~ Plumb ~

de George Bacovia

Reprezentativă pentru lirica bacoviană, poezia ,,Plumb” apărută în anul 1916

și publicată în revista cu același nume este o artă poetică simbolistă.

Tipologia lirică a poeziei ,,Plumb” permite încadrarea ei în simbolism, în

primul rând, prin muzicalitatea versurilor. În cazul poeziei bacoviene,
muzicalitatea interioară se realizează prin repetarea obsesivă a cuvântului ,,plumb”
de șase ori în poezie. În al doilea rând, apartenența la simbolism a poeziei este
susținută de prezența corespondenței ca procedeu poetic, existând o relație
evidențiată între realitatea exterioară și cea interioară.

Titlul este unul simbol și are o dublă semnificație, una denotativă, iar alta
conotativă. În sens denotativ, plumbul reprezintă un metal gri-cenușiu închis, toxic,
cu masa atomică mare și foarte maleabil. În sens conotativ, există o legătură între
aspectele plumbului ca substanță și stările interioare ale poetului, așadar toxic face
legătură cu moartea, metal greu denotă apăsarea sufletească, iar metal gri-cenușiu
face referire la starea de depresia a poetului.

Tema o constituie condiția nefericită a poetului în societatea în care trăiește,

o societate mediocră care nu știe să aprecieze adevăratele valori.

Compozițional și prozodic, textul poetic este structurat pe două catrene a

câte patru versuri fiecare, rima este îmbrățișată și măsura este de zece silabe.

Fiecare catrenă reprezintă câte o secvență poetică.

 Prima secvență corespunde spațiului exterior, un spațiu, un cadru apăsător,
sufocant, un cavou unde eul liric stă și trăiește sentimental singurătății tragice. Se
folosesc termeni din câmpul lexico-gramatical al morții: sicriu, cavou, coroane,
funerar. Personificarea ,, Dormeau adânc sicriile de plumb ” sugerează un somn
continuu, amplificând motivul morții. Elementele cadrului natural agravează starea
eului liric ,, ... și era vânt ...” , natura devenind un spațiu neocrotitor ,, scârțâiau
coroanele de plumb ” .

A doua secvență ilustrează un univers interior degradat, unde tragicul

existenței se amplifică și este generat de moartea iubirii adevărate. Eul liric trăiește
solitar, ca o ultimă ființă vie în timp ce ,, stam singur lângă mort ”. Verbul ,, să-l
strig ” evidențiază disperarea poetului în încercarea de a comunica cu iubirea și
neputința de a realiza acest lucru, este țipătul deznădejduit al celui ce se simte
neputincios în fața morții.

Ca tonalitate, poemul este o confesiune tristă, un monolog marcat de

puternice accente dramatice în care este sugerat sentimentul morții. Spleenul,
dezolarea, sinesteziile ,, flori de plumb” , repetițiile obsesive (flori de plumb,
dormeau, stam singur în cavou) și corespondențele care se stabilesc între cele două
niveluri – al eului, al stării, și cel al lumii, al cavoului – sunt specifice eststicii
simboliste.

Imaginile auditive sunt reprezentate prin două verbe a căror sonoritate

stridentă, enervantă sugerează disperare, tristețe ,,să strig” , ,,scârțâiau” și
contribuie la muzicalitatea dezarmonică, dată și de discursul liric fragmentar,
întrerupt de puncte de suspensie.

Tema singurătății și viziunea pesimistă asupra lumii se reflectă într-o

manieră originală în poezia ,,Plumb” prin impresia de limbaj simplu, redus la
esențe, dar și prin faptul că eul liric apare ca un prizonier al propriilor senzații și
percepții, trăind un sfârșit continuu al existenței.