contactelor cu Occidentul.
SUA răspundeau favorabil cererii guvernului român din 7 martie 1956 prin care se solicita
„începerea tratativelor în problemele financiare nerezolvate“, precum şi redeschiderea altor
capitole litigioase (reglementarea statutului oficiului american de informaţii de la Bucureşti,
problemele cetăţenilor americani din România, restricţiile impuse legaţiei americane, ridicarea
embargoului comercial). De asemenea, la 16 mai 1956, diplomaţii români de la Moscova
transmiteau la Bucureşti că existau semnale că Franţa era interesată în normalizarea relaţiilor
economice şi culturale cu România. Sub impactul destalinizării, România comunistă iniţia
primele demersuri timide de reluare a relaţiilor diplomatice cu ţările occidentale.
Deschiderea tratativelor cu ţările occidentale (în special Franţa, Marea Britanie, SUA),
chiar şi în domenii marginale cum era cel al culturii nu a rămas neobservată de către partea
sovietică. Potrivit unei informări primite de la Moscova deschiderea culturală ameninţa primatul
culturii ruse, ceea ce ar fi dus la diluarea realizărilor obţinute în România după 23 august 1944.
Unul dintre funcţionarii Direcţiei a V-a din cadrul MAE sovietic, P. Galicenko, deţinea
informaţii conform cărora franceza continua să fie una dintre limbile favorite ale românilor, iar
relansarea relaţiilor culturale cu Occidentul venea în întâmpinarea scopurilor „duşmănoase“ ale
celor trei state capitaliste. La 15 august 1956, însărcinatul cu afaceri a.i. sovietic la Bucureşti,
F.V. Nikolaev, solicita în cadrul unei audienţe cu locţiitorul ministrului de Externe, Ştefan Cleja,
ca MAE român să-i pună la dispoziţie informaţii din care să reiasă „amestecul SUA şi al Angliei
în treburile interne ale RPR“.
Treptat, după 1956, liderii PMR au început să submineze toate pârghiile de influenţă
sovietice existente în România. Evenimentele din Ungaria, dar, mai ales, intervenţia în forţă a
sovieticilor, l-au convins pe Gheorghiu-Dej că era necesară o schimbare a politicii faţă de
Moscova. Potrivit mărturiei lui Silviu Brucan, ambasador la Washington, Gheorghiu-Dej i-a
cerut să pregătească pentru Biroul Politic o analiză a situaţiei internaţionale şi să indice
mijloacele prin care România putea să-şi dezvolte un curs politic independent care „să arate, în
special, poporului român că noi acordăm prioritate intereselor noastre naţionale şi nu ca până
acum celor sovietice“. În paralel, liderul partidului a cerut şi schiţarea unui program economic şi
cultural care să ducă la eliberarea României din „îmbrăţişarea ursului sovietic“.
La rândul său ministrul de Externe, Grigore Preoteasa, transmitea în cadrul şedinţei
Prezidiului Consiliului de Miniştri, din 28 februarie 1957, că Biroul Politic decisese luarea unor
„măsuri practice“ în domeniul politicii externe prin scoaterea din inerţie a aparatului diplomatic:
„S-a pus problema să se termine cu teama aceasta de a lua contact cu diferite cercuri politice
reacţionare, care joacă un rol în ţările respective, de a nu ne izola discutând numai cu cercurile
comuniste din acele ţări. [...] S-a înţeles în felul acesta că politica noastră externă să devină tot
mai mult o politică activă“. Ministrul de Externe sublinia că Biroul Politic ceruse ca politica
externă a statului român să reflecte interesele naţionale şi să aibă un caracter distinct. România
urma să părăsească statutul deranjant de satelit şi să-şi construiască un drum propriu.
 Pe fondul ambiguităţilor conducerii sovietice, liderii de la Bucureşti au căutat formulele
pentru afirmarea unei politici externe proprii. Desfiinţarea sovromurilor în 1954, retragerea
trupelor Armatei Roşii în 1958, a consilierilor şi a specialiştilor au fost măsuri la care sovieticii
au consimţit în condiţiile în care regimul de la Bucureşti nu mai avea nevoie de sprijin militar
extern pentru a se menţine la putere.
Începutul anilor ’60 a marcat o nouă fază a relaţiilor româno-sovietice. Politica de
distanţare faţă de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economică
a ţării (mai ales a industriei grele); consolidarea regimului intern prin realizarea pactului cu
societatea şi deschiderea către Occident şi afirmarea statului român în planul relaţiilor
internaţionale. După 1958, tendinţa de control şi coordonare a economiilor statelor membre a
devenit tot mai apăsătoare pentru un stat ca România, aflat în căutarea unor formule menite să
ducă la atenuarea decalajele care o despărţeau de celelalte ţări mult mai dezvoltate din blocul
comunist (Cehoslovacia, RDG, URSS, Polonia).
Planurile lui Hruşciov de a coordona economiile ţărilor frăţeşti prin intermediul CAER-
ului s-au lovit de opoziţia românilor. Profitând de destinderea intervenită în relaţiile Est-Vest,
liderii de la Bucureşti au lansat un adevărat program de deschidere către Occident, fiind în
principal interesaţi de achiziţionarea de tehnologii performante, prin care să-şi susţină programul
de industrializare. Planurile de coordonare, înfiinţarea organismului unic şi specializarea
economiilor intrau în contradicţie cu strategiile de dezvoltare proiectate de liderii români.
Încurajaţi de ritmul de dezvoltare economică, de interesul arătat de statele occidentale pentru
deschiderea şi dezvoltarea de noi pieţe, mai ales în domeniul industriei grele, conducerea română
a interpretat încercările de coordonare a economiilor naţionale preconizate în cadrul CAER ca
posibile piedici în calea unei creşteri economice care ar fi eliberat-o de controlul sovietic.
Individualizarea liderilor români în cadrul blocului comunist s-a manifestat în timpul a
două mari evenimente: criza rachetelor şi schisma sovieto-chineză. În primul caz, decizia
sovietică de a amplasa rachete în Cuba compromitea planurile României de a-şi normaliza
relaţiile cu ţările occidentale, în special cu Statele Unite. Legată de Uniunea Sovietică prin
prevederile Tratatului de la Varşovia, România, la fel ca şi celelalte state comuniste, era obligată
să-şi respecte obligaţiile care decurgeau din tratat şi să se implice într-un eventual conflict.
Liderii români şi-au exprimat, chiar dacă nu în mod oficial, dezaprobarea faţă de acţiunile
sovieticilor. Din perspectiva intereselor României asocierea cu intenţiile agresive ale Uniunii
Sovietice ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident. Angajată pe linia
desprinderii de URSS, prin opoziţia faţă de planurile de integrare din CAER, România risca să
ajungă într-o situaţie imposibilă: într-un război economic cu Moscova şi compromisă faţă de
Vest. Acesta era motivul pentru care reprezentantul României la ONU, Corneliu Mănescu
declara, un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că „în
cazul unui conflict declanşat de URSS, similare celei din Cuba, România avea să rămână
neutră“. Ministrul de Externe român îl asigura pe oficialul american că guvernul de la Bucureşti,
ca membru al Tratatului de la Varşovia, nu fusese consultat în privinţa deciziei de a se amplasa
rachete în Cuba, şi pe teritoriul României nu se afla amplasat armament nuclear. Întâlnirea dintre
Corneliu Mănescu şi Dean Rusk a fost apreciată ca prima mare oportunitate folosită de guvernul
de la Bucureşti de a relansa relaţiile oficiale cu SUA.
Schisma sovieto-chineză a oferit ocazia liderilor PMR de a interveni în disputa ideologică
şi de a-şi afirma propria poziţie. Chiar dacă în primii ani ai conflictului, 1961-1962, Bucureştiul
a continuat să-şi afirme loialitatea faţă de Moscova, în anii următori, conducerea PMR şi-a
nuanţat poziţia faţă de conflict, ceea ce a avut ca rezultat apariţia unor „neînţelegeri“ în relaţiile
cu puterea sovietică. Această schimbare poate fi explicată, pe de o parte, prin nevoia conducerii
PMR de a găsi un aliat, care să aibă aceeaşi orientare ideologică şi care să susţină programul de
dezvoltare economică (industrială), iar pe de altă parte prin dorinţa Chinei de a crea o breşă în
spaţiul de influenţă sovietic. Din 1964, mai ales după publicarea Declaraţiei din aprilie, România
şi-a manifestat public deschiderea faţă de China. În plan diplomatic, conducerea de la Bucureşti
şi-a continuat demersurile pentru recunoaşterea Chinei populare ca membru al ONU ceea ce a
dus la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Poziţia faţă de ruptura chino-sovietică i-a permis lui
Gheorghiu-Dej să-şi construiască propria zonă de autonomie în procesul distanţării de Moscova.
Deschiderea către Occident a fost graduală şi s-a realizat sub forma schimburilor
culturale şi ştiinţifice cu trei dintre foştii parteneri tradiţionali ai României: Franţa, Marea
Britanie, SUA.
Plenara CC al PMR din 5-8 martie 1963 confirma că România începea să aibă o evoluţie
distinctă în cadrul blocului comunist. Ca urmare, ambasadorul american la Bucureşti, William
Crawford, cerea Departamentului de Stat revizuirea politicii americane faţă de România.
Amabsadorul american la Bucureşti a devenit foarte activ în susţinerea demersurilor româneşti.
El a informat în mai multe rânduri Departamentul de Stat că era nevoie de impulsionarea
relaţiilor bilaterale şi de încurajarea schimburilor comerciale. În urma informaţiilor primite de la
Bucureşti, preşedintele Kennedy menţiona, la 26 iunie 1963, în cadrul unui discurs ţinut la
Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, că România reprezenta „un exemplu de dizidenţă
politică şi economică în cadrul blocului sovietic“. O lună mai târziu, Consiliul pentru Planificare
Politică din cadrul Departamentului de Stat aprecia că din punct de vedere economic lărgirea
comerţului cu ţările comuniste avea o importanţă redusă. Dar din punct de vedere politic, aceasta
ar fi dus la slăbirea poziţiilor Uniunii Sovietice în Europa de Est. La 15 iulie 1963, un raport al
CIA remarca orientarea tot mai evidentă a comerţului exterior român către pieţele Europei
Occidentale (35% din total), România fiind capabilă să facă faţă unui eventual embargo sovietic.
Un alt episod important al apropierii româno-americane a fost vizita, la Bucureşti, la 3-5
august 1963, a lui Orville Freeman, secretar al Departamentului Comerţului. După vizitarea unor
obiective agricole din regiunile Braşov, Banat şi Dobrogea, Orville Freeman l-a întâlnit pe
liderul PMR, la cererea acestuia. Gheorghiu-Dej a subliniat interesul României pentru
achiziţionarea de instalaţii industriale, mai ales în domeniul industriei chimice. Oficialii români
anunţau un nou curs al relaţiilor româno-americane prin eliminarea restricţiilor de călătorie
pentru diplomaţii americani (impuse în toamna lui 1956), precum şi prin ridicarea legaţiilor la
nivel de ambasadă. Semnarea Tratatului de interzicere a experienţelor nucleare în aer, în spaţiu
cosmic şi sub apă a fost un bun prilej pentru Gheorghiu-Dej de a tatona reacţiile americane faţă
de dezvoltarea relaţiilor bilaterale. Gheorghiu-Dej transmitea subsecretarului de Stat, Averell
Harriman, că statul român avea propria sa politică externă, nu era subordonat Uniunii Sovietice,
iar în interiorul blocului comunist statele îşi proiectau relaţiile pornind de la principiul egalităţii
şi suveranităţii. Mircea Maliţa era trimis în SUA pentru a perfecta condiţiile în care se puteau
obţine de pe piaţa americană instalaţii, maşini, brevete, licenţe pentru domenii precum chimie,
petrol, celuloză, hârtie, cauciuc, radio şi televiziune.
Îmbunătăţirea relaţiilor româno-americane s-a tradus prin invitarea, în vara-toamna lui
1963, în SUA de către Dean Rusk, a ministrului de Externe român, Corneliu Mănescu. Una
dintre concluziile lui Corneliu Mănescu, după întoarcerea din turneul realizat în SUA, Argentina,
Brazilia, Franţa, era că prestigiul României crescuse foarte mult, fiind considerată un
„interlocutor de talie internaţională“.
După asasinarea lui J.F. Kennedy, politica de deschidere către ţările Europei de Est a
continuat şi sub noua administraţie. În sinteza elaborată de Departamentul de Stat, în februarie
1964, intitulată „Conduita politică a Statelor Unite faţă de comerţul cu Europa de Est“, România
era indicată, într-un capitol special, drept un caz-test. Potrivit acestui document, obiectivele
administraţiei americane erau: prevenirea extinderii comunismului; limitarea surselor de conflict
dintre cele două blocuri şi încurajarea mişcărilor de independenţă. România era un exemplu atât
prin distanţarea de Moscova, cât mai ales prin demersurile (oficiale şi neoficiale) de îmbunătăţire
a relaţiilor cu SUA. Declaraţia din aprilie a dat un nou imbold relaţiilor româno-americane. În
acest sens, o delegaţie guvernamentală condusă de Gh. Gaston Marin, a negociat la Washington,
între 18 mai-1 iunie 1964, încheierea unui acord comercial. Fără să obţină tot ceea ce ceruseră în
plan economic – două fabrici de cauciuc, trei fabrici de sticlă, instalaţii pentru producerea
glicerinei sintetice, amoniac şi piele sintetică, turbine, utilaje de colectare şi prelucrarea a
petrolului, o centrală electrică nucleară –, românii dobândeau în plan simbolic încrederea
americană.
Guvernul de la Bucureşti nu şi-a limitat acţiunile numai la SUA. Concomitent, erau
declanşate acţiuni pentru normalizarea relaţiilor şi cu alte state occidentale, în special cu
partenerii tradiţionali Marea Britanie şi Franţa. În martie 1963, Franţa anunţa prin intermediul
ministrului său de Externe, Maurice Couve de Murville, că se intenţiona extinderea relaţiilor
politice cu România. Destinderea relaţiilor cu ţările occidentale a devenit vizibilă odată cu
înlăturarea restricţiilor personalului diplomatic, precum şi cu ridicarea legaţiilor la nivel de
ambasadă (cazul celei britanice şi franceze din decembrie 1963).
Deschiderea către Occident nu a fost rezultatul unei acţiuni singulare a conducerii de la
Bucureşti. Detensionarea relaţiilor Est-Vest şi reevaluarea politicii americane faţă de ţările din
Europa de Est sunt coordonatele principale cărora li s-a subscris politica de desprindere a
liderilor români.
În 1964, opoziţia României faţă de Uniunea Sovietică a căpătat forme neaşteptate prin
două gesturi spectaculoase: respingerea publică a planului Valev şi Declaraţia din aprilie 1964.
Suveranitatea şi independenţa au fost cele două idei fundamentale ale Declaraţiei. Sub titlul
„normelor juste“, prin Declaraţia din 22 aprilie 1964, PMR formula principiile relaţiilor dintre
statele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al unui
de partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice, de a-şi alege conducerea şi de a-şi
stabili orientarea în politica internă şi externă. Erau denunţate practicile abuzive din „ultima
perioadă de existenţă a Cominternului“, precum şi cele din perioada Cominformului, extinderea
cultului personalităţii asupra relaţiilor dintre state. Uniunea Sovietică înceta să mai fie centrul
mişcării comuniste internaţionale: „Nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu
poate impune altor partide linia şi părerile sale“.
Declaraţia a reprezentat o premisă pentru menţinerea autonomiei atât în cadrul CAER, cât
şi în cadrul Tratatului de la Varşovia. Prin această declaraţie, conducerea de la Bucureşti îşi
redefinea principiile politicii sale interne şi externe. Urmărind câştigarea unui important capital
politic, liderii PMR au relaxat regimul prin eliberarea unei mari părţi a deţinuţilor politici şi au
definitivat procesul de derusificare, concretizat prin eliminarea obligativităţii studierii limbii
ruse, desfiinţarea institutelor de limbă rusă, rescrierea istoriei de pe poziţii naţionale.
Prin acţiunile sale – promovarea unei politici externe proprii în paralel cu consolidarea
poziţiei interne, axată în special pe dezvoltarea economică –, conducerea de la Bucureşti a
urmărit distanţarea şi nu ruptura de Moscova. România a continuat să rămână membră a
Tratatului de la Varşovia şi a CAER. Eforturile conducerii comuniste de la Bucureşti au avut ca
rezultat scoaterea din anonimat a României şi creşterea interesului occidental pentru acţiunile
sale.

Politica externă a României în perioada 1965-1989

Pentru o evaluare cât mai exactă a politicii externe a României din anii 1965-1989 câteva
elemente pot oferi posibilitatea unei analize pertinente. Elementele de continuitate sunt evidente.
Artizani importanţi ai noilor orientări în politica externă a ultimilor ani ai regimului Gheorghiu-
Dej – Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu, din 1961 prim-ministru, respectiv ministru al
Afacerilor Externe – îşi vor continua activitatea în perioada cea mai fastă a politicii
internaţionale a statului român din perioada comunistă. Naţionalismul economic şi corolarul său
– industrializarea masivă –, care au determinat poziţia particulară a României în cadrul CAER şi
deschiderea spre Occident, prin vizita efectuată de Maurer în Franţa în vara anului 1964 (primul
premier al unei ţări din blocul sovietic care vizitează Franţa în epoca postbelică), sunt menţinute
şi dezvoltate. Dar, există şi elemente de noutate care prevalează în analiza politicii externe a
regimului Ceauşescu. Două aspecte frapează în politica internaţionlă a regimului Ceauşescu:
activismul fără precedent al politicii externe şi personalizarea sa completă. Cantitativ, primul
aspect înseamnă mărirea numărului statelor cu care România avea relaţii diplomatice de la 67, în
1965, la 138, în 1985 (acelaşi fapt poate fi constatat în privinţa relaţiilor economice, pentru
acelaşi interval, evoluţia fiind de la 120 la la 155 de state). Personalizarea politicii externe şi
confiscarea succeselor – reale sau imaginare – este un fapt indiscutabil şi face parte din cultul
personalităţii care cunoaşte o creştere exponenţială. Într-adevăr, Nicolae Ceauşescu – devenit,
din 1967, preşedintele Consiliului de Stat şi, din 1974, preşedintele Republicii Socialiste
România – nu-şi exercită simple prerogative regale, ci are ambiţia de a se proiecta pe scena
internaţională ca lider mondial. În procesul de luare a deciziei în domeniul politicii externe, pe
parcursul anilor 1965-1989, rolul Ministerului Afacerilor Externe şi al Guvernului, în general, se
diminuează drastic în avantajul instanţelor restrânse ale partidului, unde liderul era suveran.
În anii ’80, aparatul de propagandă inventase o doctrină Ceauşescu, simplă sinteză a
declaraţiilor, poziţiilor, iniţiativelor şi propunerilor şefului statului român. Printre ingredientele
acestei doctrine stufoase, banale, de multe ori fără originalitate, figura şi dialogul la nivel înalt
„ca modalitate fundamentală de decizie politică în sfera conlucrării bilaterale”. Indiscutabil,
Ceauşescu a excelat în privinţa dialogului la nivel înalt. Pe de altă parte, doctrina Ceauşescu, fără
nici o omologare internaţională, se suprapunea direcţiilor de bază ale politicii externe româneşti,
evidente încă din anii ’60: dezvoltarea relaţiilor cu toate statele socialiste (inclusiv cu China, cu
ajutorul căreia regimul de la Bucureşti dorea să reducă dependenţa faţă de URSS), intensificarea
relaţiilor cu ţările în curs de dezvoltare, în cadrul politicii de combatere a imperialismului,
colonialismului şi a neocolonialismului, concepte la care discursul oficial nu a renunţat
niciodată, de multe ori utilizate duplicitar şi ambiguu, relaţii multilaterale cu toate statele
indiferent de „orânduirea socială”. În fond, România lui Nicolae Ceauşescu era dispusă să
coopereze pe multiple planuri cu toate ţările lumii, dar plecând de la un prealabil, care a devenit
un ritual discursiv şi la limită acceptabil de aproape toţi potenţialii parteneri şi anume pe baza
principiilor deplinei egalităţi în drepturi, respectării independenţei şi suveranităţii naţionale,
neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu
folosirea forţei. O preluare fidelă a principiilor dreptului internaţional. La această enumerare de
principii se adăugau angajamentele României în favoarea dezarmării – în primul rând cea
nucleară, expresie care devenise un tic verbal –, a lichidării subdezvoltării şi a promovării noii
ordini economice internaţionale, a creşterii rolului ONU şi a participării statelor mici şi mijlocii
la soluţionarea problemelor internaţionale, a stingerii focarelor de încordare şi conflict şi a
soluţionării tuturor diferendelor exclusiv prin mijloace pacifice.
Dincolo de asumarea acestor principii, multe din ele corecte, se află realităţile vieţii
internaţionale, care introduc o altă perspectivă asupra politicii externe româneşti din anii 1965-
1989. O simplă viziune cronologică asupra perioadei duce la decuparea unor etape care
corespund unei faze dinamice şi chiar spectaculoase, unei faze intermediare care se
fundamentează pe dividendele provenite din prima fază şi, în fine, ultima fază de decredibilizare
şi izolare. Această perspectivă pare mai tentantă şi mai sugestivă prin apelul la evenimente care
ţin de cunoaşterea comună din domeniul istoriei diplomatice recente.
În primii ani ai regimului Ceauşescu, iniţiativele şi gesturile de politică externă
accentuează senzaţia că România este o membră indisciplinată şi incomodă a blocului sovietic.
În 1967, România stabileşte relaţii diplomatice cu RFG (dar şi cu Spania încă franchistă, fapt mai
puţin evocat) şi refuză să urmeze exemplul partenerilor săi din Organizaţia Tratatului de la
Varşovia, care au rupt relaţiile cu statul Israel cu ocazia războiului de şase zile. În 1968,
România este vizitată de preşedintele de Gaulle, vizită utilizată intens şi pentru creşterea pe plan
intern a prestigiului regimului, trecându-se cu vederea că liderul francez conferea României, în
cadrul strategiei sale estice, doar locul trei, după URSS şi Polonia, vizitate în 1966 şi, respectiv,
1967. Dar, în acelaşi an, se produce evenimentul cel mai memorabil al regimului – cu excepţia
prăbuşirii sale – şi care a conferit ţării un imens capital de simpatie în Occident: condamnarea, pe
un ton vehement, la 21 august 1968, a invaziei Cehoslovaciei de către URSS şi alte patru state
membre ale Tratatului de la Varşovia. În aceste condiţii, vizita preşedintelui SUA, Richard
Nixon, în august 1969 nu este insolită. Politica externă din anii 1967-1969 şi atitudinea
principalului ei protagonist, au permis României intensificarea cooperării cu lumea occidentală
şi, în primul rând, accesul la credite şi tehnologie.
În mod frecvent, Ceauşescu dialoghează cu lideri occidentali care-i rezervă primiri atente,
care satisfac orgoliul tot mai hipertrofiat al liderului. În 1970, Ceauşescu este primit de Georges
Pompidou, în 1973 vizitează Italia, ocazie cu care este primit de papa Paul al VI-lea, RFG şi
SUA, iar România nu este deloc evitată în aceşti ani de occidentali. Spre iritarea URSS, care nu
şi-a disimulat această stare de spirit – cu tot efortul autorităţilor de la Bucureşti, Brejnev nu a
venit în România în 1970 pentru reînnoirea tratatului româno-sovietic, abia în 1976 întreprinzând
prima sa vizită oficială – regimul a ameliorat substanţial relaţiile cu SUA, de la care a obţinut, în
1975, clauza naţiunii celei mai favorizate. Această opţiune occidentală, care au indus impresia
unei politici externe independente, chiar riscante, nu au pus sub semnul întrebării apartenenţa
României la blocul sovietic şi nu au dus nici la atrofierea reflexelor internaţionaliste şi a
solidarităţii cu state şi forţe politice apropiate ideologic. Atât în cadrul Tratatului de la Varşovia,
cât şi în cadrul CAER, România şi-a promovat propriile poziţii, deseori pragmatice, dar care nu
erau ireconciliabile cu cele ale partenerilor, regimul de la Bucureşti păstrând mereu o distanţă
convenabilă de pragul critic.
Ambiţiile de a fi perceput ca un lider mondial, principial şi totdeauna dispus să ofere
soluţii, dar şi ajutor, aparent dezinteresat, l-au îndreptat pe Ceauşescu spre statele din Africa,
Asia şi America Latină, grupate generic în Lumea a treia. Prima irumpere pe o scenă atât de
înşelătoare şi vulnerabilă are loc în 1972 când Ceauşescu – de fapt cuplul prezidenţial, care
monopolizează reprezentarea internaţională – vizitează Algeria, Republica Centrafricană, Congo,
Zair, Zambia, Tanzania, Sudan şi Egipt. Din acel moment, turneele sale în Africa devin un ritual
până spre finalul regimului, din convingerea naivă că puteau fi surse de legitimare a staturii
internaţionale a liderului. Anul următor este consacrat Americii Latine, fiind vizitate Cuba, Costa
Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador şi Peru (era prevăzută şi o vizită în Chile dar lovitura de
stat a lui Pinochet a intervenit inelegant în agenda preşedintelui român). Ceauşescu devine un
obişnuit al statelor din Orientul Mijlociu extins, în 1974 vizitând Libia, Liban, Siria şi Irak.
Desigur, vizitele în statele Lumii a III-a nu au ca singur obiectiv exprimarea elogiilor, de cele
mai multe ori nesincere, pentru care Ceauşescu demonstra o sinceră predilecţie. Recunoaşterea
României ca actor important al vieţii internaţionale era unul dintre obiective. Autorităţile de la
Bucureşti încercau să aplice în relaţiile cu aceste state, scheme corecte economic privind
schimburile comerciale şi transferul de tehnologie românească, din care statul român spera să
obţină beneficii considerabile.
Printre componentele aşa-zisei doctrine Ceauşescu figura şi securitatea europeană,
România investindu-se cu entuziasm în acest proces, cu atât mai mult cu cât, pentru autorităţile
comuniste de la Bucureşti, ideea a fost lansată la reuniunea Comitetului Politic Consultativ de la
Bucureşti din 1966 (în realitate, procesul securităţii europene începe efectiv cu apelul
Comitetului Politic Consultativ, reunit la Budapesta în 1969). România este extrem de activă
încă de la începutul negocierilor, în 1972, prezintă numeroase propuneri în toate fazele iar Actul
Final semnat la Helsinki în 1975 conţine şi contribuţii ale diplomaţiei româneşti. Dar, calculul
URSS şi al aliaţilor în momentul în care au declanşat procesul CSCE, a fost anulat de
promovarea drepturilor omului ca obligaţie pentru statele contractante, fapt ce s-a dovedit letal
pentru comunismul european.
Dacă până atunci, România nu inhiba cancelariile occidentale din cauza naturii staliniste
a regimului politic, a derapajelor naţionaliste şi a cultului personalităţii în impetuoasă
expansiune, nerespectarea drepturilor omului începe tot mai mult să preocupe opinia publică din
lumea democratică, preocupare care este preluată treptat şi de guvernele occidentale. În plus,
declinul galopant al economiei româneşti, ineficienţa cu care se utilizau creditele, deplorabila
calitate a produselor, acumularea datoriei externe şi posibila insolvabilitate, făceau din România
un partener economic de evitat.
Totuşi, în anii ’70, faza intermediară, România continuă să fie un interlocutor valabil, să
stimuleze unele iluzii, iar menţinerea autonomiei faţă de URSS şi în cadrul organismelor
integrate ale blocului sovietic merita încă gesturi din partea Occidentului. Datorită poziţiei sale
particulare în conflictul din Orientul Mijlociu, România poate media în anii 1977-1979, fapt
apreciat în Occident. În 1978, Ceauşescu întreprinde vizite oficiale în SUA şi Marea Britanie, în
1979-1980 au loc schimburi de vizite la nivel înalt cu Franţa iar în iulie 1980, România este
primul stat al blocului sovietic care încheie un acord comercial cu CEE şi se constituie o comisie
mixtă.
În antiteză, anii ’80 vor reprezenta tot mai mult reversul situaţiei anterioare, regimul
Ceauşescu eşuând în autarhie, dispreţ faţă de obligaţiile internaţionale şi reuşind
contraperformanţa de a pierde complet onorabilitatea internaţională. Imputabile sunt indiscutabil
reconfigurarea mediului internaţional – pe care Ceauşescu, ”titan al timpurilor noastre” cum era
supranumit în titlul unei cărţi apărute la Calcutta în 1984 şi sponsorizată de la Bucureşti, a fost
incapabil să o înţeleagă – şi deciziile nefaste ale conducătorului. În această a treia şi ultimă fază,
situaţia internă are un efect substanţial asupra politicii externe şi ajunge să o compromită
definitiv. În 1982, Ceauşescu ia decizia de rambursare a datoriei externe, propaganda reînviind
vechii demoni ai dependenţei de puterile străine, ai efectului malefic al capitalismului şi pierderii
suveranităţii. Decizia, luată în contextul în care falimentul economic era previzibil, a antrenat
accentuarea aspectelor opresive, a degradat până dincolo de limitele suportabilului calitatea vieţii
populaţiei şi a făcut din România o adversară a drepturilor omului, tratată în consecinţă de
organizaţiile şi organismele internaţionale. Venirea la conducerea URSS a unei echipe
reformatoare în 1985 a depreciat complet statutul internaţional al României.
În 1987-1988 regimul contabilizează tot mai multe înfrângeri care prefigurează dezastrul
final. În 1987, vizita lui Gorbaciov în România este prilejul de a se constata contrastul dintre un
lider modern şi un personaj desuet, paralizat de propriile manii şi cauză a situaţiei intolerabile a
propriului popor. În toamna aceluiaşi an, apariţia memoriilor lui Pacepa, are un efect devastator
asupra regimului. Iar în 1988, pe fondul degradării continue a relaţiilor româno-americane, SUA
retrage României clauza naţiunii celei mai favorizate. Evident, turneele lui Ceauşescu din 1987
în India, Bangladesh, Birmania, Nepal, Angola, Zair şi Congo sau cel din 1988 care l-a condus
prin Ghana, Liberia, Guineea, Mauritania, mai târziu prin Kenya şi Tanzania nu puteau
compensa, dimpotrivă chiar, ostracizarea sa.
Ironia sorţii face ca, în disperare de cauză şi în completă derută, Ceauşescu să-şi
exhumeze sentimentele internaţionalismului proletar şi să renunţe temporar, după aproape un
sfert de veac, la retorica sa despre independenţă şi suveranitate şi să propună ”partidelor frăţeşti”,
în august 1989, în momentul în care la Varşovia un premier necomunist forma guvernul, o
întâlnire care să dezbată situaţia Poloniei şi a socialismului în general. De fapt, circumstanţele în
care se găsea, unele provocate de el însuşi, altele pe care trebuia să le suporte, invalidau total
singurele două ipostaze posibile pentru Ceauşescu, de comunist intransigent şi de înverşunat
naţionalist dar îl propulsau implacabil drept candidat sigur la dispariţia din istorie. Rămânea ca
după decembrie 1989, în politica externă românească, succesorii să reconstruiască ceea ce fusese
compromis, să construiască o nouă politică externă şi să fructifice aspectele pozitive care mai
subzistau discret.

Politica externă a României după 1989

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, în anul 1989, a
reprezentat, fără îndoială, un fenomen cu consecinţe majore atât pentru statele implicate, cît şi
pentru sistemul relaţiilor internaţionale în ansamblu. Societăţile est-europene şi-au modificat
dramatic ierarhiile încă o dată într-o jumătate de secol, şi fracturi sociale etnice ori religioase,
mai vechi sau mai noi, au tulburat evoluţia unor regimuri politice care descopereau sau
redescopereau valorile libertăţii şi regulile democraţiei. Organizaţia Tratatului de la Varşovia,
care securizase regimurile comuniste din centrul şi estul Europei s-a destrămat în scurt timp, şi
noile state democratice au cunoscut din nou un deficit major de securitate, într-o perioadă
marcată de evenimente complexe ale finalului Războiului Rece. Sistemele economice ale statelor
din această zonă, centralizate şi ineficiente, au fost rapid înlocuite de un mediu de afaceri,
tentant, profitabil, dar şi sursă a unor puternice dezechilibre sociale cu rezonanţă în viaţa politică
internă şi în relaţiile internaţionale.
Într-un cuvânt, România, precum alte state din estul Europei, a fost pusă, după 1989, în
faţa unor imense provocări interne şi externe, iar politica sa externă a conţinut, în mod inerent, în
condiţiile schimbării dramatice a substanţei ideologice, atât elemente de continuitate, cât şi de
schimbare profundă.
În acest sens, diplomaţia românească a continuat să promoveze principiile şi valorile
tradiţionale specifice unui actor internaţional responsabil – respectarea independenţei, integrităţii
teritoriale naţionale şi suveranităţii naţionale, cooperarea pe baza încrederii şi a respectului
reciproc, respectarea principiilor şi normelor de drept internaţional – atât în demersul constant de
consolidare şi dezvoltare a relaţiilor cu statele vecine, cât şi în calitate de membru al unor
organizaţii şi instituţii internaţionale. Totodată, politica externă a României a fost treptat
redimensionată pe baza unor principii noi – loialitatea faţă de valorile democraţiei şi libertăţii,
modernizarea României în interesul cetăţenilor săi, promovarea standardelor de stabilitate
democratică în regiune – şi, deci, reorientată în vederea atingerii unor noi obiective strategice.
În acelaşi timp, urmare directă a mutaţiilor produse după anul 1989, sistemul decizional
responsabil cu politica externă a României a fost modificat substanţial, într-un registru specific
democraţiilor moderne. Astfel, alături de şeful statului, au primit un rol decizional mult mai
complex şi diverse ministere şi agenţii guvernamentale, precum şi Comisiile permanente ale
Parlamentului. Ministerul Afacerilor Externe a fost reorganizat şi i s-a acordat un mandat mult
mai amplu, nu numai de reprezentare şi gestiune a afacerilor externe ale României, ci şi de
planificare şi implementare a strategiilor privind acţiunea în mediul internaţional. A apărut o
unitate decizională dedicată securităţii naţionale (Consiliul Suprem de Apărare a Ţării), precum
şi o serie de departamente ale integrării Europene în cadrul structurilor executive, dovadă clară a
unei noi abordări, profesioniste şi democratice a politicii externe româneşti după 1989.

Integrarea în NATO
Poziţionată într-o zonă problematică a Europei, România avea nevoie de stabilitate şi
securitate, iar opţiunea pentru o cooperare cât mai strânsă cu Alianţa Nord-Atlantică era
împărtăşită de toate forţelor politice interne importante, precum şi de o majoritate covârşitoare a
populaţiei. În consecinţă, aderarea României la structurile de securitate euro-atlantice a fost
iniţiată încă din anul 1990, prin solicitarea adresată de primul ministru, Petre Roman, şi acceptată
de secretarul general al NATO privind acreditarea unui ambasador permanent al ţării noastre pe
lângă Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic.
În perioada următoare, au continuat eforturile conjugate ale diferitelor instituţii
(Preşedinţie, Guvern, Parlament) cu responsabilităţi de politică externă în vederea atingerii
acestui obiectiv strategic fundamental. Astfel, după ce, la 26 ianuarie 1994, România a devenit
primul stat postcomunist primit în Programul Parteneriatului pentru Pace al NATO, în iunie 1996
şi aprilie 1997, într-un consens politic greu de imaginat pe teme domestice, Parlamentul
României a adresat un apel statelor membre NATO, în care solicita sprijinul acestora pentru
integrarea României. În deplina congruenţă cu acţiunile parlamentare, preşedinţii Ion Iliescu şi
Emil Constantinescu au afirmat, cu ocazia vizitelor de stat sau a primirilor oficiale, dorinţa şi
voinţa României de a se alătura Alianţei. La rândul lor, membrii corpului diplomatic român au
depus eforturi considerabile pentru a convinge partenerii occidentali de capacitatea statului
nostru de a face faţă cu succes condiţiei de membru deplin al NATO.
În condiţiile izbucnirii crizei din Kosovo şi a intervenţiei militare NATO împotriva
Iugoslaviei, România a adus dovezi concrete privind voinţa sa de integrare şi, în aprilie 1999,
după ce Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia României au decis punerea la dispoziţia Alianţei a
spaţiului aerian pentru operaţiuni militare, la Summit-ul NATO de la Washington a fost
prezentat Membership Action Plan, care punea bazele mecanismului de pregătire şi evaluare
individuală României şi a altor ţări candidate, un pas important pentru aderarea la Alianţă.
Contextul istoric în care se desfăşura cursa României pentru aderarea la NATO a suferit o
mutaţie dramatică din unghiul de vedere al securităţii internaţionale, la 11 septembrie 2001, în
momentul atacurilor teroriste asupra Statelor Unite, partener strategic al României din anul 1997.
În aceste condiţii, un alt gest, foarte important şi, de asemenea, consensual, l-a reprezentant
iniţiativa românească, de la 19 septembrie 2001, când Parlamentul României a adoptat două
decizii semnificative pentru condiţia auto-asumată de membru de facto al NATO: participarea,
alături de Alianţă şi de partenerul american, la războiul împotriva terorismului internaţional,
utilizând toate mijloacele, inclusiv cele militare, şi creşterea contribuţiei româneşti la misiunile
conduse de NATO în acel moment (SFOR şi KFOR). În noul context global, eforturile României
de accelerare a reformei capacităţilor sale militare, precum şi contribuţiile substanţiale ale
diplomaţiei româneşti (un exemplu fiind organizarea la Bucureşti în martie 2002 a summit-ului
„Primăvara noilor aliaţi” al ţărilor candidate la NATO) au fost încununate de succes atunci când,
în noiembrie 2002, la Summit-ul NATO de la Praga, ţara noastră a fost invitată să înceapă
convorbirile de aderare. Doi ani mai tîrziu, în 2004, după îndeplinirea tuturor standardelor
tehnice si după ratificarea protocoalelor de aderare, România a devenit membru deplin al
Alianţei Nord Atlantice, moment ce a reprezentat una dintre cele mai mari realizări ale
diplomaţiei, guvernărilor succesive şi ale societăţii româneşti după 1989.
Odată atins acest obiectiv strategic, propus şi urmat cu consecvenţă un deceniu şi
jumătate după revoluţia din 1989, politica externă a României, în special pe dimensiunea
securităţii naţionale, a dobândit noi instrumente şi a conceput noi obiective în relaţie directă cu
statutul său de membru al NATO. Sprijinirea Alianţei pentru a răspunde eficient la noile
ameninţări la adresa securităţii, întărirea parteneriatului transatlantic, dezvoltarea cooperării cu
Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, susţinerea procesului de transformare al
NATO şi participarea la operaţiunile şi misiunile Alianţei sunt obiectivele declarate şi urmate ale
României după anul 2004.
O confirmare a rolului jucat de România în evoluţia Alianţei Nord-Atlantice a fost şi
organizarea Summit-ului NATO la Bucureşti în perioada 2-4 aprilie 2008, un eveniment major
nu numai în istoria politicii externe româneşti, dar şi a Organizaţiei. Pentru prima dată, în cadrul
summit-ului, s-a desfăşurat şi o reuniune a statelor şi organizaţiilor participante la operaţiunea
Alianţei din Afganistan. Organizarea fără reproş a celui mare Summit din istoria Alianţei a fost,
fără îndoiala un important succes al diplomaţiei româneşti din primul deceniu al secolului XXI.

Integrarea europeană
Un alt obiectiv fundamental al politicii externe româneşti, după 1989, sprijinit de toate
forţele politice, urmărit de toate guvernările şi dorit de majoritatea populaţiei a fost conectarea
României la spaţiul european configurat juridic, valoric, economic şi instituţional prin fenomenul
integrării europene. Sursele eforturilor României în vederea integrării europene se regăsesc nu nu
numai în zona politico-diplomatică ci, mai profund, la nivelul societăţii româneşti, a mentalului
colectiv, acolo unde acest obiectiv a fost perceput drept o reunire firească, după o separare
demiseculară impusă, cu identitatea politică, culturală şi economică europeană. Astfel, după ce în
octombrie 1993 România a aderat la Consiliul Europei, în luna februarie a aceluiaşi an a fost
semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, pentru ca, în 1995, România să
prezinte cererea formală de aderare la UE. Integrarea României într-o uniune economică şi
politică, aflată ea însăşi într-un proces dificil de definire a propriilor elemente instituţionale,
procedurale şi juridice a reprezentat una dintre cele mai dificile şi complexe sarcini pentru
politica externă românească post-decembristă.
O cronologie succintă a celor mai importante etape din „drumul spre Europa” ar
cuprinde, în afara evenimentelor menţionate mai sus, şi decizia Consiliului European de la
Helsinki, din decembrie 1999, de deschidere a negocierilor de aderare cu România (alături de
alte şase state candidate), apoi lansarea oficială a procesului de negociere a aderării la Conferinţa
Interguvernamentală România-UE, din februarie 2000, stabilirea calendarului de aderare (alături
de Bulgaria) de către Consiliul European de la Bruxelles din 2003 şi respectarea acestuia prin
finalizarea negocierilor, în 2004, semnarea Tratatului de Aderare, în 2005, şi aderarea efectivă la
Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.
Tratatul comun de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost rezultatul
unui laborios proces de negociere a celor 31 de capitole, iar semnarea sa la Luxemburg, la 25
aprilie 2005, poate fi considerată momentul în care s-a încheiat, în fapt, dificila perioadă de
tranziţie de la comunism la democraţie, a ţării noastre. În acelaşi timp însă, aderarea României la
Uniunea Europeană, atât în termeni formali, cât şi de conţinut, a reprezent un prim pas, absolut
necesar însă, în vederea integrării europene depline. Pe agenda politicii externe româneşti se află
încă necesitatea adoptării monedei unice – euro (prevăzută pentru ianuarie 2015) –, precum şi
aderarea la zona europeană de liberă circulaţie a persoanelor, Spaţiul Schengen. În plus, în
calitate de stat membru al Uniunii Europene, România s-a angajat activ în dezbaterea marilor
teme privind evoluţia Uniunii şi în implementarea, lărgirea şi aprofundarea politicilor comune,
ceea ce înseamnă, practic, şi faptul că politica externă românească a devenit europeană în
adevăratul sens al cuvântului.

Relaţiile cu statele vecine şi cooperarea regională

În contextul urmăririi acestor obiective strategice fundamentale, politica externă a
României faţă de statele vecine s-a concentrat, după 1989, spre reglementarea relaţiilor
diplomatice şi dezvoltarea axelor de cooperare deschise anterior, dar şi spre încheierea de
acorduri, convenţii, înţelegeri şi tratate în domenii de interes comun cu ţările nou apărute în urma
destrămării Iugoslaviei şi dispariţiei Uniunii Sovietice. Astfel, în perioada 1992-2006, prin
semnarea de tratate de colaborare şi bună vecinătate, au fost reglementate relaţiile cu Bulgaria,
statele succesoare fostei Iugoslavii şi Ungaria.
Politica de bună vecinătate promovată de diplomaţia românească a fost pusă în dificultate
în cazul relaţiilor cu vecinii săi de la est, trecutul litigios şi convulsiile regionale generate de
destrămarea Uniunii Sovietice marcând negativ, cel puţin într-o primă fază, relaţiile României cu
Rusia, Ucraina şi Moldova. Dacă în aprilie 1991, într-un context internaţional confuz, România
semna cu Uniunea Sovietică (care, peste cîteva luni doar, urma să dispară de pe scena
internaţională) un Tratat de asistenţă mutuală şi ajutor reciproc, gest criticat aspru în ţară, tratatul
de bază dintre statul român şi Federaţia Rusă a întîrziat mai mult de un deceniu, în special, din
cauza problemei denunţării Pactului Ribbentrop-Molotov şi a chestiunii tezaurului românesc,
ambele reprezentând litigii istorice. Deşi acestea nu au fost rezolvate în totalitate, România a
acceptat, în iulie 2003, semnarea la Moscova a unui tratat politic care reglementa relaţiile
reciproce.
 În cazul Ucrainei, deşi România a fost una dintre primele ţări care a recunoscut
independenţa Kiev-ului, în februarie 1992, litigiile teritoriale (Insula Şerpilor) sau legislaţia
diferită privind drepturile minorităţilor au complicat reglementarea raporturilor diplomatice
dintre cele două state şi negocierile în vederea semnării tratatului de bază. În 1997, după ce
Ucraina a acceptat Recomandarea 1201, din 1993, a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, iar ambele state au convenit să se adreseze Curţii Internaţionale de la Haga în
chestiunile teritoriale disputate, a fost finalizat şi semnat Tratatul cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare.
Relaţiile cu Republica Moldova au fost, de asemenea, sinuoase, în funcţie de natura
regimului politic de la Chişinău, de contextul politic regional, dar şi de obiectivele propuse şi
strategiile angajate de România. Dupa dispariţia Uniunii Sovietice, în august 1991, România a
recunoscut independenţa noului stat şi, prin diferite voci, o realitate de netăgăduit: caracterul
special al acestei relaţii, conferit de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiţii. Diplomaţia
românească, în contextul creat de eforturile de integrare europeană şi de aderare la NATO, a
ales, în raport cu Republica Moldova, o strategie pragmatică, dorind să construiască o apropiere
substanţială a celor două state în cadrul oferit de arhitectura politică, economică şi de securitate
euro-atlantică.
Cooperarea regională a reprezentat un alt obiectiv important al politicii externe
româneşti, ea reprezentând o componentă importantă a diplomaţiei româneşti. În cadrul acestor
iniţiative regionale România a promovat activ politicile europene şi naţionale, contribuind
substanţial la identificarea şi implementarea proiectelor regionale.

Parteneriate strategice şi relaţii bilaterale speciale

După 1989, urmărind obiectivele prioritare de politică externă şi promovarea interesului
naţional, diplomaţia românească a continuat, pe o scară mai largă şi cu o substanţă mai precisă,
dezvoltarea de relaţii bilaterale speciale cu anumite state precum, Ungaria, Polonia, Marea
Britanie, Franţa, Italia, Japonia, China şi Statele Unite ale Americii. În ultimul caz, după ce, în
1993, a recâştigat clauza naţiunii celei mai favorizate – o oportunitate pentru dezvoltarea
relaţiilor sale economice –, diplomaţia românească a militat activ pentru o colaborare tot mai
strânsă cu Statele Unite, principalul actor strategic la nivel mondial. În conformitate cu acest
obiectiv, în iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui SUA, Bill Clinton, a fost
lansat Parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii, succes esenţial al
politicii externe a României nu numai în securizarea intereselor sale pe scena internaţională, dar
şi un stimul important pentru continuarea reformelor politice, administrative, juridice şi
economice interne. După atentatele de la 11 septembrie 2001, România a decis să se implice
activ, alături de coaliţia internaţională condusă de SUA, în lupta împotriva terorismului,
contribuind cu logistică şi trupe la operaţiunile desfăşurate în Afganistan şi Irak. În prezent,
printre alte gesturi care au oferit consistenţă Parteneriatului strategic din partea română pot fi
enumerate deciziile autorităţilor române de a semna cu SUA mai întâi Acordul privind
activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României (2005) apoi, în 2011, Acordul
privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice.
O privire retrospectivă şi cu o tentă evaluativă declarată asupra politicii externe româneşti
la mai mult de două decenii de la revoluţia din 1989 ar necesita, fără îndoială, un spaţiu mult mai
amplu şi o analiză mult mai atentă. Cîteva consideraţii generale pot fi însă propuse: factorii
decizionali în politica externă a României post comuniste au avut de înfruntat un context
internaţional cu dinamică mult diferită de perioada anterioară însă obiectivele strategice
prioritare, rezultat al voinţei naţionale, au fost urmărite cu consecvenţă, în ciuda dificultăţilor şi a
erorilor de parcurs. Succesele diplomaţiei româneşti în promovarea şi securizarea intereselor
naţionale în plan extern au fost obţinute prin demersuri şi iniţiative conjugate şi adesea
consensuale ale liderilor şi forţelor politice interne; complexitatea şi dinamica problematicii la
care trebuie sa răspundă în prezent politica externă a României solicită o diversificare şi
modernizare continuă a structurilor, strategiilor şi operaţiunilor specifice.

Organizarea Ministerului Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Externe (MAE) este organizat şi funcţionează în conformitate
cu Hotărârea Guvernului nr. 16 din 12 ianuarie 2017 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările și completările ulterioare.
Activitatea ministerului este condusă de ministrul afacerilor externe, care, totodată, îl
reprezintă în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi
din străinătate, precum şi în justiţie. De asemenea, ministrul afacerilor externe răspunde de
întreaga activitate a ministerului în faţa Guvernului, precum şi, în calitate de membru al
Guvernului, în faţa Parlamentului, şi cooperează cu Preşedintele României, având în vedere
atribuţiile acestuia în domeniul politicii externe stabilite în plan constituţional.
Ministrul afacerilor externe este ajutat în activitatea sa de patru secretari de stat și un
subsecretar de stat, precum și de un secretar general şi de un secretar general adjunct. Atribuțiile
secretarilor de stat şi ale subsecretarului de stat se stabilesc prin ordin al ministrului afacerilor
externe.
În cadrul MAE funcționează şi Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, cu rang de director general, subordonat ministrului afacerilor externe, care
coordonează o direcție generală pentru activitatea Agentului guvernamental. Atribuțiile
Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului se stabilesc prin ordin
al ministrului afacerilor externe.
În cadrul ministerului funcționează, în coordonarea directă a ministrului, Agentul
guvernamental pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pentru Tribunalul Uniunii
Europene, precum şi pentru Curtea de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, prin
intermediul căruia se asigură reprezentarea juridică a statului român în faţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, a Tribunalului Uniunii Europene, a celorlalte instituţii ale Uniunii Europene şi
în faţa Curţii de Justiţie a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Agentul guvernamental are
rang de subsecretar de stat, fiind numit și eliberat din funcție prin decizie a prim-ministrului.
Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul pentru controlul exporturilor,
funcţionează ca autoritate naţională în domeniul controlului exporturilor de produse cu dublă
utilizare, controlul exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare.
Activitatea specifică a ministerului este desfăşurată de personalul diplomatic şi consular,
ale cărui statut, drepturi şi obligaţii sunt stabilite de Legea nr. 269/2003 privind Statutul corpului
diplomatic şi consular al României, cu modificările și completările ulterioare. Personalul
diplomatic şi consular activează în administraţia centrală sau în serviciul exterior.
MAE este încadrat cu personal diplomatic şi consular, cu personal pe funcţii de execuţie
specifice MAE şi cu alte categorii de personal contractual, precum şi cu funcţionari publici.
Numărul maxim de posturi din cadrul MAE este de 2.494, exclusiv demnitarii, cabinetul
ministrului, secretarilor de stat și cabinetul subsecretarului de stat, din care 1.006 în Centrala
ministerului, exclusiv demnitarii, cabinetul ministrului, secretarilor de stat și cabinetul
subsecretarului de stat. Numărul maxim de posturi prevăzut pentru serviciul exterior este de
1.488.
Serviciul exterior al Ministerului Afacerilor Externe cuprinde misiunile diplomatice, oficiile
consulare şi institutele culturale.
 În subordinea MAE funcționează Institutul Diplomatic Român și Agenţia de Cooperare
Internaţională pentru Dezvoltare, instituţii publice cu personalitate juridică, finanţate din venituri
proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat.
În coordonarea MAE îsi desfăşoară activitatea:
 Comisia Fulbright, organizaţie binaţională, nonprofit, care administrează schimburile
educaţionale şi ştiinţifice dintre Guvernele României şi SUA;
 Institutul European din România, instituţie publică cu personalitate juridică.
MAE sprijină activitatea următoarelor instituţii cu preocupări în domeniul relaţiilor
internaţionale: Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, Asociaţia Internaţională
de Studii Sud-Est Europene şi Casa Americii Latine.

BIBLIOGRAFIE:
1.Sursa: Institutul Diplomatic Român
2.http://www.mae.ro/
3.https://www.mae.ro/sites/default/files/file/anul_2020/pdf_2020/organigrama_varianta_avizare.pdf