Balaei

Gen.(r.
) Ioan BĂLĂEI
ANOTIMPURI RĂVĂŞITE
Gen.(r) Ioan BĂLĂEI
ANOTIMPURI RĂVĂŞITE
Bucureşti 2006
Redactor: _____________
Machetare: ________________
Reproducerea totală sau parţială a acestei cărţi este interzisă

fără acordul scris al Editurii Detectiv.
ISBN __________________
Anotimpuri răvăşite
Călătorie riscantă
În după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989, am primit

ordinul telefonic să ne întoarcem la Bucureşti pentru a ne
prezenta la serviciu în Comandamentul Trupelor de Grăniceri.
Eram la Brigada de Grăniceri Iaşi, veniţi în urmă cu aproximativ
zece zile, într-o misiune de evaluare a marii unităţi. Împreună cu
colegul meu, colonelul Emil Talpă, făceam parte dintr-o comisie
de ofiţeri din centrala Ministerului de Interne, acţiunea
efectuându-se în toate trupele de grăniceri în perspectiva
trecerii acestora din subordinea Ministerului Apărării Naţionale
în structurile Ministerului de Interne, decizie luată de Nicolae
Ceauşescu. Noi doi eram reprezentanţii Comandamentului
Trupelor de Grăniceri în această comisie.
Nu cu mult înaintea primirii ordinului, în aceeaşi zi, în
jurul orei 13.00, pe principalele poduri de peste Prut s-au
întâlnit delegaţiile împuterniciţilor de frontieră din România şi
URSS cu responsabilităţi în sectorul respectiv. Se derulase, în
opinia mea şi nu numai, cel mai important eveniment petrecut la
frontiera de est a ţării, în zilele revoluţiei române.
În ce condiţii au avut loc aceste întâlniri şi ce se
întâmplase de fapt? Acum, discutând la rece cum se spune, ar
părea că s-a exagerat importanţa întâlnirilor menţionate. Să ne
reamintim însă că în zilele fierbinţi ale evenimentelor de la
Timişoara şi Bucureşti, a manifestaţiilor din celelalte oraşe mari
ale ţării, culminând cu fuga dictatorului, s-a declanşat marea
ameninţare a teroriştilor, după unii o diversiune, şi a apărut
pericolul intervenţiei unor forţe din exterior, toate acestea fiind
intens susţinute la radio şi televiziune. Şi la Iaşi a funcţionat
svonistica privind otrăvirea apei potabile, atacul unor obiective
5
Ioan BĂLĂEI
de către terorişti, apropierea unui desant aerian necunoscut

etc., veşti ajunse şi/sau tocmai la unităţile militare, ai căror
comandanţi nu s-au panicat astfel încât, din fericire, nu s-a
folosit în nici o imprejurare focul armamentului, cu excepţia unor
focuri de avertisment trase de gărzile izolate din afara oraşului.
Începea să prindă contur diversiunea teroriştilor. Mi s-a
întâmplat ca la un telefon “special” să fiu anunţat că un desant
aerian cu 42 helicoptere va fi debarcat pe stadionul oraşului şi
trebuie nimicit. Am încercat să aflu sursa informaţiei dar
legătura s-a întrerupt.
La frontieră, cum este şi firesc, în cadrul măsurilor de
pază întărită şi de apărare pe direcţii s-a intensificat şi
cercetarea grănicerească în teren precum şi cercetarea radio a
armatei. Ca urmare, au fost obţinute numeroase informaţii la
toate frontierele ţării, inclusiv la Prut, unde s-au descoperit la
vecini, deplasări de efective şi tehnică militară îndeosebi în
zona trecerilor permanente, respectiv a podurilor şi nu numai.
Pentru grăniceri, pericolul unei posibile invazii,
întreţinut şi de unele mesaje transmise la posturile de radio în
care nu era exclus sprijinul din exterior, solicitat la nevoie,
reprezenta o realitate în condiţiile vidului de putere existent la
un moment dat. Apoi să nu uităm că pentru noi românii
ameninţările vecinilor de la răsărit ne-au marcat întreaga istorie.
Şi iată că oarecum surprinzător, pe 23 decembrie, la
Brigada de Grăniceri Iaşi, prin legătura telefonică de cooperare
în paza frontierei, Partea sovietică a solicitat ca împuterniciţii de
frontieră români şi sovietici însoţiţi de delegaţiile proprii, să se
întâlnească pe principalele poduri de peste Prut, fără să
propună, conform uzanţelor, problematica discuţiilor.
Şeful de stat major aflat la comanda brigăzii, colonelul
Gheorghe Apostol, un ofiţer competent şi hotărât, împreună cu
care ne-am consultat permanent, a raportat imediat colonelului
Geantă Petre, Şeful de Stat Major al Trupelor de Grăniceri
despre solicitarea sovieticilor. Am aşteptat răspunsul cu ochii pe
ceas, timp în care împuterniciţii de frontieră români, în fapt
6
comandanţii batalioanelor de grăniceri de frontieră, au constituit

delgaţiile şi pregătit ofiţerii din compunerea acestora.
După aproximativ 15-20 mainute, col. Geantă ne-a
comunicat, asumându-şi întreaga răspundere, aprobarea
participării împuterniciţilor noştri de frontieră la întâlnirea
menţionată, cu precizarea ca, încă din răspunsul telefonic, să
fie înştiinţaţi sovieticii că partea română nu solicită nici un fel de
sprijin extern, conducerea ţării având sub control întreaga
situaţie.
Cu acest mesaj transmis anticipat s-au prezentat la
întâlnirile de pe poduri, împuterniciţii noştri de frontieră care
erau comandanţii unităţilor de grăniceri, ofiţerii superiori Togan
de la Botoşani, Butnariu de la Iaşi, Sârghie de la Huşi şi Ichim
de la Galaţi, însoţiţi de câţiva ofieri de stat major, comandanţi
de subunităţi şi translatori. Pe direcţia podurilor au fost realizate
dispozitive de apărare, cu misiunea de a respinge orice
încercare de pătrundere în forţă pe teritoriul naţional.
Noi toţi am urmărit cu sufletul la gură, cum se spune,
derularea întâlnirilor, la care ofiţerii noştri de grăniceri s-au
comportat ireproşabil, au suportat cu calm presiunea existentă
datorită prezenţei ofiţerilor sovietici de arme şi specialităţi
diferite, au răspuns cu promptitudine întrebărilor, exprimând
încă o dată refuzul ferm la orice ofertă de sprijin şi ajutor militar
din exterior.
Întâlnirile s-au terminat cu bine, ele fiind
supravegheate permanent, ofiţerii au raportat problemele
discutate şi modul de desfăşurare, încât am răsuflat uşuraţi.
Delegaţiile împuterniciţilor au convenit să continue conlucrarea
la frontieră şi să se informeze reciproc asupra schimbărilor
care apar în situaţia operativă. Despre toate acestea s-a
raportat imediat la Bucureşti. Se consumase, iată, un nou
moment al acţiunii grănicerilor pentru asigurarea relaţiilor de
normalitate şi stabilitate la frontierele României chiar într-o
situaţie internă excepţională.
7
Ioan BĂLĂEI
Au existat, pe bună dreptate, numeroase comentarii în

care se spunea că sovieticii puteau să ne invadeze fără să mai
solicite întâlniri şi să ne atace pe poduri, precum şi că
dispozitivul grăniceresc nu le făcea faţă. Din punct de vedere
militar, aceasta era situaţia. Totuşi, istoria ne-a demonstrat că
adesea agresiunile se justificau mai uşor dacă, aşa cum erau
condiţiile în România, exista o solicitare de ajutor militar, din
interior. Nu poate fi exclusă şi varianta realizării unui cap de pod
pe teritoriul nostru de unde, ulterior, să fie invadate obiectivele
strategice cu diferite pretexte.
Pentru grăniceri, atunci şi acolo, pe Prut, era extrem de
important să nu se permită încălcarea suveranităţii, a teritoriului
naţional, să demonstrăm cu orice sacrificiu că nu permitem
pătrunderea ilegală şi în forţă peste frontieră, că statul român îşi
exercită autoritatea asupra teritoriului. Apoi, acţiunile noastre de
apărare pe frontieră trebuiau să semnaleze declanşarea
agresiunii şi să asigure cât mai mult timp unităţilor armatei din
zonă să intervină pe aliniamente în adâncime. Pentru unii,
astăzi, lucrurile par uşor exagerate. În acel decembrie 1989
însă, cu situaţii confuze şi evoluţii imprevizibile când de la
Consiliile locale constituite la Iaşi şi Galaţi s-au primit, la
unităţile de grăniceri, note telefonice prin care se cerea ca
trupele sovietice să fie lăsate să intre în ţară pentru a ajuta
revoluţia. I impactul unei asemenea decizii avea o extraordinară
rezonanţă, comandanţii unităţilor de grăniceri însă nu şi-au
încălcat misiunile şi datoria sacră.
Este bine să se ştie că în momentul când în unităţile de
grăniceri s-a auzit că sovieticii ne-au chemat la poduri iar unele
zvonuri spuneau că sunt chemaţi şi aşteptaţi de nu-ştiu-cine, au
fost ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri care erau hotărâţi, dacă vom
fi invadaţi, să-şi scoată gradele, să plece cu armamentul şi
muniţia în munţi pentru a lupta ca partizani.
Astăzi, când valorile naţionale şi sentimentele
patriotice sunt privite de unii cu detaşare sau chiar cu
indiferenţă, când manifestările patriotice sunt ţinta ironiilor şi
chiar a “băşcăliei” tradiţionale româneşti, când şcoala nu
8
consideră necesar să promoveze eroismul şi sacrificiul pentru

patrie, consider că sunt dator să aminesc faptele unor anonimi
cărora le datorăm cel puţin respect.
Dar să revenim în după-amiaza zilei amintite, respectiv
după întâlnirea împuterniciţilor de frontieră români şi sovietici
când am primit ordinul să ne întoarcem la Bucureşti.
Împreună cu colonelul Emil Talpă eram hotărâţi să
plecăm cu un tren de noapte şi astfel, aşa cum ni s-a cerut, să
ajungem în Bucureşti pe timp de zi întrucât noaptea se trăgea,
erau instalate baraje şi filtre cu civili care aveau asupra lor
armament şi muniţie. Ne-am decis, de asemenea, să mergem
înbrăcaţi ofiţeri, cu banderole tricolore pe mână, însă fără să
luăm armament şi muniţie. Ne-am gândit că poate într-o
anumită situaţie am putea fi luaţi drept “terorişti”.
Comisia cu care venisem s-a dezmembrat, trecerea
grănicerilor la Ministerul de Interne nu s-a mai realizat atunci,
ea înfăptuindu-se totuşi câţiva ani mai târziu. Ofiţerii Ministerului
de Interne din comisie au plecat separat la Bucureşti iar unii au
mai rămas o perioadă la Iaşi.
După ultima verificare a unor ordine primite de la
C.T.Gr. şi pregătirea pentru drum ne-am deplasat la gară cu o
maşină militară, circulaţia în Iaşi desfăşurându-se normal. Am
părăsit oraşul în data de 23 decembrie ora 22.00. În vagonul de
dormit unde aveam locurile, eram singurii călători şi, după cum
ne-a spus conductorul, în tot trenul nu erau mai mult de 10-15
persoane. Imediat după plecare, conductorul a blocat şi chiar
legat majoritatea uşilor, astfel încât nu se putea urca în vagon.
Ne-am instalat într-o cuşetă sărăcăcioasă dar suficient
de caldă, încercând să prindem la un radio cu tranzistori, ştirile
de la Bucureşti. Am reuşit, cu greutate şi întreruperi foarte mari.
În schimb, se puteau auzi alte posturi puternice din URSS,
Bulgaria şi chiar Iugoslavia. Am ascutat şi colinde, cu lacrimi în
ochi. Nu le mai auzisem de foarte multă vreme la radio iar în
data de 24 decembrie, Ajunul Crăciunului în care intram peste
puţin timp, era ziua mea de naştere. Mi-am amintit de mama
9
Ioan BĂLĂEI
care murise săraca, fără să mai poată asculta şi ea o colindă la

radio în marea sărbătoare creştină, când mă născuse în anii de
început ai celui de al doilea război mondial. De multe ori, în
seara de Ajunul Crăciunului, îmi spunea: “Dumnezeu mi te-a
adus în dar în seara de Ajun când fereastra dormitorului în care
veneai pe lume, copii colindau “O ce veste minunată”. De ziua
ta, toţi oamenii oricât de săraci ar fi, pun, totuşi, ceva pe masă,
de sărbătoare”.
Primele două ore ale călătoriei s-au derulat fără
probleme deosebite. Se răcise puţin, întrucât în cuşetă era
curent de la geam, motiv pentru care l-am acoperit cu pături.
Discutam cu Emil tot ce se întâmplase şi auzisem până atunci!
Exista o întrebare ce revenea obsesiv în discuţiile
noastre şi pe care am întors-o pe toate feţele. Ni se spusese că
în Bucureşti se trage, inclusiv în zona comandamentului, la
radio şi televiziune se anunţau acţiuni ale tetoriştilor şi
securiştilor soldate cu morţi şi răniţi din partea pupulaţiei şi
militarilor. Aurelia, soţia, îmi spunea de la Bucureşti, că pe
bulevardul unde locuiam, Compozitorilor, treceau maşini Dacia
prin geamurile lor deschise trângându-se focuri automate în
direcţia blocurilor. În această situaţie dormea cu fetiţa Daniela,
pe hol Călin, băiatul îmi spunea la telefon că în zona din spatele
Ministerului Apărării, spre cimitirul Ghencea se trăgea de parcă
erau focuri de artificii. Şi totuşi, unde erau teroriştii prinşi sau
împuşcaţi?
La un moment dat, conductorul de tren a bătut la uşa
cuşetei şi ne-a rugat să verificăm un individ urcat în vagon la
ultima staţie. Brusc, ne-am trezit cu atribuţii ce nu le puteam
refuza. Era un pensionar militar, revoltat că l-am verificat deşi
i-am explicat situaţia şi m-am văzut potopit cu tot felul de
acuzaţii, că suntem terorişti comunişti, că noi continuăm să
facem abuzuri încălcând drepturile omului etc.
Cu acest prilej ceferisul ne-a informat că ceilalţi călători
din tren, auzind că suntem doi ofiţeri într-un vagon, s-au mutat
cu toţii alături de noi.
10
Pe la două noaptea, trenul s-a oprit într-o staţie.

Ajunsesem la Adjud. Aici răbdarea ne-a fost pusă la grea
încercare întrucât nu ne-am mai clintit din loc. Orele petrecute
acolo ni s-au părut o veşnicie. Noroc că am reuşit să mai
dormim în câteva reprize după zilele şi nopţile nedormite la Iaşi.
Dimineata, conductorul ne-a adus veşti cât se poate de
proaste. Linia spre Bucureşti era blocată şi circulaţia întreruptă.
Între timp, în staţie au mai sosit şi alte câteva trenuri de marfă
dar şi unul de călători, toate rămase pe loc. N-am îndrăznit să
coborâm pentru a ne duce în staţie deoarece era destul de
departe şi îi stabilisem acestă misiune ceferistului. Aşteptarea a
continuat până către ora 14.00, deci 24 de ore staţionare când
conductorul revenit din staţie ne-a adus vestea surpriză că
trenul se întoarce la Iaşi deoarece în gara Buzău, “teroriştii” au
distrus instalaţiile de conducere şi siguranţa circulaţiei şi au
omorât tot personalul de serviciu. Informaţia era incredibilă iar
întoarcerea nu era o soluţie pentru noi.
- Ce zici, Emil, i-am spus colegului, ne înapoiem la Iaşi
şi găsim o altă variantă de plecare sau poate se reia circulaţia
pe calea ferată?
- Cred că nu mai are rost să ne întoarcem. Trebuie să
mergem mai departe. Coborâm, ieşim la şosea şi găsim o
ocazie. Cine ştie dacă trenul asta ajunge şi inapoi la Iaşi.
Între timp, la radio, se anunţau fel de fel de acţiuni
teroriste, un crainic explicând că autorii sunt uneori îmbrăcaţi în
costume militare, că au pe ei mai multe uniforme ale armatei şi
posedă legitimaţii false, că au la ei steaguri sau banderole
tricolore.
- Ai auzit, îi spun colegului, vrei să plecăm pe jos să ne
ia unii drept terorişti şi să dăm peste cine ştie ce “dandana”, că
tot nu prinde nimeni securiştii. Emile, mai bine ne întoarcem la
Iaşi şi plecăm la Bucureşti cu o maşină, prin zona de frontieră,
în lungul Prutului până la Galaţi şi de acolo – este mai simplu
de ajuns.
11
Ioan BĂLĂEI
- Trebuie să găsim o soluţie. Nu are rost să ne

întoarcem la Iaşi. Mergem şi vorbim cu şeful staţiei.
În timp ce discutam, ne-am auzit strigaţi. Am ieşit la
uşa vagonului unde conductorul, puţin agitat, ne-a spus că în
gară a venit o garnitură cu muncitori români întorşi din URSS de
la Krivoirog. Aceştia voiau să ajungă cu orice preţ acasă la
familii şi au ameninţat să dacă nu li se dă drumul la Bucureşti
pe altă rută, vor incendia trenul şi gara. Ne-a sfătuit să
încercăm plecarea mai departe cu această garnitură aflată ceva
mai în urmă, pe o linie alăturată.
N-am stat pe gânduri, am adunat bagajele şi în mare
grabă am coborât din tren pe partea opusă staţiei. Garnitura se
afla cu locomotiva aproximativ la 100 de metri de noi, distanţă
pe care am parcurs-o în fugă. Ajunşi în dreptul mecanicului, l-
am rugat să ne ia în cabină întrucât trebuie să ajungem
neapărat la Bucureşti. Menţionez din nou că eram îmbrăcaţi
ofiţeri şi aveam banderole tricolore pe mână. Mecanicul ne-a
spus să încercăm la primul vagon şi dacă nu vom fi primiţi, ne
va lua în locomotivă, deşi nu are voie.
Am urcat pe scările vagonului, dar în uşă erau mai
mulţi muncitori care ne-au oprit.
- Măi, ăştia pot fi terorişti, spuse unul.
- Nu suntem terorişti, răspund eu, suntem ofiţeri ai
armatei şi trebuie să ajungem la Bucureşti iar trenul nostru nu
merge mai departe. Vă rugăm să ne luaţi cu voi.
- Vrem să vedem legitimaţiile voastre.
- N-ai auzit la radio, zise altul, că securiştii au
legitimaţii false şi tot felul de uniforme!
Le arăt cu privirea mâinile ocupate şi încerc să mai fac
un pas.
- Cu bagajele în mâini nu pot scoate legitimaţia.
Lăsaţi-ne să urcăm măcar pe hol, aici, în capătul vagonului şi
vă arăt legitimaţia. Ce dracu, sunteţi aşa de mulţi şi ne ţineţi pe
scară de parcă v-am putea face ceva!
12
Îl împing pe cel din faţa mea şi reuşesc să pun piciorul

sus. Talpă mă presează şi mai înaintăm câţiva paşi. Las
geamantanul jos şi caut legitimaţia militară în buzunarul interior
al vestonului. Ca un făcut, nu găseam legitimaţia.
- Aveţi armanent?, intrebă cineva.
- Nu avem armament, răspunde Emil în timp ce eu
caut febril legitimaţia pe care până la urmă o găsesc într-un
buzunar al pantalonului.
Între timp Emil a ajuns şi el lângă mine şi îşi arată şi el
legitimaţia M.Ap.N.
- Mda, mai vedem noi, mormăie în barbă un tip înalt şi
vânjos.
În spatele meu aud pe cineva spunând:
- Dacă nu găseaţi legitimaţia, aici vă făceam, uite cu
cuţitul ăsta! Individul ridică o mână şi-mi băgă sub nas un cuţit
de vânătoare asemănător cu o baionetă.
- Să vedem ce aveţi în bagaje, se auzi o altă voce .
M-am aplecat spre bagaj.
- Lasă-l aici pe culoar, că nu-l ia nimeni. Veniţi încoace
în cuşetă, ordonă tipul înalt.
Am intrat şi ne-am aşezat în prima cuşetă. Exista
spaţiu suficient, cu câte două paturi suprapuse pe fiecare parte.
Pe o măsuţă la geam se găsea o veioză cu abajur care dădea
un aer intim încăperii. Era cald şi un miros de fum de ţigară.
Cuşeta se umpluse de curioşi, la fel şi coridorul,
oamenii vrând să ne vadă şi să ne audă. În uşa cuşetei reuşise
să se strecoare şi însoţitoarea de vagon, o rusoaică zdravănă şi
îmbujorată.
- Olga, adu-ne, te rog, câte o cană de ceai, spuse
cineva.
Femeia s-a uitat la noi cu indiferenţă, după care a
plecat bombănind.
13
Ioan BĂLĂEI
- Hai, s-auzim povestea voastră, spuse tipul care părea

a fi un fel de şef între muncitori. Ne interesează ce ştiţi despre
revoluţia de la Bucureşti şi de pe unde veniţi.
La un moment dat, de pe hol s-a auzit: “Plecăm, ne
dau drumul prin Brăila şi Făurei. I-am ameninţat că le dăm foc”..
S-au bucurat şi au început să cânte, pe grupuri. Pentru câteva
minute se părea că lumea ne-a uitat. Trenul s-a pus în mişcare.
S-au auzit urale.
- Hai, spuneţi cum a fost revoluţia în Bucureşti, ne-a
luat în primire “şeful” al cărui nume era Pavel.
Am început să povestim pe rând, când eu, când
colonelul Talpă, ce-am văzut la televizor şi întâmplări din Iaşi,
subliniind că unităţile de grăniceri au fost pe frontieră şi că în
Iaşi nu s-a tras nici un foc de armă, mulţimea manifestând fără
să fie împiedicată cu ceva sau de cineva, armata asigurând
paza obiectivelor şi activităţile în serviciile necesare vieţii
oamenilor, toată lumea scandând “Armata e cu noi”, expresie
devenită formulă de salut şi recunoaştere.
Gata! Interveni la un moment dat liderul vagonului. Aţi
trecut şi proba asta, cred că nu sunteţi terorişti fiindcă dacă
eraţi, nu stăteaţi să vă uitaţi la televizor!
Însoţitoarea ne-a adus cănile de ceai, acestea fiind
adevărate opere de artă. Paharele din sticlă groasă erau
aşezate în suporţi de metal galben patinat, având motive florale
cu mânere arcuite şi răsucite, dându-le o formă de pocale
medievale.
În timp ce sorbeam cu plăcere ceaiul tare rusesc, ne-a
fost adusă mâncare constând în mezeluri, brânză sărată,
conserve de carne şi o pâine albă pătrată, toate foarte bune,
poate şi datorită faptului că, după atâtea emoţii, ne luase
foamea.
Încet, încet, atmosfera s-a relaxat, muncitorii şi-au
reluat locurile în cuşete văzându-şi de treburile lor. Câţiva au
rămas cu noi şi ne-au povestit câte ceva despre istoria
întoarcerii lor acasă. Pe scurt, aflând de revolta din România,
14
mai mult de la posturile străine, au cerut conducerii din Krivorog

să li se comunice situaţia concretă din ţară, explicaţiile oferite
fiind extrem de puţine. Atunci au hotărât să se întoarcă în
România exercitând presiuni şi replicând că nu se mai întorc la
lucru până nu li se acceptă dialogul cu conducerea
întreprinderii.
După negoceri dure în care au fost sprijiniţi de
muncitorii ruşi, li s-a aprobat plecarea acasă cu un tren special
introdus în graficul de parcurs în locul unui tren de călători
internaţional. Toate informaţiile despre revoluţie au fost culese
de la radio, mai ales de pe drum, televiziunea sovietică
rezumându-se la ştiri sumare. De la posturile străine au aflat de
crimele “teroriştilor” şi erau îngrijoraţi de viaţa familiilor. În tren
erau aproape 800 de oameni, înghesuiţi în cuşete câte doi într-
un pat.
Din când în când, însoţitoarea rusoaică lua paharele şi
le umplea din nou cu ceai fierbinte. Am încercat de câteva ori
să ne uităm pe geam pentru a recunoaşte unde ne găseam, dar
câmpul alb de zăpadă şi faptul că în unele staţii trenul era garat
pe ultimele linii, între alte garnituri de marfă, ne îngreunau mult
orientarea. Totuşi, am recunoscut la un moment dat traseul la
trecerea peste Siret la Bărboşi – Galaţi.
Începusem să ne obişnuim cu atmosfera dar
continuam să stăm liniştiţi în cuşeta de la capătul vagonului în
care intrasem la început. Undeva pe parcurs, la o oprire într-o
staţie m-am trezit cu conductorul român de tren care însoţea
garnitura de la intrarea în ţară la Ungheni şi care mi s-a adresat
spunând că este jos la scara vagonului un individ care se roagă
să fie luat la Bucureşti fiindcă are acolo mama împuşcată şi
trebuie să o caute la morgă şi s-o aducă acasă. Ceferistul era
însoţit de liderul vagonului care ne-a cerut să-l verificăm pe
individ şi să hotărâm noi, ofiţerii, dacă îl primim în tren sau nu.
M-am dus la capătul vagonului unde aştepta un tip
înalt, cu o geacă sport şi capul descoperit. Ajutat de doi
muncitori, l-am percheziţionat şi i-am cerut să scoată toate
15
Ioan BĂLĂEI
lucrurile din sacoşa ţinută pe umăr. Apoi am verificat buletinul şi

celelalte documente. Avea o legitimaţie de întreprindere pe care
scria funcţia de jurisconsult şi o sumă de bani nu prea mare. În
timp ce răsfoiam alte hârtii aflate asupra lui, mă gândeam şi eu
că era posibil ca specialitatea lui de jurist să ascundă, de fapt,
un securist. Omul ne-a spus o poveste dramatică, adesea
având ochii în lacrimi. Astfel, mama lui a fost internată într-un
spital bucureştean, de ea ocupându-se fratele care locuia în
Bucureşti. Întrucât în zona spitalului se trăgea şi ea trebuia
operată, s-a hotărât mutarea la un alt spital. Pe drum, s-a tras
asupra autosanitarei şi femeia a fost împuşcată mortal. Fratele
l-a chemat ca să-şi caute mama la morga spitalelor pentru a o
duce acasă în Moldova. Părea să spună adevărul. Am decis să
fie primit în vagon, ceea ce s-a şi întâmplat. Cetăţeanul al cărui
nume din păcate, nu l-am reţinut, a vrută să ne sărute mâna,
mulţumindu-ne cu ochii în lacrimi. Omul a fost şi el introdus
într-o cuşetă unde l-au luat în primire muncitorii. De atunci nu
l-am mai văzut pe acest om şi nici nu l-aş recunoaşte.
Călătoria s-a derulat în continuare fără alte incidente,
atenţia majorităţii fiind îndreptată asupra transmisiilor la
posturile de radio româneşti şi străine, pe marginea informaţiilor
aflate astfel se iscau discuţii şi dezbateri aprinse. Pentru a nu
mai servi alte idei despre noi, ne-am abţinut să facem
comentarii despre ceea ce se întâmpla în ţară. Din când în
când răspundeam pe rând foarte scurt la unele întrebări ce ne
erau adresate direct de gazdele noastre.
În ciuda avertismentului de a nu ajunge în Bucureşti
noaptea, întâmplările pe care vi le-am povestit au făcut să
coborâm din tren în Gara de Nord în jurul orei 23.00, pe un frig
pătrunzător. Atmosfera găsită acolo era aidoma unor secvenţe
din filme de război. Peroanele şi platoul central erau aproape
pustii, intrările fiind baricadate cu saci de nisip, până la
jumătate. Se auzeau din când în când, de peste tot, rafale de
armă automată iar pe acoperiş se alerga dintr-o parte în alta.
Când am ajuns în dreptul ieşirii spre bulevardul Dinicu Golescu,
am auzit zgomotul puternic de motor şi apoi am văzut pe
16
deasupra sacilor de nisip un transportor blindat cu farurile

aprinse trecând spre gara Basarab. În acelaşi timp, focul
automat s-a înteţit.
Am hotărât amândoi să mergem la postul de miliţie
T.F. şi să dăm un telefon la Comandament, în speranţa că ne
vor trimite o maşină. În sala de la miliţie erau doi sau trei
subofiţeri şi vreo patru sau cinci civili. Un subofiţer de miliţie
ne-a spus că până la ziuă nu se poate ieşi din gară întrucât se
trage asupra tuturor intrărilor iar în gară nu se găseşte decât
personalul de serviciu. I-am întrebat dacă au descoperit cine
trage şi de ce. Nu ştiau, însă ne-au arătat nişte gloanţe găsite
în zona uşilor sau scoase din tocurile geamurilor. Le-am studiat
cu Emil şi am constatat că erau calibre diferite de la pistol la
mitralieră, inclusiv unele asemănătoare gloanţelor pentru arme
cu aer comprimat precum şi câteva gloanţe ce păreau
artizanale. Unele de acelaşi fel le-am găsit ulterior şi în zona
uşilor de la Comandament.
După încercări repetate am reuşit să vorbim la serviciu,
de unde ofiţerul de serviciu ne-a spus că vor raporta sosirea
noastră şi vom primi răspuns. Am rămas în gară până în jurul
orei 02.00 când colonelul Geantă ne-a transmis la postul de
miliţie că ne vor trimite un autoturism de teren şi că trebuie să
avem grijă la trecerea prin barajele civililor înarmaţi. Am primit
vestea cu bucurie şi, în timp ce ne pregăteam să mergem la
ieşirea spre bulevardul Dinicu Golescu, unde urma să vină
maşina, câţiva ofiţeri ai Ministerului de Interne, îmbrăcaţi în civil
ne-au rugat să-i luăm cu noi pentru a fi în siguranţă. Ne-au spus
că s-au înapoiat din teritorii şi la serviciu nu le răspunde nimeni.
Am fost nevoiţi să le explicăm pericolul la care se
expun noaptea trecând prin baraje, unde noi cu maşină de
armată şi legitimaţii M.Ap.N., vom reuşi să trecem iar ei cu
legitimaţii M.I. sau fără, s-ar putea să fie reţinuţi, cu toată
intervenţia noastră. I-am lăsat să se decidă şi până la urmă au
rămas în gară la postul de miliţie.
17
Ioan BĂLĂEI
Autoturismul nostru a tras în dreptul ieşirii, având

farurile şi proiectoarele aprinse precum şi un mare drapel
tricolor fixat lângă uşa din dreapta. Din maşină a coborât
colegul nostru locot. col. Pricop Vasile, un ofiţer deosebit şi
curajos, echipat de război, cu cască şi pistol mitralieră care
ne-a ajutat să urcăm repede după care autoturismul a demarat
în viteză.
Pricop era ieşit cu pieptul pe geamul maşinii şi la
primul bara de la str. Berzei a strigat de mai multe ori, în timp ce
încetinisem: “Suntem armata, nu trageţi” Victorie!” Ni s-a
răspuns: “Armata e cu noi!” şi am fost lăsaţi să trecem. În spate,
aşezaţi pe banchetele laterale, stăteam aplecaţi gata să ne
culcăm pe burtă dacă deschideau focul. La barajul care avea o
maşină pusă de-a latul străzii, câteva lăzi şi alte obiecte fiind
lăsat un culoar de trecere, erau câţiva bărbaţi, înfofoliţi de frig,
cu arme în mâini, unii având manta militară. Aproximativ la fel
am trecut şi pe la barajele de la staţia “Eroilor” şi apoi sus la
“Academia Militară”.
Odată ajunşi în intersecţia Răzoare, în capătul aleii ce
ducea la clădirea comandamentului, potrivit celor stabilite,
şoferul a oprit şi a semnalizat cu proiectoarele. Din Punctul de
Control a ieşit un subofiţer care ne-a deschis poarta şi am intrat
în curtea cazărmii.
Am răsuflat uşuraţi după emoţiile trăite tot drumul,
întrucât exista pericolul să se tragă în noi iar primul expus era
colegul Pricop ce s-a dovedit un om de acţiune, calm şi hotărât.
La intrarea în clădire am rămas impresionat văzând imediat în
holul din dreapta un mic punct medical cu o masă de tratament
şi transport, dispozitiv pentru perfuzie şi alte echipamente
pentru intervenţie. Urcând la etaj am văzut dispozitivul de
apărare cu ofiţeri şi subofiţeri înarmaţi pe perimetrul cazărmii şi
la unele geamuri de la ultimul etaj. În stânga intrării principale în
unitate, orientat spre stradă se găsea un transportor amfibiu
blindat cu echipaj pregătit permanent şi muniţie la bord.
18
Toată această atmosferă cu imagini aidoma celor din

filmele de război sau din aplicaţii mi-au rămas întipărite în
memorie iar relatările colegilor care mi-au povestit de adevărata
canonadă a focului armamentului folosit în zonă noaptea
precedentă au dat naştere unor întrebări rămase atunci fără
răspuns.
Aşa s-a încheiat un episod al aventurii noastre de două
zile şi începea un altul plin de neprevăzut!
19
Fotbal pe pâine
Printre cele mai comentate şi disputate, în

contradictoriu, evenimente şi întâmplări, de către o parte a
colectivităţilor umane sunt cele din fotbal, sport care a devenit
în ultimele decenii un semnificativ fenomen social prin
amploarea manifestărilor şi interesul tuturor categoriilor
profesionale şi a segmentelor populaţiei atât în plan intern cât şi
internaţional.
Uşor de jucat la toate vârstele, cu reguli simple şi
necesităţi de spaţiu variabile în exterior dar şi în interior, fotbalul
rămâne totuşi un joc cu mingea care promovează uneori
violente pasiuni.
Cu senzaţia că la fotbal se pricepe toată lumea, nu
numai managerii şi specialiştii dar şi microbiştii se consideră
implicaţi până peste cap în destinele şi evoluţia fenomenului,
lansează analize şi soluţii pe care presa le întreţine cu
generozitate. În aceste condiţii este justificată apariţia expresiei
de consum generalizat ,,Fotbal pe pâine’’.
Că aşa stau lucrurile s-a convins şi căpitanul Titus
Bălăceanu care fusese mutat cu serviciul, nu cu mult timp în
urmă, într-un orăşel transilvănean unde exista, cum se putea
altfel, o echipă de fotbal, nu oarecare, ci participantă în
campionatul republican divizia B, cu denumirea ,,Avântul’’.
Echipa de fotbal era susţinută în principal de cel mai
important obiectiv economic local, Combinatul de Îngrăşăminte
Chimice, unde figurau ca angajaţi majoritatea antrenorilor şi
jucătorilor de la echipa mare şi juniori. Fotbalul era susţinut
bineînţeles şi de organele de partid şi de stat locale, care îşi
legitimau astfel preocuparea de a da curs cerinţelor populaţiei
21
Ioan BĂLĂEI
de distracţie dar şi de manifestare a patriotismului zonal.

Trebuie să menţionăm şi faptul că fotbalul se situa
printre puţinele ocazii de manifestare necondiţionată a unui
public numeros, gata să înjure nu numai pe arbitri şi jucători ci
şi alte lucruri şi persoane care-l nemulţumeau şi de care în alte
condiţii nu se puteau plânge.
Cât despre corectitudine, spontaneitate, legalitatate în
sfera derulării, competiţiei şi a gestionării resurselor financiar-
materiale, stările de lucruri de atunci se pare ca şi de astăzi,
generate de felurite interese sunt ilustrate sugestiv de
întâmplările de faţă.
Şi în localitatea Măgureni la care ne referim, o urbe cu
rang de municipiu şi viaţă trepidantă, fotbalul era situat în
centrul atenţiei şi preocupărilor majorităţii locuitorilor conectaţi la
valori maxime de tensiune timp de două sau trei zile, respectiv:
sâmbăta la pregătirea meciului, duminica în spectacolul propriu-
zis şi luni la analiza rezultatului echipei, criticile de rigoare şi
apoi măsurile sugerate de opinia publică autorizată .
Întrucât personalitatea numărul unu în rândul
oficialităţilor locale, primul secretar al comitetului municipal de
partid era prezent duminica la meciuri, toţi conducătorii
instituţiilor şi întreprinderilor din oraş se inghesuiau care mai de
care, să meargă în tribuna oficială a stadionului sau măcar în
apropiere, pentru a fi văzuţi susţinând echipa. Aici la fotbal se
comentau printre altele şi eforturile conjugate ale tuturor
instituţiilor în interesul municipalităţii .
Se ştia foarte bine că nici o funcţie de conducere nu
se obţinea fără avizul de la partid, aşa că toată lumea ,,bună’’
se străduia să nu lipsească atunci când apărea în public
,,Primul secretar’’.
Fiind ofiţer tânăr şi fost practicant al acestui sport la
juniori, căpitanul Bălăceanu şeful de stat major al unităţii a fost
desemnat membru în diferite comisii municipale inclusiv în
consiliul asociaţiei sportive ,,Avântul’’. Respectând tradiţia, la
intervenţia partidului, unii jucători erau încorporaţi în unităţile
22
militare locale pentru a continua să joace şi pe timpul stagiului,

în oraşul unde influenţa şefilor de la partid era mai puternică.
Încorporarea putea deveni un procedeu de racolare a
jucătorilor. În acest fel şi la unitatea militară din Măgureni
existau doi tineri ostaşi care jucau fotbal în echipa ,,Avântul’’
bineînţeles cu aprobarea eşaloanelor superiore. Ei aveau un
program adaptat cerinţelor echipei, adesea figurând doar în
evidenţa efectivelor din unitate, venind doar uneori în vizită la
colegii de armată.
De regulă, comandanţii unităţilor profitau de prezenţa
acestor fotbalişti în subordinea lor intrand astfel în atenţia
oficialităţilor şi a iubitorilor de fotbal pentru a obţine la nevoie
felurite avantaje. Din întâmplare comandantul unităţii nu era
priceput şi nici pasionat de fotbal. Totuşi Bălăceanu a insistat
să-l ducă la un meci de fotbal stimulându-l cu prezenţa acolo a
Primului secretar de partid din municipiu. A acceptat cu condiţia
să-i fie rezervat un loc la tribuna oficială şi cât mai aproape de
şeful partidului. Şi uite aşa, la un meci, colonelul Pavelescu s-a
aşezat în tribună după ce l-a salutat respectuos pe Primul
secretar iar acesta i-a strâns mâna zâmbitor spunându-i :
‘’Bravo colonele, ai intrat în rândul lumii tocmai când mă
gândeam să te schimbăm şi să punem un om mai tânăr căruia
îi place sportul.’’Ha, ha, ha.’’ Râse cu poftă apoi continuă :,,Te-
am speriat, hai c-am glumit. Ce zici, batem azi ?’’
Pavelescu, timorat, a spus un ,,Batem sigur !’’ piţigăiat
cu o grimasă de parcă s-ar fi înecat cu os de peşte, după care
s-a aşezat. În spatele lui Bălăceanu era pregătit să dea
explicaţiile solicitate de şef.
Meciul n-a avut o desfăşurare deosebită în sensul că
gazdele atacau iar oaspeţii se apărau. Oricum spectatorii îşi
încurajau echipa cu îndemnurile cunoscute :,,Hai băieţi !’’ ,,Pe
ei fraţilor !’’, ,,Desfiinţaţi-i măi !’’, ,,Hai Avântul !’’ şi altele la care
se adăugau înjurăturile de rigoare pentru adversari şi rudele lor.
Atmosfera de pe stadion l-a prins şi pe colonel care s-
a adăugat corului de îndemnuri ,,Hai Avântul’’ aplaudând şi el
23
Ioan BĂLĂEI
odată cu vecinii .
În sfârşit a venit repriza sau mai corect spus pauza
între reprize când toată lumea s-a ridicat pentru a se dezmorţi şi
curăţa de cojile de seminţe de floarea soarelui scuipate pe
apucate în toate direcţiile .
S-a ridicat şi comandantul care i-a facut semn lui
Bălăceanu să vină mai aproape întrebându-l pe şoptite :,,Măi,
care-s ai noştri, ăia de la ,,Avântul’’ ?’’
Pentru moment, căpitanul a fost gata să izbucnească în
râs dar s-a abţinut şi i-a răspuns la ureche :,,Ăia cu tricouri roşii,
tovarăşe colonel!’’
Exista şi o altă legătură a unităţii cu fotbalul, mai precis
cu slujitorii lui. Este vorba de unul dintre comandanţii de
subunităţi, maiorul Craiu arbitru de fotbal categoria a doua,
adică pentru echipele din diviziile B şi C. Considerat un
cunoscător de către colegi, aceştia îl consultau asupra
rezultatelor probabile din fiecare etapă, în acelaşi timp era ţinta
ironiilor şi criticiilor la adresa arbitrilor din fotbal cu toate
păcatele lor săvârşite cu voia sau fără. În mod sigur cavalerul
fluierului era invidiat pentru veniturile sale băneşti şi multe alte
avantaje materiale ,,colaterale’’.
Craiu nu lua în seamă aluziile şi răutăţile, ba dimpotrivă
îşi vedea de treabă fiind un foarte bun profesionist. Când era
însă bine dispus, la întrebările legate de arbitraj spunea :,,Totul
în fotbal depinde de fluier şi modul în care este folosit. Acest
instrument aflat asupra arbitrului emite semnalul sonor când
este acţionat la unul din capete şi nu se aude nimic, când este
acţionat lateral. Deci meciul depinde de modul în care suflu eu
în fluier şi dacă se aude semnalul, meciul este oprit şi acord
lovitura de la 11 metri pentru infracţiunea văzută de mine iar
dacă suflu lateral, nu se aude nimic şi nu acord lovitura de
pedeapsă.’’
Aţi înţeles probabil că astfel o echipă poate pierde sau
câştiga meciul. Deci totul depinde de un fluier folosit aşa cum
trebuie şi în interesul care trebuie’’.
24
Tot arbitrul Craiu povesteşte că de regulă nu luau

contactul cu oficialităţile şi nu se întâlneau cu nimeni înaintea
meciului decât poate întâmplător. Exista însă un delegat al
gazdelor care-i aşteaptă la gară sau la hotel pentru rezolvarea
problemelor de masă şi cazare. Tot respectivul le plătea
baremul pe bază de semnătură. La plecare, de regulă, se
primeau nişte pachete care erau aduse la gară sau la maşină.
Ce să faci cu ele spunea Craiu, să le laşi pe strada sau pe
peronul staţiei ?
Mai există încă ceva. La unele stadioane, în vestiarul
arbitrilor aceştia găseau într-un loc ferit, trei plicuri numerotate
din care unul era pentru arbitrul principal şi două pentru
asistenţi. Ele constituiau ,,darul’’ indiferent dacă echipa gazdă
câştiga sau pierdea. În cazul unei înfrângeri, în etapele
următoare echipa aflată de data aceasta în ,,deplasare’’ primea
cu siguranţă sprijinul arbitrilor în cauză. Ori de câte ori cineva
încerca să obţină de la maiorul Craiu, arbitru de fotbal amator,
exemple concrete la povestirile sale acesta replică :,,Hai
domnule c-am glumit ! Fotbalul nostru se practică din plăcere şi
conducătorii lui sunt corecţi, tovarăşe !’’
Că lucrurile stăteau aşa în realitate, a avut odată prilejul
să se convingă şi căpitanul Bălăceanu. Iată ce se întâmplase.
Într-una din zile se afla în biroul secretarului de partid din
municipiul Măgureni, venit cu nişte treburi în interesul unităţii.
Încerca să obţină un număr mai mare de apartamente nou
construite pentru ofiţerii şi subofiţerii cu familii mutate din alte
zone şi pentru cei din promoţie, precum şi câteva butelii de
aragaz peste repartiţia iniţială .
Venise mai de dimineaţă în speranţa că la prima ora
tovarăşul secretar va fi mai disponibil dar acesta după ce l-a
poftit în birou a început un şir interminabil de convorbiri
telefonice cu tot felul de întreprinderi şi instituţii din localitate
ştiut fiind faptul că toate deciziile importante se luau la partid.
Din când în când intra secretara şi îi aşeza pe birou felurite
hârtii şi mai intrau şi alte persoane, pe unele le cunoştea, cu
care tovarăşul rezolva problemele prin câteva cuvinte.
25
Ioan BĂLĂEI
Când în sfârşit se părea că lucrurile s-au liniştit, a intrat

din nou secretara,tovarăşa Gaby :
- Să trăiţi tovarăşe secretar. Am doi delegaţi care vă
roagă insistent să-i primiţi !
- Spune-le te rog să mai aştepte puţin fiindcă am
ceva urgent de rezolvat cu tovarăşul căpitan pe care şi aşa l-am
ţinut destul. Vezi dumneata până una alta ce vor .
- Stau pe capul meu de când am venit. N-am putut
scăpa de ei, spun că au o problemă deosebită pe linie de partid
şi se grăbesc să se întoarcă la Corniceşti. Nu vor să discute
decât cu dumneavoastră.
- Bine, să vină ! Apoi către Bălăceanu. Vă rog să mai
aveţi puţină răbdare dacă nu vă supăraţi. Să vedem despre ce-i
vorba. Cu ocazia asta mai aflaţi şi dumneavoastră militarii
cererile oamenilor muncii !
Între timp prin uşa întredeschisă şi-au făcut apariţia
cei doi. Unul avea în mână o servietă de piele confecţionată
artizanal.
- Să trăiţi tovarăşe secretar ! Apoi văzându-l pe
ofiţer, ştiţi noi vrem să vorbim numai cu dumneavoastră şi nu cu
alţii.
- Poţi să vorbeşti, spune secretarul, dânsul este
comandant aici la noi în zonă şi puteţi avea toată încrederea.
Despre ce-i vorba ?
- Tovarăşe secretar noi suntem de la I.A.S.
Corniceşti şi avem nevoie de sprijinul dumneavoastră.
Şeful cel mare, şi aici ridica privirea în sus, ne cere
să fim fruntaşi. Trebuie să ne ajutaţi şi să ne daţi două. Ridică
mâna cu două degete ridicate în forma de ,,V’’. Este vorba de
duminica aici la Măgureni .
- Am înţeles, spuse calm tovarăşul Oprea, numai
că nu cred că vă putem ajuta . Aţi avut planificarea la noi până
acum ?
- Ce planificare ? întrebă nedumerit omul cu servieta
26
de piele.
- Pentru îngrăşăminte la combinat. Două vagoane în
nici un caz nu vă putem da. Poate un vagon dacă luăm de la
alţii.
- Păi noi nu vrem îngrăşăminte ! Avem nevoie de
două puncte, ca echipa noastră de fotbal ,,Recolta’’ să bată
duminică aici la Măgureni pe ,,Avântul’’.
Şeful ăl mare de la noi şi aici iar ridică privirea în sus
ne-a trasat sarcina de partid ca echipa de fotbal să promoveze
în Divizia ,,A’’ ! Dânsul ne-a spus : ,,Dragi tovarăşi, acum aveţi
stadion nou, doresc să ajungeţi cu echipa în frunte ca să se
vadă ce pot face oamenii muncii când îşi propun ceva !’’
După o clipă de tăcere în care pe faţa secretarului
Oprea se citea uimirea spuse zâmbind :
- Dragilor, abia acum v-am priceput numai ca aţi greşit
adresa. Eu nu mă ocup cu fotbalul şi apoi ţin la echipa noastră
şi vreau să câştige. Cum să le spun să piardă ?
Eu cred că aţi glumit şi închidem subiectul.
- Staţi puţin tovarăşe secretar, noi ne-am interesat şi
ne puteţi ajuta fiindcă lumea vă ascultă dacă le cereţi ceva. Şi
până la urmă nu pierdeţi nimic. Pentru cele două puncte care ni
le cedaţi, noi vă aranjăm să câştigaţi două meciuri, deci patru
puncte, ,,afară’’ iar la băieţi le dăm şi noi o primă ca lumea.
Aici, se întoarse spre colegul său căruia îi dăduse să
ţină geanta.
- Desfă mă geanta cu banii, să vadă tovarăşul că noi
suntem oameni serioşi şi de onoare când promitem ceva.
Individul puse geanta jos şi se apucă să-i desfacă
buzunarele când Oprea îl opri .
- Stai, nu te mai obosi. Mă gândesc să chem miliţia
să verifice ce-i cu banii ăia din geantă, de unde îi aveţi şi pentru
ce. Chiar nu vă e ruşine să veniţi la mine cu aşa ceva ? Ce
tovarăş v-a cerut să cumpăraţi meciuri ? Se întoarse spre
căpitan : Eu cred că trebuie să anunţăm miliţia !
27
Ioan BĂLĂEI
În acest moment, individul care încercase negocierea

şi-a schimbat brusc atitudinea şi discursul.
- Tovarăşe secretar vă rugăm să nu chemaţi pe
nimeni. Noi am venit să vă cerem ajutorul pentru a obţine două
vagoane de îngrăşăminte, aşa cum bine aţi înţeles de la
început.
În legătură cu fotbalul am glumit şi noi că ştiam că
echipa noastră ,,Recolta’’ joacă Duminica aici la Măgureni. Am
glumit şi cu banii. Sunt ai mei şi ai lui, glumeţul ăsta de Vasile.
Vrem să ne cumpărăm fiecare câte o Dacie nouă. Vă rugăm să
ne scuzaţi dacă ne-am exprimat greşit. Se adresă apoi către
colegul său. Hai să mergem, mă Vasile că uite l-am supărat pe
tovarăşul secretar şi până la urmă nu ne mai dă nici măcar un
vagon de îngrăşăminte. O să se supere tovarăşul director al
I.A.S.-ului pe noi că am bătut drumul degeaba. Vă mulţumesc.
Hai să mergem.
- Foarte bine faceţi că plecaţi până nu mă
răzgândesc să vă dau pe mâna miliţiei să vă cerceteze. Hai,
cale bătută şi să nu vă mai prind pe aici !
- Să trăiţi ! Să nu ne uitaţi măcar cu un vagon de
îngrăşăminte la I.A.S. Corniceşti !
Au ieşit amândoi pe uşă, cel cu geanta ţinând-o strâns
la piept, ca reflex să nu i-o smulgă cineva.
După ce s-a închis uşa, Bălăceanu care asistase la
toată scena fără să intervină spuse ca pentru sine :
- Mare ţi-e grădina Doamne, cum zice românul. Ăştia
aveau tupeu, nu glumă. Poate nu strică totuşi o întâlnire a lor cu
miliţia.
- Da. N-am chef de complicaţii. Vreţi să devenim
martori într-un proces ? Eu am alte treburi. Şi apoi sunt interese
la nivel regional de partid ca echipa lor să promoveze în
Divizia ,,A’’. Sunt implicate aici tot felul de personalităţi cu funcţii
de conducere la organele de partid locale şi centrale. Sunt tot
felul de orgolii. Ştiu că au plecat cu echipa din Divizia ,,C’’ şi
acum sunt la un pas de promovare în ,,A’’. Eu unul nu mă
28
amestec şi nu mă intereseaza. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Hai

să ne vedem de treburile noastre. Ce urgenţe ziceţi că aveţi ?
Amintita întâmplare a fost povestită de Bălăceanu de
multe ori când venea vorba despre aranjamentele în fotbalul
trucat de la noi, cu mulţi ani în urmă. La vremea aceea nu se
mira nimeni, lumea se distra, i se oferea ,, fotbalul pe pâine’’ şi
toate lucrurile se stabileau într-o aprigă dispută dintre organele
de partid din teritoriu.
Să nu terminăm povestirea fără să aflăm ce s-a
întâmplat la meciul cu pricina : dintre ,,Avântul’’ Măgureni şi
,,Recolta’’ Corniceşti.
Au câştigat oaspeţii printr-o lovitură de la 11 metri
acordată de arbitru cu câteva minute înainte de final, presa
sportivă socotind rezultatul echitabil. Au fost şi voci care au
apreciat că lovitura de pedeapsă a fost discutabilă.
Până la urmă au plecat spre Corniceşti şi două
vagoane cu îngrăşăminte chimice, cantitate suplimentară
necesară judeţului respectiv pentru a se menţine fruntaş pe ţară
atât în producţia agricolă cât şi în fotbal. S-a mai întâmplat
ceva. Echipa de fotbal ,,Recolta’’ Corniceşti a promovat în acel
an în divizia ,,A’’. Deci s-a putut. Bravo fotbaliştilor !
29
Vară fierbinte
Pe măsură ce cresc copiii şi mai târziu tinerii noştri

susţin că anotimpurile se scurtează şi se întrepătrund, că au
impresia comprimării timpului. Ovidiu ajuns la liceu nu avea
această senzaţie. Vara care preceda ultimul an cu examenul de
maturitate (fost şi viitor “bacalaureat”) nu i se părea mai scurtă
deşi aflat în vacanţă zilele treceau prea repede.
Vara era în toi, o vară fierbinte ce topea totul în jur şi
lăsa oamenii fără aer. Nu se puteau salva nici măcar la umbră,
unde era la fel de cald până spre seară. Exista totuşi o singură
scăpare: apa, cea din fântâna casei ori de la robinetul din
stradă şi mai ales din râul SOMEŞ, apă care ajungea pentru
toată lumea chiar dacă la secetă debitul scădea considerabil.
Aşezarea umană Câmpia constituită pe malurile râului,
atestată de peste 700 de ani dar având cu siguranţă o vechime
milenară, dezvăluită de cercetările arheologice, suporta cu
stoicism fiecare vară toridă de pe aceste meleaguri. Aşa stând
lucrurile mulţi locuitori ai oraşului, de toate vârstele, mergeau la
baie la SOMEŞ să se răcorească. Râul trasa pe marginea
localităţii o buclă largă unde se formase o plajă întinsă cu nisip
foarte fin, un loc suficient pentru stat la soare dar şi pentru
jocuri cu mingea, fără a stânjeni pe cineva.
Lunca râului era străjuită de copaci mari de unde
începea o vegetaţie bogată, o adevărată pădurice de tufăriş
numită de localnicii ardeleni “Berg”, şi apoi la începutul plajei,
pe nisip, numeroase tufe izolate sau aproape grupate unde cei
care doreau se puteau ascunde de privirile curioşilor fie pentru
schimbarea ţinutei, fie pentru retragerea la taifas şi jocuri
diferite.
31
Ioan BĂLĂEI
Dacă vroiai să ajungi din marginea oraşului la Someş

aveai de ales, drumurile ocolitoare pentru transportul pietrişului
cu căruţele sau, mai direct, prin parcul şcolii şi apoi pe cărările
ce străbăteau grădinile oamenilor, primite în folosinţă de la
primărie şi cultivate cu legume. Din ele îşi completau copiii
pachetul adus de acasă ori şi-l procurau cei fără. Uneori
gospodarii schimbau cultura de legume de lângă cărare dar în
scurt timp se muta şi aceasta.
Ovidiu Bândean poreclit “Băieţaş” pentru figura lui
drăgălaşă de copil şi comportamentul potolit, respectuos şi
atent cu fetele, ele dându-i acest nume, avea gaşca lui de
colegi şi câţiva prieteni mai mari de la seral. Uneori în acest
grup intrau şi elevi de la şcoala profesională, cunoscuţi din
cartier cu care juca fotbal.
De obicei, Ovidiu pleca la Someş dimineaţa pe la ora 10
când începea să se lase căldura. Pe drum ieşeau şi alţi colegi,
grupul îndreptându-se spre “Berg”. Câteodată îşi lua şi undiţa
făcută de dom’ Costache, tatăl său, pescar pasionat, împreună
cu care a străbătut mulţi kilometri în lungul râului, unde alternau
porţiunile cu prundiş cu cele cu mal înalt şi bulboane adânci, cu
repezişuri învolburate şi ape stătătoare la “gat”, denumire dată
de ardeleni stăvilarului pentru moara de apă care de primăvara
până toamna târziu, uneori şi iarna pe vreme bună, măcina
grâu şi porumb.
La baie, la Someş, se rămânea de regulă toată ziua cu
mâncarea “în traistă” de obicei pâine cu unsoare (untură de
porc) şi ceva suplimentări de prin grădinile de zarzavat.
Au venit devreme la râu şi în dimineaţa aceea. Împreună
cu Ovidiu erau colegii lui: Chiţă Pick, Ciupi, Mera, Câmpean,
Oană Titus, Cornel dotaţi cu o minge de fotbal, un joc de şah,
table şi câteva cărţi şi caiete de şcoală. De cele mai multe ori
dimineaţa se aflau la râu cam aceleaşi persoane, în majoritate
tineri, elevi şi studenţi, fete şi băieţi în vacanţă, salariaţi în
concediu ori în tura liberă, doamne cu copii şi prietenele lor.
Duminica şi la sărbători întâlneai grupuri de familii ieşite la baie
şi iarbă verde, cu grătar şi bere rece.
32
Inevitabil privirile băieţilor ţinteau trupurile fetelor şi

doamnelor, majoritatea fiind cunoscute din şcoală şi oraş. Se
ştia, cine este fiecare, unde locuieşte, cu ce se ocupă şi altele,
lucru ce nu era de mirare într-o localitate nu prea mare şi cu o
populaţie în general stabilă. Trebuie să menţionăm că la acea
vreme atât vestimentaţia de stradă a femeilor cât şi cea de la
Someş era mai mult decât decentă, la râu totuşi se mai vedeau
forme şi poziţii interesante, existente până atunci numai în
imaginaţia privitorilor, cât despre reviste, la acea vreme, nici
vorbă.
Până la urmă în lipsa ştrandului, la Someş era locul în
care îşi puteau etala trupurile cele mai admirate reprezentante
ale sexului frumos. Tot acolo se înfiripau mici sau chiar mari
idile de vară, exodul spre mare ca să nu mai vorbim de
străinătate, nu apăruse încă. În schimb începuseră concediile
de odihnă pentru angajaţi, în staţiuni de odihnă şi tratament,
prin sindicat, pe bază de bilete şi planificare, cu preţuri
convenabile.
Tufele existente peste tot asigurau şi locurile de
ascundere dorite de unii pentru intimitate, inclusiv pentru
încercarea femeilor de a-şi expune sânii la soare, ceea ce
constituia atunci un act temerar şi scandalos.
După o baie bună în curentul puternic cu apă destul de
curată şi caldă, urmau partidele de fotbal pe plajă, aidoma celor
de pe plajele braziliene. La extremitatea în amonte a plajei se
formase un golf cu apă liniştită şi adâncă de peste doi metri
unde nu intrau decât bunii înotători. În rest, apa se adâncea
treptat, ajungând la mijlocul râului să aibă 1,5 metri. Pe toată
întinderea plajei, câţiva metri de la mal, apa era numai până la
genunchi, foarte bună pentru joaca celor mici.
În câteva zile la rând Ovidiu văzuse şi recunoscuse pe
plajă, în zona golfului cu apă adâncă, pe una dintre cele mai
frumoase doamne din oraş, soţia unui inginer agronom de la
staţiunea agricolă experimentală aflată în afara oraşului.
33
Ioan BĂLĂEI
Doamna Mioara avea 22-23 de ani şi fusese în lotul

naţional de nataţie la categoria junioare. Era bucureşteancă, îşi
cunoscuse soţul la un concurs în provincie unde l-a urmat şi s-
au căsătorit. Nu avea copii şi nici serviciu. Datele acestea
circulau în cartierul “Colonia” unde locuia familia Vlad şi Ovidiu
avea câţiva colegi. O remarcase în oraş ca mulţi alţii. Blondă
naturală, cu un corp dezvoltat armonios îşi punea în valoare
formele printr-o vestimentaţie modernă aleasă cu mult bun gust.
Rochiţele de vară o avantajau dându-i un aer de fetişcană. În
oraş era văzută mai mult singură sau cu prietene din cartier şi
mai rar cu soţul foarte ocupat la ferma agricolă. Venită de un an
şi ceva, prezenţa ei nu trecuse neobservată, fiind privită cu
interes şi admiraţie de bărbaţi dar şi cu observaţii critice şi chiar
invidie nemărturisită de către femei.
În oraş, de câteva ori i-a întâlnit privirea , chiar i s-a
părut că doamna a zâmbit. A simţit un fior plăcut, însoţit de un
val de căldură dar imediat şi-a revenit spunându-şi că a fost o
întâmplare şi numai imaginaţia lui este de vină. Fără modestie,
au mai fost situaţii când s-a simţit privit şi a auzit în preajmă:
“uite ce băiat frumos!” aşa că cine ştie, poate l-a văzut şi ea.
Ovidiu era de statură mijlocie, nu prea înalt dar bine
proporţionat, cu faţa ovală şi trăsături frumoase, păr negru şi
ondulat şi o atitudine prietenoasă, aerul său de adolescent
încrezător fiind atrăgătoare. Într-o zi s-a dus la fotograf pentru
nişte poze la minut. Acolo o doamnă după pozele tip l-a rugat
să accepte şi câteva fotografii artistice pe care să le expună în
vitrină, ceea ce s-a şi întâmplat, ele fiind foarte reuşite. Ulterior
această experienţă s-a repetat, concluzia fiind că era fotogenic.
Bineînţeles fetele l-au remarcat, colegele dorind să primească o
poză însă îşi alegeau prietenii tot din clasele mai mari.
Şi într-o bună zi, aflat la Someş, în locul cu apă adâncă,
doamna Mioara Vlad strânsese pe malul râului câţiva spectatori
în timp ce înotând sub apă, îşi scotea picioarele afară, la
verticală, într-o suită de mişcări specifice înotului sportiv
subacvatic. Şi ce picioare … adevărate piese de artă, expresie
34
a perfecţiunii naturii atunci când aceasta avusese răbdarea să-

şi definitiveze opera.
Rămas cu privirea aţintită pe apă în timp ce stătea pe
burtă, direct pe nisip avea senzaţia nu numai că acesta
devenise foarte fierbinte ci şi destul de tare. Mioara ieşea din
râu treptat, apa eliberându-i trupul strălucind sub miliardele de
stropi, ce reflectau razele soarelui aidoma unei aureole.
La una din ieşirile pe plaja de nisip, observă că Mioara
avea în mână un şlap din picior şi căuta o piatră ca să bată la
loc cuişorul de la cordeluţa de piele desprinsă de pe tălpica de
lemn. Ovidiu a înţeles imediat şi a ţâşnit ca pe suta de metri, a
luat o piatră din fugă şi în câteva clipe a fost în faţa femeii.
- O! Ce drăguţ! Vrei să mă ajuţi? A ieşit cuişorul. Îi arată
locul în care fusese prinsă cordeluţa şi apropiindu-se îi atinse
uşor umărul.
- Daţi-mi voie să încerc. Nu trebuie să fie mare lucru.
Fixă cu mâna cordeluţa şi cu câteva lovituri de piatră cuişorul
era la locul lui. Mioara şi-a pus şlapul în picior sprijinindu-se de
mâna băiatului.
- Uite ce flăcău priceput! Îţi mulţumesc! Eşti elev la
liceu, nu? Prietena ta este Sanda, fiica directorului şcolii
elementare, fata aceea blondă, drăguţă care locuieşte în cartier
cu mine, lângă stadion. Mi se pare că te-am văzut pe acolo .
Ovidiu era puţin descumpănit. Nu-i venea să creadă că
fusese remarcat, el, un puşti, de această femeie frumoasă,
căsătorită şi că ea ştia ce prietenă are dintre colege.
- Am mai mulţi colegi în zona aceea şi întrucât suntem
liceu mixt, cu majoritatea fete, este normal să am prietene şi
colege peste tot în oraş.
- Bine, bine, recunoaşte totuşi că Sanda îţi place cel
mai mult! Aşa am auzit. Orăşelul este mic şi voi liceenii sunteţi
în atenţia locuitorilor. Dar nu văd de ce te-ar deranja dacă
lumea vorbeşte. Sper că nu te-am supărat! Te-ai încruntat puţin
şi nu te prinde. Nu mergi în apă?
35
Ioan BĂLĂEI
Şi fără să aştepte răspunsul l-a apucat de mână şi au

rupt-o la fugă spre râu şi nu s-au oprit aruncându-se în şuvoi,
stârnind un val ca o perdea de apă, cu stropi în evantai. Apoi s-
au lansat înot spre mijlocul râului biciuiţi pe faţă şi pe piept de
curentul puternic. Mioara l-a depăşit repede, stăpânind perfect
tehnica înotului, după care s-a oprit să-l aştepte stând în
picioare cu apa până la piept. I-a făcut semn să se apropie.
Mâinile s-au căutat şi s-au întâlnit sub apă. În apropierea lor nu
era nimeni. Şi-au lăsat trupurile şi mai mult în jos, apa
ajungându-le până la bărbie. Se priveau de aproape, pe
deasupra apei. Mioara avea ochii verzi de o frumuseţe stranie,
uneori cu nuanţe schimbătoare, iar pe faţă îi ieşiseră de la
soare câţiva pistrui. Ovidiu nu-şu putea desprinde privirea de la
acest cap minunat, fără trup, aflat deasupra apei.
Continuau să se ţină strâns de mâini sub apă cu o tacită
complicitate. Mioara vorbea şi râdea tot timpul, lipindu-şi din
când în când trupul de el, chipurile împinsă de curent. La un
moment dat Ovidiu a cuprins-o în braţe. Au stat aşa câteva
clipe după care ea s-a desprins.
- Hai să ieşim, să nu trezim bănuieli. Şi-a eliberat
mâinile după o uşoară strângere prealabilă. Unde îţi sunt
colegii? Precis te-au dat dispărut ori te supraveghează de la
distanţă. Nu se putea să nu ne fi văzut împreună poţi să le spui
ce vrei. Contez însă pe discreţia ta.
- Nu dau socoteală nimănui. Dumneavoastră să nu
aveţi neplăceri. Nu vreau să vă pricinuiesc vreun rău.
- Poţi fi liniştit. În fond, s-a întâmplat ceva? Aş vrea să
te rog un lucru. Ştiu că unchiul tău este profesor de desen la voi
la liceu şi pictor în acelaşi timp. Îl rog pe domnul profesor să-mi
dea câteva lecţii pentru a învăţa să pictez în ulei. Ce zici?
- Cu mare plăcere. Am să-i spun unchiului Jenică, o
asigură Ovidiu care nu reuşea să-şi revină pe deplin după
emoţiile acestei întâlniri. Abia o cunoscuse şi avea senzaţia că
toate întâlnirile anterioare, în oraş, pe stradă sau la Someş nu
au fost întâmplătoare. Cineva parcă a stabilit şi urmărit ca ceea
ce îşi dorea să se înfăptuiască. Oare ceea ce simţea el
36
însemna că s-a îndrăgostit? Îşi aminti că încă din primele clase,

în timpul orelor mai uşoare, trimiteau bileţele fetelor cu o
singură întrebare: “cum o duci cu dragostea?” Răspunsul
circula în serial până se umplea fiţuica şi nu conţinea explicaţii
concrete ci de regulă generalităţi fără importanţă care nu
lămureau lucrurile. Nici şcoala nu răspundea unor astfel de
întrebări. De fapt nici nu-şi propunea.
Au ieşit pe mal. Ea s-a îndreptat spre locul unde îşi avea
cearceaful şi lucrurile. I-a făcut un semn discret de salut cu
mâna, după care şi-a eliberat părul ce fusese strâns sub o
cască de cauciuc. Scuturându-şi pletele blonde Mioara atrăgea
şi mai mult atenţia celor din jur.
În timp ce mergea în direcţia opusă, Ovidiu a observat
că la locul unde se întorsese Mioara se găsea o doamnă care
răsfoia o revistă. Nu o recunoscuse dar se gândi că trebuie să
fie o prietenă sau cunoştinţă tot din “Colonie”.
Grupul său de colegi şi prieteni jucau fotbal şi când s-a
apropiat unul din ei poreclit “Vava”, după numele unui fotbalist
brazilian, l-a zărit.
- Băieţaş, treci în poartă că ne desfiinţează ăştia, ori ţi-a
intrat apă-n urechi şi ţi-a ajuns la creier!? Te pomeneşti că ţi l-a
spălat apa. Pari cam pierdut! Ori te-a fermecat cântecul sirenei
apărută din adâncuri?
- Băi, tu şi când joci fotbal nu poţi de grija altora. Nu te
ştiam invidios. Mă duc întâi să bag ceva la “jgheab”, spuse
îndreptându-se spre lucrurile puse grămadă, direct pe nisip la
umbra unei tufe, unde avea un pacheţe de acasă.
Nu-i era atât de foame, cât vroia să fie singur, să-şi
adune puţin gândurile şi să se liniştească. O căuta mereu cu
privirea şi cu toate că se adunase ceva lume, era uşor de
recunoscut după pletele blonde. Deşi bronzată, stătea în
picioare spre soare, cu mâinile ridicate ştiindu-se privită cu
admiraţie.
Până la plecarea spre casă, de câteva ori s-a mai
apropiat de locul în care se afla Mioara cu o prietenă, nereuşind
să-i vorbească. Când tocmai constatase că femeia nu-l mai
37
Ioan BĂLĂEI
băga în seamă, a văzut-o întorcându-se spre el şi făcându-i un

gest scurt cu mâna, pe care, dacă nu erai atent nici nu-l
observai. La plecare s-a întâmplat la fel. Puţin înainte de a intra
în “Berg” Mioara s-a întors şi l-a salutat cu mâna. Gestul a fost
văzut şi de unul din colegi care a reacţionat imediat:
- Măi, să fie, ne-a făcut cu mâna blonda! Ai văzut?
- Am văzut, vezi-ţi de treaba ta! O fi recunoscut pe
cineva. Dar nu ştiam că faci pe detectivul. Cum reuşeşti să fii
aşa atent, că la ore nu prea eşti pe fază?
- Gata mă, termină că nu mă interesează. Treaba ta,
ce crezi că n-am văzut cum o vrăjeai? E faină, ce mai şi am
auzit că nu se dă în lături dacă-i place ceva. Ştie să şi râdă cu
poftă. Să-i povesteşti chestia aia cu figura lui Stalin desenată de
tine la şcoală!
- Ia te uită la el ce grijă are. Îţi mulţumesc pentru sfat
dar să fi sigur că voi găsi ce să-i spun dacă o să am ocazia.
Cât despre povestea cu desenul pe caietul de limba
română, subiectul trebuia închis. A fost mai mult o joacă, o
chestie interesantă şi distractivă, până la urmă o speculaţie de
elev la şcoală dar care la vremea aceea putea fi interpretată cu
mai multe înţelesuri ori existau atunci destui amatori gata să se
manifeste în modul cel mai combativ posibil. Iată despre ce era
vorba.
În învăţământ, ca peste tot după război, propaganda
prosovietică era în floare la fel ca şi cultul personalităţii”
părintelui” tuturor popoarelor eliberate de armata roşie,
generalissimul I.V.Stalin. Uniunea Sovietică denumită “bastionul
păcii şi prieteniei”, “farul călăuzitor” era socotită sprijinul
neprecupeţit şi dezinteresat al poporului român pe drumul
luminos spre comunism. Toate succesele regimului popular
erau puse pe seama colaborării cu sovieticii care deţineau
întâietatea la nivelul performanţelor mondiale. Circula şi un
banc în care se spunea că ruşii inventaseră totul în tehnică şi
descoperiseră totul în ştiinţă, numai că la un moment dat au
fost depistate şi nişte raze speciale şi negăsindu-se încă un rus
căruia să-i fie atribuite au fost botezate “Razele X”.
38
În condiţiile menţionate până şi în lecţiile de la şcoală

trebuia să se vorbească despre prietenia cu U.R.S.S. şi marele,
genialul conducător I.V. Stalin. Elevii, deci şi Ovidiu, încheiau
compunerile libere dar şi alte lucrări la literatură cu formulele
consacrate care lăudau şi slăveau pe “tătucul” bolşevic. La una
din compuneri, la sfârşitul paginii, l-a desenat pe “tătuc” ceea ce
nu era prea greu întrucât avea trăsături şi o mustaţă stufoasă,
caracteristică.
Când a primit lucrarea a constatat că nota 5 (nota
maximă după sistemul sovietic copiat) nu era pusă pe prima
pagină sus, ca de obicei, ci pe ultima, jos, lângă portretul lui
Stalin. Aşa se face că atunci Ovidiu a început să-l deseneze pe
“genial” pe prima pagină, sus, unde de fiecare dată profesorul
scria lângă Stalin, bineînţeles nota maximă.
În anii aceia toate activităţile, acţiunile şi şedinţele
indiferent de conţinut lăudau societatea sovietică, omul
muncitor, intelectual format de şcoala comunismului victorios,
eroismul soldatului rus eliberator care pe front a trecut un râu,
pe sub gheaţă, cu ţigara aprinsă, explicau necesitatea folosirii
metodelor de producţie şi creaţie sovietică.
Mai trebuie amintit că spectacolele şi programele
artistice de la cluburi, case de cultură, cămine săteşti şi în şcoli,
începeau cu cântece şi dansuri ruseşti. Apoi filmele, emisiunile
radio, concertele de muzică simfonică, spectacolele de teatru şi
operă prezentau creaţii sovietice despre munca în fabrici, pe
şantiere şi ogoare, pe lângă lucrările cu adevărat valoroase ale
clasicilor culturii ruseşti.
Revenind la desenul pe care-l făcea Ovidiu a fost
chemat într-o zi de domnul profesor Nemeş, dirigintele lui, care
l-a atenţionat să înceteze cu procedeul amintit întrucât jocul
este periculos şi îşi poate exersa talentul şi în alt mod, ceea ce
s-a şi întâmplat.
Când a ajuns acasă de la Someş se înserase deja şi
mama lui, Rozalia, Rozica fiind numele cu care era cunoscută,
a început să-l ia la rost.
39
Ioan BĂLĂEI
- Nu înţeleg de ce trebuie să stai toată ziua la Someş,

mai pune şi tu mâna pe o carte că va veni examenul de
maturitate şi nu-ţi va ajunge timpul atunci, în preajmă, să repeţi
materia. Ce crezi, că o să te pună să înoţi sau să pescuieşti?
- Lasă mamă, că toţi colegii mei vin la Someş la baie, pe
căldura asta nu se poate învăţa.
- Merg şi fetele cu voi? Sanda merge şi ea?
- Fetele îşi fac mai mult de lucru acasă, ca ardelence
gospodine ce vor trebui să fie. Sanda nu merge nici ea, spune
că are o piele fină ce nu rezistă la soare şi că expunerea prea
îndelungată îmbătrâneşte. Mofturi!
- Fată deşteaptă, spuse mama admirativ, are dreptate,
de-aia este mereu prima la şcoală că învaţă, citeşte, studiază.
Voi treceţi clasa ca gâsca prin apă. Nu se prinde mare lucru de
voi. Treaba ta, un loc în fabrică se va găsi şi pentru tine, că de
muncitori are ţara nevoie, să crească “proletariatul”, cum se
spune, că el are rolul conducător. Nu vezi, toţi nespălaţii şi
puturoşii şi-au pus şapcă şi din “tovarăşe” nu te scot. La
primărie este pus şef unul care până mai ieri rezema gardul şi
tăia frunză la câini, acum zice că-i mare comunist.
- Bine, mamă, uite promit că începând de astăzi am să
mai citesc zilnic câte ceva la fizică, chimie şi matematică. O să
fac şi exerciţii şi astea trebuie să le confrunt şi cu alţii deci o să
merg şi pe la colegi. Putem să ne consultăm şi la Someş foarte
bine. Stăm la umbră şi învăţăm.
- Să dea Dumnezeu să fie aşa, spuse mama lui Ovidiu,
văzându-şi în continuare de treburi iar acesta a ieşit bucuros
până la stradă, să vadă dacă Mircea, colegul său de peste
drum, era acasă.
A doua zi dimineaţa, după ce a plecat mama la serviciu,
tata fiind în control financiar pe regionala C.F.R. şi-a pregătit
nelipsitul pacheţel, şi-a pus în geantă un manual şi un caiet iar
pe la ora 9 şi jumătate a plecat spre Someş urmând ca pe
traseu să mai adune câţiva colegi şi prieteni.
Pe măsură ce se apropia de râu gândul la posibila
revedere cu Mioara îl frământa cel mai mult. Ca să-şi înlăture
40
acest gând, acceptă orice discuţie şi se lăsă antrenat în

disputele pe teme fotbalistice întrucât echipa de fotbal din oraş
promovase în Divizia A ceea ce constituia o mare surpriză şi
bucurie pentru suporteri.
La Someş în ziua aceea a căutat-o tot timpul cu privirea
şi a străbătut în alergare zona, fără succes. Bucureşteanca nu
venise la baie şi de aceea a plecat mai devreme acasă. Şi-a
propus chiar să treacă prin “Colonie” poate o va vedea la
terenul de tenis pe care-l frecventa Mioara adesea.
Au mai trecut 2-3 zile când, aflat la Someş, pe o vreme
ce părea să aducă ploaie şi nu se dezbrăcase fiind în pantaloni
scurţi şi tricou, s-a trezit deodată strigat de Mioara care i-a făcut
semn cu mâna să se apropie. Îmbrăcată şi ea cu o rochiţă
largă, înflorată, venind în întâmpinare cu un deget de la mână
în semn de atenţionare, dar zâmbitoare.
- Să cred că m-ai uitat băieţaş frumos? Uite că te caut şi
eu. De asta am venit. Cred că s-ar putea să ne alunge ploaia
aşa că nu am de gând să stau. Vorbise repede, ca bucureştenii,
fapt sesizat adesea de ardeleni. Îl luă de mână şi simţindu-i
înfiorarea spuse: hai nu mai fi emoţionat. Am citit în ochii tăi
frumoşi de la început, de prima oară când ne-am văzut că mă
placi. Pentru asta nu ai de ce să te ruşinezi.
- Nu mă ruşinez, dar nu vreau să vă supăr şi nici nu-mi
place să râdă cineva de mine sau să mă creadă copil.
- Vai, scumpule, dar n-am râs de tine şi nu te consider
copil. Ştiu că ai o prietenă, pe colega ta, mai ştiu că te plac şi
alte fete. Foarte bine. Dacă te simţi bine şi cu mine sunt nespus
de încântată şi aş vrea să mă consideri prietena ta, o prietenă
cu mai multă experienţă care te poate ajuta. Ce zici?
Între timp ajunseseră în dreptul tufelor, ceva mai departe
de râu. În jur nu mai era nimeni. Mioara s-a oprit căutând cu
privirea un loc mai ferit, pe care l-a găsit.
- Nu vrei să ne aşezăm puţin aici? Hai să stăm direct pe
nisip, că nu ne murdărim, este curat.
- Da, aprobă Ovidiu oarecum surprins.
41
Ioan BĂLĂEI
Mioara şi-a strâns rochiţa sub pulpe şi s-a aşezat pe

nisip. Lângă ea s-a pus şi Ovidiu sprijinit într-o mână. L-a privit
îndelung, apoi uşor şi-a plimbat o mână prin părul ondulat.
- Să nu mă judeci prea aspru. Îmi doresc şi eu o
prietenie adevărată şi sinceră. Mă simt foarte singură. Soţul
meu pe care-l respect şi îi sunt recunoscătoare, este foarte
ocupat şi dedicat total profesiei pe care o practică de foarte
mult timp cu pasiune şi satisfacţii. La el totul sau aproape totul
se exprimă prin cifre şi statistici. Funcţionează ca un robot cu
precizie şi atât. M-am interesat de tine. Oraşul este mic. Am
aflat că eşti sensibil şi bine educat. Îţi propun şi te rog să ne mai
întâlnim. Să nu-mi spui că nu vrei.
Ovidiu rămăsese fără grai, pur şi simplu. I se părea ireal,
totul. Nu ştia ce trebuie să facă. Îl năpădise un val de căldură
care probabil se vedea şi în obraji.
- De când v-am văzut am fost atras de frumuseţea
dumneavoastră. Drept să spun, deşi mi-am dorit, n-am sperat
să mă luaţi în seamă. Atâta lume vă admiră. Cât despre bărbaţi,
n-am văzut unul să nu întoarcă privirea când treceţi. Probabil
unii şi încearcă să vă cunoască. Eu, ce să vă spun, că sunteţi
tare frumoasă şi că îmi place mult să vă privesc. După ce vă
văd, mă simt foarte bine.
- Mă bucur şi îţi mulţumesc. Eşti însă cam zgârcit la
vorbă. Spune-mi ce-ţi place mai mult la mine, nu-ţi fie ruşine,
eşti acum băiat mare. Sper că eşti bărbat! Hai, spune ce-ţi
place la mine?
Ovidiu o privi încurcat. Ea îl prinse de mână şi i-o
strânse uşor, aşteptând răspunsul.
- Îmi plac ochii, părul, zâmbetul şi îmi place corpul. Aici
Ovidiu se opri şi coborî privirea.
Mioara se întinse pe nisip fără să-şi mai aranjeze
rochiţa. Apoi se ridică şi se aşeză în genunchi în faţa lui Ovidiu.
Îl înlănţui cu mâinile după gât.
- Şi fundul îţi place! Ştiu asta sigur, vă place la toţi
bărbaţii. Observ şi simt privirea voastră. Este ceva normal. Cei
42
care nu se uită nu sunt normali sau le este frică să nu fie văzuţi

şi povestiţi.
În timp ce vorbea s-a apropiat şi mai mult de faţa lui şi l-
a sărutat pe obraji. A urmat imediat un sărut prelung, cu buzele
întredeschise, simţindu-şi reciproc respiraţia şi presiunea
trupurilor încordate. Aşezându-se în genunchi Mioara şi-a
revenit prima şi s-a ridicat. Ovidiu transpirase. Era puţin confuz.
Totul se petrecuse atât de repede.
- Să ştii că m-am simţit minunat. Pentru un începător
săruţi destul de bine. Oricum ne vom perfecţiona împreună. Hai
să mergem, am simţit primii stropi de ploaie, spuse Mioara.
Vom pleca separat. Locul acesta va fi al nostru. De câte ori
venim la Someş ne putem întâlni aici feriţi de privirile curioşilor.
Apoi după o pauză: bineînţeles dacă vrei. Sper să nu-ţi fie frică.
Te asigur că nu există nici un pericol, doar gura lumii. Îţi voi
povesti mai multe lucruri. Contez pe discreţia ta. Vom avea
secretul nostru. Să te porţi firesc, ne salutăm, vorbim. Nu
trebuie să atragem atenţia în mod deosebit. Nu spui nimic?
- Ba da. Vreau să ne întâlnim. Dumneavoastră nu
trebuie să vă îndoiţi de mine!
- Te rog nu-mi mai vorbi cu dumneavoastră. Vreau să
mă tutuieşti. Ce, mă vezi aşa bătrână?
Ovidiu îndrăzni şi o prinse de mână apoi o strânse în
braţe şi o sărută, simţind-o lipită toată de el.
- Când ne vedem?
- Mâine nu pot, poimâine, şopti Mioara. Să venim mai
devreme! Te rog să nu uiţi să-i transmiţi unchiului tău
rugămintea de a mă învăţa să pictez. În acest fel vom fi mai
apropiaţi.
A urmat o nouă îmbrăţişare după care s-a îndepărtat în
fugă cu pletele fluturând. A mai ridicat o dată mâna în semn de
salut. Ovidiu s-a întors la malul apei şi s-a spălat pe mâini şi
pe faţă, răcorindu-se. Un fulger a brăzdat cerul, urmat de un
tunet asurzitor, semn că descărcarea avusese loc pe aproape.
A plecat alergând spre casă alungat din urmă de ploaie.
Ajuns acasă mama l-a luat imediat în primire:
43
Ioan BĂLĂEI
- Măi copile, nu te mai saturi de atâta bălăceală? Uite,

te-a apucat ploaia şi eşti murat tot. Mai stai şi tu acasă că dacă
tot lipseşti ziua întreagă, ce-ar fi să vii la fabrică împreună cu
mine să te angajezi până începe şcoala, mai câştigi şi un ban.
Ce spui?
- Lasă mamă că n-am fost în fiecare zi la Someş, nu mai
exagera. Uite mâine n-am să merg aşa că te rog să nu fii
supărată.
- Dragul mamei, eu nu spun să nu te duci dar să ai grijă
să nu te înhăitezi cu golanii care fumează, joacă table şi cărţi pe
bani, beau, se îmbată şi fac scandal. De asta mi-e teamă. Ştiu
că eşti cuminte dar paza bună trece primejdia rea. Dacă te
plictiseşti aici poţi să mergi la Sibiu la verişorii tăi care abia
aşteaptă să te vadă şi acolo aveţi cu ce vă distra.
- Nu ştiu, o să văd. Acum dă-mi ceva de mâncare că
sunt lihnit de foame.
- Imediat, am pus la încălzit. Până atunci spală-te pe
mâini. Pune-ţi apă în lighean.
Ovidiu a încheiat seara ascultând la difuzorul staţiei de
radioamplificare locală una din emisiunile preferate şi anume
”Teatru la microfon”.
*
* *
În „colonie”, cartier cu locuinţe construite special,

având 2-3 apartamente şi curte, erau aduşi specialişti diferiţi din
ţară. Locuinţele erau închiriate iar la plecare predate
proprietarului respectiv fabricii metalurgice. În majoritatea
cazurilor, chiriaşii îşi construiau între timp case proprietate
personală întrucât se găseau terenuri (locuri de casă) şi
materiale de construcţii ieftine. În marginea localităţii exista încă
înainte de război şi o fabrică importantă de cărămidă şi ţiglă
cunoscută în toată ţara.
44
În mijlocul cartierului existau mai multe terenuri de tenis.

Iarna pe spaţiul respectiv se amenaja un patinoar pentru
public. Dimineaţa la tenis veneau copii şi soţiile salariaţilor iar
după-amiaza bărbaţii. Funcţiona şi o asociaţie sportivă, cu
grupe de copii şi juniori înscrise în campionatul naţional la
categoriile respective.
Aici a văzut-o Ovidiu prima oară pe Mioara. Juca tenis
într-un costum alb, tricou cu fustiţă şi cu părul împletit în codiţe.
Părea o fetişcană bine făcută însă o trădau şoldurile şi sânii
care aveau frumuseţea femeii împlinite.
Mioara Dumitran după numele de fată aparţinea unei
familii cu 8 copii dintre care 5 fete. Tata muncitor la o fabrică din
Bucureşti şi mama bineînţeles casnică având în grijă puzderia
de copii. Cu toate strădaniile părinţii nu le-au putut asigura
condiţii bune de trai ţinând seama că fusese război şi sărăcia
de după la care s-a adăugat seceta ce lovise România. O parte
din copii au mai stat cu schimbul pe la rude apoi se întorceau
acasă în cartierul Obor. Nu-i plăcea să-şi amintească de
perioada aceea.
Copiii se duceau să facă baie la Argeş. Mioara mergea
cu băieţii mai mari. Era bine dezvoltată, energică şi curajoasă.
A văzut-o un antrenor de la Clubul Sportiv Şcolar şi a chemat-o
la un bazin unde a început în mod organizat antrenamente.
Apoi a participat la campionatele şcolare şi naţionale dovedind
aptitudini şi capacităţi pentru performanţă. A fost îndrumată şi
ajutată la şcoală reuşind să se înscrie la liceu. Între timp s-a
construit un bazin la Floreasca şi unul la ştrandul tineretului şi
întrucât nu era fricoasă antrenorii au pus-o să sară de la
trambulină. La această probă a ajuns campioană naţională la
juniori şi tineret fiind inclusă în lotul reprezentativ. S-a transferat
la clubul „Metalul” fiind angajată într-o fabrică, reuşind să
termine şi liceul la seral.
În perioada unui concurs în provincie l-a cunoscut pe
viitorul său soţ, inginerul agronom Vlad Petre, un tip mult mai în
vârstă decât ea care s-a îndrăgostit şi a cerut-o în căsătorie. A
45
Ioan BĂLĂEI
acceptat renunţând la sport pentru o situaţie mai bună, stabilă,

care îi permitea să-şi ajute părinţii şi fraţii. Un timp au locuit la o
fermă de stat în Bărăgan împreună cu alte familii. Acolo a
învăţat să se gospodărească şi să gătească având la îndemână
toate bunătăţile. Săptămânal trimitea prin cineva pachete şi
bani acasă. S-a angajat că dacă va ajunge din nou la oraş îşi
va lua serviciu şi se va înscrie la o facultate la fără frecvenţă.
Faţă de soţ se manifesta cu toată grija şi tandreţea
satisfăcându-i toate poftele. Era modestă, fără pretenţii prea
mari, se mulţumea cu puţin, îi respecta soţului tabieturile şi
programul fiind tot timpul veselă şi optimistă. Păreau o familie
fericită. El era generos, câştiga bine, nu cheltuiau bani pe
mâncare, organizau săptămânal petreceri câmpeneşti şi
referitor la bani nu-i ţinea socoteala la cheltuieli. Acolo a reuşit
Mioara să-şi strângă o sumă frumuşică numai pentru ea.
S-au mutat în urmă cu aproape doi ani în orăşelul de pe
Someş primind un apartament cu două camere în „Colonie”,
cartierul specialiştilor, unde Mioara a învăţat să joace tenis,
sport pentru care a făcut o mare pasiune. Îşi făcuse prietene în
cartier, „bucureşteanca” constituind o atracţie prin
comportament şi numeroasele întâmplări pe care le povestea.
Ovidiu avea în „Colonie” un coleg cu care învăţa,
locuinţa acestuia fiind mult mai confortabilă, iar drumul trecea
pe lângă terenurile de tenis unde iarna mergea şi el la patinaj.
În toate aceste ocazii, apariţia frumoasei „blonde” nu putea
trece neobservată.
Mioara intrase şi ea în gura lumii. Femeile o comentau,
unele lăudând-o că este veselă, descurcăreaţă şi foarte
interesantă, altele o criticau considerând că este superficială şi
cam uşuratică, plină de şmecherii ca toţi cei din capitală.
Pe unii această femeie îi intimida cu felul ei de a vorbi,
cu modul direct In care spunea lucrurilor pe nume şi cu
atitudinea uşor ironică faţă de prejudecăţile relaţiilor dintre
bărbaţi şi femei.
46
Nu spusese prea multe despre trecutul ei şi a familiei,

nici despre fraţi şi surori. Se auzise însă că trimitea bani şi
pachete acasă la Bucureşti, unde pleca şi ea periodic, singură
sau cu soţul. În oraş, cea mai bună prietenă era Marinela, soţia
unui fotbalist, plecat şi el mereu prin cantonament ori la meciuri.
Cu această prietenă putea fi văzută cel mai des jucând tenis şi
ieşind la plimbare sau vara la Someş. Tot ei i se confesa despre
viaţa particulară fiindcă ştia că nu-i place „să ducă vorba” cum
spun ardelenii şi se potriveau în gândire şi comportare. Într-o zi
îi spuse Marinelei.
- Am văzut un băiat drăguţ care mă urmăreşte insistent cu
privirea. M-am interesat şi este elev în ultimul an la liceu. Vine
la un coleg la noi în „colonie” şi învaţă împreună. În ultimul timp
l-am văzut şi am vorbit cu el la Someş. Are ceva foarte
atrăgător, este timid şi sensibil. Unchiul său este profesor de
desen şi tu ştii că eu vreau să învăţ să pictez. Îmi place foarte
mult băiatul, dar n-aş vrea să-l fac să sufere.
- Păi atunci lasă-l în pace. Ce dacă te priveşte, ai destui
alţii care îţi fac avansuri şi poţi avea o aventură eventual. O să-i
treacă şi se va linişti doar are atâtea fete care să-l placă şi sunt
de vârsta lui. Sau poate ai ambiţia să-l iniţiezi?
- Eşti răutăcioasă. Se vede că nu te-am convins cât de
mult îmi place acest băieţaş, că prezenţa şi atingerea lui mă
înfioară. Are în privire ceva misterios şi atrăgător. Ochii lui
vorbesc şi îmi spun ce gândeşte şi doreşte. Poţi să înţelegi?
Când mă priveşte parcă îi simt mângâierea pe faţă, pe corp şi
îmi vine să-l iau în braţe. Am cunoscut destui bărbaţi până
acum, cei mai mulţi nu aveau niciodată răbdare. După ce
profitau, dădeau bir cu fugiţii, căutau alte victime şi te bârfeau
lăudându-se. Soţul meu Vlad m-a cucerit prin bunătate şi prin
faptul că a vrut să mă ajute şi păstreze. Pentru asta ţin foarte
mult la el şi îi sunt recunoscătoare. Cu Ovidiu este cu totul
altceva. Poţi să crezi ce vrei şi să mă judeci.
- Stai puţin să ne lămurim. Tu te-ai îndrăgostit de un
puştan cu caş la gură?
47
Ioan BĂLĂEI
- Nu ştiu. Simt că el mă priveşte ca pe o zână din poveste

dar şi ca pe o femeie pe care o doreşte cu toată fiinţa lui deşi
sunt aproape convinsă că nu s-a culcat cu nimeni până acum.
Sunt prima femeie pe care o iubeşte cu adevărat. Citesc asta în
ochii lui care exprimă şi o mare curiozitate şi teamă care mă
excită. Când sunt cu el mă revăd fetişcana care îşi dorea iubire
şi tandreţe şi să nu cunoască doar pofta băieţilor de a o poseda
oriunde, brutal, cu vorbe vulgare, batjocoritoare şi murdare.
- Iartă-mă, n-am vrut să-ţi răscolesc sufletul. Cred totuşi
că te-ai aprins prea mult. Tu eşti femeie cu experienţă, ai o
situaţie de apărat, nu te poţi lăsa dusă de val. Sunt sigură că o
să-ţi revii. Hai să vorbim de altceva. Am auzit că se fac angajări
în fabrică. Ai putea fi o secretară excelentă. Ce zici? Soţul tău
are multe cunoştinţe.
- Se poate să ai dreptate. O să mă gândesc. Cred că nu
trebuia să-ţi spun toate astea. Punem punct aici.
A urmat sporovăiala pe alte subiecte, de la vestimentaţie,
la gospodărie, la concediul soţilor şi altele.
*
* *
Întâlnirile la Someş s-au înmulţit şi Ovidiu devenise aproape

dependent de momentele petrecute alături de Mioara, pe
ascuns totuşi, fiind permanent în stare de veghe şi nelinişte.
La fiecare întâlnire trăia experienţe noi, Mioara îl alinta şi
îi povestea întâmplări din viaţa ei în Bucureşti, se interesa de
ceea ce îşi dorea el în viitor, sfătuindu-l adesea cu bunătate şi
înţelegere. Bineînţeles, din când în când îl întreba dacă o
iubeşte apoi îl săruta duios ori pătimaş. Într-o după-amiază,
spre seară, acolo în locul lor ascuns, în timp ce se îmbrăţişau
sărutându-l uşor pe ureche i-a şoptit „Vreau să fiu a ta!” Pentru
câteva clipe nu s-a auzit decât respiraţia lor sacadată. Ovidiu a
48
reuşit să rostească un „da” după care uşor ameţit a fost învăluit

de îmbrăţişările femeii şi cuvintele ei de dragoste.
Când a ajuns acasă se întunecase bine. Afară se mai
răcorise într-un început de noapte cu un cer senin plin de stele.
Ovidiu avea o stare generală de bine, sentimente amestecate
de satisfacţie, de bucurie lăuntrică dar şi o teamă reţinută că nu
s-a comportat firesc şi normal, că poate a fost ridicol în faţa unei
femei experimentate, mă rog şi multe altele.
L-a trezit la realitate mama, întrebându-l ce vrea să
mănânce şi să se culce cât mai repede.
- Bine, îi spuse mama. Stai jos un pic sa vorbim ceva.
Ovidiu presimţea la ce se va referi discuţia şi încerca să prevină
supărarea şi mai tare a mamei. Am auzit că te întâlneşti cu
doamna aceea din „colonie”. Eu zic să-ţi vezi de treabă. Ea o
avea nevoie de „hăndrălăi”, tu trebuie să-ţi termini şcoala. Si
apoi nu te gândeşti că dacă află soţul ei poţi s-o păţeşti. Vrei să
te exmatriculeze dacă va ieşi scandal?
Lumea a început să bârfească, o condamnă pe ea că-ţi
suceşte capul dar mai are şi pe alţii. Cred că soţul ei este cam
bleg. Cine ştie, poate are treabă şi nu-i stă capul la prostii, o fi
având încredere în corectitudinea soţiei sale pe care a adunat-o
de pe drumuri. Tu trebuie să-ţi vezi de şcoală că la anul dai
„maturitatea”. Se vorbeşte că pentru prima dată după război se
va da examen oral la şapte materii odată în faţa întregii comisii
şi a asistenţei adică a publicului care doreşte şi în primul rând a
părinţilor. Jenică, profesorul, unchiul tău, mi-a spus că probabil
vor fi aduşi profesori din altă parte pentru comisie.
Ovidiu, la început cam absent, treptat a devenit atent la
amănuntele despre examen şi apoi a aşteptat un moment
favorabil pentru a spune ceva.
- Mamă dragă, să ştii că nu mi-a sucit nimeni capul şi te
asigur că nu voi păţi nimic rău. Nu ştiu ce-ai auzit şi ce vorbeşte
lumea dar eu m-am întâlnit cu ea acolo unde se adună toţi cei
care merg la Someş, adică pe plajă şi în apă unde nu este
interzis. Am întâlnit-o de asemenea şi la tenis, când eram în
49
Ioan BĂLĂEI
drum spre Ghiţă să învăţăm. La urma urmei la Someş m-am

întâlnit şi cu multe alte fete fără să se facă o gaură în cer.
- Bine. Te cred, fie cum spui tu. Totuşi vreau să-mi promiţi
că nu te mai întâlneşti cu ea în mod special. Dacă o întâlneşti
întâmplător pe plajă sau la tenis ori pe stradă, treacă-meargă,
dar nu mai vreau să stau cu frica-n sân că te urmăreşte şi te
prinde cineva. Acum te rog, dar dacă nu mă asculţi, schimb
foaia şi tu ştii că nu glumesc când mă superi.
- Te rog să fii liniştită. Promit. Eşti mulţumită?
Ovidiu s-a ţinut de cuvânt şi timp de o săptămână şi-a
învins orice pornire şi nu s-a mai dus la Someş. A zărit-o însă în
oraş cu soţul. A privit-o pe furiş şi a avut impresia că i-a făcut
discret cu mâna. A avut emoţii şi întors acasă nu a avut chef de
nimic, ba chiar vroia să dea o fugă până în „colonie” dar a
renunţat.
Mama lui a văzut că se frământă şi a încercat să-l
provoace la discuţii. Apoi s-a trezit la el cu un coleg care nici nu
ştia ce vroia. Ulterior a aflat că mama lui îl chemase pentru a-l
reţine acasă. Până la urmă a adormit foarte greu iar a doua zi
s-a trezit obosit.
De dimineaţă a ieşit în oraş să-şi cumpere ziarul „Sportul
popular” şi s-a întâlnit cu Adam, un coleg.
- Ce faci băieţaş de ai dispărut? Pe unde îţi faci veacul?
Că de la Someş ai lipsit. Te caută fetele dar şi doamnele.
Întrebau dacă nu cumva te-ai îmbolnăvit. Cineva a zis că suferi
de inimă albastră. Azi ce faci, hai la baie, că cine ştie, se strică
timpul.
- Nu merg la Someş, am avut treabă zilele astea. Ne-au
venit nişte rude din Moldova unde nu prea o duc bine aşa că s-
ar putea să mai rămână. Celor ce se interesează de mine
spune-le că le mulţumesc şi că n-am păţit nimic. Mâine merg să
văd meciul de fotbal dintre jucătorii vechilor generaţii ai clubului
nostru. O să fie ceva interesant şi distractiv dacă vrei ne
întâlnim la stadion la ora 18:00.
50
- S-ar putea să vin. Oricum dimineaţa mergem la un fotbal

pe plajă ca brazilienii. Dacă ai timp, vino şi tu. Salve!
A doua zi la meci Ovidiu a zărit-o pe Mioara cu soţul ei. Şi
ea l-a văzut dar nu a făcut nici un semn. Prezenţa ei atât de
aproape l-a tulburat şi a încercat un regret că nu s-a dus totuşi
să o întâlnească. „Doamne ce frumoasă este şi eu fug de ea”,
gândi băiatul şi iarăşi o căută cu privirea dar locul ei era gol.
„Oare vine să-l vadă şi să-i vorbească? Ar fi o nebunie!” Se
linişti însă repede întrucât Mioara a revenit la locul ei.
Meciul era distractiv şi inedit prin prezenţa în teren a unor
foşti jucători, acum oameni respectabili ca vârstă şi dimensiuni
care dovedeau totuşi că îşi păstrau încă o parte din vechile
deprinderi în jocul cu mingea.
La un moment dat a simţit o atingere pe picior şi când s-a
uitat, o fetiţă i-a întins un bileţel după care a fugit fără să o
poată întreba ceva. „ Te aştept mâine dimineaţă în locul
nostru!!’’
S-a uitat în jur, spectatorii erau atenţi la meci. A pus
bileţelul în buzunar. Mioara privea şi ea pe teren. Pe el nu-l mai
interesa meciul aşa că a plecat acasă. Până dimineaţă se va
hotărî ce va face. Şi totuşi n-a rezistat. Pe la ora 10 a plecat la
Someş. Nu a urmat traseul obişnuit şi a intrat pe alt drum care
ieşea la râu, amonte de plajă şi de locul ascuns al întâlnirilor de
dragoste. Pe măsură ce se apropia de locul ştiut se auzeau tot
mai clar glasuri şi râsete de bărbaţi. S-a oprit la malul apei. Era
nehotărât, nu ştia ce să facă, să meargă mai departe sau să se
întoarcă. Era curios să afle cine era acolo la locul lor, cu
Mioara?
În acest timp dintre tufe a apărut inginerul Vlad, împreună
cu un bărbat, amândoi în costume de baie. Surpriza a fost
totală pentru toţi. Primul care şi-a revenit a fost Vlad.
- Ia te uită cine ne vizitează! Ce cauţi aici puştiule?
- Am venit la baie.
51
Ioan BĂLĂEI
- Zău, aşa singur? Şi ce stăteai pe gânduri? Nu ştiai cu

cine este Mioara? Acum ai aflat. Du-te te rog şi adu-ne şi nouă
ţigările să fumăm pipa păcii.
- Da, spuse Ovidiu şi plecă spre locul cunoscut dându-şi
seama în timp ce mergea de greşeala mare pe care o făcuse.
Prin aceasta demonstrase că nu venise întâmplător acolo.
La locul cu pricina Mioara stătea întinsă pe un cearşaf
având o carte în mână. Când l-a văzut a spus speriată:
- Fugi, a venit Vlad, m-a urmărit!
- Ce să mai fug că ne-am întâlnit aici în apropiere. Dă-mi
ţigările şi chibriturile!
Mioara i le-a dat cu mâinile tremurânde. Nu şi-o
imaginase niciodată aşa schimbată la faţă, gata să izbucnească
în plâns. Nici Ovidiu nu arăta mai grozav. A luat ţigările şi s-a
întors. Motivând că este ud pe mâini, Vlad a cerut să le aprindă
ţigările, moment trecut cu dificultate de Ovidiu întrucât mâinile îi
trădau emoţia.
- Vă întâlniţi des aici?
- Nu m-am întâlnit cu nimeni aici. Circulăm cu colegii în
toată zona plajei.
- Hai fii sincer! Şi eu când eram de vârsta ta umblam
după femeile altora. Nu are rost să minţi fiindcă am pus pe
cineva să vă urmărească, aşă că ştiu că v-aţi întâlnit. Am şi
poze.
În acest moment a intervenit celălalt:
- Dacă vă găseam împreună luai o mamă de bătaie soră
cu moartea.
Ovidiu l-a privit încruntat. Înţelegea să fie ameninţat de
soţ faţă de care se simţea vinovat dar îl revolta amestecul
celuilalt. Îşi făcuse în gând un plan: „ Dacă Vlad va încerca să-l
lovească, se fereşte şi fuge. Dacă vrea să-l bată celălalt, o să
dea şi el după care o va rupe la fugă. Cei doi nu-l vor putea
prinde doar dacă în apropiere mai au pe cineva.
52
Vlad a revenit apoi în discuţie:

- Uite ce vreau de la tine puştiule. Sa recunoşti de faţă cu
nevastă-mea că v-aţi întâlnit aici, atât şi nimic mai mult. Ţi-am
spus că cineva v-a urmărit şi a făcut poze. Mergem acum la ea,
recunoşti ce ţi-am cerut, după care eşti liber să pleci. Hai!
- Mergem degeaba, nu am ce să recunosc. Eu am venit şi
voi veni la Someş ca toată lumea, nu mă interesează cine stă
prin tufişuri, asta-i treaba fiecăruia.
- Ai prins glas, spuse Vlad, poate totuşi o încasezi până la
urmă!
Au plecat toţi trei unul după celălalt, Ovidiu fiind la mijloc.
Între timp se făcuse foarte cald. Când au ajuns, Mioara stătea
întinsă pe cearşaf, citind sau prefăcându-se, cu o carte în
mână. La apariţia grupului s-a ridicat. Vlad cu o voce calmă a
întrebat-o:
- Tu, de aceea ai venit aici, să...
- Nu, nu ... se grăbi cu răspunsul femeia.
- ...să citeşti?
- Da, da... se fâstâci ea.
- Da, da’ de unde, spuse Vlad care se întoarse spre
Ovidiu. Ia să te auzim Făt - Frumos, de mult vă întâlniţi aici?
- Nu m-am întâlnit aici cu doamna, răspunse cu glas tare
Ovidiu care îşi mai revenise.
- Ţi-am spus şi eu, interveni şi Mioara.
- Nu pe dracu. Eşti un puţoi neruşinat. Se întoarse furios
spre Mioara. Tu să taci, curvo!!! Cu tine stau eu de vorbă mai
târziu. Apoi din nou către Ovidiu. Credeam că ai obraz. Halal
educaţie ai primit acasă şi la liceu. Părinţii tăi şi profesorii ce vor
zice când vor auzi cu ce te ocupi? Poţi să pleci nesimţitule! Un
mucos neruşinat!
Ovidiu aproape că nu auzise ce i se spunea. O privea pe
Mioara care era de nerecunoscut. I se făcuse milă. Ultimul
cuvânt al bărbatului l-a izbit pur şi simplu trezindu-l la realitate.
53
Ioan BĂLĂEI
S-a îndepărtat încet. Nu a făcut decât puţini paşi când a răsunat

o palmă urmată de câteva lovituri şi gemete de durere.
Începuse s-o bată. S-a oprit. Nu ştia ce să facă. A r fi vrut să se
întoarcă, să intervină, să facă ceva pentru ea. A plecat mai
departe, şi-a spus că este laş şi nu merită să fie iubit, nici
măcar respectat. Şi-a reproşat de asemenea că n-a ţinut seama
de impulsul de a nu merge la întâlnire. Tot drumul nu a avut
chef să vadă sau să vorbească indiferent cu cine s-a întâlnit.
Ajuns acasă a pus mâna pe nişte cărţi. Degeaba, nu se
putea concentra. Privea pagina fără să distingă ceva. Treptat îl
încerca şi o senzaţie de uşurare, de eliberare dintr-o situaţie
neplăcută precum şi detensionarea firească după o încercare
dificilă. S-a gândit că până la urmă trebuia să se sfârşească
într-un fel.
A doua zi dimineaţa, în timp ce Ovidiu mai dormea încă
după o noapte zbuciumată cu coşmaruri, mama fiind plecată la
serviciu, s-au auzit bătăi în uşa cu geam de la locuinţa lor în
care stăteau cu chirie. S-a trezit şi a privit afară. A rămas uimit.
În uşă stăteau cei doi bărbaţi de la întâlnirea avută la Someş.
I-au făcut semn să iasă afară. Le-a strigat prin geam că se
îmbracă şi vine dar să plece imediat de la uşă că îi vede lumea!
S-a îmbrăcat cât a putut de repede şi a ieşit în stradă. Cu
siguranţă au fost văzuţi de vecini şi îi vor spune mamei. Dacă
va afla tata, pe el nu-l preocupă fleacurile astea, însă nici nu va
sări în ajutorul lui Ovidiu.
A început o plimbare în trei în care discuţia s-a putut purta
calm şi fără gesturi. Vlad i-a cerut să dea scris o declaraţie că
s-a întâlnit şi a avut o relaţie cu soţia lui, document necesar
pentru divorţ. Din spusele lui, Mioara a recunoscut tot şi a luat
vinovăţia asupra sa. Cu trenul de dimineaţă a expediat-o la
Bucureşti, urmând să se întâlnească la divorţ.
Ovidiu a negat iarăşi orice relaţie intimă şi a refuzat
categoric să scrie ceva. Nu a cedat nici atunci când a fost
ameninţat că în caz contrar va primi acasă şi la şcoală citaţia
pentru tribunal şi va suporta altfel consecinţele la liceu, de unde
54
probabil va fi exmatriculat. Inginerul Vlad i-a mai acordat o zi de

gândire după care îl va aştepta cu răspunsul la fântâna
arteziană din parc în jurul orei 19:00. S-au despărţit fără să se
salute. Ovidiu nu s-a prezentat la locul şi data întâlnirii.
Vacanţa s-a terminat şi odată cu toamna a reînceput
şcoala cu grijile ultimului an de liceu, pragul hotărâtor pentru
continuarea parcursului îl constituia examenul de maturitate şi
apoi cel de admitere la facultate. Încărcătura responsabilităţii
sporite se resimţea peste tot, la ore şi în afara lor, în timpul liber
şi la celelalte activităţi. Temerile din vară legate de ameninţările
inginerului Vlad nu s-au adeverit, de altfel nici nu l-a mai văzut.
Într-o sâmbătă seara fusese cu colegii la cinematograf.
Rula un film sovietic de dragoste în care el şi ea, lucrau pe un
şantier şi un inginer, care se îndrăgostise şi el de fată, încerca
s-o cucerească, în acelaşi timp făcând greutăţi iubitului
acesteia.
Bineînţeles a intervenit organizaţia de tineret (comsomol)
care până la urmă a rezolvat situaţia în modul cel mai „just” şi
„partinic”. La terminarea filmului a plecat spre casă mergând
repede pe trotuar în timp ce luminile se aprindeau pe rând.
După ce a trecut primul colţ al străzii din spate s-a auzit soneria
unei biciclete. S-a ferit pentru a face loc biciclistului. Acesta nu
a trecut ci s-a oprit. S-a auzit strigat : Baieţaş! S-a întors. În faţa
lui Mioara. A dat drumul la bicicletă şi s-au îmbrăţişat.
- Vreau să ne întâlnim din nou dragule! Mi-a fost aşa de
dor de tine!
- Bine, dar ai venit singură? Era vorba că divorţaţi.
- M-a iertat şi m-a chemat înapoi. Mă iubeşte şi înseamnă
că mă acceptă aşa cum sunt. Nu vreau să mai vorbim despre
ce a fost. Vreau să ne vedem. Am o prietenă şi vom merge la
ea.
Mioara s-a uitat în jur. Strada era pustie. L-a cuprins în
braţe şi s-au sărutat pătimaş. Ovidiu se simţea minunat. Nu se
mai gândea la nimic altceva decât la întâlnirile lor viitoare.
Pregătindu-se să plece, Mioara i-a spus:
55
Ioan BĂLĂEI
- Sărutul tău era răspunsul pe care-l aşteptam. Am să te

anunţ unde şi când ne întâlnim. Vreau să-ţi mai spun ceva: te
iubesc şi mai mult acum. Noapte bună şi să mă visezi Băieţaş!
S-a urcat pe bicicletă şi a dispărut după colţ.
Ovidiu rămăsese pe loc descumpănit. Parcă visase.
Mioara era din nou în oraş. O adusese înapoi. „Un papă-
lapte...asta era Vlad”, gândi Ovidiu referitor la faptul că soţul ei
o rechemase. Nu înţelegea de ce făcuse atâta tevatură în vară
dacă nu era hotărât. Dacă-i aşa, soţul îşi merita soarta. Nu
putea înţelege atunci de ce sunt oamenii în stare la dragoste.
Reapăruse pericolul. Precis va afla şi mama lui Ovidiu,
care după întâmplările din vară s-a întâlnit cu inginerul Vlad şi
într-o discuţie aprinsă i-a spus: „Ascultă domnule, să-ţi ţii
nevasta în frâu iar dacă nu eşti în stare, mutaţi-vă într-un oraş
mare, să i se piardă urma, că dacă-i plac aşa tare bărbaţii nu
are vindecare. Băiatul meu nu-i de vină şi te avertizez că dacă-l
baţi sau îi faci vreun rău o să-ţi muşc nasul sau îţi scot ochii,
aşa să ştii, că nu glumesc!!”
După întâlnirea surpriză cu Mioara pe bicicletă Ovidiu nu
a mai întâlnit-o. A trecut prin „colonie”, a întrebat şi câţiva colegi
care locuiau în cartier. Cineva o văzuse în urmă cu câteva zile,
dar apoi nu mai apăruse. După încă ceva timp a auzit că
inginerul Vlad a plecat cu serviciul din oraş şi a luat-o cu el pe
Mioara. N-a mai văzut-o. Din când în când tresărea la apariţia
unei femei blonde.
*
* *
Ovidiu Bândean a urmat şi absolvit un institut tehnic

militar, a devenit ofiţer inginer şi a fost repartizat cu serviciul
într-un oraş din Banat. Părinţii lui împreună cu unchiul pictor au
plecat şi ei din orăşelul de pe Someş mutându-se în Moldova, la
Iaşi. În localitatea copilăriei sale nu mai avea unde dar s-a
56
întors totuşi de câteva ori să-şi revadă colegii şi prietenii rămaşi

acolo, întrucât cea mai mare parte s-au împânzit prin ţară,
fiecare potrivit destinului. Unii i-au reamintit de idila de o vară cu
peripeţii. Amintirile erau vii, nu trecuseră prea mulţi ani aşa că
s-a dus la Someş prin locurile cunoscute. Acolo, la râu l-au
năpădit în memorie imaginile acelei femei frumoase de care a
fost îndrăgostit cu toată fiinţa lui de adolescent. A recunoscut în
sine că sunt momente când amintindu-şi de Mioara îşi doreşte
şi speră s-o revadă.
A urmat întâlnirea promoţiei la împlinirea a 10 ani de la
absolvire. O parte dintre fete şi băieţi se căsătoriseră şi aveau
copii. Marea majoritate absolvenţi ai învăţământului superior în
diferite specialităţi s-au răspândit în toată ţara. Câţiva n-au
putut veni şi au regretat mai târziu. Întâlnirea între ei şi cu
profesorii a fost deosebit de emoţionantă, amintirile încă destul
de proaspete au fost permanent obiectul discuţiilor într-o
atmosferă generală de bună dispoziţie.
Ovidiu s-a interesat de la colegii rămaşi în localitate şi
despre familia inginerului Vlad, aflând că au plecat din oraş
undeva în Moldova fără să se mai audă ceva despre ea.
După petrecerea tradiţională, prelungită şi cu o excursie
de 2 zile în Munţii Apuseni s-au despărţit din nou cu
promisiunea de a ţine legătura şi a se revedea peste încă 10
ani dacă nu cumva o altă iniţiativă putea schimba termenul
convenit.
În toţi aceşti ani, ca militar, Ovidiu a lucrat în zone
diferite ale ţării. A fost şi în străinătate cu misiuni legate de
producţia şi exportul de armament. A colaborat şi la un institut
de cercetare în domeniul tehnicii militare. În cercul de prieteni
şi cunoştinţe nu vorbea despre activitatea lui profesională şi
aceştia nu insistau să-l întrebe ce şi cum. Ovidiu era burlac
recunoscut pentru atenţia cu care îşi selecta şi accepta
anturajul dar rămânea acelaşi companion agreabil, spiritual şi
plin de farmec îndeosebi în compania femeilor frumoase.
57
Ioan BĂLĂEI
Pe la începutul anilor 70 Ovidiu Bândean se afla în

Bucureşti unde era înscris la doctorat şi urma să dea nişte
examene. Locuia într-o garsonieră a unui coleg aflat şi el într-o
misiune în străinătate. Continua să lucreze la institutul de
cercetări şi o parte din timpul liber, în afara orelor de studiu, şi-l
petrecea vizionând filme, spectacole de teatru, de operetă şi
competiţii sportive. În capitală existau atunci echipe de handbal
şi volei care disputau finale de campionat mondial şi cupe
europene cu jucători ca Gruia, Penu, Gaţu, Oţelea, Gumeş la
handbal şi Drăgan , Ponora, Donovan şi alţii la volei. Echipele
româneşti dominau la cele două sporturi de echipă competiţiile
continentale. La meciurile spectaculoase de handbal spectatorii
strigau la un moment dat „Circul” ceea ce reprezenta semnalul
începerii schemelor de virtuozitate, când jucătorii foloseau
procedee prin care „ascundeau” mingea în faţa adversarilor la
fel cum juca baschet echipa profesionistă americană celebră
care fusese în turneu la Bucureşti (Harlem).
Astfel frecventa meciurile ce se disputau la vremea
aceea în sala Floreasca. Lângă ea funcţiona şi un bazin
acoperit pentru nataţie iar în parc un patinoar artificial deschis
publicului.
Într-o seară după un meci de handbal la Floreasca, la
ieşire, Ovidiu a văzut pe treptele intrării la bazinul acoperit o
fată în pantaloni negri şi pulover alb purtând ghete de patinaj pe
umăr. Pe cap purta un fes roşu de sub care se vedeau zulufi
blonzi. A rămas încremenit. Nu-i venea să creadă. A strigat cu
vocea sugrumată „Mioara!”.
Fata a întors capul spre el şi o clipă a rămas puţin
nedumerită apoi venind spre el oarecum nesigură.
- Băieţaş, tu eşti?
- Da, în sfârşit te-am găsit!
Ultimii metri Mioara i-a străbătut în fugă şi pur şi simplu
i-a sărit în braţe.
58
- Extraordinar, oare nu visez? Îi prinse capul în mâini.

Ce bărbat frumos te-ai făcut! Eşti singur? Avea lacrimi în ochi
deşi era toată numai zâmbet.
- Da, răspunsul „da” la tot ce m-ai întrebat.
Au continuat să rămână îmbrăţişaţi. Lumea care
ieşea din sală şi de la bazin îi privea cu plăcere şi îi ferea să nu-
i deranjeze. Îşi vorbeau atât de aproape încât după câteva
cuvinte îşi sărutau obrajii, gestul repetându-se la fel cum
obişnuiesc părinţii cu odraslele lor.
- Mă bucur enorm că te-am întâlnit, îi spuse din nou
Ovidiu. Peste tot pe unde mergeam speram să te regăsesc,
aveam emoţii ori de câte ori zăream câte o femeie blondă
asemănătoare ţie. Nu ştiam unde să te caut. M-am interesat de
tine şi la întâlnirea promoţiei. Ţi se pierduse urma de tot. Nimeni
nu-mi putea spune ceva concret. Cineva spusese că aţi plecat
în Moldova. Ce faci acum?
- Sunt aici, acasă, ştii doar că sunt bucureşteancă. Sunt
singură şi stau cu mama într-un apartament din cartierul Pajura.
Sunt divorţată. M-am despărţit de Vlad acum câţiva ani.
Devenise extrem de gelos şi chiar violent. Am ţinut la el, dar
asta este. O să-ţi povestesc dacă te interesează, mie nu-mi
face nici o plăcere. Acum am post de antrenoare la sărituri de la
trambulină în cadrul Clubului Sportiv Şcolar. Ce mai doreşti să
ştii?
- Acum, nimic din trecut. Unde mergi, ce treburi ai la
patinoar? Renunţă şi hai să plecăm împreună.
- Nu pot. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Sunt
studentă la fără frecvenţă la I.C.F. şi mă ajută un profesor. M-a
rugat să-i învăţ nepoţelul să patineze. Nu pot să-l refuz.
- Tot un bărbat mai în vârstă?
- Faci aluzie la fostul meu soţ? Da, tot un bărbat mai
bătrân. Suntem prieteni. M-a ajutat mult când am revenit în
Bucureşti şi nu ştiam ce să fac şi unde să mă duc. Lasă că o
59
Ioan BĂLĂEI
să-ţi povestesc. Am fraţi şi surori. Toţi lucrează, majoritatea în

producţie. Eu nu mă pricep să lucrez în fabrică.
Ovidiu îi dădu drumul la mână şi îi îndreptă ghetele
cu patine, apoi îşi băgă mâinile în buzunare. Mioara i le scoase
cu forţa şi i le ţinu strâns.
- Hai nu fi botos! Vino cu mine! O oră, atâta stau cu
puştiul, pe urmă mergem împreună unde vrei tu. Mi-am păstrat
libertatea deplină. Vreau să fiu a ta!
Ovidiu îşi aminti că în urmă cu ani îi spusese acelaşi
lucru. Aceste cuvinte rostite de ea îl înfiorau şi acum. Mioara îl
ţinea strâns în braţe, era îmbujorată la faţă şi arăta minunat.
Deodată i-a desfăcut nasturii la palton ca să se poată lipi mai
bine de el. Era la fel de fermecătoare şi probabil la fel de
superficială, poate chiar uşuratică.
- Du-te iubito şi onorează-ţi promisiunea făcută şi ne
întâlnim mâine, bine?
Îşi plimba mâinile prin părul lui. Ochii îi străluceau şi
glasul îi tremura.
- Să nu fugi de mine. Am aşteptat şi eu clipa asta. Nu
mă interesează cine eşti acum. Dacă ai obligaţii şi eşti căsătorit,
merit să rişti şi tu pentru mine cum am făcut şi eu când tu erai
doar un adolescent. Am şi eu dreptul la dragostea ta. Să ştii că
sunt dispusă să te înfrunt pentru asta. Vreau numărul tău de
telefon unde te pot găsi, o adresă orice care să mă asigure că
ne vom întâlni, nu în viitor, ci mâine şi ori de câte ori este posibil
din celelalte motive în afara voinţei noastre. Eşti de acord?
- Da, o să-ţi dau un număr de telefon şi o adresă şi o
să faci şi tu la fel. În plus, pentru orice eventualitate, stabilim un
oficiu poştal unde ne vom folosi de Post-Restant şi o cutie
personală ca să fim siguri de o comunicare directă. Mai am o
rugăminte, nu discutăm despre serviciul meu şi nici despre
eventualele plecări în misiune. Din păcate, aici nu putem cădea
la învoială. Este singura mea condiţie categorică şi definitivă.
Ce spui?
60
- Nu am încotro. Se vede treaba că cineva acolo, Sus

ne dijmuieşte dragostea probabil pentru iertarea păcatelor
altora sau poate ale noastre.
- Când ai devenit aşa credincioasă? Ce s-a întâmplat?
- Greutăţile şi necazurile vieţii te apropie întotdeauna
de Dumnezeu, spuse Mioara, devenind gravă. Eu nu sunt
membră de partid. Nici nu m-a întrebat cineva. Ar fi şi greu să
mă primească divorţată şi cu referinţe contradictorii, nu? Înţeleg
că tu ai o serie de restricţii. O să mă străduiesc să le respect. În
ceea ce priveşte relaţia noastră, te rog să nu mă minţi dacă nu-
ţi convine ceva. Spune-mi deschis şi am să înţeleg. O să mă
corectez cât pot de repede. Mioara îşi rearanja pe umăr ghetele
cu patine, şi după o îmbrăţişare scurtă, privindu-l în ochi îl
întrebă:
- Mâine unde şi la ce oră ne întâlnim?
- La ora 18:00 în faţă la Casa Centrală a Armatei.
- Te sărut! Pa! S-a îndepărtat alergând spre patinoar.
Ovidiu mai rămăsese puţin pe loc după care a intrat în
holul bazinului acoperit Floreasca. După o scurtă inspecţie a
descoperit un panou de afişaj.
O rapidă verificare a hârtiilor expuse l-a făcut să
descopere planificările la bazin, în dreptul Clubului Sportiv
Şcolar la rubrica antrenorilor figura şi Mioara Dumitran. Ce
simplu. Nu-i trecuse prin cap să o caute aici. Adevărul este că
nu credea că s-a reîntors în Bucureşti având în vedere profesia
şi intoleranţa soţului.
Au urmat câteva luni ca în poveşti, bineînţeles din
punct de vedere sentimental. La întâlnirile lor şi-au rememorat
clipele petrecute împreună, şi-au povestit viaţa de la despărţire,
s-au interesat de cunoştinţele comune iar Ovidiu a trebuit să-i
relateze pe larg întâlnirea promoţiei. Despre divorţ au discutat
puţin, despărţirea pentru Mioara nu mai prezenta interes mai
ales în lipsa copiilor. Regretul aparţinea mai mult situaţiei
materiale. Ea n-a insistat să ştie amănunte cu privire la plecările
61
Ioan BĂLĂEI
lui în provincie. S-a mulţumit să-l roage să-i dea măcar un

telefon ori să-i trimită o ilustrată din când în când.
Relaţia lor era fără obligaţii şi angajamente de viitor.
Ovidiu mergea acum însoţit de Mioara la spectacole şi
competiţii sportive. Bineînţeles că a participat şi la
antrenamentele conduse de ea la bazinul Floreasca.
La serviciu se cunoştea despre relaţia lui. Şeful l-a
întrebat într-o sâmbătă „ Tot cu îngerul blond îţi petreci sfârşitul
de săptămână?” şi părea mulţumit că a reuşit să glumească
fiindcă de regulă tuna şi fulgera fiind mereu nemulţumit.
Şi cum tot ce este frumos şi bun se termină, dar în
compensaţie apar alte oportunităţi şi se nasc alte începuturi,
Ovidiu a fost chemat la conducerea instituţiei, fiind anunţat că
urmează să plece într-o nouă misiune despre care va fi informat
pe parcurs. I s-a precizat totodată ca prietenilor şi cunoştinţelor
să le spună că pleacă în străinătate pentru un contract în
condiţii tehnice. Părinţilor şi rudelor, întrucât fraţi şi surori nu
avea, să le precizeze că va urma şi studii de specialitate acolo.
Nu i-a spus nimic Mioarei până în ziua când a aflat că
plecarea se stabilise peste o săptămână. La început au discutat
lucruri plăcute fiind la o cofetărie în oraş. A invitat-o apoi la o
plimbare în Cişmigiu. Se lăsa încet seara şi parcul era plin de
îndrăgostiţi. Nu ştia cum să înceapă şi aşteptă un prilej favorabil
când Mioara s-a oprit şi l-a luat de mână.
- Hai Băieţaş, spune ce te frământă. Nu-i aşa că trebuie
să ne despărţim? Te rog spune-mi ce s-a întâmplat. De câteva
zile simt că nu eşti în apele tale.
- Într-adevăr, trebuie să plec în interes de serviciu
undeva în străinătate. Probabil am să stau mai mult. Îţi voi scrie.
Nu-ţi cer să mă aştepţi. Doar să nu mă uiţi. Îţi mai cer să nu faci
din asta o dramă. Te ştiu o femeie luptătoare care poate să-şi
îndeplinească dorinţele. Sunt convins că mă vei înţelege.
Mioara l-a ascultat serioasă şi n-a rostit nici o vorbă.
Ovidiu credea că se va emoţiona şi va plânge. Nimic din toate
astea. Doar o mare tristeţe i se vedea pe faţă.
62
- Înţeleg că nu depinde de tine şi nu se poate face

nimic. Aşa ne este scris. Cândva am plecat eu, acum pleci tu.
Nu te-am întrebat când te întorci fiindcă dacă ai fi ştiut îmi
spuneai. Sunt sigură totuşi că te vei întoarce. Ne vom întâlni
atunci. Vom ţine legătura. Ştii cum să mă găseşti şi depinde
numai de tine dacă voi putea să-ţi transmit şi eu ceva. Hai să ne
plimbăm în continuare doar nu se sfârşeşte lumea. O să ne
luăm cu una cu alta şi vom uita.
A condus-o la staţia „Getax” şi i-a plătit cursa până în
Pajura. Au convenit să se sune a doua zi. S-au despărţit printr-o
convorbire la telefon, Mioara rugându-l să înţeleagă că nu este
în stare să suporte plecarea lui, că este mai bine aşa gândindu-
se unul la celălalt decât să sufere privindu-se în ochi.
*
* *
Au trecut mulţi ani de atunci şi sunt destule momente

când îşi aminteşte de Mioara, mai ales ori de câte ori
deplasându-se în Ardeal întâlneşte cursul Someşului oriunde ar
fi. La întâlnirile promoţiei, de regulă vara, s-a dus să vadă
locurile de scaldă la râu. Cu timpul zona s-a schimbat, albia s-a
modificat iar plaja s-a micşorat foarte mult. Amintirile au rămas
însă extraordinar de vii, nelipsind amănuntele şi emoţia
firească la reîntâlnirea cu imaginile din tinereţe.
La prima înapoiere din străinătate, Ovidiu care a
corespondat un timp cu Mioara, n-a mai găsit-o în Bucureşti. A
fost acasă la mama ei, în Pajura, femeia fiind îngrijită de una
din fete. Aşa a aflat că Mioara s-a recăsătorit şi a aplecat în
Israel cu soţul ei, un profesor universitar. Mama ei i-a dat un plic
lăsat de Mioara numai pentru Ovidiu, indiferent când se va
întoarce. Conţinea doar câteva fraze încheiate astfel: „Sunt
sigură că ne vom reîntâlni, dragostea mea! Vreau, Băieţaş, să
fiu iarăşi a ta! Te sărut, iubire veşnică! Mioara”.
63
Bărăganul eroilor
Am ridicat colţul perdelei şi am privit afară. O ploaie

deasă, combinată cu rafale de vânt biciuia asfaltul şi bălţile
formate lângă trotuare. Se auzeau stropii de ploaie lovind
pervazul de tablă al ferestrelor apartamentului situat la etajul
şapte, mult deasupra coroanei copaciilor din faţa blocului.
Strada bine luminată cu becuri de neon era pustie, clădirile de
peste drum fiind cufundate în întuneric.
Mă trezisem brusc, la ora trei, cu două ore mai
devreme de cât pusesem ceasul să sune. Nu ştiu dacă răpăitul
ploii ori grija zilei în care intrasem era de vină. Stabilisem cu
domnul colonel în retragere, farmacist primar Dumitru
Răducanu, purtător al Crucii Patriarhale, ca în dimineaţa zilei de
09 iunie, la ora 06.00 să ne întâlnim pentru a merge în satul său
natal Floroaica, comuna Vâlcelele, judeţul Călăraşi, la
sărbătoarea “Zilei Eroilor Neamului” şi cealaltă mare sărbătoare
creştină “Înălţarea Domnului”. Acolo, în satul Floroaica,
colonelul Dumitru Răducanu, un mare patriot, a reuşit prin
strădanii deosebite, cu sprijinul autorităţilor, localnicilor şi altor
donatori, să ridice un admirabil monument dedicat celor
cincizeci şi nouă de ostaşi români din acest sat căzuţi la datorie
în cele două războaie mondiale. Monumentul ni-l înfăţişează pe
eroul naţional, caporalul grănicer-grenadier Constantin Muşat
din Floroaica, legendarul ostaş ţăran al acestor meleaguri care,
rămas fără o mână în alte bătălii, a continuat să lupte pe front
până la sacrificiul suprem.
Regele Ferdinand scria într-un număr al “Monitorului
Oastei” din 1917: “Cu multă bărbăţie şi însufleţit de cele mai
frumoase sentimente de dragoste de ţară, numitul soldat
65
Ioan BĂLĂEI
(Constantin Muşat n.n.) a stăruit să nu fie reformat şi să fie

retrimis pe front ca aruncător de bombe, având mâna dreaptă
în bună stare” (cea stângă fiindu-i retezată în luptele de la
Oituz”).
Invitaţia de a participa la comemorare ce ne-a fost
adresată de primarul comunei - Vasile Iliuţă, un excelent
gospodar şi amfitrion, a constituit pentru mine nu numai o mare
bucurie ci şi o datorie faţă de înaintaşi, după cum mi-a oferit
prilejul de a reântâlni la ei acasă oamenii Bărăganului. Aşa că
nesomnul şi neliniştea trădau, de fapt, emoţia şi nerăbdarea
mea ca vechi militar, în faţa unui asemenea eveniment!
Locurile îmi erau cunoscute întrucât nu departe de
Floroaica în acelaşi judeţ, în satul Nucet s-a născut soţia
Aurelia şi au trăit părinţii Maria şi Valere Ulmeanu cu cealaltă
fiică Soniia. “Bunicu” cum îi spuneau toţi, ţăran al câmpiei,
truditor al pământului, a fost şi el veteran de război, rănit şi
decorat de mai multe ori pe front, camarad cu ceilalţi eroi ai
Bărăganului.
Era un om extrem de credincios, cinstit, harnic şi blând
care se ruga de mai multe ori pe zi mulţumind lui Dumnezeu că
a scăpat cu viaţă din războiul din Est înapoindu-se acasă
împreună cu calul din gospodăria cu care plecase.
Fiind văduv de tânăr, iarna venea la Bucureşti unde
avea grijă de nepoţica Daniela şi trebăluia prin casă. Optimist şi
bun din fire oricât de grea era viaţa, considera că vremurile sunt
bune dacă nu-i război.
Îşi purta permanent decoraţiile de care era mândru, ele
însoţindu-l şi “dincolo”, la întâlnirea cu ceilalţi camarazi ţărani
din Bărăgan şi toată ţara. Este generaţia bunicilor şi părinţilor
noştri, al bunicului fiului meu Călin, Florian din Teleorman, al lui
Valere din Bărăgan şi al atâtor altora pe care trebuie să-i
pomenim şi cinstim.
Am plecat dimineaţa la ora stabilită, după întâlnirea cu
domnii Colonel Dumitru Răducanu, căpitan farmacist Flavius
Jurcă şi Ciobanu Gabriel, într-o elegantă “Dacia Logan” de
66
culoare roşie, însoţiţi de aceeaşi ploaie sâcâietoare şi rea care,

în primăvară, provocase pe alte zone, inundaţii catastrofale.
Trecând pe “Calea Moşilor”, mica noastră “delegaţie” s-a
completat şi cu dl. prof. univ. dr. Sinchievici Boris.
După primul schimb de observaţii referitoare la starea
vremii, trecând în lungul Dâmboviţei pentru a intra pe
“Autostrada Soarelui”, am privit cu tristeţe şi nedumerire şirul
mormanelor de gunoi şi moloz ce parcă nu se mai terminau,
însoţindu-ne până la ieşirea din oraş.
Îl cunoscusem pe domnul colonel Dumitru Răducanu la
întâlnirile unui grup de ofiţeri în rezervă şi retragere, majoritatea
din arma grăniceri care se adunau lunar, găzduiţi de Centrul
Militar al Sectorului 2 unde au fost primiţi cu amabilitate de
comandant, locot.col. Gavril Gheorghe. Cei mai mulţi erau
pensionaţi înainte de 1989, dornici să se revadă şi să discute
despre perioada de activitate, despre colegi şi preocupări
actuale, familiale, sănătate, situaţia existentă în diferite domenii
şi chiar să-şi acorde ajutor recirpoc la nevoie.
Iniţiatorul şi catalizatorul acestor reuniuni este
generalul de brigadă în rezervă Ion Petrescu, alături de care i-
am întâlnit pe generalii în rezervă Sever Neagoie, Gheorghe
Vasile, Gheorghe Iftimie, Vasile Petruţ, coloneii Ioan Suciu, Ion
Mazere, comandor Isac Paul, col. Vasile Scutelnicu, col. Florea
Ciobanu, ilustrul poet militar comandor aviator Adrian Mierluşcă,
coloneii jurnalişti Vasile Moldovan, Traian Bucurenciu şi
adjutantul Ştefan Nicolaie.
Este firesc ca la aceste întâlniri să se facă schimb de
informaţii pe probleme de specialitate, să fie comentate
evoluţiile în ceea ce priveşte securizarea frontierei dar şi să se
anunţe preocupările unora în domeniul literar, istoric şi juridic.
Aşa a lansat generalul de brigadă Ion Petrescu ideea realizării
şi editării unui volum de povestiri grănicereşti cu mai mulţi autori
care să relateze fapte şi întâmplări trăite pe graniţă, mărturii ale
oamenilor care să completeze lucrarea “Istoria Grănicerilor”
elaborată şi publicată de generalul de brigadă (r) Sever
67
Ioan BĂLĂEI
Neagoe. Pe parcurs, a rezultat varianta unui volum de interviuri

acordate pe tema menţionată de către grăniceri şi alte
personalităţi.
În condiţiile descrise am aflat despre pasiunile şi
preocupările domnului col. Răducanu care a reuşit să
construiască în satul său natal, bustul eroului naţional,
consăteanul său, caporalul grănicer Constantin Muşat şi despre
festivităţile comemorative pe care le organizează în fiecare an
de “Ziua Eroilor” în localitatea Floroiaca. Trebuie să subliniem
că de peste 10 ani, iniţiatorul şi sufletul acestor acţiuni este
colegul nostru, sprijinit de cadre active şi în rezervă ale
Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi
Internelor, Primăria din comună, bisericii, cadrelor didactice şi
elevilor, veteranilor de război, fiilor satului şi a celorlalţi locuitori.
La aceste festivităţi comemorative fusesem invitaţi la începutul
verii.
Călătoria pe tronsonul de autostradă până la Lehliu a
durat puţin, timpul trecând repede şi pentru faptul că am privit
cu interes peisajele Bărăganului, veşnic însetat şi bucurat de
ploaia care-l întinereşte, dăruindu-i verdele crud cu care a
îmbrăcat câmpia. Totuşi, din păcate, am văzut şi mari porţiuni
de teren nelucrate, inundate de o vegetaţie sălbatică,
nefolositoare.
După Lehliu, am ieşit de pe autostrada lucind de apă şi
am intrat pe un drum lateral. Cândva asfaltat, acum uitat şi pe
care se putea circula numai cu precauţie şi răbdare. În scurt
timp, ne-au întâmpinat primele case din Floroaica, construcţii cu
specificul lor de câmpie, adică joase, având curţile pline de
verdeaţă şi multe acareturi gospodăreşti şi neapărat ceva viţă
de vie.
Am făcut prima oprire la monument. Lumea nu se
adunase încă şi dacă tot drumul ploaia ne-a acompaniat, acum
a stat, cerul a început să se lumineze, norii să se rupă, făcând
loc unor ferestre albastre. Locul ales pentru monument nu se
putea mai potrivit. Este situat la stradă, în mijlocul satului, între
68
şcoală şi biserică, ambele renovate, având în jur un parc

amenajat cochet, cu bănci şi lampioane ca la oraş. Acolo, pe un
piedestal înalt, este aşezat bustul eroului grănicer Constantin
Muşat, echipat de război, surprins în plin efort, aruncând o
grenadă. Chipul bărbatului poartă urmele arşiţei şi vânturilor
Bărăganului ca şi ale ororilor războiului. Deşi are trăsături dure,
faţa grănicerului este frumoasă şi luminoasă, un braţ părând
pierdut în înaltul cerului iar celălalt, cu grenada, puternic întins
ca o aminţare şi pedeapsă asupra duşmanilor.
Tulburătoare această admirabilă statuie, opera
sculptorului Florin Mustea de la Studioul de Arte Plastice al
Armatei, o lucrare cu o expresivitate impresionantă pentru orice
suflet de om. Placa sa de marmură are înscrise numele tuturor
eroilor ostaşi români din Floroaica Bărăganului, a zecilor de Ion,
Gheorghe, Vasile, Petre, Dumitru, răpuşi pe câmpurile de
bătaie, adunaţi în cimitirele de acasă ori de pe alte meleaguri,
pe acolo pe unde ţara i-a trimis s-o slujească chiar cu preţul
vieţii.
Despre ei a vorbit la slujba de pomenire preotul
profesor Eugen Bartz, Protopop al Protoeriei Călăraşilor. După
ce a citit numele tuturor eroilor din Floroaica, a spus ca aceştia
au iubit viaţa, şi-au iubit copii, familiile, au dorit şi visat să fie
părinţi, să-şi trăiască rostul dat de Dumnezeu dar s-au jertfit cu
voinţa proprie pentru viaţa celorlalţi, pentru viaţa şi fiinţa
noastră. Dacă ceilalţi vom fi păstraţi în gândul rudelor şi
prietenilor o vreme, numele lor, a eroilor, vor fi rostite cu
recunoştinţă şi evlavie şi vor fi auzite de oameni la această zi
de sărbătoare atâta timp cât va exista pământul, viaţa şi
credinţa ei devenind nemuritori”.
Revenind la întâmplările zilei, până la începerea
festivităţilor, am făcut o scurtă vizită la un văr al domnului
Răducanu, pe nume Stoienică M. Dumitru, fost intendent al
şcolii, la care am văzut o gospodărie foarte frumoasă, o grădină
cultivată cu de toate, inclusiv viţă de vie şi flori, dovada
dragostei faţă de pământ. În timp ce vărul ne povestea istoria
localităţii, contribuţia oamenilor la construcţia monumentului şi
69
Ioan BĂLĂEI
refacerea bisericii, soţia lui, Tudoriţa, ne-a pus pe masa din

curte unde era amenajată o terasă acoperită, pâine albă de
casă, brânză proaspătă şi mezeluri de la magazin. Am fost
serviţi şi cu ţuică fiartă şi vin din producţia proprie.
Mulţumind gazdei pentru ospitalitate, am plecat apoi la
Centrul de comună Vâlcele, unde în prezenţa unui public
numeros adunat la monumentul local al eroilor, străjuit de o
gardă de onoare a poliţiştilor de frontieră, au fost depuse
coroane de flori, s-a ţinut o slujbă de pomenire iar cadrele
didactice şi elevii au prezentat un program artistic cu cântece şi
poezii patriotice. De asemenea, au fost înmânate diferite
distincţii veteranilor de război.
Întorşi în satul Floroaica - principalul nostru obiectiv,
am găsit adunată la monumentul eroului naţional, toată suflarea
satului, de la mic la mare. A fost săvârşită slujba de pomenire,
cu citirea numelui eorilor căzuţi şi cuvântul Protopopului la care
m-am referit, am depus coroane de flori, remarcându-se
delegaţia numeroasă şi garda de onoare a Inspectoratului
Judeţean al Poliţiei de Frontieră Călăraşi cu sediul în oraşul
Olteniţa. Delegaţia a fost condusă de Şeful Inspectoratului
Judeţean al Poliţiei de Frontieră, dl. comisar şef Vasile
Mărgineanu. Urmaşi ai grănicerilor, poliţiştii de frontieră şi-au
onorat înaintaşii, cinstindu-şi astfel profesia şi tradiţiile
glorioase. Le-am mulţumit atunci şi o fac şi acum cu admiraţie şi
recunoştinţă.
Deşi în carieră am participat la numeroase ceremonii
locale şi naţionale, a fost pentru prima dată când am depus
coroane de flori şi am prezentat onorul militar în timp ce Imnul
Naţional era interpretat de toţi elevii unei şcoli.
Au fost omagiaţi ostaşii ţărani, eroii locului, având ca
simbol pe consăteanul lor, caporalul Constantin Muşat,
grănicer- grenadier despre care au învăţat în şcoală toate
generaţiile de copii ai ţării, devenind o pildă de patriotism şi
spirit de sacrificiu românesc. Au fost înmânate diplome de
excelenţă foştilor primari, directorilor de şcoală şi cadrelor
70
didactice precum şi fiilor satului sau urmaşilor acestora,

personalităţi importante în diferite domenii.
Un moment de profundă emoţie l-a constituit
înmânarea din partea Asociaţiei Veteranilor de război a
Medaliei Jubiliare a luptătorilor din cel de al doilea război
mondial acordată post-mortem unui număr de patru eroi căzuţi
în război ai căror fraţi, veterani şi ei, Ştefan T. Marin şi
Constantin Păun trăiesc şi astăzi în sat.
Erau prezenţi la comemorare încă zece veterani de
război, atâtea câţi mai sunt încă în viaţă, adunaţi separat şi pe
care i-am înbrăţişat cu emoţie ca pe adevăraţi părinţi, rugându-i
să nu se ridice de pe băncile pe care erau aşezaţi. Nu pot să-i
uit pe aceşti oameni simpli, îmbătrâniţi înainte de vreme,
suferinzi şi trişti, pe feţele cărora războiul şi timpurile grele le-au
imprimat riduri adânci. Erau îmbrăcaţi curat dar cu haine vechi
şi încălţaţi majoritatea cu “gumari” sau cizme de cauciuc folosite
la câmp. Purtau pe cap pălăriile decolorate şi cu urme de
sudoare de la muncă, sprijinindu-se în bastoane şi cârje făcute
de mâna lor. S-au ridicat cu greutate de pe bancă deşi am
încercat să-i opresc, spunându-mi: “Nu se poate, domnule
general, noi am luptat pe front şi ne-am respectat întotdeauna
comandanţii şi gradele superioare, n-am uitat disciplina militară
şi ne bucurăm să vedem aici la noi, un general. Vă mulţumim că
nu ne-aţi uitat, deşi ţara şi-a cam întors faţa de la noi, ne lasă
să trăim în mizerie şi îşi aduce aminte de veterani doar la zile
festive!”
Am stat de vorbă şi cu ceilalţi ţărani veniţi la
sărbătoare, la slujba ţinută în biserica restaurată prin donaţii la
care s-au înscris şi ei din puţinul agonisit. “O ducem greu, nu
avem cu ce să facem bani pentru trebuinţele noastre şi ale
copiilor. Dacă anul a fost bun şi avem ceva grâu şi porumb nu
ni-l cumpără nimeni iar dacă este secetă şi nu se face nimic,
trăim de azi pe mâine, la fel ca pe vremea CAP-ului când ni se
dădeau cereale cu raţia, atât cât să ne ducem zilele. Acum ne
cinstim eroii, fraţii noştri care s-au jertfit şi uneori ne întrebăm în
faţa lui Dumnezeu şi cu teamă să nu greşim, dacă s-a meritat.”
71
Ioan BĂLĂEI
Am vorbit şi eu oamenilor, am lăudat participarea

şcolii, a copiilor, am evocat figura legendară a eroului naţional
plecat din Floroaica, a grănicerului Constantin Muşat devenit
legendă şi exemplu de patriotism. Am simţit privirile
aprobatoare aţintite asupra mea dar şi o anumită tristeţe şi
deznădejde. Poate a fost doar o impresie, însă majoritatea
oamenilor din faţa mea erau în vârstă şi nu aveau suficienţi bani
să-şi lucreze pământul, oameni bolnavi care trebuiau să
meargă la oraş pentru medicamente şi un medic specialist,
pentru toate fiindu-le necesari bani. Greu şi cu copii care merg
la şcoală şi apoi, după ce termină, nu se pot duce la oraş, mai
departe, să înveţe şi nici nu găsesc de muncă. Unii ar vrea să
facă o meserie. Care meserie şi unde?
O parte din bărbaţii şi femeile mature sunt navetişti,
lucrând pe unde apucă pe la oraş. Pleacă noaptea şi se întorc
noaptea, aducând mâncare pentru familie şi ceva bani. Copii
dacă merg la şcoală, după ce termină orele sunt de capul lor,
se iau după cei mari şi merg la discotecă, pierzând timpul
degeaba. În general, tinerii nu se prea înghesuie la muncă.
Despre asta se plâng bătrânii îngrijoraţi de viitorul satului lor.
Despre toate acestea discutau oamenii. Cât despre
distracţii, spuneau că le-au rămas sărbătorile religioase şi cele
tradiţionale populare, apoi nunţile, botezurile şi sărbătorile celor
avuţi, când adunaţi pe la porţi, privesc maşinile şi ascultă
muzică. Tinerii se duc la discotecă şi beau bere pe credit.
În legătură cu televizorul, cei care-l au afirmă că
emisiunile nu sunt pentru ei, ci pentru tinerii de la oraş care se
distrează tot timpul de parcă în ţara asta nu se mai munceşte
iar bărbaţii care lucrează sunt toţi funcţionari la bănci, fac
comerţ ori politică. Femeile tinere sunt toate fotomodele,
cântăreţe, manechine şi dansatoare, trăiesc în vile mari şi au
maşini elegante. Cei care mai muncesc se duc în străinătate,
însă numărul lor este mai mic decât în alte judeţe, deoarece nu
au meseriile cerute.
72
Mi-au povestit că s-au luptat să primească pământul

înapoi şi că acum, mult-puţin cât este, nu le aduce mare lucru,
întrucât nu au cu ce să-l lucreze şi seceta continuă să le
hotărască sărăcia. Au auzit că li se cere să intre în asociaţii dar
nu se găsesc întreprinzători. Ce-o vrea Dumnezeu, zic ei,
ţăranul român n-a avut niciodată un trai îndestulat şi acum nu
se mai lucrează pământul ca înainte iar tineretul nu doreşte să
rămână în sat.
“Spun că au apărut iar boierii care cumpără pământ şi
angajează oameni cu ziua. Deşi mulţi ţărani poartă şepci cu
cozoroc lung şi blugi ca americanii, nu vor să-şi spună “fermieri”
iar dacă-i întrebi de intrarea în Europa, nu ştiu ce câştigă şi ce
pierd. Unul mai hâtru se pronunţă: “Dacă nu vor să ne
primească în Europa, pagubă-n ciuperci, cum se spune, vom
rămâne aici cu necazurile şi cu durerile noastre; unde păcatele
să ne mai ducem, că nu ne mai vor nici conducătorii noştri,
darămi-te alţii!”
Acum tinerii care au făcut armata vor să se angajaze
cu contract, să plece militari în Afghanistan şi Irak, pentru bani,
cu care la întoarcere să-şi facă undeva o casă şi să-şi cumpere
maşină.
Poate nu era nimerit ca evocând sărbătoarea “Zilei
Eroilor” într-un sat din Bărăgan, aşa cum s-a întâmplat în toată
ţara, să amintesc necazurile şi nemulţumirile oamenilor locului,
ţărani din Câmpia Română, care vă asigur că şi-au cinstit cum
se cuvine înaintaşii.
Probabil că aşteptările lor de la noua societate
democratică au fost prea mari şi au sperat mai mult decât
posibilităţile existente ori realităţile concrete ale vieţii. Văzându-
le gospodăriile şi ascultându-i cu atenţie, iţi dai sema de efortul,
hărnicia şi patima cu care îşi lucrează şi iubesc pământul, dar şi
de faptul că nu înţeleg de ce sunt mereu amăgiţi şi ce li se dă
cu o mână li se ia cu cealaltă.
Aceşti ţărani sunt buni români, în vremuri de restrişte şi
de război, ţara a apelat mereu la ei, i-a chemat la arme şi i-a
73
Ioan BĂLĂEI
trimis s-o apere. Au făcut-o cu demnitate şi curaj plătind, mulţi

dintre ei, cu viaţa credinţa şi dragostea de pământ. Nu au cerut
nimic de pomană şi nu se umilesc în faţa nimănui dar au obosit
şi îmbătrânit, muncesc din greu să-şi facă viaţa mai bună, îşi
refac casele, bisericile, şcolile şi monumentele, îşi îngrijesc şi
cultivă pământul atât cât pot şi sunt ajutaţi, dorind să se
îmbogăţească, să fie fericiţi împreună cu familiile şi copii să
aibă viitor. Se roagă la Dumnezeu pentru asta şi nu-şi pierd
niciodată speranţa, spunându-şi păsul mai marilor zilei atunci
când aceştia au vrut să-i ascute şi să le promită ceva.
Cu aceşti oameni m-am întâlnit la sărbătoarea “Înălţării
lui Hristos” şi a “Eroilor Neamului”. Între ei parcă l-am zărit şi pe
“bunicu”. Am trăit o lecţie de patriotism cu bucuria participării
copiilor ce astăzi nu au prea des ocazia să audă lucruri
frumoase despre ţara în care s-au născut şi viitorul ce li se
pregăteşte. Ieşirea soarelui şi îndreptarea vremii în miezul zilei
şi până la întoarcerea acasă pare să fi fost un semn de
încurajare şi speranţă.
Dacă aveţi ocazia mergeţi să cunoaşteţi oamenii
Câmpiei Soarelui şi veţi întâlni peste tot trăirile autentice
româneşti, viaţa adevărată a ţăranului din Bărăganul zilelor
noastre. Şi nu uitaţi să treceţi şi prin satul Floroaica. Acolo, în
centru, între şcoală şi biserică vă va întâmpina de pe
monument, eroul naţional, caporalul grănicer, grenadier
Constantin Muşat şi ceilalţi fraţi eroi ai Bărăganului, ai unui sat
ca multe altele de pe tot întinsul ţării unde trebuie să existe cel
puţin câte un monument închinat jertfei supreme a românilor.
Am făgăduit să ne întoarcem pentru a ne reculege cu
pioşenie şi recunoştinţă la monumentul eroilor Bărăganului.
*
* *
Am revenit la un an tot de “Ziua Eroilor” şi “Înălţarea
Domnului”, în acelaşi loc şi aproape în aceeaşi formaţie. De
această dată am venit şi cu un invitat coleg şi prieten drag mie,
74
Contraamiral prof.univ.dr. Anatolie Zemba. Iniţiatorul a fost din

nou dl. col. (r) Dumitru Răducanu fiul satului care, împreună cu
primarul din Vâlcele - dl. Vasile Iliuţă, au organizat împreună ca
şi anul trecut, festivităţile comemorative dedicate “Zilei Eroilor”
şi “Zilei Internaţionale a Copilului”.
Atât la Vâlcelele, cât şi la Floroaica, la slujbele de
Înălţare, Inspectorul Eparhial – părintele Vasile Bărnuţă şi
preoţii localnici Ioan C. Ioan şi Mihai Dobrin, împreună cu toţi
credincioşii s-au rugat pentru liniştea şi odihna celor jertfiţi
pentru veşnicia naţiei noastre.
Ne-am revăzut şi cu veteranii de război, e drept mai
puţini fiindcă unii au plecat şi ei, alături de ceilalţi camarazi
dispăruţi. “Ne împuţinăm, taică, şi ne ducem pe rând, după o
viaţă în care ne-am tot rugat să trăim zile mai bune. Poate până
la urmă o să ne audă Dumnezeu măcar pentru copii noştrii”.
Am asistat din nou cu mare emoţie şi bucurie la
adevărate spectacole de cântece şi poezii patriotice, prezentate
de elevii ambelor şcoli, copii frumoşi, modeşti şi extrem de
politicoşi. Nu cred, din ceea ce cunosc, ca în majoritatea
oraşelor să se fi organizat cu elevii comemorări asemănătoare
de “Ziua Eroilor”. Remarc cu admiraţie, preocuparea cadrelor
didactice printre care Iagăr Romana şi Ciorchinaru Aurora
precum şi a celorlalte colege conduse de directoarea şcolii,
prof. Tuţă Magdalena, adevărate modele de profesionalism şi
dăruire.
Am fost întrebaţi, ca reprezentanţi ai “oraşului”, dacă n-
au venit şi posturile de televiziune să informeze publicul despre
sărbătoarea credinţei şi a cinstirii eorilor în satele româneşti.
Am motivat noi într-un fel dar ni s-a replicat: “Lumea asta a
noastră de la ţară, din câmpie, nu încape la televizor, este prea
întinsă şi prea bate soarele sau vântul. Apoi noi nu avem nici
baloane colorate şi nici artificii iar fetele sunt mai ruşinoase. Pe
noi ne vedeţi la inundaţii şi când ni se surpă casele dar
niciodată când arăm pământul cu calul şi plugul şi-l însămânţăm
cu mâna. Nici sutele de hectare de pârloagă nu se văd, în
75
Ioan BĂLĂEI
schimb la televizoare toată lumea se distrează fericită şi rar vezi

pe cineva muncind!”
Trecând peste toate greutăţile, oamenii câmpiei atât
cât îi ţin puterile, continuă să dea viaţă muncind din greu cu
speranţa în ajutorul lui Dumnezeu.
La comemorarea eroilor am avut plăcea să-i salut din
nou pe reprezentanţii Poliţiei şi ai Poliţiei de Frontieră, ultimii
prezentând şi în acest an gărzi de onoare şi depunând coroane
de flori. I-am revăzut astfel pe domnii comisari şefi Vasile
Mărgineanu, Petre Manea şi Viorel Urechiatu, pe subcomisarul
Vasile Chiru şi Inspectorul Principal Marius Ionescu, redactorul
şef al excepţionalei reviste “Frontiera”. Delegaţia poliţiştilor care
au şi asigurat desfăşurarea activităţilor a fost condusă de
domnul comisar şef Sohan Alexandru, şeful Poliţiei Municipiului
Călăraşi.
S-au făcut foarte multe fotografii, îndeosebi cu
veteranii de război, cu copii şcolari şi de grădiniţă cărora
domnul colonel Dumitru Răducanu le-a oferit cadouri de ziua lor
din partea Arhiepiscopiei Bucureştiului, a Cancelariei
Patriarhale şi din partea sa ca fiu al satului şi Ceţean de Onoare
al comunei.
Cu siguranţă, participanţii la sărbătoare, aceşti
minunaţi copii îmbrăcaţi frumos, unii având costume populare
simple, mai mult sugerate, dar înobilate de panglica tricoloră,
care au cântat şi recitat despre eroii neamului vor transmite în
timp ceea ce au văzut şi învăţat la biserică şi la şcoală despre
“Ziua Eroilor” şi ziua lor.
La întoarcerea spre casă, colegul şi prietenul meu
contraamiralul (r) Anatolie Zemba mi-a mărturisit că a fost
deosebit de impresionat şi chiar emoţionat de tot ce ni s-a
întâmplat în această adevărată zi de sărbătoare petrecută
împreună cu oameni Bărăganului din satul Floroaica, comuna
Vâlcelele, de acolo de unde ne veghează în veşnicie memoria
eroului naţional, caporal grănicer-grenadier Constantin Muşat!
76
Pasiune comună
Ne întâlnim la magazinul cu unelte de pescuit, afacere

de familie a vărului meu Costel Arnăutu poreclit “Profesorul”,
datorită unei emisiuni la televiziunea locală, intitulată “Peştişorul
de aur”, în care se difuzau demonstraţii practice de pescuit,
unelte şi scule necesare, procedee folosite şi materiale
adecvate, locurile favorabile pentru cele mai promiţătoare
partide şi unele performanţe ale pescarilor, cu şi fără renume.
Explicaţiile şi lecţiile profesorului la aceste emisiuni i-au
confirmat titlul folosit de toată lumea şi după scoaterea rubricii
de pe post, măsură regretată de toţi cei interesaţi. Imaginile “pe
viu” surprinse la malul apei, recomandările referitoare la
pregătirea uneltelor, alegerea momelilor şi procedeele de “dat”
la peşte etc. au sporit considerabil numărul pescarilor sportivi,
al telespectatorilor şi, implicit, al cumpărătorilor.
La magazin se găsesc: ace de pescuit, monturi,
plumburi, plute, fire de naylon, nadă, pânditori, costume
mozaicate, cizme de cauciuc, juvelnice, ochelari, lanterne,
scaune pliante, şepci, pălării etc., tot arsenalul necesar unei
bătălii cu monştrii apelor. Acolo, la magazin se derula şi cel mai
diversificat şi util schimb de informaţii şi de experienţă cu
participarea tuturor categoriilor de pescari, indiferent de vârstă,
profesie, sex, ierarhii sociale şi orientare politică. Aş putea
spune că în acest cadru s-a afirmat şi se dezvoltă cea mai
liberă şi democratică circulaţie a informaţiilor, cea mai directă şi
eficientă comunicare post-decembristă.
Întrucât prezenţa pescarilor la magazin ocaziona
ample discuţii de specialitate, dând naştere unui adevărat cerc
al împătimiţilor acestui sport, mă întreb de ce n-a apărut un club
77
Ioan BĂLĂEI
în oraş care într-un spaţiu corespunzător şi cu o mică dotare să

ofere condiţiile necesare unor astfel de reuniuni. Ca urmare,
întâlnirile la magazin aduceau în discuţia participanţilor subiecte
de maxim interes ca de pildă: unde, când şi la ce “dă” peştele,
care este taxa reprezentând de fapt preţul distracţiei, pe lângă
celelalte, nu puţine cheltuieli ale unei partide reuşite.
Aşa i-am cunoscut într-o vară pe viitorii mei colegi de
“suferinţă”, de fapt escapade extraordinare la pescuit, partide
minuţios pregătite ori improvizate. Până la pensionare,
îndeosebi în ultimii ani de activitate, mergeam la pescuit mai
mult “pe furate” şi în concediu, datorită serviciului ce nu-mi
permitea, de regulă, să plec nici sâmbăta şi duminica. Acum, în
noua postură, numai starea vremii şi lipsa mijlocului de
transport ori treburi ce nu suferă amânare, mă pot împiedica să
nu evadez în natura minunată.
Unele ieşiri la pescuit pe lacurile şi iazurile moldovene
şi uneori pe Prut au fost adevărate excursii de plăcere
împreună cu familia Arnăutu, respectiv Costel, Rica, Andrei şi
Andreea. La fel de plăcute au fost partidele de pescuit în ocazii
mai rare, ce-i drept, alături de colegii mei de la Iaşi, Ionel
Spălăţelu, Mihai Caliniuc, Zaharia Ivaşcu, Dumitru Scutelnicu,
Vasile Totorcea. Cele mai multe ieşiri le-am făcut împreună cu
prietenul şi consăteanul tatălui meu din Hărpăseşti comuna
Popeşti, Ioan Apopei şi uneori Doru Iliescu, Corodescu Oliviu şi
Ghiujan Ivan (Gogu).
Noii mei tovarăşi de pescuit pe care i-am cunoscut la
magazin sau prin intermediul vărului Costel, erau prietenii sau
clienţii săi mai vechi, împătimiţi ai bălţilor, având vechi ştate de
serviciu în branşă, oameni de spirit cu simţul umorului specific
pescarilor, iubitori ai naturii, optimişti irecuperabili, extrem de
bine informaţi şi documentaţi, cu unelte de pescuit pe măsură şi
creditaţi cu capturi remarcabile.
Adesea ascultându-i pe aceşti pasionaţi vorbind
despre furmuseţea pescuitului, simţeai aproape dureros tentaţia
de a pleca imediat pe baltă, indiferent de condiţiile atmosferice.
78
Iar dacă ai avut măcar o singură dată prilejul să vezi vara un

răsărit de soare, reflectat cu lumini scânteietoare în luciul apei
tulburat şi el din când în când de salturile acorbatice ale crapilor
aurii, în timp ce fuioare de aburi se ridică din marginile cu stuf
ale bălţii, cu singuranţă vei deveni sclavul unei iubiri pe viaţă.
Cine erau aceşti îndrăgostiţi de sport şi frumos de care
m-am ataşat fără rezerve? Am să-i amintesc, cu scuzele de
rigoare dacă am omis pe cineva, într-o ordine întâmplătoare, pe
doctorul Alexandru Frasin, Ion Mechenie, Petrică Grădinaru,
Mihai Vârlan, Emil Ionescu, regretatul Răzvan Vintilă, Adrian
Vulpe, Gabi Rotaru şi Anca, Dănuţ Grigoraş şi soţia Bobo,
Costel Bujoreanu, Bogdan Ungureanu şi Darie Sandu.
Trebuie neapărat să menţionez aici calităţile multiple
ale nepotului Andrei Arnăutu, un tânăr educat şi sociabil, un
excelent consultant tehnic de specialitate şi meşter iscusit în
dispozitive şi tot felul de proceduri speciale pentru pescuit, ca
să nu mai vorbim de marea lui pasiune pentru informatică.
Şi uite aşa, de la o întâlnire la alta, acolo la magazin
s-au născut proiectele unor partide de pescuit, fiecare cu istoria
ei de o zi, mereu atractivă şi promiţătoare, producătoare de
emoţii dar şi plină de capricii suprinzătoare aidoma unei femei
frumoase care te atrage puternic dar nu-ţi aduce totdeauna
satisfacţii chiar dacă s-a lăsat cucerită.
Au fost multe lacurile şi bălţile pe care le-am bătut de
primăvara până toamna târziu, începând cu balta “La Ilie” mult
îndrăgită de noi şi pentru amabilitatea şi generozitatea
proprietarului dl. Saovici, un om vesel şi ospitalier, inepuizabil
povestitor de bancuri bune. Au urmat la rând lacurile şi bălţile
Dumbrava, Ciric, Larga-Jipia, Podul Iloaie, cotul Morii, Belceşti,
Popeşti şi la Prut, Dorobanţu, Aroneanu precum şi bazinul
superamenajat şi administrat “Paradisul Verde” în care se pot
prinde capturi record! Bineînţeles că au fost şi alte bălţi
cunoscute de pescari atât din preajma Iaşului şi mai departe pe
care nu le mai enumăr. Toate însă, fără excepţie, oferă locuri
de o frumuseţe aparte.
79
Ioan BĂLĂEI
Să revenim la acest adevărat club neoficial al

pescarilor născut în jurul magazinului “profesorului”. De regulă,
discuţiile şi schimbul de informaţii se finalizau prin punerea la
cale a unor ieşiri şi selectarea destinaţiilor având în vedere
experienţele împărtăşite.
Tot la club, familia Arnăutu lansa şi unele măsuri
pregătitoare privind concursurile de pescuit pe care erau
solicitaţi să le organizeze îndeosebi pentru copii dar şi pentru
diferite categorii profesionale. Din păcate, “profesorul” nu s-a
ocupat niciodată să organizeze un concurs de pescuit sportiv
pentru pensionari. M-am gândit că poate ar fi fost prea mare
numărul de participanţi ori erau necesare prea multe premii
ţinând seama de extraordinara îndemânare a competitorilor.
Aşa că cine ştie, poate în viitor!
Trebuie să vă spun că după ce ne hotăram asupra
bălţii, urma o serie întreagă de operaţiuni pregătitoare în funcţie
de particularităţile acesteia, activităţi care prefigurau de fapt
succesiunea şi caracterul emoţiilor şi trăirilor de care aveam
parte. De fiecare dată, ziua de pescuit a reprezentat un
adevărat spectacol. Caracteristica începutului partidei o
reprezintă un munte de optimism şi speranţă, de bună
dispozuiţie generală şi o comunicare excelentă la nivelul tuturor
participanţilor care fac tot felul de constatări privind trerenul,
calitatea apei, starea vremii şi a mediului ambiant etc.
La faţa locului, adică la baltă, sunt importante o serie
de operaţiuni pe care le-am descoperit şi eu treptat, printre care
stabilirea celei mai bune poziţii în care să te plasezi pentru a nu
fi incomodat de vegetaţie şi a putea face lansările fără riscuri şi
deranjul din partea vecinilor, să-ţi permită dispunerea tuturor
lansetelor şi o bună supraveghere a acestora, să fie curat pe
mal şi în apă pentru aducerea şi scoaterea peştelui, să ofere
cât de cât adăpost în caz de vânt şi ploaie şi multe altele.
În ce priveşte logistica, cu uneltele mele de pescuit nu
mă puteam lăuda ţinând cont că cele mai noi şi performante
le-am păstrat la Bucureşti, unde am o altă colectivitate de
80
pescari la care mă voi referi mai târziu. Trăgând cu ochiul la

vecinii mei pe baltă era clar că sunt în inferioritate şi la distanţă
destul de mare, ceea ce îmi reducea serios şansele de a mă
situa la înălţimea experimentaţilor mei colegi. De fapt, niciodată
n-am avut intenţia să fac un pescuit de performanţă, dând
prioritate distracţiei în sine, prilejuită de ieşirea în natură şi
bineînţeles de trasul peştelui, indiferent de dimensiunea lui,
respectând totuşi baremul regulamentar. Ca urmare, n-am dorit
niciodată emoţia şi complicaţiile pe care ţi le dă peştele mare
prins la scule modeste aşa că, surprinzător pentru unii, m-am
mulţumit totdeauna cu capturi obişnuite şi am evitat şi regretul
după peştele mare scăpat!
Bineînţeles că oricât de plăcută ar fi ambianţa şi
frumos peisajul, până la urmă esenţial rămâne peştele şi
confruntarea cu el, o adevărată bătălie condiţionată de o
sumedenie de factori. Cunosc pescari pasionaţi dar
neinteresaţi de avantajele gastronomice ale aventurii la pescuit,
oameni care nici măcar nu consumă peşte!
Mărturisesc că pentru mine, pe lângă prinsul peştelui,
farmecul unei partide de pescuit în grup depinde şi de umorul şi
aplombul partenerilor. Iată, spre exemplu, la una din ieşirile în
grup am fost împreună cu unul din cei mai agreabili şi veseli
pescari pensionari, Petrică Grădinaru cu care conlucrarea a fost
perfectă iar dialogul savuros. Aşezându-ne alături, este firesc
să observi ce face celălalt şi din când în când să te vizitezi
reciproc. Aşa s-a derulat un interesant dialog pe care am să vi-l
reproduc. Văzându-mă la un moment dat că mă chinuiesc să
arunc cât mai departe cu lanseta cu o plută, partenerul începu
discuţia:
- Da, ce fir ai dom’le, de nu poţi să arunci?
- De 0,3 mm, ce, nu-i bun?
- Nu! De 0,2 nu ai?
- Nu, îi răspund continuând încercările de a
arunca.Cu un astlfe de fir pescuiesc de câţiva ani
81
Ioan BĂLĂEI
- Oi fi pescuit mata, dar nu aici! Trebuie să arunci

departe, acolo unde este peştele şi mănâncă, între ape. Cu firul
gros nu poţi arunca. Apoi uitându-se mai atent la mine, spuse:
De ce pui lansetele jos, nu ai suporţi?
- Nu. Stau bine şi aşa sprijinite de bordura de
ciment.
- Păi nu-i bine, că stă firul ridicat în aer şi-l bate
vântul. Dacă nu aveţi suporţi, vă dau eu. Firul trebuie să stea în
apă şi să nu-l bată vântul, trăgând şi pluta odată cu el
Între timp, îl observ cum smuceşte lanseta şi începe să
mulineze. Se vede că are ceva după cum se arcuieşte vârful şi
se despică apa zbătându-se peştele prins. Se uită la mine
satisfăcut.
- Vezi dumneata, ţi-am spus care-i secretul. Îşi vede în
continuare de treabă şi scoate pe mal un caras mare şi burtos.
Ridic şi eu lanseta de jos, mulinez, după care încerc
iarăşi să arunc cu pluta cât mai departe. Nu reuşesc să câştig
decât doi, trei metri când îl aud din nou:
- Da ce plută e aia? Observ că stă culcată şi nu se
vede. Din ce este , nu ai una să culiseze şi să stea vertical?
- Nu, îi răspund iarăşi spăşit. Este o plută din tulpină de
porumb!
- Ha, ha, ha, râde tare şi cu poftă. Eşti culmea, dom’le.
Dumneata vrei să prinzi peşte cu un “ciucălău”? Râde în
continuare după care îmi spune blând. Hai să-ţi dau o plută ca
lumea şi să ţi-o montez
- Multumesc furmos, nu-i nevoie, este bună şi asta.
Încerc să mă justific. O văd mai bine şi m-am obişnuit cu ea. O
astfel de plută foloseam şi în copilărie când prindeam peşte şi
cu un ac de gămălie.
- Eşti grozav dom’le. Păi s-a dus baba cu colacii,
omenirea a progresat, ne-am civilizat şi tehnicizat iar peştii au
evoluat şi ei, azi mâine ne globalizăm şi dumneata vrei să
ajungem să pescuim pe Amazon sau pe Rin cu “ciucălăul”?
82
- Păi dacă sunt peşti în apă, pescaru-i priceput şi

momeala bună, poţi prinde şi cu unelte mai puţin sofisticate!
Pescuitul rămâne totuşi un sport şi până la urmă, o artă!
Lansez din nou, de data asta ceva mai bine însă
ciucălăul rămâne tot culcat. Colegul se apropie de mine
spunându-mi cu un aer doct
- Ce artă dom’le, pescuitul a devenit o adevărată ştiinţă
şi ca orice ştiinţă are legile ei specifice, ca de pildă: legea
vântului, legea valurilor, legea presiunii atmosferice, a nădirii, a
lunii pline, a solunarului, legea drilului, legea purităţii şi a
temperaturii apei, legea alegerii momelii potrivite etc. Este
foarte important ca toate acestea să fie studiate şi însuşite
temeinic pe când dumneata vrei să prinzi peşte cu ciucălăul şi
cu ac de gămălie! Hai că-mi placi!
L-am aprobat râzând amândoi, în timp ce lui îi trăgea
la o lansetă. S-a repezit şi l-a înţepat, vârful lansetei
arcuindu-se puternic.
- Aha, este aici dar nu-i prea mare, “dânsul” însă face
figuri, nu ştie cu cine are de-a face!
A început să se plimbe pe mal dintr-o parte în alta
pentru a nu lăsa peştele să plece lateral încurcând celelalte fire.
În final tacticos, l-a adus la mal şi l-a luat cu minciogul. Era un
crap frumos, de culoarea aurului, având cred, peste două
kilograme!
Întrucât dimineaţa în grabă am uitat scăunelul, acum
stăteam în picioare. După ce a pus peştele în juvelnic, vecinul
m-a luat iar în primire.
- Văd că mata stai în picioare, ca la pescuit de păstrăv
la munte. De la o vârstă nu se mai poate fără scăunel. Îţi dau
eu unul, am întotdeauna o rezervă. La o adică, dacă nu ai
trebuie să improvizezi. Uite, de pildă căruciorul de bagaje poate
fi folosit dacă aşezi pe el capacul de la containerul pentru
gunoi. O să devină un scaun confortabil!
83
Ioan BĂLĂEI
- Mulţumesc, aveam şi eu această soluţie. O s-o pun în

practică. Schimb subiectul. Mi-a plăcut crapul, frumos exemplar!
- Da, frumuşel! Aici sunt exemplare mult mai mari. Din
cauza asta vine lumea aici la “Paradisul Verde”, se prinde peşte
serios. În schimb, trebuie să ai scule bune. Şi eu am, râde cu
subînţeles, din toate punctele de vedere, nu mă pot plânge!
În acest timp pluta mea s-a mişcat.
- Atenţie la plută, îmi zice colegul fără să pară prea
interesat.
Am reacţionat prompt şi nu peste mult timp am scos un
caras frumos. I l-am arătat bucuros spunând:
- Cu ciucălăul, stimabile!
- Ei, un accident. Balta asta are chichiţele ei, peştele
adus aici este dintr-un iaz cu apă mică şi de aceea el nu stă la
adâncime. Ca urmare, trebuie să ai o plută culisabilă care să
ţină momeala la adâncime mai mică.
Am ascutat explicaţia în timp ce pe malul opus câţiva
pescari îşi manifestau nemulţumirea pentru locul ales. I-am
auzit reproşându-şi că n-au venit pe malul nostru şi eu care mă
gândeam că poate era mai bine să mergem pe malul lor!
Schimbarea locului, în cazul că după mai multe ore
peştele nu trage, nu se recomandă mai ales dacă ai nădit
acolo. Cine ştie, poate până la urmă va trage totuşi. Nici aici, eu
nu respect regula şi dacă am ocazia, îmi schimb locul cu tot
deranjul inevitabil. Am încercat acest lucru şi cu unul din
partenerii de pescuit dl. Ion Mechenie un om calm, tacticos şi
meticulos dispus la un dialog permanent pe o arie largă de
subiecte, începând cu tot ce înseamnă pescuitul ca “ştiinţă” şi
“artă” cum spuneam înainte şi terminând cu probleme de natură
politică, culturală şi socială actuale.
Mechenie este nu numai un pescar excelent, ci şi un
interlocuitor cu spirit critic dezvoltat precum şi un adevărat
maestru în confecţionarea sculelor şi nenumăratelor dispozitive
84
de pescuit de toate felurile, deosebit de performante dar numai

opentru folosinţa proprie.
Încercarea mea de a-l convinge să schimbăm uneori
locul s-a soldat în general cu eşec. O singură dată am reuşit să-
l conving să ne mutăm în plină zi la o altă baltă, ceea ce pentru
mine a constituit un succes deosebit pe care l-am anunţat
colegilor. Trebuie să recunosc că plecarea de pe lacul
Dumbrava a fost posibilă şi datorită faptului că într-o zi
minunată, ideală pentru pescuit, n-am văzut nici coadă de
peşte. Cred că asta l-a convins mai mult decât insistenţele mele
şi spun asta cu sinceritate pescărească!
În legătură cu partidele de pescuit, ele începeau de
regulă dimineaţa în zori, plecând cu noaptea-n cap pentru a
găsi un loc mai bun şi a prinde perioada când peştele, în mod
firesc, ar trebui să înceapă să mănânce. Aşa începe o zi de
pescuit, într-o atmosferă veselă, optimistă, cu multă bună
dispoziţie şi speranţă la şanse egale pentru toată lumea.
Dacă pe baltă se găsesc deja pescari veniţi mai
devreme sau rămaşi de peste noapte, este obligatoriu să fie
întrebaţi “cum merge?”. De cele mai multe ori răspunsurile sunt
negative: “Slab ...”, !Aşa şi aşa...”, “Nu vrea deloc!”, “Trage să
moară”, “Nu ştiu ce are”. Rar mi-a fost dat să aud: “Merge
dom’le!” Pe măsură ce începi să pescuieşti şi timpul trece fără
rezultate, atmosfera se mai tensionează şi buna dispoziţie
scade, se instalează o anumită încrâncenare şi chiar revoltă:
“Ce mai vrea dom’le, nadă i-am dat, l-am servit cu tot felul de
momeli, vântul nu bate, apa e bună, ce-o fi având?”. După un
timp apar şi îngrijorările: “Nu cumva au umblat şmecherii la
apă? După umezeala de la baza malului se pare că apa a
scăzut!”.
Un altul zice: “A crescut persiunea atmosferică.
Peştele simte şi nu mai mănâncă. Cred că o să plouă” i se
răspunde: “Nici vorbă, ieri a fost tot aşa şi peştele a tras. Are şi
el toane sau o fi nemulţumit de politica guvernului şi a intrat în
grevă, vrea reducerea numărului pescarilor, a poluării şi
85
Ioan BĂLĂEI
schimbarea patronului. Lumea din jur râde şi aprobă. Sunt şi

unii puţini ce-i drept, care nu-şi montează sculele aşteptând să
vadă cum merge la vecini şi apoi se hotărăsc dacă rămân sau
pleacă în altă parte, bineînţeles fără să apuce să plătească taxa
sau tocmai pentru aceea. De obicei, cei care aşteaptă să vadă
cum merge “treaba”, nu rezistă şi sfârşesc prin a-şi băga băţul
în baltă şi bineînţeles că pun banii jos, cum se zice.
Referitor la începuturile mele în ale pescuitului,
acestea datează încă de copil, de la 6-7 ani, în Ardeal,
împreună cu tata, care mi-a dat primele lecţii pe Arieş şi pe
Mureş, pescuitul pe ape curgătoare însemnând deplasarea pe
cursul râului din loc în loc, pe mal înalt sau prundiş, pe ape
repezi sau în bolboane cu adâncime şi vegetaţie bogată, ceea
ce constituia cu adevărat sport şi mişcare.
De fiecare dată, plecarea cu tata la “peşte” constituia
pentru mine o adevărată expediţie în care parcurgeam pe jos
10-15 km în zona Câmpia Truzii, Luna, Viişoara. Aveam locuri
de popas cu izvoare în care mâncam şi ne odihneam pentru a
ne reface forţele. Adesea făceam şi o baie în râu pentru a ne
răcori. De multe ori mergea cu noi şi un unchi, fratele tatei,
Jenică, profesor de desen, un om cult, de spirit, povestitor de
talent şi mare iubitor al naturii pe care a zugrăvit-o cu har şi
pasiune toată viaţa.
Ulterior, în vacanţele petrecute la bunici, în Ţara
Făgăraşului, am descoperit pescuitul pe Olt şi pe râurile de
munte, într-un peisaj mirific. Am străbătut drumurile de pe Valea
Şercăii, Berivoiului, Râuşorului, Avrigului împreună cu unchiul
Nelu Borota, verii Neluţu, Costică şi Gigel, toţi din familia
Colceriu, dar mai alesc cu vărul Costică şi prietenii Nelu Badiu,
prof. Traian Greavu, Cioti şi alţii. La vremea respectivă râurile
erau curate şi peste tot, inclusiv în lacurile şi bălţile de pe Valea
Oltului, exista peşte din abundenţă, este drept, şi pescari mai
puţini.
Primele mele partide de pescuit la Iaşi, datează de prin
anii optzeci, după ce tata a revenit în capitala spirituală a
86
Moldovei unde el, înainte şi după pensionare, s-a consacrat

pescuitului ca pasiune principală fiind adesea însoţit de fraţii săi
Jenică şi Mircea, de prieteni pescari din bloc, locurile preferate
fiind lacurile de la Podul Iloaie Aroneanu, la Prut şi Jijia. După
cum recunoaşte “Profesorul”- vărul meu Costel, primele lecţii de
pescuit le-a luat de la tata.
Într-un fel, pescuitul a devenit o moştenire de familie.
Am transmis această pasiune şi fiului meu Călin, alături de care
am bătut bălţile din Teleorman şi din jurul Bucureştiului.
El a fost de multe ori la pescuit cu unchii săi Marian şi
Nelu Constantinescu, pescari deosebit de pricepuţi şi buni
cunoscători ai lacurilor din zona Turnu Măgurele şi pe Valea
Călmăţuiului. Din nefericire Marian, medic de profesie, a
decedat în urma unui grav accident rutier în Spania.
Trebuie acum să mă refer la manifestarea acestei
mistuitoare pasiuni la Bucureşti unde nici în trecut n-a fost şi
nici în prezent nu există un loc, în genul magazinului de la Iaşi,
unde să ne adunăm, aşa că partidele de pescuit le-am
organizat prin contacte bilaterale, în funcţie de timpul liber la
dispoziţie şi mijloacele de transport existente.
Am început pescuitul în tandem cu unul din colegii şi
prietenii mei, Eugeniu Buhăniţă, apoi cu Marius Cernea alături
de care am străbătut cu maşina multe zone ale ţării. În zona
Suhaia şi la Dunăre am fost apoi cu Cernea Iulian vărul lui
Marius, cu Torbă Paraschivan, excelent şi performant pescar la
Dunăre, cu George Mustaţă şi fiul Nelu apoi cu un vechi coleg,
generalul Polivanov, cu prietenii Tutănescu, Mazilu,
Constantinescu şi Tudorache de la Giurgiu, cu Ion Văleanu
alături de care pescuiam în bălţile de la Siliştea de lângă
Alexandria şi unde rămâneam la rudele sale 2-3 zile, soţia
Florentina pregătind şi servindu-ne pe lac cu plăcinte calde şi
multe alte bunătăţi.
În ultimii aproximativ zece ani ieşirile la pescuit le-am
făcut la Bucureşti de foarte multe ori împreună cu prietenii mei
dragi Nicuşor Dulgheru şi Dumitru Mocanu, uneori nelipsind un
87
Ioan BĂLĂEI
companion admirabil, economistul Zamfir. Mitică Mocanu,

afirmat ca jurnalist de talent şi director de publicaţie este colegul
meu de la începutul carierei, alături de care am parcurs un
drum dificil într-o perioadă cu numeroase greutăţi în frontieră.
Datorită unui frate aflat în străinătate, a suportat o serie de
persecuţii fiind mutat la detaşamentele de muncă în subteran.
Ca pescar, are în soţia sa Ana un coechipier de valoare care se
pare că-l întrece în pasiunea pentru acest sport.
Celălalt coleg şi prieten al meu, Nicuşor Dulgheru, este
mai tânăr, dar la fel de talentat şi experimentat jurnalist,
redactor şef al unei reputate publicaţii naţionale, pescar
împătimit în puţinul timp liber la dispoziţie.
La partidele noastre de pescuit l-am luat adeseori şi pe
fiul meu Călin, el evidenţiindu-se prin concentrare, calm şi
îndemânare. În ultima vreme, fiind foarte ocupat, a participat
mai rar. Totuşi, am fost împreună cu socrul său col.(r) Rotaru
Constantin la Dridu unde are casă la curte şi unde se reuneşte
familia. Acolo, Călin şi Mihaela împreună cu cele două mici
prinţese frumoase Oana – cinci ani şi Alina – un an sunt luate în
primire de “Bica” (bunica) Viorica şi se joacă în curtea plină de
vegetaţie şi flori.
Noi, bărbaţii, de fiecare dată am ieşit până la lacul de
acumulare Dridu unde, de cele mai multe ori, am prins ceva
peşte!
Se spune despre pescari că obişnuiesc să se laude şi
să exagereze povestind tot felul de întâmplări spectaculoase şi
ciudate, înflorite şi îmbogăţite când era vorba de propriile
izbânzi şi capturi. Acesta este motivul răutăcioşilor care
subminează sistematic prestigiul şi autoritatea noastră a
pescarilor, ca de altfel şi a colegilor de suferinţe, vânătorii.
În spiritul adevărului, am să vă povestesc ce mi s-a
întâmplat pe o baltă din satul Nucet, comuna Lupşanu, judeţul
Călăraşi din Bărăgan, locul de naştere al soţiei Amelia şi unde
cât a trăit tatăl ei Valere, mama Maria fiind decedată cu mulţi
88
ani în urmă, ne duceam şi cu fetiţa Daniela în toate

anotimpurile.
Balta avea o aşezare de poveste, în marginea satului,
sub un deal cu o livadă de meri şi pruni, de unde se vedea
porumbul şi floarea soarelui de pe celălalt mal. Cu stuf pe
margini şi pâlcuri pe mijloc, era o adevărată împărăţie a crapului
şi carasului dar şi al gâştelor şi raţelor lăsate dimineaţa la apă şi
adunate cu greu pe înserat.
Acolo, pe baltă, într-o după-amiază am scăpat un crap
furmos întrucât firul de nylon cam îmbătrânit s-a rupt. Am
revenit a doua zi dimineaţa la “locul meu” pentru o nouă partidă.
M-am instalat în răcoarea dimineţii cu fuioare de ceaţă
ridicându-se de pe o apă ca oglinda. După un timp, mi-a tras
dar am ratat. Am început să recuperez ca să-mi verific
momeala şi la un moment dat lanseta s-a încordat şi am simţit
rezistenţa unui peşte pe care am reuşit să-l scot pe mal.
Surpriză, acele mele agăţaseră un alt fir de nylon la capătul
căruia se găsea un crap de aproape două kilograme. Când i-am
scos acul din gură am avut a doua surpriză. Era plumbul cu
acele mele din ziua precedentă şi bineînţeles crapul scăpat
atunci. O întâmplare fericită şi vă jur cât se poate de adevărată.
Un alt caz. Domnul Mihai Vârlan, un coleg pescar din
Iaşi, în timp ce scotea un peşte prins cu lanseta a simţit că
acesta vine din ce în ce mai greu şi surprinzător a văzut că firul
său se încâlcise cu alte două fire, rupte probabil anterior de
alticineva şi că în fiecare era agăţat câte un crap. Astfel că în
total, norocosul pescar a scos pe mal dintr-un “foc”, cum se
spune, trei crapi furmoşi. Ce părere aveţi? Nu-i aşa că pare
“pescărească”? Totuşi ambele întâmplări au fost reale şi există
martori în viaţă.
Cât despre bancurile făcute pe sema pescarilor, ce să
mai vorbim, ele au un farmec deosebit fiindcă vizează efectele
acestui sport atât pentru individ cât şi familie întrucât acolo
unde pasiunea nu este comună ambilor soţi, apar neînţelegeri
ca şi pentru fotbal. Numai că, spre deosebire de fotbal unde
89
Ioan BĂLĂEI
soţiile suportă lipsa bărbaţilor doar câteva ore, la pescuit

lucrurile se consumă uneori şi pe durata câtorva zile. Noroc că
românul are soluţii pentru situaţiile de criză în familie aşa că
lipsa soţilor pescari aduce la schimb tot felul de compensaţii
extraconjugale. Bineînţeles că asta se petrece numai în
bancuri.
Adesea după o partidă de pescuit fără rezultate
concrete, adică fără să fi văzut măcar o coadă de peşte, în
ciuda eforturilor pregătitoare şi a speranţelor investite apar
tendinţe de abandon. Aşa s-a întâmplat în câteva rânduri când
împreună cu prietenul meu Nicuşor Dulgneru ne-am pus
problema dacă nu este cazul să renunţăm la pescuit şi să ne
apucăm de alte sporturi ca: şahul, popicele, tenisul de masă
etc.
Am convenit totuşi să mai “cugetăm” şi am făcut-o
până într-o bună zi când Mitică Mocanu, prietenul nostru
comun, ne-a informat că “se prinde” la Brăneşti. Ce să facem,
am amânat decizia de abandon şi ne-am dus. N-am prins
amândoi nimic dar asta numai şi numai din cauza unui vânt
puternic care nu te lăsa nici măcar să arunci undiţa ca lumea.
Oricum eu m-am decis. Nu renunţ la pescuit şi nici la
pluta din “ciucălău”, din ambiţie. Ce gânduri are Nicuşor voi afla
când am să-i spun că “trage” bine la Periş!
Până atunci tuturor celor de la Bucureşti şi Iaşi, ultimii
între timp au scos o publicaţie trăznet, inspirat intitulată “Revista
lui Peste” le doresc “fir întins” şi să nu uite că Dumnezeu nu ne
contabilizează în viaţă timpul petrecut la pescuit!
90
Confruntarea
Inginerul Viorel Dumitrache era simpatizat de toată

lumea care-l cunoştea, colegii din Institutul de Cercetări
Tehnice îl apreciau îndeosebi pentru performanţele sale
profesionale şi talentul creativ care-l ajutase să soluţioneze o
serie de probleme cu grad sporit de dificultate. Pentru un
cercetător tânăr, aptitudinile sale de investigare tehnică şi
capacitatea de a imagina dispozitive, mecanisme, sisteme
mecanice integrate, compatibile unor adaptări electronice,
constituiau un suport al autorităţii de care se bucura în rândul
colegilor.
Fire boemă şi oarecum libertină, cu un dezvoltat spirit
critic manifestat la adresa societăţii şi rânduielilor ei, avea mulţi
prieteni care îl încurajau să-şi exprime opiniile referitoare la
realităţile vieţii cotidiene, după cum existau şi colegi care-l
condamnau pentru modul de comportare şi probabil îl invidiau
ori de câte ori îşi adăuga un nou succes ca specialist.
Înainte de 1989, fusese adeseori ţinta observaţiilor şi
atenţionărilor şefilor săi pentru dezordinea din viaţa personală şi
că nu-şi întemeia o familie. “Păcatele” sale erau atenuate
oarecum de eficienţa activităţii în cercetare. Fusese de câteva
ori component al unor delegaţii româneşti la reuniuni
internaţionale de profil organizate în ţările socialiste unde a şi
prezentat realizări ale cercetării ştiinţifice aplicate în economia
naţională.
Sfătuit de colegi şi şefi, a cerut să fie primit în partid în
speranţa că va putea accede la mai multe şi importante
programe şi proiecte de cercetare. Răspunsul a fost, de fapt, o
recomandare, ca întâi să-şi pună ordine în viaţa personală,
91
Ioan BĂLĂEI
să-şi ridice nivelul pregătirii politice şi să-şi întemeieze o familie

sănătoasă.
În ciuda recomandărilor, Viorel îşi continuă aventurile
şi “colac peste pupăză” într-o vacanţă pe litoral, a cunoscut o
femeie tânără din Germania Federală dar a cărei familie avea
rude în Banat. Nemţoaica Helga, blondă şi cu un fizic atrăgător,
veselă şi plină de viaţă venea să se distreze în România unde
spunea că “oamenii sunt primitori iar bărbaţii curtenitori”.
S-au distrat de minune, cheltuielile, nu puţine, le-a
suportat fata care de la bun început a pus această condiţie.
Cele două săptămâni au trecut ca un vis. S-au despărţit
jurându-şi dragoste şi o revedere cât mai grabnică. Au convenit
să ţină legătura telefonic şi prin rudele fetei, ceea ce s-a şi
întâmplat. Ea ştia că scrisorile nu sunt sigure, ca de altfel nici
telefoanele. Au discutat şi despre greutăţile ce le va avea el
datorită acestei legături cu o străină din Occident.
Bineînţeles că la serviciul inginerului s-a aflat de
această nouă aventură, de data aceasta mult mai periculoasă,
aşa că în mod firesc a intrat în atenţia “organelor”.
După revoluţie, a povestit dând nume concrete cum i
s-a propus o colaborare cu securitatea, având în vedere relaţia
sa cu Helga. S-a eschivat cât a putut sub diferite motive, ca
până la urmă, cu toate riscurile, să refuze cu încăpăţânare,
ceea ce i-a îngreunat şi mai mult situaţia.
Surpriza a constituit-o vestea că va fi tată şi nu după
mult timp a aflat că s-a născut fetiţa lui şi aşteaptă să fie
botezată. Din acest moment a început calvarul. Viorel a solicitat
viză pentru a pleca în Germania să-şi recunoască fiica,
încercând să convingă oficialităţile că se va întoarce şi că el
doreşte să-şi întemeieze o familie aici, acasă. Din păcate, nici
vorbă să găsească înţelegere, ba mai mult, a provocat o
amplificare a şicanelor, ameninţărilor şi chiar persecuţiilor. Într-o
zi l-a chemat directorul care i-a spus:
- Tovarăşe Dumitrache, noi am aflat că dumneata,
probabil, ai un copil în Germania şi că vrei să te duci acolo, aşa
92
cum ai plănuit. Deocamdată “noi” nu am fost de acord să pleci

întrucât lucrezi la teme de cercetare ce constituie secrete de
stat. Probabil vei fi înlocuit în programele la care participi acum,
după care vom mai vedea. De ce nu vine mama cu copilul în
ţară? Nu poţi să-l recunoşti aici? Nu ştiu ce prevede legislaţia în
domeniu, nu mă pricep, dar te asigur că nu vei pleca!
- O să vină, tovarăşe director, încercă inginerul să
explice situaţia, deocamdată copilul face un tratament special
deoarece acolo s-a născut cu o afecţiune cardiacă şi în viitor va
fi necesară o intervenţie chirurgicală ce nu se poate efectua la
noi. Sunt foarte îngrijorat şi n-am premeditat nimic, cum
insinuaţi.
- Eu nu insinuez, tovarăşe, încerc să-ţi explic în ce
încurcătură te-ai băgat şi să hotărăşti singur ce ai de făcut!
- Ce să hotărăsc, când sunt refuzat categoric deşi am
documente doveditoare şi declar sub jurământ, cu toate
garanţiile posibile că mă întorc! Vreau să-mi oficiez căsătoria
aici!
- Treaba dumitale. Deocamdată nu poţi pleca nicăieri şi
să-ţi vezi de treburi aici. Vom mai analiza situaţia în care te afli.
Discuţia aceasta l-a ambiţionat şi înrăit chiar.
Dumitrache a simţit deja persecuţiile la care era supus dar nu
s-a lăsat intimidat. S-a dus şi a făcut din nou o cerere la Direcţia
de Paşapoarte la care a anexat şi actele de naştere a copilului,
în copie. A solicitat o audienţă şi la un şef din Ministerul de
Interne pentru a obţine viză pentru Germania. Toate fără nici un
rezultat pozitiv. A vorbit şi cu ofiţerul de securitate de la Institut
care era în temă, însă a ridicat neputincios din umeri.
S-a adresat succesiv cu scrisori la Consiliul de Miniştri
şi la C.C. al P.C.R. de unde i s-a răspuns că deocamdată
cererea lui nu poate fi soluţionată dar rămâne în atenţia
organelor de partid pentru găsirea unei realizări în viitor,
corespunzător drepturilor omului.
“Praf în ochi” le-a spus el colegilor. Sfătuit de cineva a
scris şi la “Europa Liberă”, solicitând ajutorul. Viitoarea lui soţie,
93
Ioan BĂLĂEI
Helga, s-a adresat şi ea Ambasadei României de la Bonn

precum şi oficialităţilor din Germania, care i-au promis sprijin,
invocând însă obstrucţiile regimului comunist în ceea ce
priveşte plecarea specialiştilor.
Toate aceste demersuri au avut darul să-i complice şi
mai mult situaţia. La serviciu, relaţia cu şefii s-a înăsprit, a fost
mutat din serviciile de cercetare în care lucrase şi numit în cele
administrative, luându-i-se proiectele încredinţate anterior.
Foarte mult l-a durut faptul că unii colegi au început să-l evite.
Din partea unora a auzit şi comentarii negative la adresa
atitudinii sale. Putea să-i înţeleagă că nu voiau să se complice
şi că-şi apărau pielea ştiind că vor suporta consecinţe dacă
rămân prieteni cu el.
Pentru criticile ce i-au fost aduse de unii, a simţit o
mare dezamăgire şi o imensă lehamite. Este drept că au fost
câţiva colegi care au încercat să-l încurajeze şi să-l ajute. Din
păcate, o parte din prietenii de pahar şi distracţii s-au dovedit
interesaţi numai de petreceri şi l-au abandonat.
Treptat, şi-a dat seama că era mai atent supravegheat
atât în institut cât şi în afară. De un tratament special au început
să se “bucure” şi rudele sale din provincie care l-au înştiinţat
despre unele probleme apărute la ei la serviciu privind dosarul
de cadre.
Cu ocazia bilanţurilor profesionale s-a trezit criticat şi
atenţionat pentru “lipsă de răspundere în muncă şi
nerespectarea sarcinilor de plan”. Bineînţeles că retrogradarea
profesională şi schimbarea locului de muncă i-au diminuat
considerabil şi veniturile.
Încet, încet i-a încolţit ideea să fugă din ţară. A înţeles
că şansele sale de a fi lăsat să se căsătorească şi să-şi
împlinească dragostea în aceste condiţii sunt foarte mici şi
îndepărtate. Avea impresia că toată lumea este împotriva sa, că
nu mai exisetă nici o ieşire, că viaţa îi devenise potrivnică.
Aflase şi de o cunoştinţă a sa, un tip deosebit, ofiţer al armatei
care, datorită unui frate plecat în Occident, a fost la un pas de
94
trecerea în rezervă fiind mutat la detaşamentele militare de

muncă la exploatările miniere din subteran, în Valea Jiului. Era
deznădăjduit şi singura soluţie părea fuga din ţară în orice
condiţii.
Avea nevoie însă de informaţii şi trebuia să găsească
pe cineva să-l sfătuiască şi să-l ajute, cineva de încredere,
bineînţeles, însă începuse să se teamă de toţi cei din jur. Purta
acest gând ascuns şi aştepta să se ivească o împrejurare
favorabilă pentru a se documenta cât de cât. Şi a apărut ocazia
tocmai de unde nu se aştepta.
În ziarul “Scânteia” a apărut un articol despre un tânăr
care fugise din ţară şi după câtva timp s-a întors spăşit
nereuşind “afară” după numeroase peripeţii să-şi facă un rost,
declaraţiile lui din ziar având un vădit scop descurajator pentru
tentative similare. Eroul aventurii relata dramaticul episod al
lagărului în care a fost deţinut şi de unde a reuşit să evadeze.
L-a căutat pe acest individ fără succes, pe la
întreprinderea unde scria că lucrează acum, însă într-o bună zi,
aflat pe Magheru, la “Katanga” să bea o cafea, s-a apropiat de
masa lui un tip bine dispus şi cu gesturi largi i s-a adresat
amical:
- Ce faci domnule, nu te mai vede lumea cu anii. Unde
ai dispărut? Mi-au spus colegii de liceu că faci nişte cercetări
prin străinătate pentru tehnologii moderne, româneşti.
Dumitrache era surprins şi nelămurit. Nu-şi amintea
să-l fi cunoscut sau văzut vreodată pe acest individ. Încercă
totuşi să clarifice lucrurile.
- Imi pare rău dar nu vă cunosc. Cine sunteţi?
Individul s-a aşezat la masa lui şi, după ce a comandat
o cafea cu o atitudine degajată, s-a aplecat spre el şoptindu-i:
- Nu te speria, într-adevăr nu ne-am cunoscut dar ne
cunoaştem acum. Mă numesc Petrică. M-am adresat ca unui
coleg de liceu să derutăm eventualii curioşi. Aici la cafenea sunt
tot felul de oameni. Ar fi bine să accepţi jocul meu. Am aflat că
95
Ioan BĂLĂEI
te-ai interesat de tânărul din ziar, unul Velicu, întors din

străinătate. Am fost coleg de serviciu cu el şi l-am ajutat să fugă
din ţară. Ce zici, putem discuta pe tema asta?
Dumitrache şi-a revenit între timp şi l-a privit mai atent
pe acest bărbat care nu-şi trăda vârsta, încercând să-l
“citească”. Era oare o provocare? Şi la urma urmei, ce puteau
să-i facă întrucât nu săvârşise nici o ilegalitate. Se hotărâ totuşi
să fie prudent.
- Nu ştiu ce rost are tot spectacolul ăsta, ceea ce pot
să-şi spun este că nu mă interesează discuţia pe tema propusă
de dumneata şi că pe acel băiat despre care se scria în
Scânteia l-am căutat ca să-l ajut oferindu-i o posibitate de a
lucra la o întreprindere bucureşteană unde am o rudă
apropiată.
- Da, nu mai spune! Treaba dumitale. Ţi-e teamă să fiu
de la securitate. N-am treabă cu ei, domule! Eu vreau să câştig
nişte bani şi după aia mă car şi eu!
- De unde ai aflat că m-am interesat de tânărul Velicu?
Continuă Dumitrache
- “Păi ce crezi, stimabile, că numai dumneata vrei să
fugi? Sunt reţele care se ocupă cu asta şi îşi caută clienţii. Uite
ce este, vorba multă, sărăcia omului, dacă te hotărăşti îţi dau
un telefon şi mă cauţi!am aflat de la un coleg al dumitale care
bănuieşte că vrei să fugi întrucât nu-ţi dau voie să pleci legal.
Te-a văzut citind ziarul şi a bănuit că te vei interesa despre el.
Mi-a spus mie şi eu ţi-am aruncat nada. Nu ştiam că l-ai căutat,
bănuiam numai. Să nu mă întrebi de colegul dumitale, că nu ţi-l
spun. Faci cum vrei.” Îşi termină de băut cafeaua din care
sorbise tacticos până atunci, după care îi puse pe masă o
hârtiuţă cu un număr de telefon pe care se vede că o avea
pregătită.
Individul se ridică şi i se adresă apoi cu voce tare:
“Dragule, ne vedem dar, aşa cum am stabilit. Le spui colegilor
că te-am întâlnit şi organizăm o agapă de foşti liceeni. Te-am
pupat!”.
96
Dumitrache n-a mai intevenit. L-a lăsat să-şi facă

numărul. A ridicat însă mâna în semn de salut la plecarea
suspectului. Era hotărât să nu ia în serios întâmplarea. Şi totuşi
a păstrat numărul de telefon. L-a folosit câteva luni mai târziu şi
asta i-a modificat cursul vieţii o perioadă importantă de timp.
Anii au trecut, vremurile s-au schimbat şi au rămas
amintirile unor întâmplări diferite, când dramatice, când
adevărate aventuri pline de neprevăzut, toate numai bune
pentru un roman al destinelor omeneşti. Pentru Dumitrache au
fost ani de suferinţă, de profundă deznădejde dar şi de
încrâncenare şi voinţă dusă până la sacrificiu de a schimba
lucrurile şi propria-i viaţă. Până la urmă a reuşit să-şi
îndeplinească dorinţele. După ce a fost închis pentru încercarea
de trecere frauduloasă a frontierei, doi ani la puşcărie ca
“Frontierist”, a participat la evenimentele din decembrie 1989
reuşind apoi să plece în Germania unde s-a căsătorit cu mama
fetiţei lui, botezată Oana.
A revenit în ţară după câţiva ani şi a pornit o afacere
prosperă. A obţinut cetăţenia germană dar nu a renunţat la cea
română. Îşi ajuta mama singură, tatăl fiind decedat. Are un
apartament şi în Bucureşti. Mama nu vrea să-şi părăsească
satul natal şi casa la curte care a fost reparată şi dotată
corespunzător. Vara vine şi cu familia la Bucureşti, apoi se duc
la mare şi la munte.
În Germania locuiesc în casa soţiei la München unde
ea are un cabinet medical particular de pediatrie. Se consideră
un om realizat, ar veni definitiv în România, dar soţia consideră
că pentru viitorul fetiţei lor deocamdată este mai bine să
locuiască în Germania.
Aflat la Bucureşti cu treburi, Dumitrache a participat la
sărbătorirea aniversării zilei de naştere a unui fost coleg de
institut, un prosper om de afaceri şi el, la care s-au adunat o
mulţime de cunoştinţe comune şi prieteni mai noi.
Când cineva le-a spus că Dumitrache a fost închis şi
că toată povestea este un adevărat roman palpitant, a ajuns să
97
Ioan BĂLĂEI
fie în centrul atenţiei şi rugat insistent să-şi amintească episodul

în care a fost prins şi a devenit “FRONTIERIST”.
La început a refuzat pe motiv că-şi strică tot cheful dar
apoi a revenit când cineva a spus că îi este frică probabil să nu-
şi strice relaţiile cu unii nostalgici ai fostului regim care se mai
află şi acum în posturi importante.
- Am încercat să trec “dincolo” în vara lui '87 şi n-am
reuşit, deşi reţeaua de călăuze plătite ne-au lăsat în aproprierea
frontierei. Eram un grup de şase bărbaţi şi ne-au prins când mai
aveam numai câteva sute de metri să ajungem în Iugoslavia.
Ghinion pur şi simplu. Până în locul respectiv fie că eram cu o
maşină, fie pe jos, totul a mers strună, călăuzele au evitat
punctele de control ale grănicerilor, ne-au oprit ziua la gazde
sau în locuri ascunse pregătite din timp iar noaptea am parcurs
cele mai mari distanţe. Călăuzele ţineau legătura prin telefoane
mobile şi aveau totdeauna măsuri de siguranţă în faţă. Spunea
cineva din grup că o călăuză fusese grănicer în zona
respectivă.
Lumea îl asculta încordată. Un tip comentă cu glas
tare.
- Trebuie să ai mare curaj să încerci aşa o riscantă
aventură, mai ales pe timpul unui regim opresiv care îşi elimina
fără scrupule opozanţii iar la frontieră se spunea că se trăgea în
plin.
- Domnule, nu ştiu de cât curaj era nevoie dar eu mă
aflam la limita suportabilităţii, într-o Românie ostilă oamenilor
dornici de libertate, sufocată de dictatură în care situaţia şi
atitudinea mea la care se adaugă şi relaţia cu o străină nu era
tolerată sub nici o formă. În aceste condiţii, nu-mi rămânea
decât să fug. A făcut o mică pauză în care şi-a umplut din nou
paharul cu vin alb de Jidvei pe care l-a băut dintr-o răsuflare şi
apoi continuă.
- Au trecut toate, i-am iertat dar n-am uitat, cum se
spune. Dacă ai avut vreodată mâinile legate şi ai fost ţinut sub
98
ameninţarea pistolului mitralieră în ţara ta pentru convingerile

tale, asta nu se poate uita niciodată.
La masă, cei din jur ascultau interesaţi să afle în
continuare întâmplarea. Cineva a intervenit spunând:
- Bine că nu te-au împuşcat, că se spune că au fost
cazuri. Poate dacă le spuneai grănicerilor care te-au prins că
fugi de Ceauşescu şi că nu eşti un răufăcător, te lăsau în pace!
- Dumneata eşti naiv, ori te faci. Cum să-ţi dea drumul
noaptea, când la somaţia lor am fugit în mai multe direcţii.
Poate să-ţi mai dea câţiva pumni în cap sau lovituri cu patul
armei.
- Cum, te-au mai şi bătut? întrebă altul
- Aşa un pic m-au “mângâiat” soldaţii cu pumnii şi
picioarele pe drumul spre cazarma lor. Spuneau că ne caută şi
umblă după noi de două zile şi nopţi, că n-au dormit şi mâncat
decât pe apucate. Unul mă înjura şi ameninţa că mă împuşcă.
Spunea că-i pare rău că n-a făcut-o când nu m-am supus la
somaţie şi am fugit pe câmp. Am încercat să le explic ceva, dar
nu m-au lăsat să vorbesc.
Se oprise din povestit şi mai sorbi din paharul cu vin.
Se vedea că nu doreşte să continue. L-au asaltat încă mesenii
curioşi.
- Hai, vă rog, inteveni o doamnă dornică probabil de
senzaţional. Cum a fost atunci când v-au prins, ce s-a mai
întâmplat?
După ce îşi bău paharul şi-l umplu din nou, Dumitrache
îşi reluă povestea.
- Doamnă, ce s-a întâmplat atunci nu mai interesează,
lumea de astăzi poate să îi atragă pe unii ziarişti care la diverse
ocazii reiau ce a fost pe vremea comunismului, poţi scrie orice
că lumea s-a plictisit sau nu are chef să comenteze sub povara
grijilor cotidiene mai multe ca înainte. Totuşi, atunci când m-am
hotărât să plec ştiam ce mă aşteaptă de la cei care au încercat
să treacă şi n-au reuşit. Numai că mi-am zis ca fiecare că n-o
99
Ioan BĂLĂEI
să mi se întâmple tocmai mie pocinogul. Când am intrat în

cercul “Frontieriştilor” înainte de tentativă, am aflat de la cei
care au fost la închisoare cum stau lucrurile. Acolo era o
adevărată şcoală pentru trecerea ilegală a frontierei şi se
pregăteau atât recidiviştii cât şi instructorii noilor doritori să
fugă. Aşa se face că am primit de la un “Frontierist” şi o schiţă
cu traseul ce trebuie să-l alegi ca să ocoleşti grănicerii din
teren, întrucât ei se plasează în anumite locuri. Când m-au
prins, le-am spus că m-am rătăcit fiindcă am venit cu un grup să
ne angajăm la o fermă şi dacă mi s-a stricat maşina, am luat-o
pe jos. Bineînţeles că nu m-au crezut. Apoi, au găsit schema pe
care o aruncasem pe câmp şi mi-au arătat-o aşa că n-am avut
ce să mai spun. Oricum n-am recunoscut că este a mea până
nu mi-au luat amprentele la miliţie.
- Spuneaţi că v-au bătut, întrebă altcineva, asta ca să
recunoaşteţi că voiaţi să treceţi graniţa?
- Nu, doamnă, m-au bătut militarii după ce nu m-am
supus atunci când au tras focuri de armă. Eram groaznic de
speriat când am auzit şuieratul gloanţelor. Nu mi-am dat seama
dacă trăgeau în sus. Am aflat asta când i-am auzit vorbind să
aibă grijă să nu tragă spre teritoriul vecin şi să nu-l nimerească
că sârbii vor protesta. Când au ajuns lângă mine, m-au lovit
peste picioare ca să mă culc pe pământ. Acolo jos m-au luminat
cu lanterna şi apoi am fost legat la mâini cu o sfoară. Tot timpul
înjurau spunând: “Mă banditule, ce-ai făcut? Ai omorât sau ai
furat pe cineva?” Am încercat să le spun că fug de regimul
comunist şi că mă persecută securitatea, că m-am săturat de
viaţa grea şi lipsa de libertate. Unul mi-a spus: “Ce crezi mă că
noi trăim bine, ai noştri nu primesc mai nimic de la CAP.
Chestia cu politica nu ne interesează şi nici nu ne pricepem!”
Mi-au dat să fumez o ţigară spunându-mi că au fost prinşi şi
ceilalţi şi că n-are rost să spun poveşti întrucât se cuoaşte
adevărul. Era întuneric şi nu le vedeam faţa, dar vocile trădau
tinereţea. Unul a tras apoi un cartuş luminos care era probabil
un semnal. În acest timp toţi s-au culcat la pământ aşa că nu
mi-am dat seama câţi erau. Legat la mâini, am fost duşi la
100
cazarma grănicerilor. Drumul a durat vreo două ore, ceea ce

însemna o distanţă de aproximativ cinci kilometri. În timp ce
mergeam, n-au mai vorbit cu mine, dar cel care se afla în faţă
se oprea din când în când şi vorbea cu alţi grăniceri aflaţi în
misiune. Am înţeles că se recunoşteau spunându-şi o parolă.
Cei care mergeau în faţă, luminau din când în când
poteca cu o lanternă dar eu nu desluşeam nimic în jur. Am uitat
să vă spun că am fost ameninţat să nu încerc să fug că vor
trage fără somaţie.
Cazarma era cufundată în întuneric. În curte exista un
felinar. Încăperile erau luminate cu lămpi cu petrol. Am fost dus
într-un birou unde era un ofiţer tânăr care vorbea cu un accent
moldovenesc. Mi-au dat un scaun şi am primit apă. Lângă ofiţer
stătea un sergent care scria într-un registru.
- Dar ceilalţi din grupul nostru, cu ei ce s-a întâmplat?
Am înţeles că i-au prins şi pe ei dar nu v-aţi mai întâlnit?, se
auzi o voce din grupul destul de mare de ascultători
- I-am văzut dimineaţa când am primit mâncare
împreună, în sala de mese a ostaşilor. La Pichetul de grăniceri
nu exista arest. Atunci noaptea le-am auzit şi glasurile celorlalţi
dar nu i-am văzut, au discutat cu noi separat. A urmat o
întreagă procedură: percheziţia corporală, declaraţia scrisă în
care am povestit ce-am făcut şi am recunoscut până la urmă că
am intenţionat să trec frontiera. Le-am povestit şi despre
călăuze însă n-am ştiut să le dau nume şi adrese şi numai
localităţile unde ne-au preluat şi pe unde am trecut. Avusesem
şi un bileţel cu adrese şi telefoane din Timişoara, pe care l-am
înghiţit.
După ce au inventariat lucrurile mele, inclusiv schiţa de
care v-am povestit, am semnat procesul verbal scris de sergent
şi tabelul cu obiectele găsite asupra mea. Mi-a fost citită
declaraţia pe care am semnat-o după ce, la cererea lor, au
făcut câteva completări. De fapt, eram foarte obosit şi nu mă
mai puteam concentra.
101
Ioan BĂLĂEI
Trebuie să recunosc că din momentul ajungerii la

cazarma grănicerilor nu s-a mai atins nimeni de mine. Am primit
mâncare caldă în sala unde serveau şi grănicerii masa,
bineînţeles, nu odată cu ei. Ne-au lăsat şi să dormim câteva ore
pe paturile metalice din dormitor. Am fost păziţi tot itmpul de un
soldat cu arma în mâini care nu ne lăsa să vorbim între noi.
A doua zi am fost predaţi la miliţie unde am avut parte
de un arest adevărat. Asta a fost tot! Mai vreţi ceva? Se adresă
Dumitrache ascultătorilor care păreau nemulţumiţi că s-a
termnat “distracţia”.
Imediat s-au avuzit voci care continuau să-l întrebe fel
de fel de lucruri. Un domn s-a apropiat mai mult, aşezându-se
alături.
- Bine, domnule, dar când ai ajuns că discuţi cu
ofiţerul, nu i-ai explicat de ce ai vrut să fugi din ţară?
- Am scris în declaraţie motivele şi mi-am vărsat oful
dar nu am făcut-o prea coerent întrucât eram obosit şi speriat.
Am încercat să-i explic şi locotenentului de grăiceri dar m-a
întrerupt imediat spunând “Eu sunt pus aici să nu permit
trecerea ilegală a frontierei şi încălcarea regimului juridic al
acesteia. Nu mă interesează decât faptele dumitale în legătură
cu asta şi dacă ai mai sărvârşit şi alte infracţiuni pentru care te
vor judeca cei în drept. Chiar dacă m-ar interesa motivele
dumitale, lucrurile astea nu intră în competenţa mea şi nici nu
schimbă situaţia de fapt. Vor fi interesaţi alţii de nemulţumirile
ce le ai şi nu peste mult timp vei avea ocazia să le povesteşti!”
A avut dreptate, fiindcă la miliţie s-a derulat adevărata
anchetă. Acolo au venit şi nişte tipi, probabil de la securitate,
care ştiau toată istoria mea, încât dacă insistam asupra unor
lucruri, mă întrerupeau sec: “Ştiu asta, altceva!” Multe lucruri nu
le-am spus mai ales cele care putea să complice situaţia unor
rude, prieteni sau colegi. Nici despre călăuze n-am spus prea
multe lucruri concrete fiindcă aceştia ne-au ameninţat că dacă
ne prind grănicerii şi îi “dăm în gât” cum spuneau, “după”, adică
102
după ce vom fi liberi, se vor ocupa ei de noi şi familii pentru a

ne pedepsi.
Asta este, treburi complicate dragii mei, de care cel
mai bine să nu ne mai amintim fiindcă dacă aţi stat vreodată
sub ameninţarea ţevilor pistoalelor mitralieră, numai pentru ţi-ai
cerut nişte drepturi elementare, vei avea toată viaţa coşmaruri.
Deşi au trecut destui ani de atunci, clipele acelea nu se pot uita
uşor iar dacă îmi amintesc de întreaga perioadă până la proces
şi apoi de cei doi ani de puşcărie, simt cum mă înăbuşă şi acum
revolta şi nu vreau să-mi stric cheful.
Între timp la masa unde povestea Dumitrache s-a
aşezat venind de la o masă vecină, un invitat la petrecere,
prieten al gazdei care, bine dispus, după ce a ridicat paharul în
cinstea “Frontieriştilor”, s-a adresat grupului.
- Am auzit discuţia şi după o mică ezitare m-am hotărât
să mă amestec şi eu ca lucrurile să fie şi mai interesante.
Apoi s-a ridicat ceremonios în picioare şi spuse cu
gravitate:
- Vă anunţa că eu am făcut armata la grăniceri cam în
perioada când domnul Dumitrache a fost prins încercând să
treagă ilegal frontiera.
După un moment de linişte datorat, probabil, surprizei,
s-a auzit o propunere.
- Consider că este mai bine să abandonăm subiectul,
nu de alta dar te pomeneşti că stricăm petrecerea. Ce rost are
acum o confruntare între doi foşti adversari?
- De ce să nu discutăm, interveni Dumitrache, n-avem
nimic de împărţit mai ales că noi nu ne-am întâlnit direct.
Rămân totuşi pentru mine câteva nelămuriri pe care nu văd
motive să le evităm. Condiţia este să vrea domnul fost grănicer.
- Pentru cine nu mă cunoaşte. Sunt inginerul Cornel
Bădărău. La vremea când am fost luat în armată la grăniceri
lucram în producţie şi terminasem liceul seral. Drept să vă
spun, habar n-aveam ce-i cu frontiera şi ce trebuia să fac acolo.
103
Ioan BĂLĂEI
O perioadă de trei luni am învăţat la Batalionul de Instrucţie

Timişoara cum se face paza frontierei şi toate celelalte ale
milităriei. Pot să vă asigur că din punct de vedere al efortului
fizic în condiţii deosebit de dificile pe timp de pace şi război,
perioada aceea de pregătire a fost cea mai grea din viaţa mea.
După trei luni am dat examen şi am fost atestat să îndeplinesc
misiuni în frontieră cu armament şi muniţie de război. M-am
prezentat, deci accept confruntarea.
O doamnă, rudă cu gazda, preocupată ca oaspeţii să
se simtă bine, pusese pe masă un platou cu prăjituri de casă,
după care i se adresă inginerului.
- Vă lăudaţi cu perioada aceea de pregătire. În fond, ce
aţi învăţat? Să hăituiţi şi să prindeţi oameni. Halal meserie!
- Nu, dragă doamnă, nouă ni s-a explicat că păzim
graniţele ţării împotriva răufăcătorilor, a spionilor, a tuturor
acelora care intenţionează să intre sau să iasă pe ascuns din
ţară întrucât au încălcat legea ori vor să acţioneze împotriva
oamenilor cinstiţi. Apoi ni s-a spus că avem o datorie de onoare
să apărăm “frontierele sfinte ale patriei, glia străbună în caz de
război, aşa cum au făcut-o părinţii şi bunicii noştri cu preţul
vieţii”. Vă mărturisesc cu sinceritate că am crezut atunci în
acest mesaj.
- Asta era învăţământ politic ca să vă îndoctrineze şi să
vă facă docili regimului, spuse altcineva.
- Se poate să se fi vrut şi aşa ceva dar noi am fost
învăţaţi şi convinşi că apărăm oamenii şi România, că
independenţa şi suvernaitatea ei începea de la noi de la
graniţă. N-am fost puşi să prindem oameni cinstiţi care vor
libertate şi nici să-i împuşcăm, să-i omorâm, aşa cum au scris şi
mai scriu încă ziarele. Vă jur pe Dumnezeul meu, că sunt
creştin, că nici un comandant sau un ofiţer nu mi-a dat ordin
sau nu mi-a cerut să trag în oameni paşnici, iar legile
interziceau folosirea armanentului cu unele excepţii foarte
precise
104
- Da stimabile, inteveni în sfârşit şi Dumitrache, voi

grănicerii eraţi nişte domniţe, buni ca pâinea caldă, nu făceaţi
rău la nimeni!
- N-am susţinut aşa ceva, dar nu ne-a cerut nimeni,
niciodată, să împuşcăm oameni. Singura situaţie în care
puteam folosi focul armamentului era în cazul unui atac ce ne
punea viaţa în pericol şi n-am avut altă soluţie.
Era firesc că în misiunea de pază şi apărare a
frontierei ce constituia misiune de luptă şi pentru care aveam
asupra mea 60 de cartuşe de război să pot folosi armamentul
dacă eram atacat. Ce trebuia, să refuz să plec în misiune ştiind
că pentru executarea ordinului primit nu trebuie să mă folosesc
de armament? Sigur că am învăţat şi procedee de autoapărare
iar pregătirea noastră fizică era excelentă. Soldaţii din alte
arme ştiau că la grăniceri se face instrucţie nu glumă şi că
acţiunea independentă a patrulelor grănicereşti cerea miltiarilor
o disciplină adevărată şi fermă. Asta era situaţia! Ce acum te
lasă să treci frontiera? Am citit în presă că pe timpul
embargoului împotriva Iugslaviei, în condiţiile democraţiei, se
trăgea cu cartuşe de război în motoarele bărcilor
contrabandiştilor cu petrol pe Dunăre. De ce n-a protestat
nimeni că era pusă în pericol viaţa unor oameni care voiau să
câştige un ban pentru familie? Oricând un glonţ ricoşat putea
omorî un om. Când am făcut eu armata la grăniceri n-am tras în
nimeni.
- Bravo, sării cu vorba Dumitrache vădit iritat. Bun
avocat şi-au găsit cei care făceau abuzuri în numele poporului.
Pe mine cine m-a bătut şi era gata să mă împuşte, nu grănicerii,
miliţia şi toţi ceilalţi? Ia spune, dumneata ai prins oameni, adică
infractori, cum le zici?
- Da, am prins!
- Şi ai aflat atunci cine erau infractorii pe care i-au prins
cu vitejia dumitale? Or fi fost tot nişte disperaţi ca mine, oameni
care doreau să fie liberi, fără să fie duşmani sau răufăcători.
105
Ioan BĂLĂEI
- Nu ştiu, domnule, nu era treaba mea, v-am mai spus.

Au pătruns în zona de frontieră noaptea ori au intrat ilegal în
ţară, eu trebuia să-i prind şi să-i duc la subunitate dacă nu-şi
justificau prezenţa acolo. Atât şi nimic mai mult. Fiecare
infractor avea legenda lui şi spunea verzi şi uscate. Eu nu
făceam anchete.
Dacă este vorba de nemulţumiri, şi eu aveam destule
acasă. Totuşi lucram, primeam un salariu bunicel, am făcut
liceul la seral şi voiam să dau la facultate. Ba am primit şi o
garsonieră de la fabrică iar după armată m-au angajat de unde
am plecat. Pe urmă am făcut şi facultatea, cu licenţă de inginer
mecanic. Acum sunt patron. Am un atelier cu 10 mecanici şi
afacerea merge bine. Reparăm utilaje şi aparatură electrică, de
producţie. Vă rog să apelaţi la firma mea cu toată încrederea.
- Văd că-i lauzi pe comunişti dar te-ai pricopsit fără ei.
Vreau să-mi spui dacă ai bătut şi dumneata infractori.
- Când nu făceau ce le ceream îi mai pocneam la
picioare. Dacă au fugit, nu am tras niciodată după ei. Doamne
fereşte să fi împuşcat pe cineva că te trimiteau la Tribunalul
Militar şi apoi la închisoare. Un soldat s-a speriat noaptea când
s-a întâlnit cu un infractor şi l-a împuşcat. Omul a rămas infirm.
A fost găsit vinovat militarul care a făcut puşcărie şi îi plăteşte
pensie alimentară toată fiaţa infirmului. Aşa ne-a fost prelucrat
cazul.
- După câte spui dumneata, voi grănicerii cel puţin ăia
care ţi-au fost camarazi nu s-au comportat inuman iar toate
nenorocirile au fost rezultatul unor accidente ori cum se spune
“mortul este de vină”. Eu în închisoare am auzit multe, încheie
Dumitrache scurta sa intervenţie.
- Te pomeneşti că ai primit şi recompense pentru
prinderea nefericiţilor ălora, zise o doamnă care asista curioasă
la discuţie.
-Da, doamnă, am primit permisie şi s-a bucurat mama
când m-a văzut acasă, sănătos, fiindcă tot timpul îmi ducea
grija din pricina serviciului periculos. Toată lumea ştie că au fost
106
grăniceri care şi-au pierdut viaţa pe timpul misiunilor. Despre ei,

de mulţi ani, nu s-a mai amintit nimic. Un grănicer dintr-o
subunitate vecină cu a mea, a fost atacat de câţiva infractori
urcaţi în copacii pe sub care trecerea militarul. I-au sărit în
spate şi a fost sufocat fiind ţinut cu capul într-o baltă. I-au luat
pistolul mitralieră şi două încărcătoare pline. Au fost prinşi după
o acţiune riscantă.
Uneori condiţiile de serviciu, terenul şi starea vremii,
efortul fizic prelungit pe timp de noapte, pe ger şi arşiţă, pe
ploaie sau viscol, starea permanentă de tensiune şi izolare
generau în atitudinea militarilor o anumită agresivitate şi
nervozitate resimţită pe timpul misiunilor. Adesea în condiţii de
stres, o mică neînţelegere degenera într-o stare conflictuală
chiar şi între camarazi.
Bădărău se oprise din relatare. Şi-a băut vinul din
pahar pe care apoi l-a umplut din nou. Părea obosit şi fără chef.
- Consider că ajunge cât am discutat despre frontieră.
Domnul Dumitrache vroia să fugă iar eu trebuia să-l prind.
Dramatică şi tristă situaţie. O regret profund şi aş vrea să pot
uita totul sau cât mai mult posibil deşi acum m-am convins din
nou că este un lucru teribil de greu!
Dumitrache s-a ridicat de la locul lui şi având paharul
în mână, s-a aşezat lângă fostul grănicer. Părea şi el indispus
de amintiri.
Cu paharul ridicat s-a adresat tuturor celorlalţi la masa
lui:
- Propun să terminăm discuţia asta şi să îmi cer scuze
că v-am răpit timpul şi poate v-am indispus. Realităţile de la
vremea respectivă au fost dure şi traumatizante pentru mulţi
dintre noi. Din nefericire, pe măsura scurgerii timpului şansele
de a-i responsabiliza pe autorii abuzurilor, pe vinovaţii
nedreptăţilor se diminuează, toate relele fiind puse pe seama
regimului comunist şi a dictatorului în spatele cărora se ascund
torţionarii şi acoliţii sistemului impus.
107
Ioan BĂLĂEI
Şefii mari de atunci promovaţi pe criterii de loialitate se

bucurau de privilegii, îl proslăveau pe dictator cu supuşenie
pentru a-şi păstra poziţiile şi avantajele. Ei v-au manipulat şi pe
voi cei la frontieră, pe ofiţeri şi soldaţi, determinându-vă să-l
slujiţi pe dictator şi sistemul comunist, lăsându-vă impresia că
vă faceţi datoria. Datoria faţă de cine, până la urmă?
Dumitrache s-a oprit, a sorbit din pahar după care l-a
băut până la fund. A băut la fel şi inginerul Bădărău. Arătau ca
doi luptători epuizaţi la sfârşitul confruntării.
- Întrucât eu am fost cel incriminat şi am reprezentat
forţele de represiune ale regimului trecut, cu menţiunea că şi
această apreciere rămâne de discutat dacă ne referim la
grăniceri, vreau să-ţi mai spun ceva, domnule Dumitrache, zise
fostul grănicer
S-a uitat în jur şi a constatat că ceilalţi asistenţi la
discuţii s-au îndepărtat fiecare cu treburile sale. Probabil,
problemele deveniseră prea complicate şi teoretizate,
contrastând cu atmosfera şi cadrul rezervat distracţiei. Rămaşi
aproape singuri la masă au continuat să discute.
- În general, aveţi dreptate domnule Dumitrache dar să
ştiţi că eu la frontieră nu l-am slujit pe Ceauşescu ci ţara în
hotarele ei. Asta era convingerea mea atunci. Ce să zic acum,
că n-am făcut bine, că trebuia să nu mă supun, să dezertez, să
comentez ordinele şi să-mi blamez comandanţii? Nu, domnule,
am făcut serviciul militar impus şi, în general, n-am prea multe
să-mi reproşez. Pentru greşeli îmi cer iertare. Am devenit
credincios, merg la biserică şi mă rog, ajut săracii şi bolnavii,
dau bani pentru repararea şi ridicarea unor biserici. Dumnezeu
ştie dacă am greşit dar se pare că m-a iertat şi mă ajută, astfel
că afacerile îmi merg destul de bine dar trebuie să mă
perfecţionez, toţi trebuie să ne perfecţionăm şi să ne
îmbunătăţim activitatea şi comportarea toată viaţa! Am doi copii,
mă gândesc la viitorul lor. Se pare că ai mei vor fi mai siguri de
acest viitor decât majoritatea copiilor din această ţară.
108
Bădărău a ridicat paharul şi mult mai destins, s-a

adresat celor de la mesele apropiate.
- Vă doresc la toţi sănătate iar sărbătoritului nostru “La
multi ani!”
S-au ciocnit paharele şi au fost băute până la fund.
Urmele discuţiei de până atunci au dispărut, sau cel puţin aşa
părea, buna dispoziţie a revenit iar distracţia şi-a reintrat în
drepturi. O doamnă s-a apropiat de vecina ei de masă spunând:
“Bine că au terminat discuţiile. Bărbaţii ăştia nu-s buni decât să
facă politică şi, ca de obicei în tot ce fac, nici pe asta n-o
termină!”
Între timp a început muzia de dans, invitaţii s-au ridicat
de la mese şi împreună cu soţiile sau prietenele au ieşit pe
ringul de dans.
Dumitrache s-a ridicat şi el. Venise singur. Se gândea
la familia lui, la soţia şi fetiţa aflate în Germania. În zilele
următoare vor veni la Bucureşti pentru o lună. A făcut deja un
program variat. Vor merge în Bucovina la mânăstiri, apoi câteva
zile la mare şi în Deltă. Îşi dorea aşa de mult să fie din nou
împreună.
109
Clasa noastă cântă, râde şi visează
La începutul anilor cincizeci, la puţin timp de la

terminarea războiului, noi generaţia copiilor care ne-am jucat în
tranşee cu căşti soldăţeşti şi care ne ascundeam prin tancuri şi
avioane distruse în lupte şi rămase pe câmp, am avut parte fără
să ne dăm seama şi acordul, de toate prefacerile unei lumi
răvăşite şi sărăcite de război dar cu promisiuni felurite privind
perspectiva unui alt viitor.
Nu ştiu şi nici nu m-am interesat dacă a existat în
Câmpia Turzii grădiniţă pe timpul războiului. Eu am fost înscris
direct la şcoală când aveam şase ani. Ea a funcţionat în fostul
castel al unui grof ungur şi avea o aşezare foarte frumoasă
într-un parc cu lac. Am început să scriem pe tăbliţă iar pe
caiete, după creion, am folosit tocul cu peniţă şi călimara cu
cerneală, o adevărată piatră de încercare pentru viaţa elevului
de atunci!
Locallitatea în care am început şcoala este situată în
inima Transilvaniei având un trecut de câteva secole. Aşezată
pe Valea Arieşului, de un pitoresc deosebit şi locuită în
majoritatea covârşitoare de români ardeleni sfătoşi şi gospodari,
Câmpia Turzii a fost leagănul copilăriei şi adolescenţei mele şi
reprezintă casa mea, în ciuda faptului că familia a stat tot timpul
cu chirie.
Câmpia Turzii, astăzi municipiu, era la sfârşitul
războiului mai mult un târg, aşezat la răspântia drumurilor spre
Turda, Cluj şi Ludus, Târgu Mureş, loc de întâlnire a
negustorilor şi meşteşugarilor din satele mărginaşe de-o parte
şi de alta a râului Arieş dar şi al moţilor veniţi în cursul apei din
mijlocul Apusenilor; plecaţi din munte cu căruţele să vândă
111
Ioan BĂLĂEI
“ciubere”, butoaie şi mere pădureţe, pe “bucate”, adică pe

porumb şi grâu, boabe sau “fărină” cu care să poată trece iarna
grea. Erau moţii oameni curaţi şi îngrijiţi în ciuda drumurilor
lungi şi obositoare şi mai erau bărbaţi munciţi dar falnici şi cu o
bună creştere şi cinste recunoscută de toată lumea. Unii işi
aveau nevestele cu ei, ele ţineau “ciurul” cu mere în mână,
mergând pe lângă căruţa cu coviltir iar în faţa cailor ducându-i
de dârlogi înainta, cu pas măsurat, “moţul” în opinci. Noi, copii,
ieşeam înaintea căruţei şi primeam câte un măr scos din fân,
locul în care se păstrau fructele. De aceea, copii îi iubeau pe
oamenii de la munte fiindcă erau buni, liniştiţi şi nu se supărau
niciodată. Îi vom cunoaşte mai târziu prin ani şi la ei acasă,
atunci când în excursiile din Apuseni, liceeni fiind, ne-au găzduit
noaptea în casele lor din lemn răsfirate pe dealuri.
Ca dovadă a existenţei localităţii ca un târg prosper, în
centrul aşezării de atunci exista o imensă piaţă pietruită, astăzi
parc, în care se vindeau de toate, inclusiv animale. Piaţa
funcţiona din plin de două ori pe săptămână, în ziele de târg dar
şi în celelalte cu tot ce era de trebuinţă oamenilor.
Ceea ce deosebea târgul nostru de alte localităţi erau
cele două fabrici de “sârmă” şi de “lut” cum le spuneau oamenii.
De fapt, era vorba despre uzinele “Industria Sârmei” construită
înainte de război în care lucrau peste 5000 de muncitori şi
“Fabrica de cărămizi şi ţigle” foarte dezvoltată la vremea aceea.
De aici şi caracterul industrial-agrar al preocupărilor locale şi
chiar al zonei influenţată de acest dublu profil al muncii
oamenilor, la câmp şi în fabrică.
În condiţii de timp frumos se vedeau în depărtare
Cheile Turzii, drumul deschis în stâncă de apele învolburate ale
Hăşdatelor, străjuit de pereţii abrupţi înalţi de zeci de metri între
care o potecă îngustă şerpuia peste poduri suspendate, dificil
de străbătut datorită balansului pe cabluri. În pereţii stâncilor se
deschideau grote şi peşteri întunecoase, tot atâtea locuri de
adăpostire şi ascundere pentru oameni şi animale. Acolo, la
Cheile Turzii, excursiile noastre se consumau pe durata unei
singure zile ceea ce făcea zona foarte vizitată.
112
La orizont se puteau observa şi culmile Apusenilor,

unul din leagănele naţiei româneşti, a tradiţiilor civilizaţiei
oamenilor de la munte, loc de pelerinaj în ţinutul Iancului,
crăişorul românilor. Acolo, în Apuseni, dragostea de ţară şi
sufletul românesc este nu numai simţire ci şi o adevărată
religie. O călătorie în Apuseni constituia în acelaşi timp pentru
noi o lecţie de istorie, geografie, cunoştinţe de arheologie,
etnografie şi până la urmă de viaţă în colectivitate, de educaţie
patriotică, astăzi din nefericire contestată, căzută în derizoriu şi
libertinism , într-o confuzie de falsă modernitate copiată.
Nu ştiu cum aş putea descrie mai convingător
frumuseţea inconfundabilă a unei călătorii în Apuseni cu
“Mocăniţa” trenul de munte pe linie îngustă care urca de la
Turda la Abrud cale de aproape 100 km.
Călătoream întotdeauna alături de moţii cu desagi,
bărbaţi şi femei plecaţi sau întorşi de la oraş care vorbeau tare
şi râdeau, simţindu-se la ei acasă. Aşa se explică şi bunăvoinţa
cu care văzându-ne străini de locuri, ne arătau şi sfătuiau pe
unde să mergem, ne povesteau despre legendele munţilor.
În excursie cu colegii am străbătut minunatele ţinuturi
de la Moldoveneşti, Râmetea, Câmpeni, sanctuarul Ţebea,
Albac, Scărişoara cu gheţarul, Horea, Vidra, Avram Iancu,
localităţi cu rezonanţă istorică deosebită. Mergeam mult pe jos
cu popasuri şi focuri de tabără în poienile pădurilor de brazi şi
pe malurile Arieşului din care beam apa rece şi limpede, ca apoi
să înnoptăm pe la şcoli şi în casele moţilor, extraordinar de
primitori, dormind uneori în fânul şurelor gospodăreşti după
adevărate şezători cu muzică şi poezie sub clar de lună.
Mâncam din raniţă, ca să nu zic “traistă”, alimente de
acasă dar cele mai multe procurate de pe la localnici constând
în ouă, lapte, brânză, ceapă, slănină afumată, pâine de casă,
mămăligă făcută la ceaun şi fructe de pădure cusele direct de la
sursă.
Ulterior, la maturitate, am avut prilejul să străbat şi
cunosc aproape toate zonele fermecătoare ale munţilor
113
Ioan BĂLĂEI
Apuseni dar frumuseţea acelor zile petrecute pe cursul de basm

al Arieşului alături de colegii mei liceeni, nu poate fi întrecută.
Dacă ceva mi-a influenţat decisiv dragostea pentru
natură şi frumos, respectul pentru viaţa aspră a oamenilor
simpli şi curaţi sufleteşte, acestea au fost drumeţiile, excursiile
şi timpul petrecut pe meleagurile şi ţinuturile veşniciei româneşti
ale Munţilor Apuseni.
Sufletul acestor adevărate expediţii în Apuseni dar şi în
alte regiuni ale ţării a fost unul dintre cei mai iubiţi profesori ai
liceeului, eminentul dascăl Nemeş Ioachim, profesor de istorie
şi limba română, om de cultură şi mare patriot, devotat fără
margini profesiei sale nobile. Alături de el se aflau în mijlocul
nostru profesorii, Nemeş Carmen (soţia), Iancu Florea,
Mândruţiu Voichiţa, Iepure Pamfilion, Sălcudean Vasile şi
Veronica (soţia), Baciu Rene, Hales Liviu, Sabău Iuliana şi alţii.
Nemeş, dirigintele nostru, cu o mare experienţă de
viaţă, era blând şi sfătos, apropiat nouă, dotat cu o voce
frumoasă. Seara la foc, adevărate şezători literare, ne recita
poezii şi cânta romanţe acompaniat de colegele constituite
într-un veritabil grup vocal.
În apropierea oraşului, la aproximativ 3-4 kilometri, pe
o coamă blândă de deal, bun de dat cu sania iarna, se afla un
parc amenajat cu brazi pe locul taberei unde a fost trădat şi
omorât primul domnitor unificator al tuturor românilor, Mihai
Viteazul. Aici s-a construit o troiţă din lemn drept monument
închinat voievodului pe câmpia de lângă Turda de unde şi-a
luat denumirea şi localitatea copilăriei mele, Câmpia Turzii pe
drumul spre Târgu Mureş, traseul viitoarei autostrăzi
“Transilvania”.
Mai ales primăvara şi la sărbători plecam la monument
în excursie pe jos, culegând flori de câmp cu bucuria întâlnirii cu
natura renăscută în verdele crud al vegetaţiei, cu florile şi
păsările câmpiei plină de soare şi miresmele liliacului înflorit.
Reîntorcându-mă la perioada în care am terminat
şcoala elementară, trebuie să menţionez că la sfârşitul clasei a
114
7-a urma să decidem pe ce drum vom apuca ţinând seama că

în Câmpia Turzii nu există liceu ci numai şcoli profesionale. Cei
ce doreau să urmeze liceul trebuiau s-o facă la Turda, Cluj,
Aiud sau Blaj. Este adevărat că în ultimul an, respectiv în
toamna anului 1953 a fost înfiinţat Liceul Mixt Seral, care nu
satisfăcea pretenţiile şi cerinţele de pregătire intelectuală şi
educaţie ale copiilor. În urma intervenţiilor conducerii uzinelor
Industria Sârmei şi a organelor locale de partid la forurile
centrale, la 1 septembrie 1954, în anul în care noi am terminat
cursul emementar s-a înfiinţat în oraşul Câmpia Turzii Şcoala
Medie Mixtă de zece ani.
Oraşul cunoştea o puternică dezvoltare pe măsura
creşterii ca producţie metalurgică şi importanţă economică a
uzinelor Industria Sârmei devenite nu peste mult timp un mare
Combinat Metalurgic. Se construiau noi oţelării, laminoare şi
trăgătorii, fabrici de cabluri, electrozi de sudură şi altele. Şcoala
profesională ulterior transformată în complex şcolar pregătea
muncitori şi maiştrii în toate specialităţile metalurgice.
În aceste condiţii se făceau angajări masive în
“fabrică”. Întrucât cererea de forţă de muncă era foarte mare,
au fost încadraţi şi pregătiţi pe locul de muncă nu numai
localnici ci şi foarte mulţi ţărani din satele învecinate care
deveneau astfel muncitori aduşi la lucru în cele trei schimburi cu
camioanele întreprinderii. Începerea programului la fiecare
schimb să anunţa printr-o sirenă cu aburi, semnalul auzindu-se
de departe, pe la sate oamenii anunţând că “suflă fabrica”.
Semnalul se folosea şi ca oră exactă, aşa cum cei care locuiau
lângă gară îşi potriveau ceasurile după trecerea acceleratelor.
Tata, ceferist, îmi spunea că trenurile accelerate şi rapidele nu
întârziau aproape niciodată. La vremea aceea toată lumea avea
un loc de muncă şi câştiga un salariu. La ţară, în împrejurimi,
din fiecare familie cel puţin un membru lucra în fabrică, aducând
acasă o sumă de bani necesari în gospodărie iar ceilalţi
munceau la câmp astfel încât traiul era îndestulător.
Uzinele “Industria Sârmei” aveau rezultate economice
foarte bune şi o conducere de specialişti veniţi din toată ţara.
115
Ioan BĂLĂEI
Directorul general Ion Stanatiev avea o practică îndelungată în

producţie şi pe lângă cunoştinţele sale profesionale era şi un
desăvârşit gospodar. Împreună cu această conducere,
profesorii Ioan Bogdan, Suciu Alexandru, Nemeş Ioachim,
Cojocaru Silvia şi alţii au reuşit după eforturi susţinute să obţină
aprobarea înfiinţări liceului teoretic în Câmpia Turzii.
În urma examenului de admitere au reuşit 80 de elevi
în Şcoala Medie Mixtă (denumirea liceului) formând două clase
a VII-a cu băieţi şi fete împreună. În acestă primă serie 1/3 din
colegii noştri proveneau din comunele şi satele învecinate.
Dintre aceştia, câţiva stăteau la gazde dar cei mai mulţi făceau
naveta cu camioanele de la “Sârma” care aduceau şi înapoiau
muncitorii pe cele trei schimburi.
Noi cei de la oraş să zicem, din Câmpia Turzii, băieţii
în special, ne permiteam să mai şi pierdem vremea cu tot felul
de preocupări în timp ce colegii de la sate erau copii harnici şi
serioşi, obişnuiţi cu munca, hotărâţi să-şi facă un viitor iar
rezultatele lor la învăţătură erau pe măsură.
Trebuie să mai amintesc că din “Generaţia de aur –
1957”, aşa cum am fost numiţi noi cei din prima generaţie, în
volumul omagial “Arc peste timp” dedicat liceului şi apărut în
2003 la Câmpia Turzii, peste jumătate (aprox. 60% ) erau fete
recunoscute ca fiind “mai serioase şi tocilare”, cum le spuneam
noi, invidioşi pe notele lor mari.
În general, atitudinea dominantă la şcoală era
preocuparea pentru învăţătură. Asta probabil şi datorită
condiţiilor specifice unui oraş mai mic în care lumea se
cunoştea şi distracţii colective, de “gaşcă”, cum se spune astăzi
era mult mai puţine. Sigur că la acele vremuri nu existau
discoteci şi televiziune, calculatoare, video, casetofoane etc.
Acasă majoritatea ascultau radio Bucureşti la difuzoarele staţiei
de radioamplificare a oraşului, am mai scris despre asta. Aşa că
ne-am îndreptat mai mult în timpul liber spre activităţile cultural-
artistice şi sportive şcolare, locale şi chiar republicane.
116
Ne-am bucurat de îndrumarea şi sprijinul susţinut al

cadrelor didactice atât pentru învăţământ cât şi pentru
activităţile extraşcolare. Profesorii tineri printre care în mod
deosebit profesorul de sport Iancu Florea, Baciu Rene,
Mândruţiu Voichiţa, Sălcudeam Vasile, iubitori de sport dar şi
cei mai experimentaţi în frunte cu Ioachim Nemeş, directorul
Ioan Bogdan, unchiul meu venit din Moldova, Ioan Bălău
profesor de desen şi pictor renumit, Nicolae Botezan profesor
de muzică, Iepure Pamfilimon profesor de limba română şi alţii.
În oraş am început colaborarea cu staţia de
radioamplificare unde noi, liceenii, susţineam cu materiale şi
prezentare emisiunea lcoală. Acolo am pregătit şi interpretat la
radio piesele “Nota zero la purtare” şi “O scrisoare pierdută”,
colegii mei dovedind reale calităţi actoriceşti, îndrumaţi de
profesorii Nemeş, Iepure şi Chicu.
Cu acelaşi grup de colegi, între care prietenul meu
Pick Gheorghe, cel mai bun la învăţătură, de fapt şeful
promoţiei noastre, Popa Ioan din comuna Luna, talentat autor
de poezie şi proză, Suciu Sanda , Sepi Zoe care cânta la pian,
viitoare profesoară de muzică, Ciupercescu Marcel, Vlad
Elisabeta, Ţiboc Cornelia, Tot Gherghina, Cioargă Margareta şi
alţii am scris şi prezentat un program satiric la Festivalul
regional al brigăzilor artistice din licee. Textul şi interpretarea
noastră au fost apreciate.
Performanţa artistică a constituit-o un grandios
spectacol muzical-coregrafic, o comedie teatrală, creaţie a
profesorului nostru drag Nemeş Ioachim, pe muzica
profesorului Botezan Nicoale, sprijinit de o întreagă echipă de
intelectuali ai oraşului, fiecare în domeniul pasiunilor sale
artistice. Piesa având un subiect inspirat din viaţa elevilor, de
fapt din viaţa noastră, s-a numit “Clasa noastră cântă, râde şi
visează” şi pe durata a trei acte şi 12 tablouri, a constituit
principalul evneiment cultural local al anului. La cererea
spectatorilor au fost prezentate cu mare succes mai multe
spectacole.
117
Ioan BĂLĂEI
Înclinaţiile şi chiar pasiunea noastră pentru teazru,

muzică, literatură, pictură, pentru cultură în general, în condiţiile
modeste din provincia ne-a fost insuflată de profesorii nostru de
limba şi literatura română, desen, muzică, psihologie, geografie,
istorie şi chiar matematică, fizică, chimie, limbi străine etc. Îi voi
aminti din nou pe Nemeş Ioachim, Iepure Pamfilimon, Bălău
Ioan, Botezan Nicolae, Chicu Tamara, Hagău Emilia, Mândruţiu
Voichiţa, Nanu Stefania, Mardare Livia, Sălcudean Viorica şi
alţii. Pentru studiile noastre a fost hotărâtoare promovarea
lecturii, a celor mai variate forme de analiză, a tuturor genurilor
de creaţie românească şi universală în artă şi cultură, a
contactului direct cu opera în original şi nu prin intermediul
rezumatelor, sintezelor etc. Abia după cunoaşterea directă a
operelor exersam capacităţile proprii de evaluare şi creativitate.
În aceste condiţii noi liceenii acelor vremuri, scriam
versuri şi mesaje de dragoste colegelor, întocmeam jurnale
intime şi eseuri pe care le publicam în revistele şcolare şi le
citeam în cercuri literare. Şcoala nu avea magnetofon dar
împrumutam de la clubul muncitoresc unul “Tesla” pentru a
înregistra piesele de teatru.
Într-o discuţie cu fiul meu, povestindu-i despre
preocupările generaţiei mele şi bineînţeles lăundându-le, l-am
întrebat dacă el a trimis scrisori şi poezii de dragoste colegelor
sau fetelor cunoscute. M-a privit îngăduitor şi mi-a răspuns “La
ce mi-ar folosi? După ce discutăm la telefon şi pe internet, după
ce ne întâlnim la liceu, pe stradă, la discotecă, la alte petreceri,
dumneata îmi ceri să-i mai trimit şi scrisori, ce să-i mai scriu în
ele?”
Mi-am adunat gândurile şi i-am sugerat să-i scrie
iubitei despre renaşterea naturii primăvara, despre frumuseţea
florilor dăruite celui drag, despre dragostea şi prietenia
oamenilor, despre cerul înstelat ca o explozie a luminilor
dragostei!
A stat puţin, după care: “Da, măi tată. Am înţeles să-i
arăt stele şi florile, soarele şi luna etc. Dar ce, ea nu le vede?”
118
Apoi a continuat mai concentrat: “Să ştii că noi tinerii de astăzi

dacă avem ceva de comunicat o facem direct şi fără prea multă
“vrăjeală” de-asta. S-au schimbat vremurile tată, noi avem
multe griji, multe proiecte şi ne grăbim!”.
N-am insistat şi m-am gândit că poate avea dreptate
din punctul lui de vedere. Totuşi, oare până unde vom ajunge
pustiindu-ne sufletele?
Să revin la adolescenţa mea, a generaţiei cu care sunt
solidar. În plan local, la Câmpia Turzii, viaţa culturală dacă ne
gândim la populaţia oraşului era remarcabilă. Clubul
muncitoresc aflat în centrul oraşului, este o construcţie
impunătoare şi astăzi, cu destinaţie specială, realizată înainte
de război, de către patronii fabricii.
Clubul avea o mare şi extrem de elegantă şi modernă
pe atunci sală de spectacole şi cinematograf, apoi bibliotecă,
săli de repetiţie pentru formaţiile de treatru, dansuri populare,
balet, orchestră simfonică, de muzică uşoară şi populară. Tot în
aceeaşi clădire existea o cofetărie cu terasă, camere de
oaspeţi, săli de studiu şi documentare.
În stagiune, opera şi teatrul naţional din Cluj, teatrul de
stat din Turda, precum şi trupe de teatru şi muzică din toată ţara
prezentau la Câmpia Turzii spectacole şi concerte. La acestea
se adăugau spectacolele teatrului muncitoresc de amatori. În
acestă formaţie de amatori activau: Cornel Nicoară viitorul
director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, regizorul
George Racoţi, Pick Gheorghe senior, tatăl colegului meu
Ghiţă, Eleonora Bălău, soţia unchiului meu profesorul de desen
care picta decorurile, tinerii Nicoale Vaida, Iosif Spaniol şi mulţi
alţii printre care şi colegi din liceul nostru.
Clubul muncitoresc avea şi două formaţii laureate ani
la rând cu locul I la festivalurile concurs la nivel naţional şi
anual, ansamblul de dansuri populare şi corul mixt în care mulţi
membri erau profesori din liceu. De fapt, dirijorul corului şi
artizanul performanţelor acestuia era profesorul nostru de
muzică Nicolae Botezan.
119
Ioan BĂLĂEI
În plan sportiv, liceul avându-l în rolul principal pe

valorosul şi neobositul profesor de educaţie fizică şi sport Iancu
Florea s-a lansat în toate competiţiile şcolare de atletism,
handbal, voley, fotbal şi tenis de masă. La atletism şi unele
jocuri profesorul Iancu Florea ne-a învăţat pur şi simplu să le
practicăm şi tot el le-a convins şi pe multe dintre colegele să se
dezbrace în şort.
Am în faţă o fotografie pe care o privesc cu emoţie
întrucât recunosc colegii, băieţi şi fete din primele noastre
echipe de voley, cu care am participat la concursurile
interjudeţene ale liceelor. Astfel îmi zâmbesc fetele care de care
mai frumoase: Tot Gherghina (Didina), Doina Ardelean,
Moldovan Maria (Moriş) din nefericire plecată foarte devreme
dintre noi, Vlad Elisabeta (Vetuţa), Runcu Monica, Ţiboc
Cornelia, Inocan Maria, Iosivaş Cornelia, Boar Maria, Fetiţă
Lucreţia, Marcu Ligia şi Baciu Maria.
La băieţi, îi privesc cu drag pe cei de la voley, handbal
şi fotbal: Pick Gheorghe (Ghiţă), Câmpian Ioan (Bogărel), Mera
Eugen, Călinac Gheorghe (Gili), Adam Vicenţiu (Milu), Jenei
Iuliu (Cucu), Oană Titus, Tătar Mihai, Gheorghe Tiberiu (Puiţu),
Oargă Nicoale, Popa Ioan, Zeic Nicolae, Nosa Vasile,
Ciupercescu Marcel (Ciupi) şi rezervele: Vălean Ioan, Pop
Nicoale, Horvath Gheorghe, Buză Mircea şi valorosul în sport,
simpaticul Bodea Aron. Din nefericire nu aveam sală de sport,
în schimb curtea era foarte mare existând spaţii pentru un teren
normal de forbal precum şi pentru voley, handbal şi atletism.
Echipamentul l-am procurat noi elevii pe banii părinţilor şi l-au
îmbunătăţit mamele care ne-au cusut numere.
Dintre colegii noştri de şcoală şi liceu s-au ridicat la
Câmpia Turzii o serie de sportivi de performanţă la nivel
naţional. Astfel Sălăgean Vasile a devenit campion naţional la
aruncarea discului, Virginia Ruzici campioană naţională şi
câştigătoare a marilor turnee profesioniste internaţionale de
tenis , boxerul Chivăr medaliat olimpic, precum şi o suită de
mari fotbalişti în campionalul republican divizia A şi B în frunte
cu Mihai Adam de trei ori golgheterul campionatului de forbal al
120
României şi continuând cu Ienei Iuliu, Călinac Gheorghe, Mera

Eugen, Bândean Virgil, Măgaş Ion, Orăsan Vasile, Zeic Nicoale,
Mureşan Vasile şi alţii.
Împreună cu Ghiţă Pick, Mera Eugen, Gheorghe
Tiberiu şi Ciupercescu Marcel am iniţiat un adevărat cerc şcolar
de tenis de masă la clubul muncitoresc din oraş, unde ne
întâlneam seara după plecarea seniorilor şi încingeam
epuizante partide de simplu şi dublu.
Iarna ne lansam într-un alt sport şi anume patinaj şi
hochei pe gheaţă la patinoarul improvizat pe terenurile de tenis
din “Colonia fabricii”. Pe acele terenuri de tenis cu instructorul
Vaida, am învăţat acest joc, Virginia Ruzici despre care am
povestit, fiica unui mare fotbalist de la “Sârma” precum şi alţi
tenismeni campioni ai României: Sever Mureşan, Felecan,
Damian şi alţii.
Multe din amintiri aparţin fotbalului întrucât în anii
adolescenţei am avut şansa, ca echipa de fotbal “Sârma” nume
înscris cu fir aurit pe treninguri a atins apogeul performanţelor
sale jucând două sezoane în divizia A naţională alături de
marile cluburi de fotbal şi o finală a Cupei României. Ca urmare,
generaţia mea de amatori de fotbal am avut prilejul să vedem
pe “arena” orăşelului nostru echipele celebre româneşti Casa
Centrală a Armatei ulterior “Steaua”, “Dinamo”, CFR ulterior
Rapid, Petrolul, Progresul, UTA, U Cluj, IC Oradea, Metalul
Hunedoara şi altele.
Dintre jucătorii renumiţi care au evoluat pe terenul din
Câmpia Turzii amintesc pe Ozon, Apolzan, Petcovschi, Filoti,
Bazil Marian, Voinescu, Toma, Vaczi, Farmati, Alexandrescu,
Constantin şi mulţi alţii.
La “Sârma” au jucat fotbalişti crescuţi în oraş printre
care internaţionalii Copil I, II şi III, ultimul Copil Vasile la “Rapid”
a fost extrema naţionalei României, api Câmpeanu Victor,
portarul echipei reprezentative de juniori, în continuare
internaţionalii Mari Alexandru, Cacoveanu, Raksi, Kraus, Suru,
Sighety, Bartha, Urcan, colegii noştri Mihai Adam, Ienei Iuliu,
121
Ioan BĂLĂEI
Gherghe Călinac. În echipă au am ijucat fotbalişti de mare

valoare: Ghiţă Mândruţiu, soţul profesoarei noastre de
psihologie, Güri Modovan, fratele colegei noastre Moriş, Ilă
Roman, Tibi Ban, fraţii Nedelcu, Anghel Buriau, Lazăr şi
Felecan care împreună cu Mari Alexandru formau o linie de
apărare denumită “Horia, Cloşca şi Crişan”, apoi Rusu Ion,
Ruzici, Carapeţ, Postolache, Horvath, Palfi, Niculescu,
Mureşan, Safar, Raab şi mulţi, mulţi alţii.
Secretul performanţelor echipei “Sârmarilor” cum li se
spunea consta în extraordinara pepinieră locală de tineri şi copii
aveau la toate periferiile oraşului islazuri pe care se juca fotbal
de dimineaţa şi până seara. Un mare avantaj îl reprezenta
sprijinul acordat de conducerea Uzinelor Industria Sârma
începând cu directorul general Ion Stanatiev şi inginerul şef
Sepi (tatăl colegei noastre Zoe) care iubeau şi practicau fotbalul
şi sportul în general. De fapt exista şi un campionat intern al
uzinelor, fiecare fabrică şi secţie mare având echipă de fotbal
de amatori.
În Câmpia Turzii cu susţinerea Uzinelor funcţionau
echipe înscrise în campionatul republican la: box, atletism,
popice, şah, handbal, tenis, voley, tenis de masă. În oraş,
înscrisă în campionatul regional era şi echipa de fotbal a
Fabricii de cărămizi şi ţiglă.
Tot sport se chema şi pasiunea noastră pentru excursii
şi drumeţii ţinând seama că am străbătut nu numai Apusenii
despre care v-am povestit ci şi alte regiuni ale ţării. Astfel,
împreună cu profesorul Nemeş şi alţi dascăli, am vizitat Ţara
Haţegului, Câmpia Română de-alungul Dunării, am fost în Deltă
şi la Marea cea mare. Am în faţă fotografiile făcute la castelul
Huniazilor, pe insula Ada-Kaleh, la Brăila, Tulcea şi Sulina, pe
litoralul românesc unde se aflau în construcţie noile staţiuni din
Sud.
Recunosc chipurile bronzate şi frumuseţea colegelor
noastre, care în oraş ca şi în natură ieşeau în evidenţă prin
delicateţe, dinamism şi voioşie. Am în faţă imaginile cu feţele
122
zâmbitoare ale fetelor Iosivaş Cornelia, Sanda Suciu, Lupea

Aurelia, Iob Maria, Cioargă Margareta, Tot Gherghina, Vlad
Vetuţa, Tiboc Cornelia, Duca Lina, Miclăuş Mia, Vereş Rodica,
Mureşan Ileana, Apahidean Maria, Golgoţiu Maria, Fetiţă
Lucreţia, Hidişan Teodora, Nistor Ana, Ileana Vedean, Marcu
Ligia şi celelalte pe care le rog să mă ierte dacă nu le-am
amintit. Deşi cu unele m-am revăzut la întâlnirile periodice ale
promoţiei, vă mărturisesc că pe măsură ce trece timpul îmi este
din ce în ce mai tare dor să le revăd şi întâlnesc, să-mi reîncarc
sufletul cu sentimentele de prietenie şi dragoste născute în
copilărie şi adolescenţă.
Excursiile erau valorificate de dascălii noştri în diverse
modalităţi. Trecerea prin zone diferite ale ţării era un prilej de
cunoaştere geografică, istorică, economică, folclorică, de
percepere a florei şi faunei specifice, a tradiţiilor locurilor dar şi
cunoaşterea personalităţilor din cultura şi ştiinţa românească.
Peste toate acestea cu fiecare zi se întăreau prieteniile dintre
noi, ne obişnuiam în colectivitate, ne manifestam potrivit
trăsăturilor de caracter şi comportamentale ale fiecăruia. Ca să
nu mai vorbim de stimularea spiritului de iniţiativă şi
responsabilitate urmărite permanent de profesori.
Pe timpul excursiilor, preocupările colegilor
corespundeau pasiunilor şi interesului fiecăruia. Astfel imi
amintesc de colegul Buza Mircea viitor geolog care în ieşirile
din natură aduna tot felul de pietre şi bucăţi de rocă spre
amuzamentul tuturor. Prietenul meu Oană Titus, viitor inginer,
ofiţer tehnic era interesat de orice maşină, agregat, dispozitiv
etc. Colegii Ciupercescu, Pop, Tătar urmăreau flora şi fauna,
Pick, Adam, Bodea, Iosivaş Cornelia, Ileana Vedean, Văleanu
Ion Nosa, Tiberiu Gheorghe făceau calcule şi se ocupau de
contrucţii, Hidişan Teodora, Nistor Ana, Bobăilă Emilia, Corovei
Maria se preocupau de etnografia zonei. Literatura şi arta erau
în preocupările colegilor Zoe Sepi, Doina Ardelean, Tiboc
Camelia, Oargă Nicolae, Miclăuş Mia, Mureşan Ileana, Lupea
Aurelia, Fetiţă Lucreţia, Popa Ioan, Suciu Sanda, Cioargă
Margareta şi Tot Gherghina.
123
Ioan BĂLĂEI
De istorie şi sport se ocupau colegii Câmpeanu Ioan,

Mera Eugen, Călinac, Baciu Maia, Ienei Iuliu, Marcu Ligia etc.
Imi cer iertare dacă memoria mi-a jucat feste şi preocupările
unor colegi le-am reţinut eronat.
Cu siguranţă ambianţa excursiilor noastre şi poate felul
în care ne manifestam noi, prima promoţie de liceeni, l-a
determinat şi inspirat pe profesorul Nemeş Ioachim să scrie şi
apoi să monteze la teatrul din oraş însă cu noi elevii piesa de
care am amintit “Clasa noastră cântă, râde şi visează”.
Spectacolul muzical-coregrafic a fost realizat muzical de
profesorul Nicolae Botezan şi orchestra simfonică a Uzinelor
Industria Sârmei, regia a aparţinut lui George Racoţi şi
profesorului Nemeş, decorurile au fost realizate de unchiul meu
profesorul Ion Bălău, costumele au fost asigurate de familii iar
interpreţii am fost noi, băieţii şi fetele proaspătului liceu teoretic
înfiinţat în, de asemenea proaspătul oraş Câmpia Turzii.
Ce conţinea spectacolul? Întâmplările trăite şi
imaginate de clasa noastră în excursie, prezentate pe scenă, în
trei acte şi mai multe tablouri. În actul întâi, după o zi de mers,
obosiţi dar veseli şi mulţumiţi, elevii şi elevele clasei noastre în
excursie ajung într-o poeniţă din pădure. Imediat se instalează
corturile, se pune ceaunul la foc, se pregăteşte mâncarea şi în
acest timp, pădurea răsuna de cântece şi veselie. Treptat
personajele, adică noi elevii cântam şi recitam poezii, spuneam
anecdote şi întâmplări din şcoală, ne adresau epigrame,
ghicitori, se povesteau legende populare, totul la un foc de
tabără seara.
Se spuneau şi nişte poveşti cu împăraţi şi Feţi-Frumoşi
în care erau strecurate diferite pilde ce trebuiau sesizate. În
timp ce se rosteau aceste poveşti cu împăraţi şi Feţi-Frumoşi,
cu Ilene Cosânzene şi Zmei, noi elevii adormim pe rând şi în
poiană se aşterne întunericul şi liniştea.
În actul doi, basmul prinde viaţă, în poiana luminată
feeric descoperim o curte domnească în care un împărat cu
boierii şi curtenii săi, doresc să-l pună la încercare pe Făt-
124
Frumos venit să ceară mâna Ilenei Cosânzene. Astfel se

derulează basmul în care Făt-Frumos se luptă cu Zmeul,
înfruntă tot felul de obstacole, se confruntă cu Ielele şi până la
sfârşit iese învingător iar la curtea Impăratului începe un ospăţ
la o nuntă mare ca-n poveşti.
În pădure Făt-Frumos este atras de dansul Ielelor,
moment coregrafic de excepţie, un adevărat balet în care au
evoluat pe muzica orchestrei simfonice, excepţionalele noastre
colege costumate în rochii albe, vaporoase asemenea unor
zâne minunate.
Pe cine recunoaştem în eroii basmului? Păi, Făt-
Frumos era colegul nostru Ghiţă Pick, Ileana Cosânzeana era
Ileana Vedean, împăratul eram eu, Zmeul era încruntatul Tătar
Mihai şi apoi ceilalţi colegi, Cuipercescu, Câmpian, Mera, Oană
Titus şi ceilalţi curteni, valeţi, boieri, prinţese, meseni, oşteni
etc.
Masa împărătească de la nuntă era cât se poate de
reală iar bunătăţile au fost pregătite şi aduse de mamele
noastre care s-au întrecut în a pregăti o nuntă de împărat! Într-o
asmosferă de petrecere generală, pe muzica adecvată se
încheie actul doi.
În actul trei, revedem aceiaşi poieniţă în care ne trezim
treptat cu toţii şi începem să povestim visul pe care l-am avut şi
în care se făcea că la curtea unui împărat s-a anunţat că se
caută peţitor de rang înalt pentru Ileana Cosânzeana. Fiecare
recunoştea în ceilalţi colegi personajele din basmul visat, cu
caracterizările pline de haz şi ironiile la adresa celor întâmplate.
Treptat, tabăra se trezeşte, încep cântecele, bancurile
presărate cu întâmplări din basmul visat, se fac planuri cu
viitorul nostru în diferite profesii şi în viaţă. Apoi se strâng
lucrurile, lumea se pregăteşte de deplasare şi, în final, cu
cântece, clasa noastră începe marşul, continuând excursia într-
o atmosferă de bucurie şi petrecere tinerească.
Toate scenele cu acţiuni în grup, cântecele corului,
soliştii, baletul şi prezentările au fost însoţite de interpretarea
125
Ioan BĂLĂEI
orchestrei cu melodii cunoscute sau creaţii originale adaptate

acţiunilor.
Spectacolul s-a bucurat de un succes extraordinar
ceea ce autorilor şi interpreţilor ne-a produs o mare satisfacţie
şi mândrie, răsplătindu-ne eforturile şi renunţările impuse de
nenumăratele repetiţii şi pregătiri individuale, apoi împreună şi
cu orchestra, pe timpul vacanţei.
Din păcate după aproape 50 de ani, unele detalii s-au
uitat iar camere de luat vederi nu existau şi nici aparat de filmat
n-am avut. Vom încerca să ne împrospătăm amintirile la
apropiata sărbătorire a centenarului a unei jumătăţi de secol de
la absolvirea primei promoţii de elevi ai liceului teoretic din
Câmpia Turzii. Noi, componenţii acestei promoţii, am lansat şi
tradiţia întâlnirilor periodice pentru următoarele generaţii.
Ne-am lăudat întotdeauna, pe drept cuvânt, că am fost
o promoţie unită, capabilă şi talentată, că ne-am iubit şi
respectat, că datorăm foarte mult tuturor dascălilor care s-au
străduit să ne formeze şi educe. Întâlnirile noastre au fost
posibile şi datorită conducerii liceului, a colegilor localnici cărora
le mulţumim că s-au preocupat de organizarea revederii. Să le
amintim aici pe colegele Margareta Cioargă, Maria Inocan, Tot
Gherghina, Cornelia Tiboc, Maria Hidişan, Aurelia Lupea, Maria
Corovei, Mia Miclăuş, Teodora Hidişan, Lucreţia Fetiţă. Dintre
colegi, Aron Bodea, Eugen Mera, Ioan Câmpean aflat de mai
mulţi ani în suferinţă, ioan Vălean, Nicolae Zeic şi alţii.
La ultima întâlnire m-am revăzut cu singura rudă mai
îndepărtată rămasă în oraş, Lucian Borota, ceea ce m-a
bucurat foarte mult.
Tot atunci m-am plimbat prin locurile de care mă leagă
felurite amintiri. Am trecut prin parcul cu copaci mari şi umbroşi
din centrul oraşului şi mi-am amintit de plantarea lor la care am
participat şi noi elevii. Apoi am trecut şi pe străzile unde am
locuit cu chirie, în cartierul “Sâncrai” şi lângă gară, casele
respective existând şi astăzi.
126
La şcoală, în parcul alăturat am constatat că lacul cu

insulă a dispărut la fel ca şi izvorul cu apă limpede şi rece unde
ne răcoream în fiecare recreaţie.
Multe din locurile revăzute s-au schimbat, oraşul s-a
dezvoltat, numărul locuitorilor a crescut odată cu importanţa lui
economică şi scoială. În mod firesc, a sporit şi numărul
personalităţilor la nivel naţional care s-au impus în diferite
domenii, cultural-ştiinţific, artistic, sportiv şi bineînţelesc în viaţa
politică şi lumea afacerilor, îndeosebi după 1989.
Sunt însă, spun localnicii şi multe lucruri ca peste tot în
ţară, care le fac viaţa grea şi nu le-au îndreptăţit aşteptările, ba
dimpotrivă.
Trecând prin oraş, ne-am amintit adesea de dragii
noştri colegi şi profesori care n-au mai răspuns la citirea
catalogului fiind plecaţi definitiv dintre noi. Imaginile lor le-am
păstrat în amintire, reînviind întâmplările petrecute împreună.
Cu durere în suflet le-am dedicat de fiecare dată un moment de
reculegere.
Ori de câte ori am prilejul, este drept în ultima vreme
mai rar, trec prin oraşul copilăriei mele. Nu voi obosi niciodată
să-l străbat pe urmele propriilor paşi şi amintiri. Am avut şi am
de fiecare dată marii emoţii şi îmi stăpânesc cu greu lacrimile.
Recent despre toate acestea am vorbit cu colegul şi
prietenul meu Ghiţă Pick, venit la Bucureşti să-şi vadă cele
două nepoţele gemene. Şi lor le-a vorbit despre prietenia
noastră începută acum, peste cincizeci de ani.
Am depănat amintiri din şcoală şi liceu privind câteva
fotografii aduse de fiecare. Ne-am sfătuit şi în legătură cu
povestirea ce intenţonam s-o scriu, despre perioada în care
“clasa noastră cânta, râdea şi visa!”
Ghiţă m-a ajutat să-mi împrospătez amintirile iar
împreună ne-am întrebat “când şi de ce au trecut anii aşa de
repede?”
127
Ioan BĂLĂEI
Au fost ani frumoşi cu bune şi rele, în care unele din

visele noastre s-au înfăptuit, pe altele, destul de multe, le-am
lăsat în sema generaţiilor următoare.
Am păstrat totuşi, în suflet, prietenia şi speranţa de
odinioară.
Aştept revederea!
128
Vânătoare de mistreţi
Niciodată nu s-a simţit atras de vânătoare, nici măcar

din curiozitate. Mulţi colegi şi cunoştinţe i-au explicat
frumuseţea acestui sport practicat în natură, important pentru
dezvolrarea sănătoasă a vânatului, echilibrul numeric al
speciilor în habitatul lor firesc şi un comportament de protecţie
ecologică cu care era de acord şi îl aprecia foarte mult. Totuşi,
condiţiile desfăşurării acestui sport nu l-au motivat în nici un fel.
În primul rând, parcurgerea distanţelor de zeci de kilometri pe
câmp în dispozitive riguroase menite să prevină accidentele,
ceea ce presupunea destul efort şi perseverenţă, făcea parte
din activitatea lui cotidiană. Atribuţiile ofiţerului Barbu Valentin în
frontieră prevedeau misiuni de pază, control, cercetare,
prevenirea încălcării legislaţiei regimului juridic al acesteia,
toate prin deplasări ziua şi noaptea, indiferent de condiţiile de
anotimp şi starea vremii, în teren obişnuit sau greu accesibil.
Întâlnirea cu animalele şi păsările sălbatice, îndeosebi în
momente tensionate, era mai degrabă liniştitoare şi dorită
neconstituind în general, o ameninţare, lipsind animalele mari.
Ca urmare, în timpul liber îl atrăgeau alte preocupări şi activităţi.
Referitor la plăcerea tragerii cu arma la ţintă iar în
cazul vânătorii, la o ţintă vie, în mişcare, cu apariţii
surprinzătoare, la distanţe şi în poziţii diferite, ceea ce atrage în
mod deosebit împătimiţii acestui sport, nu-l preocupau, întrucât
de la începutul carierei militare în poligoane diverse, inclusiv
automatizate, a tras cu toate categoriile de armament uşor în
condiţii complexe, ceea ce constituia un element de continuitate
şi chiar performanţă în pregătirea profesională.
129
Ioan BĂLĂEI
De aceea nu a fost ispitit să participe la o vânătoare,

poate şi de teama accidentelor cu responsabilităţile
corespunzătoare, chiar dacă era chemat de prieteni şi cunoscuţi
sau solicitat de oficialităţi, găsind de fiecare dată scuzele
necesare.
Deşi nu a participat, a avut totuşi ocazia de mai multe
ori să vadă cum s-au organizat partide de vânătoare, de la cele
mai obişnuite pentru membrii asociaţiei şi până la cele
pretenţioase pentru şefi locali ori din capitală. La cele
protocolare cu şefi, pregătirile erau mai ample, întrucât masa de
la final trebuia să corespundă rangului invitaţilor şi să conţină
specialităţi din ce s-a vânat acolo sau aiurea.
Îi plăceau în schimb poveştile vânătoreşti, unele
adevărate, ca de altfel şi cele pescăreşti. Aşa, spre exemplu, un
prieten care participase la o vânătoare cu ştabi de la Bucureşti
spunea că la apariţia vânatului odată cu şefii trăgeau şi alţi
vânători prestabiliţi, astfel încât succesul să fie asigurat.
Un altul, cu ochii în lacrimi de râs, povestea cum la
Dunăre, la o partidă de pescuit, după ce şefii mari din capitală
începuseră să guste câte ceva şi să bea un păhărel, mai la
vale, în tufe cel care povestea şi nu altul, cu un băţ lung cu
sârmă în vârf, agăţa firele lansetelor, le scotea din apă şi punea
în ac un crap dintr-o crescătorie apropiată. Nimeni nu a sesizat
că peştele respectiv crapul era de baltă şi nu de Dunăre.
La un moment dat s-a iscat un mic scandal. Unul din
şefi era nemulţumit că la undiţa lui nu a prins nici un peşte. Cel
de care depindea succesul pescarilor şi care făcea mărturisirea,
a fost nevoit să intre în apă pentru a reuşi să ajungă la firul
lansetei nemulţumitului şi să-i pună şi lui un peşte.
Deşi militar, obişnuit cu tragerile, Barbu nu era un
pasionat al acestora. Poate trăirile din capitală cu evenimentele
din război şi de după, l-au marcat pentru totdeauna. Un celebru
actor român spunea că generaţia născută la începutul
războiului şi-a trăit copilăria jucându-se în tranşee cu arme şi
130
cartuşe rătăcite, cu căştile găurite ale ostaşilor căzuţi la datorie

în luptele din Ardeal şi unii îngropaţi chiar acolo, pe câmp.
Barbu a fost totuşi la o vânătoare. Iată cum s-a
întâmplat. Toamna târziu a încheiat perioada strângerii recoltei,
câmpul devenind mai gol, hrana animalelor sălbatice care se
pregăteau de iernat, se găsea din ce în ce mai puţină.
Căpitanul Barbu Valentin lucra într-o subunitate la frontiera de
vest şi locuia în comuna Dumbrava situată la mai puţin de 3 km
de graniţă. Avea colegi mai în vârstă, comandantul cu gradul de
maior, ocupat până peste cap cu toate problemele pazei
frontierei, respectării legislaţiei specifice în zonă şi viaţa
subordonaţilor. Celălalt ofiţer, locţiitor al comandantului ca şi
Barbu, un om albit înainte de vreme, avea familie cu 3 copii şi
era mult mai mult în teren pentru realizarea unui dispozitiv de
pază cât mai eficace. Tot el era vânător cu o armă veche,
moştenită de la o rudă, neavând la activ decât puţine partide
organizate de asociaţie pe fonduri de vânătoare din adâncime,
întrucât la frontieră nu era permisă vânătoarea decât în anumite
condiţii.
În aproperea frontierei, orice foc de armă declanşa
alarma grănicerilor, nu numai la noi ci şi la vecini. Dacă se
organizau vânători legale cu acordul grănicerilor, erau informaţi
şi vecinii în cadrul măsurilor de cooperare convenite pentru
paza frontierei, în vederea prevenirii încălcărilor de orice natură.
Într-una din dimineţile ce anunţa o zi frumoasă de
toamnă, în timp ce străbătea curtea îndreptându-se spre birou,
după ce dăduse misiunea câtorva militari ce trebuiau să plece
în serviciu, căpitanul Barbu auzi un strigăt la poarta subunităţii
unde venise un cetăţean din comună. S-a îndreptat spre el
întrebându-l ce vrea.
- Tovarăşe căpitan, domnule căpitan, haideţi repede că
în marginea satului ne-au atacat mistreţii! Sunt mulţi şi nu ştiu
ce să facem. Eu stau în capul satului! Am anunţat primăria şi
Postul de Miliţie. Faceţi ceva că pe aici n-au mai fost porcii
mistreţi de 20-30 de ani.
131
Ioan BĂLĂEI
- Linişteşte-te omule şi spune clar dacă au fost atacaţi

şi răniţi oameni. Unde sunt acum porcii mistreţi?
- Azi noapte, tot timpul au bătut câinii din sat iar mulţi
oameni au văzut porci mistreţi în grădinile şi curţile lor căutând
de mâncare. De dimineaţa au intrat în parcelele cu mătură şi
porumb de la marginea satului, lângă şosea.
- Ai făcut bine că ne-ai anunţat şi pe noi să prevenim
militarii care acţionează în pază pe direcţia respectivă. O să
anunţăm şi grănicerii vecini. Important este ca Filiala de
Vânătoare cu oamenii ei să rezolve situaţia.
Între timp a ieşit din clădire şi căpitanul Nicolae care
după ce a aflat cele întâmplate, s-a dus acasă să-şi ia puşca de
vânătoare şi apoi la locul cu porcii, să vadă despre ce este
vorba.
Barbu s-a gândit că poate ar fi trebuit să raporteze la
batalion despre cele întâmplate însă cum nu aveau suficiente
date, nu ar fi putut răspunde la potopul de întrebări ce ar fi
urmat. Când avea un eveniment de frontieră sau o situaţie
anume, de la comandamentele de batalion şi brigadă şi chiar
de la cel al trupelor, te trezeai cu tot felul de întrebări, pe care le
puneau unii “teoreticieni” de prin birouri de nici prin minte nu-şi
trecea şi care nu aveau importanţa sau nu foloseau la nimic.
De aceea, poate nu raportase căpitanul Nicoale aflat la
comanda subunităţii şi se dusese la faţa locului. Îşi luase puşca
de vânătoare pentru orice eventualitate, cine ştie...
Dinspre mătură se auzeau din când în când strigăte şi
chiar focuri de armă de vânătoare. Santinela aflată în foişorul
de la subunitate a raportat că se văd oameni în grupuri care au
ieşit din sat şi se duc spre parcelele cu porci mistreţi.
“Ce-ar fi să dau şi eu o fugă până la mătură” işi zise
Barbu. Nu văzuse până atunci porci mistreţi în libertate şi în
turmă. Auzise că toamna porcii migraseră în căutare de hrană
pe câmp iar frontiera nu era un obstacol, dimpotrivă, constituia
o zonă liniştită, protejată.
132
A chemat sergentul de serviciu şi a cerut să-i fie adus

calul. S-a gândit să facă şi un control al dispozitivului de pază
din frontieră aşa că şi-a luat din dulapul metalic pistolul şi un
încărcător cu 7 cartuşe.
După ce a ieşit din localitate a parcurs o porţiune de
teren în galopul calului mergând paralel cu şoseaua până în
apropierea parcelei cu “mătură”. În dreapta locului respectiv se
aflau câteva terenuri cu porumb ce fusese recoltat. Pe câmp
mai erau asemenea loturi în care se găseau ştiuleţi neculeşi
sau căzuţi pe jos constituind sursa de hrană pentru păsările şi
animalele sălbatice.
Pe măsură ce s-a apropiat, a constatat că vânătorii şi
oamenii ce hăituiau mistreţii se găseasu pe partea opusă lui. În
colţul îndepărtat al parcelei se zărea un vânător pregătit cu
arma să tragă la apariţia animalului. În colţul apropiat de Barbu,
spre şosea, nu era nimeni ceea ce l-a determinat pe el să se
îndrepte într-acolo cu gândul să alunge porcul mistreţ care ar fi
încercat să fugă în această direcţie. Lăsase calul să-l ţină un
târnăr aflat cu oile în apropiere.
În timp ce mergea spre parcela cu pricina, a observat
că din cealaltă latură, unde se afla vânătorul, a ieşit alergând un
porc mistreţ mare. S-au auzit două focuri de armă şi a văzut
porcul căzând pe o parte dar după câteva clipe ridicându-se şi
luând-o la fugă spre terenul cu porumb.
Socotind că animalul ar putea ieşi din porumb spre
şosea, Barbu s-a gândit să-i taie calea şi a plecat în fugă spre
latura respectivă. Era de aşteptat ca porcul să apară între
şirurile de porumb, hăituit din spate de vânătorul care a tras în
el şi oamenii care-l însoţeau. A scos pistolul din toc şi a introdus
încărcătorul când a auzit zgomotul apropierii animalului.
Deodată l-a zărit în porumb venind direct spre el. Se
vedea capul mare aplecat în jos şi coama zbârlită. Venea
alergând şi nu părea să-şi schimbe direcţia. Ofiţerul şi-a armat
pistolul şi în momentul următor a început să tragă precipitat ca
133
Ioan BĂLĂEI
la o şedinţă de tragere de viteză un foc, două, trei, fără nici un

rezultat deşi distanţa nu era mai mare de douăzeci de metri.
Au urmat alte trei focuri trase în direcţia porcului care
de asemenea nu l-au lovit. Ajuns doar la câţiva paşi, mistreţul s-
a întors brusc spre dreapta ocolindu-l şi când a ajuns în
dreptului ofiţerului, acesta a tras ultimul cartuş, al şaptelea.
Glontul a pătruns în pulpa din spate a animalului şi la ieşire i-a
rupt articulaţia făcându-i o rană mare şi adâncă.
Porcul a căzut, apoi s-a ridicat pe picioarele din faţă
stând în poziţia şezând. Din pulpă îi curgea mult sânge.
Crezându-l inofensiv, Barbu s-a apropiat, observând abia atunci
că din urmă venise şi vânătorul aflat în colţul opus şi care
fusese pe direcţia lui de tragere cu pistolul. Noroc că nu s-a
întâmplat o nenorocire.
De pe câmp au apărut şi câţiva câini care s-au apropiat
lătrând. Mistreţul a făcut un salt spre unul dintre ei lovindu-l cu
capul, câinele fugind schelălăind. Apoi porcul a început să
meargă la pas, în trei picioare, târându-l pe cel sfârtecat şi
treptat a traversat şoseaua alergând de-a binelea.
Barbu şi-a căutat calul cu pricina acolo unde îl lăsase.
Surprins l-a văzut călărit de ciobanul căruia i l-a dat, acesta
alergând cu calul după porc. A trecut şi el şoseaua şi a văzut
cum în faţa animalului a ieşit un tractor care l-a lovit. Apoi porcul
slăbit s-a întors însoţit de un întreg alai de oameni mari, copii şi
câini. S-a apropiat un vânător şi când mistreţul s-a oprit l-a
împuşcat cu două focuri în cap. În acest timp dispre “mătură” se
auzeau în continuare strigătele hăitaşilor şi zgomotele armelor
de vânătoare.
Barbu a socotit că pentru el spectacolul se terminase,
vânătoarea însă continua şi la ea era prezent căpitanul Nicolae,
aşa că şi-a luat calul după ce l-a muştruluit pe ciobanul care-l
lăsase pe jos şi s-a întors la cazarmă. A trimis imediat câţiva
militari la locul întâlnirii cu mistreţul pentru a căuta şi recupera
tuburile cartuşelor de pistol trase ce trebuiau justificate printr-un
134
proces verbal care avea menirea să lămurească împrejurările

folosirii acestora.
Vânătoarea la care a fost prezent şi şeful grupei locale
al vânătorilor a continuat până spre seară, recolta fiind
deosebită. Au fost împuşcaţi mulţi mistreţi, alţii au reuşit să fugă
înapoi peste graniţă, de unde veniseră probabil. Unii au fugit
chiar dacă erau răniţi. Vânătorii au inventariat rezultatele
acestei partide nepregătite şi au făcut împărţirea vânatului în
condiţii speciale. La subunitate o masă de prânz pentru militari
a fost pregătită cu o extraordinar de gustoasă carne de mistreţ.
S-a ales şi Barbu cu o cantitate suficientă de carne din care un
prieten din localitate a pregătit nişte cârnaţi pentru pus la
borcan. Întrucât toată acţiunea s-a derulat pe fondul pericolului
asupra cetăţenilor ameninţaţi de atacul mistreţilor înfometaţi şi
agresivi nu s-a organizat nici o petrecere vânătorească, totul
fiind trecut în tăcere şi discreţie.
A doua zi de dimineaţă la subunitate, Barbu fiind la
“permanenţă”, a fost anunţat de centralistul de serviciu că este
căutat la telefon de la marea unitate.
- Căpitan Barbu, ordonaţi!se prezentă ofiţerul
- Tovarăşul general comandant doreşte să vorbească
cu cineva de la dumneavoastră. Vă fac legătura!
Imediat în receptor s-a auzit vocea comandantului:
- Ia spune căpitane, cu ce vă ocupaţi voi acolo?
- Să trăiţi, raportez: în ultimele 24 de ore, în raionul
companiei nu am înregistrat nici un eveniment de frontieră.
Paza se execută normal cu ...
- Nu mai spune, l-a întrerupt generalul. Zici că paza se
execută normal la vânătoare de mistreţi? Dar cu armamentul de
ce se trage ca la nuntă? N-am ştiut că la compania voastră am
de-a face cu braconieri calificaţi! Mâine dimineaţa să am
raportul cu tot ce s-a întâmplat. Pe urmă vom sta de vorbă. Vă
învăţ eu minte! Profitaţi de faptul că vă este plecat comandantul
de Cp în concediu şi vă faceţi de cap!
135
Ioan BĂLĂEI
Barbu amuţise. Şi-a revenit după câteva clipe şi a

îndrăznit:
- Mistreţii au intrat în localitate şi în grădinile oamenilor.
Bătrânii spun că aşa ceva nu s-a mai întâmplat de zeci de ani.
S-au speriat localnicii şi au cerut ajutor. A fost şi şeful
vânătorilor. Ne-am dus şi noi să vedem despre ce este vorba şi
apoi urma să vă raportăm. N-am apucat că porcii au fost hăituiţi
până seara. Acum căpitanul Nicolae se pregătea să raporteze
la batalion.
- Bravo vouă! Ne întreabă grănicerii vecini de ce se
trage la noi şi nu raportaţi nimic. De ce nu respectaţi ordinele?
Cu porcii mistreţi lângă voi şi mie nu-mi raportează nimeni
nimic! Vă credeţi mai isteţi! Nu ştiaţi că şi eu sunt vânător şi
chiar vicepreşedintele Filialei regionale? Halal subordonaţi am!
Barbu a încercat să mai spună ceva dar telefonul s-a
închis! A stat ca pe ghimpi până s-a întors Nicolae din controlul
făcut în frontieră, căruia dintr-o răsuflare i-a povestit totul.
Nicoale l-a ascultat după care a concluzionat:
- Are dreptate! Am aşteptat să se clarifice lucrurile, mai
ales că nu era eveniment de frontieră deşi vânătoarea de
mistreţi se face cu aprobare de la Filială şi acordul nostru al
grănicerilor. Asta este, hai să facem raportul repede şi îl
trimitem cu subofiţerul, plutonierul companiei. Mai avem însă o
problemă la fel de importantă! Ne trebuie neapărat, din pământ,
din piatră seacă cum se zice, o pulpă de porc mistreţ pe care să
o ducă subofiţerul generalului odată cu raportul. Nu ştiu dacă
aştia de la Filială de vânătoare i-or fi trimis? Dacă nu găsim
pulpa “ne-am dat foc la valiză”! Eu mă duc la Şeful de Post de
la Miliţie. Nu se poate din atâţia porci câţi s-au împuşcat ieri să
nu mai găsim o pulpă de porc! Gata, hai să plecăm!
La prânz, cu trenul local subofiţerul a dus raportul în
plic sigilat şi un colet de toată frumuseţea.
Au trecut câteva zile la rând şi în companie a venit
comandantul de batalion coloneţul Tiţu care într-o discuţie cu
136
căpitanul Constantin, comandanetul companiei, înapoiat din

concediu, îi spunea:
- Să-ţi inveţi subordonaţii nu numai să-şi cunoască şefii
dar şi să aibă grijă de ei, mai ales dacă unul este general. Şi
până la urmă, eu sunt şeful vostru nemijlocit, eu vă dau permisii
vă semnez notarea de serviciu şi calificativul anual, vă dau
concediu şi prime etc. Şi ziceţi că au ieşit buni cârnaţii de porc
mistreţ?
- Imediat le facem proba, tovarăşe colonel, spune
căpitanul Nicolae aflat şi el la discuţie şi ieşi ca o furtună pe
uşă!
Aşa a fost prima şi ultima vânătoare la porci mistreţi la
care a participat ofiţerul de grăniceri Barbu în frontieră. În
schimb, carne de mistreţ a mai văzut şi mâncat dar cânaţi la
borcan n-a mai avut!
137
Promisiune neonorată
Un şef în grad mare care avea la rându-i un şef cu

grad şi mai mare, l-a chemat într-o zi pe la prânz pe maiorul
Emil Munteanu. Acesta, conştiincios, şi-a luat repede un caiet şi
pix, prezentându-se la ordin. Şefii la vremea aceea, unii
bineînţeles, aveau obiceiul să-şi timoreze subordonaţii şi să-i
pună în dificultate încă din primele momente când se
prezentau, asigurându-şi de la început condiţii pentru a-i
domina şi ţine sub cotrol. Practica se dovedise eficientă şi era
copiată de la unii la alţii. Se foloseau şi metoda de a-l întâmpina
pe cel venit cu o observaţie referitoare la neajunsurile
manifestate în muncă sau la o situaţie trecută care, chipurile,
rămânea pe răboj ca o avertizare şi ameninţare.
Şeful la care urma să se prezinte Munteanu constituia
o excepţie. Te întâmpina zâmbitor, jovial, se manifesta extrem
de amabil şi avea un cuvânt bun de spus la adresa muncii şi
capacităţii tale. Trebuie să menţionăm că făcuse şcoala la timp,
urmase liceul teoretic tradiţional, nu avea origine muncitorească
şi se pare că aparţinea unei vechi familii aristocrate. Militar de
carieră, avusese de tânăr funcţii de comandă şi acumulase o
bogată experienţă în conducere, cultura sa permitea să fie
spiritual şi să abordeze uneori situaţii dificile cu un uşor umor.
Obişnuia să citească literatură clasică şi contemporană, să
comenteze fenomenul cultural românesc şi străin.
Pe lângă aceste calităţi, odată cu vârsta se accentuase
şi o caracteristică negativă, comentată de subordonaţi.
Devenise extrem de comod, evita confruntarea ce presupunea
efort şi se folosea intens de munca şi capacităţile subordonaţilor
pe care după cum simplu se lăuda, îi punea în valoare.
139
Ioan BĂLĂEI
Iubea anturajul şi discuţiile la o masă copioasă unde

prefera un regim dietetic bogat în carne slabă, fiartă, cu
garnitură de legume, regim anunţat din timp subordonaţilor
care-l găzduiau pe timpul controalelor. Un foarte bun
companion şi talentat povestitor avea un sac fără fund cu
întâmplări, povestiri şi bancuri, toate cu final hazliu. Iubea
protocolul militar, ceremoniile şi toate manifestaţiile în care
reprezenta figura centrală căreia i se acordau toate onorurile.
Beneficiind de înălţimea celor aproape 1,90 cm, privea lumea
de sus, cu un aer detaşat, impunător. Aşa cum singur
mărturisea avusese succes la femei şi de aceea multe din
povestiri atingeau şi acest subiect.
Printre defectele sesizate de subordonaţi era şi
transformarea sa bruscă în faţa şefilor mai mari ca el când îşi
schimba atitudinea faţă de subalterni devenind brusc excesiv de
exigent, dur chiar, îndeosebi în şedinţe, bilanţuri, analize etc.
Vroia să atenueze unele aprecieri oficiale la adresa sa care-l
depunctau pentru o atitudine populistă şi mai puţin exigentă.
Intrat în biroul şefului, maiorul Munteanu s-a prezentat
energic:
- Să trăiţi tovarăşe colonel, m-am prezentat la ordinul
dumneavoastră!
- Vă salut cu respect, tovarăşe maior, vă rog să luaţi
loc.
Ofiţerul s-a aşezat pe fotoliul din faţa biroului şefului,
şi-a deschis preocupat caietul aşteptând să noteze, deşi poziţia
era uşor încordată. Colonelul a comandat prin telefon două
cafele şi apă minerală, după care i se adresă calm:
- Întrucât oamenii din compartimentul meu sunt plecaţi
în teritoriu cu probleme operative importante, m-am gândit să
apelez la dumneavoastră pentru o problemă de serviciu
personală. Trebuie să vă spun că vă cunosc şi vă consider ca
pe unul din cei mai bine pregătiţi specialişti ai noştri, foarte bine
documentat, de mare perspectivă şi cu “condei” cum se spune,
adică priceput în redactarea materialelor.
140
- Vă mulţumesc pentru apreciere, spuse Munteanu,

vădit încântat de ce auzise.
- Trebuie să vă spun că ne-a chemat şeful cel mare pe
noi adjuncţii şi s-a interesat ce controale am condus ultima
dată. A cerut să-i prezentăm câte un raport scris până mâine la
prânz cu principalele concluzii şi constatări de la acest ultim
control. Personal, am condus un colectiv de 6 ofiţeri la Centrul
de perfecţionare a pregătirii cadrelor. La înapoiere i-am raportat
şefului rezultatele şi credeam că a fost suficient întrucât s-a
executat un control de sprijin şi îndrumare menit să rezolve pe
cât posibil, problemele la faţa locului, mai ales că activitatea a
respectat norma de teren de 15 zile. Dar, mă rog, asta este
situaţia şi raportul trebuie întocmit într-un timp foarte scurt.
Tovarăşe maior, vreau să-ţi încredinţez dumitale sarcina
respectivă.
Metoda folosită de şeful cel mare ca periodic să-şi
pună în dificultate adjuncţii cerându-le rapoarte în timp foarte
scurt dăduse rezultate. Şeful cel mare care era la origine un fost
activist de partid ridicat din producţie, fără studii medii sau
superioare dar cu practică la conducere nu urmărea decât să-şi
menţină autoritatea şi să deţină controlul asupra instituţiei în
fruntea căreia era pus de regimul comunist. Foarte abil şi
inteligent nativ, după ce îşi selecţiona locţiitorii pe criterii de
loialitate avea grijă ca odată obişnuiţi cu şefia, aceştia să nu-şi
ia “nasul la purtare” şi să nu mai asculte fără să crâcnească.
Aşa că, din când în când, efectua câte un astfel de exerciţiu şi
îşi concentra atenţia asupra unui locţiitor (adjunct) căzut
temporar în dizgraţie. Ca urmare, şeful cel mare ştia că
subordonaţii cei mai buni ai colonelului Vasile Badiu, unul din
adjuncţii săi, erau plecaţi din nou în teren şi astfel acesta va
trebui să lucreze nemijlocit la raport. Iată de ce fusese găsit
Munteanu ca o soluţie salvatoare căruia în continuare Badiu i-a
spus:
- Sunt absolut convins tovarăşe maior că vei întocmi
raportul la timp şi la cel mai înalt nivel, cunoscându-ţi
competenţa şi capacitatea. Ca să vă stimulez fiindcă va fi
141
Ioan BĂLĂEI
nevoie de un efort susţinut ca acest material să fie terminat

până mâine dimineaţă la ora 10.00, vă promit că la prima
ocazie când voi rămâne la conducerea unităţii, şeful cel mare
fiind plecat, vă voi acorda necondiţionat o permisie de cinci zile.
Badiu îşi încheiase radios explicaţia socotind că
promisiunea unei mici vacanţe de cinci zile la care să se
adauge şi o duminică reprezenta o atracţie deosebită pentru
orice ofiţer şi mai ales pentru unul tânăr.
Pe măsură ce s-a dumirit despre “sarcina” ce-i revenea
Munteanu a înţeles ce treabă îl aştepta până a doua zi fiindcă
nu era prima dată când trebua să lucreze şi noaptea la
materiale urgente. Era perioada în care o activitate era
apreciată după valoarea materialelor prezentate şi nivelul critic
al discuţiilor. Astfel, după o şedinţă în care toată lumea era
criticată şi în raport şi în discuţii, la concluziile trase de
reprezentantul eşalonului superior se spunea “Activitatea a fost
bună, combativă, şi-a atins scopul şi avem convingerea că
munca se va îmbunătăţi iar obiectivele vor fi îndeplinite. Lumea
se obişnuise cu această formulă şi după şedinţă îşi vedea
fiecare de treaba lui fără să-i pese de ce s-a întâmplat. Între
colegii care se criticaseră reciproc cu exigenţă se făcea pace cu
justificarea că tot ce s-a spus era pentru şedinţă şi nimeni nu se
supără, de parcă ar fi participat la un spectacol. Oamenii
găsiseră modalitatea de a se proteja şi se pervertiseră la
cerinţele sistemului. Cât despre materiale, în general, cele care
se citeau în şedinţe, lucrate la prima mână de “condeieri”
reprezentau 80% din pregătirea activităţii, restul constituindu-l
instruirea vorbitorilor înscrişi de regulă, anticipat, la cuvânt.
Reprezentanţii organelor sau eşaloanelor superioare
aveau obligativitatea să citească înainte rapoartele ce urmau să
se prezinte şi dacă socoteau că nu corespund, trebuiau
refăcute fie pentru a fi mai “ancorate” în documentele de partid,
fie mai critice sau mai concrete etc. Aşa se face că de regulă se
lucra la material şi în noaptea care preceda şedinţa. Şi la
celelalte materiale sau rapoarte care nu se citeau în şedinţe ori
în bilanţuri, soarta “condeierilor” era aceeaşi, adică trebuiau să
142
le refacă până ajungeau pe placul şefilor. Ca să nu mai vorbim

că adeseori apăreau sarcini de genul“ s-a hotărât la partid că
mâine să fie analizată problema eficienţei muncii şi să se
prezinte un material de analiză concret şi cu măsuri”.
Înţelegând ce are de făcut şi împăcat cu soarta
Munteanu răspunse.
- Am înţeles, mă voi strădui să întocmesc la timp
raportul. Vă rog numai să-mi daţi caietul dumneavoastră cu
adnotările din timpul controlului, eventual cu concluziile şi
măsurile comunicate acolo, la sfârşit. Dacă s-a întocmit de către
colectivul de control o documentare, cu atât mai bine.
- Stimate tovarăşe maior, aici avem o problemă. La
control eu am făcut observaţii şi am dat indicaţii pe loc, concret
pentru fiecare problemă iar cei responsabili în frunte cu
comandantul centrului au reţinut toate problemele. De aceea eu
n-am mai notat în caietul meu! La sfârşitul controlului ofiţerii din
colectiv în prezenţa mea au prezentat principalele concluzii,
fiecare pe domeniul specialităţii sale într-o şedinţă cu şefii de
catedre şi birouri din instituţie şi bineînţeles a şefului şi
adjuncţilor. În cuvântul meu, am mai accentuat şi atenţionat
asupra unor probleme. Prin urmare nu-ţi pot da un caiet şi nici
ofiţerii care au fost în controlul respectiv nu sunt la serviciu. În
documentarea adusă de la Centrul de perfecţionare sunt în
general, situaţii statistice şi copii ale unor planuri şi programe de
învăţământ şi analize periodice pe care voi da ordin la
secretariat tovarăşului maior Cheşa Valentin, colegul dumitale
să ţi le pună la dispoziţie.
Maiorul Munteanu abia acum realiză dificultatea
amplificată a întocmirii raportului şi motivul pentru care fusese
el solicitat. Practic, trebuia aproape inventat, creat materialul pe
date cunoscute şi informaţii sumare în condiţiile în care nu
exista timpul necesar pentru o documentare completă sau
aproape. De asemenea, şi-a dat seama că şeful cel mare a vrut
să-l pună pe colonel să lucreze, să se lovească de pragul de
sus şi să-şi recunoască superficialitatea finalizării controlului la
143
Ioan BĂLĂEI
nivelul comandamentului. Numai că tovarăşul colonel Badiu

găsise rezolvarea tot pe seama muncii altora că de-aia există
subordonaţi.
După câteva clipe de gândire, Munteanu i se adresă
şefului:
- Dacă n-am caietele, cel puţin cu adnotări şi însemnări
crude, îmi va fi foarte greu să-l termin într-un timp atât de scurt.
Va trebui să fac apel la cunoştinţele mele despre centru la
aspectele generale valabile de la un an la altul şi chiar să
inventez unele aspecte, îndeosebi lipsuri valabile în orice
şcoală.
- Ai dreptate. De aceea am şi apelat la dumneata care
ai atâta experienţă în lucrul la materiale. M-am gândit că ar fi
bine să vorbiţi la Centru ca să vă transmită telefonic ce le-am
spus eu acolo, ce observaţii şi măsuri am stabilit. Şi ca să vă
ajut, o să-l iau eu pe şeful centrului şi am să-i dau ordin să vă
comunice problemele reţinute de la control şi ce le-am spus eu.
În sinea sa maiorul începuse să se revolte, gândindu-
se că şeful nu este conştient de ridicolul situaţiei şi mai vrea
“să-l ajute” vorbind la centru să-i dea problemele. Oare nu se
gândeşte ce zic oamenii ăia? În sfârşit, nu mai avea sens să
comenteze, timpul se scurgea în defavoarea lui şi trebuia să se
ajute singur.
- O să aştept să mă sune şi să-mi transmită
problemele după ce vorbiţi dvs. O să încerc să mă descurc cum
voi putea, spuse maiorul închizând caietul în care nu avusese
ce scrie.
- Nu mă îndoiesc să veţi face un raport bun. O să dau
ordin la cantină să vă pregătească masa de prânz şi de seară şi
să vă aducă cafea, apă minerală, suc, tot ce doriţi. Mâine
dimineaţă începând cu ora 06.00 veţi avea la dispoziţie o
dactilografă pentru redactarea materialului. Cred că un material
serios trebuie să aibă minimum zece pagini cu câte probleme
sunt la învăţământ.
144
“Da, sunt probleme la învăţământ”, gândi maiorul, mai

ales că şeful centrului, altfel un om de toată isprava, fost miner
şi C.I-ist, spuse cuiva într-o anumită împrejurare că s-a ocupat
de discplina cursanţilor, de respectarea studiului, de portul
regulamentar al ţinutei şi de învoiri şi ca urmare Centrul merge
foarte bine ba chiar ar putea avea calificativul excelent, nu mai
că ar trebui să nu mai aibă învăţămânul care-l încurcă, fără el
unitatea ar fi foarte bună”
- Vă rog să-mi permiteţi să plec.
- Da şi succes, în eventualitatea că aveţi ceva
probleme sunaţi-mă inclusiv acasă, să vă ajut. La revedere!
- Să trăiţi!
Maiorul Munteanu a ieşit îngândurat şi oarecum
cuprins de panică din cauza crizei de timp. Primul drum l-a făcut
să ia de la secretiariat planul şi tematica de control ca să ştie la
ce trebuie să răspundă. Abia întors la birou a fost sunat de la
Centru, şeful acestuia i-a făcut altă surpriză neplăcută
spunându-i următoarele: “La bilanţul controlului, şeful ne-a spus
mai mult generalităţi iar lipsurile le cunoşteam şi noi. În principal
ne lipseşte baza materială, localul este necorespunzător şi
foarte vechi, nu avem aparatură audio-vizuală, săli de
specialitate dotatedotate cu mijloace tehnice de pază şi control
şi de transmisiuni, mijloace de transport etc. Ori, pewntru aşa
ceva ştim răspunsul: nu sunt bani. Observaţiile critice şi de
amănunt le-au notat şefii de catedre şi lectorii de la ofiţerii
controlori, pe parcurs. Ca să le centralizez de la ei îmi trebuie
timp aşa că numai mâine aş putea să vi le dau!”
- Eu aveam astăzi nevoie de ele, spuse Munteanu
iritat. Vă rog să mi le transmiteţi prin telex cât mai repede
posibil. Nu le vreau neapărat formulate, pot fi “crude”, cum se
spune.
- Am înţeles, cred că cel mai devreme le veţi primi
mâine dimineaţă.
- Foarte târziu, dar mă rog, asta este. Mulţumesc. Să
trăiţi!
145
Ioan BĂLĂEI
Lucrurile erau clare, trebuia să întocmească un raport

cu ceea ce ştia el, eventual şi cu unele lucruri ce le putea
culege de la ofiţerii aflaţi în teren în eventualitatea că-i va găsi
la un telefon. Nu mai avea timp să se gândească nici cu cine să
se sfătuiască aşa că s-a apucat de scris având în faţă
problemele din tematica de control. Şi uite aşa a scris şi tot
scris, a mai răsfoit nişte materiale mai vechi, a consultat
situaţiile statistice de la Centru, a găsti un raport la nivelul
comandamentului în care era analizat şi învăţământul de
specialitate. A scris vârtos până după miezul nopţii. A reuşit
apoi să revadă unele pagini scrise mai greu şi îndeosebi
măsurile propuse. A încercat să intre el în rolul celui care
trebuia să caracterizeze activitatea în Centrul de perfecţionare
pe care-l cunoştea şi să stabilească măsurile necesare. A
plecat acasă cu maşina de serviciu şi s-a odihnit 2-3 ore.
Dimineaţa a dictat materialul la maşină, prilej cu care l-a mai
îmbunătăţit astfel încât dimineaţa la ora 09.00 s-a prezentat la
şef cu raportul de zece pagini termnat.
Şeful nu numai că i-a mulţumit dar l-a şi îmbrăţişat,
văzându-se scăpat de o mare îngrijorare.
- Ştiam că pot avea încredere în dumneata şi nu m-am
înşelat. O să-l citesc repede şi mă voi duce cu el la şeful cel
mare. Încă odată multe mulţumiri!
- Să trăiţi, răspunse Munteanu scăpat şi el de o piatră
de moară, abia acum a simţit o mare oboseală şi chiar
epuizare. Era şi el satisfăcut că şi-a probat încă o dată
capacitatea şi voinţa în situaţii nu tocmai favorabile. Reuşise
însă şi asta îi făcea foarte bine anulând în mare temerile avute
la început. Era însă foarte curios cum va fi apreciat raportul.
Zilele au trecut şi nu a mai aflat rezultatul.
La prima plecare a şefului cel mare, s-a prezentat la
coloneul Badiu rămas la comandă.
- M-am prezentat pentru permisia promisă, şi poate îmi
spuenţi şi cum a fost apreciat raportul.
146
- Nu ştiu, fiindcă şeful cel mare nu mi-a comunicat

nimic. Pe material a scris în rezoluţie “Măsurile propuse să fie
discutate pe compartimente”. Dacă nu era bun cu siguranţă nu
ar fi difuzat materialul pe compartimente. Urmează să fie
discutate propunerile pe care le-am făcut! Cât despre permisie,
dragul meu, eu îţi propun să mai avem un pic răbdare întrucât
şeful dumitale nemijlocit lipseşte şi vreau să-l informez şi pe el.
Îţi promit din nou că n-am să uit şi mă voi ţine de cuvânt.
- Vă rog să-mi permiteţi să plec!
- Vă salut cu deosebit respect. La revedere!
Permisia aceea a rămas mult timp numai o promisiune
ca şi destule altele. Până la urmă însă nu despre permisie era
vorba, ci despre şefii mai mari ori mai mici – de care fiecare
dintre noi a avut parte în carieră. Cazul descris a fost unul
izolat!
147
Din nou o primăvară capricioasă, când de mărţişor, în

loc să ne bucurăm de soare şi căldură iar natura să-şi
pregătească mantia verde cu flori, afară ninge ca-n poveşti, ba
chiar viscoleşte, astfel că pe stradă se văd trecători grăbiţi şi
zgribuliţi, împovăraţi de grijile unei ierni ce parcă nu se mai
termină.
Vom da vina, ca de fiecare dată, pe “babele”
răutăcioase şi pudice care-şi leapădă cu regret cojoacele dar
nici nu vor să-şi facă operaţie estetică pentru confruntarea
decisivă cu tânăra şi infloritoarea primăvară ce se apropie.
Discutând serios, constatăm că iarăşi nu se mai respectă
ordinea anotimpurilor, că ele se întrepătrund în aşa hal încât
uneori nu se mai deosebesc prea mult. Consecinţele sunt
adesea dramatice datorită producerii unor calamităţi naturale
dezastruoase.
Din nefericire se pare că anomaliile climaterice
influenţează şi evoluţia societăţii umane, omenirea rătăcind şi
ea imprevizibil prin meandrele timpului în căutarea drumului
dezvoltării şi prosperităţii, al înţelegerii şi toleranţei, al
convieţuirii şi păcii. Şi asta pentru că lumea continuă să fie
ameninţată de foamete şi discriminare, de conflicte etnice,
religioase şi de terorism, de efectele contradictorii ale
mondializării, ale regrupării marilor puteri vechi şi mai noi
potrivit propriilor interese zonale şi locale.
Oamenii simpli îşi dau seama din ce în ce mai mult că
politica şi marile proiecte sociale se fac uneori peste capetele
lor, mimându-se din când în când dezbaterea şi consultarea.
149
Ioan BĂLĂEI
O bătrânică dintr-un sat i se plângea unui reporter de

televiziune. “Nu ne mai rabdă pământul, maică, de atâta răutate
şi Dumnezeu ne pedepseşte cu inundaţii, cutremure, molime,
sărăcie şi foamete” la care reporterul a adăugat “... şi cu
războaie”. Femeia şi-a aranjat năframa şi a dat din cap spunând
“Nu, maică, războaiele ni le facem singuri. Le încep
conducătorii şi le terminăm noi în cimitire”.
Astea sunt vremurile. Acum un an, tot de mărţişor, am
fost pensionat, semn că termenul meu de garanţie a expirat,
cum se mai spune, în glumă. Totuşi este o realitate. Societatea
consideră că după anii stabiliţi de legiuitor, capacităţile tale nu
mai fac faţă cerinţelor şi cel mai bine este să nu mai încurci
lumea. Unii se amăgesc că, de dragul lor, societatea le acordă
timp de odihnă, că astfel are grijă de ei. Poveşti de adormit
copii! Aţi auzit pensionari care să trăiască cel puţin la fel ca în
activitate, mă refer la condiţiile materiale, fireşte?
La pensionarea mea colegii m-au sărbătorit. Am primit
şi o diplomă de excelenţă în care se spune că eu, profesorul
Anton Munteanu am dovedit un înalt ... etc., etc. şi mi se
aduceau mulţumiri şi felicitări. Ne-am bucurat cu toţii. Eu că am
scăpat de condiţiile şi inovaţiile unui învăţământ într-o nesfârşită
reformă, şefii că au scăpat de gura mea şi colegii că am lăsat
locul liber.
Mulţi au socotit că am avut o carieră de succes, de
aceea unii m-au întrebat ca să-mi facă plăcere, desigur, dacă,
în eventualitatea că ar fi posibil un nou început, aş urma acelaşi
drum în viaţă. Le-am răspuns surprinzându-i că, în mod
categoric, nu aş face acelaşi lucru, dorind să valorific altfel
capacităţile mele pentru a realiza o construcţie durabilă,
necontestată, într-un alt domeniu, în care influenţele ideologice
şi politice să fie cât mai reduse.
Peste un timp, într-o discuţie mai largă care a marcat şi
intrarea mea în cercul sau clubul neoficial al pensionarilor
“liberi”, categorie aflată în principiu în afara oricăror subordonări
şi influenţe şi neconstituind o ameninţare pentru “putere”, am
150
explicat parţial, ceea ce voi face în continuare, atitudinea mea

de nemulţumire şi teamă faţă de trecutul şi prezentul meu
profesional şi special. Am menţionat printre condiţiile de parcus
ale generaţiei mele, caracteristicile evoluţiei societăţii la
cumpăna dintre secole şi milenii, în care am cunoscut războiul
adevărat şi cel “rece”, insurecţia roşie, mai multe revoluţii şi
schimbări de regimuri politice, reconstrucţii şi tranziţii,
democratizări diferite (populare, socialiste şi capitaliste),
reforme reluate şi istorice, alianţe politice şi militare decisive, o
mereu dezvoltare economică şi culturală a ţării, secetă,
inundaţii, foamete, cutremure, molime şi încă altele. Nu ştiu
dacă este mult sau puţin pentru o generaţie, dar dacă am în
vedere ce ni se întâmplă nou acum către sfârşit, cred că este
destul!
Fără a avea pretenţia că mă ridic la nivelul unui “analist
politic” din categoria celor apăruţi ca ciupercile după ploaie şi
dintre care unii s-au şcolit în particular, s-au documentat la
televizor şi în jurul casei, dând lecţii şi verdicte în domenii ce le
sunt adeseori absolut străine, îmi bazeze consideraţiile pe
cunoaşterea concretă şi practică a fenomentului social din sfera
mea de cuprindere, de-alungul a câtorva decenii.
Nu pot să uit că eu şi generaţia mea, în coilărie ne-am
jucat în tranşee, ne-am adăpostit împreună cu părinţii de
bombardamente, am adunat şi predat cartuşe şi proiectile de
război şi am participat la amenajarea unor cimitire ale eroilor
căzuţi pe front. Apoi am crescut şi început şcoala când era
secetă şi foamete, alimentele şi hainele se dădeau pe cartelă,
franzela era socotită cozonac iar tenişii abia apăruţi reprezentau
o încălţăminte deosebită. Am purtat câtva timp uniforma de
ceferist a tatălui, la vestonul din doc albastru mama i-a scos
epoleţii şi nasturii de metal. Prima portocală pe care am primit-o
prin anii cincizeci am încercat s-o mănânc muşcând ca din
măr.
Şcoala am început-o cu tăbliţă şi socotitoare şi am
scris pe caiet folosit tocul şi călimara cu cerneală. Programele
artistice începeau cu cântece şi dansuri sovietice iar manualele
151
Ioan BĂLĂEI
din clasele primare erau pline cu realizările marelui prieten din

răsărit, cu eroismul ostaşului sovietic şi ajutorul neprecupeţit
acordat ţării noastre. Tata îmi spunea că la serviciu veneau
mereu consilieri sovietici care îi învăţau şi supravegheau pe ai
noştri cum să lucreze. Totuşi, dascălii şcolii cei mai mulţi
experimentaţi şi oameni minunaţi erau adevăraţi profesionişti
patrioţi care, am aflat mai târziu, au completat programa dându-
ne şi cunoştinţele tradiţionale necesare chiar dacă ne acordau
note de la 1 la 5 potrivit unui sistem copiat de la alţii.
Condiţiile şcolii erau precare nu existau localuri,
materialul didactic şi mobilierul insuficient, multe posturi de
învăţători şi profesori neocupate, manuale puţine iar o parte din
cele vechi, interzise.
Intrarea la liceu a fost posibilă datorită înfiinţării
acestuia în târguşorul din Ardeal unde locuiam şi care fusese
declarat oraş, astfel că împreună cu colegii am devenit prima
promoţie de absolvenţi de liceu, viitoarea tânără intelectualitate
a zonei.
A urmat apoi o perioadă de reconstrucţie în care tinerii
de la oraş şi sat puteau învăţa şi ca dovadă jumătate din colegii
mei de liceu, fete şi băieţi veneau din satele învecinate făcând
naveta cu muncitorii aduşi în fabrică pe schimburi, cu
camioanele sau locuind în gazdă, aducându-şi mâncare de-
acasă. În condiţiile dezvoltării “iraţionale” a industriei şi
construcţiilor, toată lumea găsea de lucru, primea un salariu şi
treptat o locuinţă. Până şi cei cărora nu le plăcea munca erau
duşi în fabrică şi pe şantiere dându-li-se de lucru şi sporind
rândurile clasei muncitoare.
Astfel am fost învăţaţi şi educaţi “prin muncă şi pentru
muncă” ca pionieri şi utecişti, selecţia având la bază rezultatele
la învăţătură sau în producţie, disciplina şi comportarea în
cadrul colectivului. Între timp, am început să ne vină profesori
tineri, dornici de afirmare şi apropiaţi de noii elevi. În liceu la un
moment dat majoritatea dasclălilor erau sub treizeci de ani, plini
de iniţiativă şi de spirit critic faţă de condiţiile din învăţământ.
152
Alături de ei şi noi liceenii am început să îndrăgim această

profesie şi o parte ne-am decis s-o urmăm. Aproximativ la fel
s-a întâmplat şi la sate unde a crescut numărul cadrelor
didactice din noile promoţii întoarse în locurile natale, la fel
stând lucrurile şi pentru unii ingineri agronomi, zootehnişti,
mecanici, doctori, asistenţi medicali şi contabili etc. În acelaşi
timp a crescut numărul şcolilor, căminelor culturale,
dispensarelor, atelierelor şi cooperativelor. În schimb, ţăranii
şi-au pierdut pământurile, animalele şi uneltele toate fiind
înghiţite de CAP-uri. Noul regim politic înfăptuia dictatura
proletariatului după modelul “marelui prieten” de la răsărit.
Treptat, îndeosebi pe timpul facultăţii, o serie de lucruri
s-au mai clarificat, am început să descoperim valorile naţionale
şi unviersale dar din nefericire, unele convingeri ale noastre au
fost permanent controlate, îndrumate şi alimentate de principiile
ideologiei comuniste, de necesitatea formării omului de tip nou,
a educării tinerei generaţii şi înfăpturirea marilor idelauri ale
clasei muncitoare în lupta pentru libertatea şi bunăstarea
poporului român. Curios, toate acestea şi promisiunile de viitor
ne-au motivat, preocupările noastre fiind stimulate atât de
pasiunile profesionale, cât şi de competiţia pentru rezultate,
foarte bune în vederea unei repartiţii pe post cât mai favorabile.
Să nu uităm că majoritatea studenţilor erau copii de muncitori şi
ţărani, bursele fiind acordate pe merit dar şi în funcţie de
orginea socială. Organizaţiile UTC şi asociaţiile studenţeşti
aveau un bogat calendar de activităţi educative, cultural-
artistice şi sportive, cu caracter turistic, de pregătire militară şi
reacreative. Exista şi se promova permanent prin acţiuni
adecvate o atitudine combativă împotriva concepţiilor
retrograde, duşmănoase şi perioculoase ale occidentului
capitalist.
Promoţia noastră şi-a început activitatea practică la
posturile obţinute prin repartiţiea ministerială şi primele
nemulţumiri au fost determinate de schimbările la scurt timp a
repartiţiilor pe bază de “pile”, protestele revoltaţilor fiind absolut
inutile.
153
Ioan BĂLĂEI
Şi uite aşa au început nemulţumirile, insatisfacţiile şi

adesea teama în exercitarea profesiei alese, care trebuia să
dea sens şi împlinire vieţii mele. La ceasul bilanţului, de fapt al
zilelor şi nopţilor de nesomn ale pensionarului tânăr ori deja
versat, trebuie să afirm că ceea ce a făcut generaţia mea se
poate vedea în toate domeniile, din rândurile ei s-au ridicat
personalităţi marcante ale societăţii româneşti. Colegii mei de
generaţie au format o parte din intelectualitatea ştiinţifică,
tehnică şi culturală, unii dintre ei au fost managerii, cum
spunem astăzi, procesului dezvoltării economiei naţionale
potrivit obiectivelor vremii. Dintre ei, o parte au contribuit la
afirmarea ştiinţei şi tehnicii româneşti, artei şi culturii dar au şi
marcat viaţa politică atât în regimul comunist dictatorial în care
unii s-au afirmat ca activişti devotaţi cauzei cât şi după revoluţie
cu toate bunele şi relele democraţiei noastre post-decembriste
în care politicienii sunt blamaţi şi contestaţi de toată lumea.
Cred că şi noi am contribuit la promovarea lecturii şi
literaturii prin activităţile specifice din învăţământul elementar şi
îndeosebi liceal, determinând într-un fel amploarea acţiunilor
editoriale şi preţul extrem de accesibil, modic aş spune, pentru
toate genurile de cărţi apărute în colecţii populare la care se
adaugă lărgirea în toate mediile a reţelei de bilbioteci.
Menţionez că într-un timp relativ scurt ne-am format bilbiotecile
personale întrucât am făcut plata cărţilor în rate. Se pare că
astăzi bibliotecile nu mai există nici ca mobilier în magazine.
Am fost în stradă în zilele revoluţiei şi după, la
numeroasele manifestări de protest şi contestare, de revoltă şi
respingere faţă de unele acţiuni şi evoluţii politice şi sociale,
precum şi la exprimarea în adunări, mitinguri şi marşuri publice
a dorinţelor şi cerinţelor generale şi profesionale ale cetăţenilor.
Astfel s-au auzit protestele şi speranţele unei evoluţii
democratice şi de performanţă din partea cadrelor didactice
actori, cineaşti, artişti palstici, cercetători, medici, militari din
C.A.D.A., fermieri etc. fie sub stindardul sindicatelor sau
independent. În comentariile generale, în presă, în conferinţe
simpozioane, în fundaţii, asociaţiii, forumuri şi societăţi “non
154
profit”, în campaniile electorale, au fost unanime aprecierile

generale la adresa regimurilor populare, socialiste şi comuniste
ca fiind cauza distrugerii societăţii româneşti, a economiei,
culturii, învăţământului etc. Nu peste mulţi ani am auzit aprecieri
din partea aceloraşi “specialişti”aparţinând unor domenii diferite
făcând comparaţii secvenţiale, prin care afirmau că în regimul
trecut învăţământul era mai bun, că înainte arta şi cultura avea
alte condiţii de manifestare şi de afirmare a talentelor, se
regreta tratamentul medical, posibilităţile de a petrece concediul
ca să nu mai vorbim de asigurarea locului de muncă, a
salariului şi locuinţei pentru cei mulţi. Şi atunci de unde
dezastrul general şi involuţia civilizaţiei româneşti, aprecierile
catastrofice şi apocaliptice la adresa trecutului?
O să spuneţi că sunt nostalgic, eu - fost director de
liceu, până s-a descoperit la dosar că tatăl meu, funcţionar
ceferist, fusese simpatizant liberal aşa cum declarase un
“binevoitor” informat. Ca să justific această nostalgie de care aş
putea fi acuzat, trebuie să spun că în ultimii ani ai regimului
Ceauşescu, fiind membru de partid, stăteam noaptea la coadă
în spatele magazinului alimentar din cartier unde se “dădea” pe
bază de tabel şi semnătură, un carton de ouă şi două kilograme
de carne, din care unul tocată, pe lună. Tatălui meu i-a fost
expropiată o casă cu vie, curte, şi grădină pentru a se construi
blocuri într-un cartier al oraşului. Pentru întreaga proprietate i s-
au plătit aproximativ treizeci mii lei, o sumă fixă stabilită, care la
vremea aceea echivala dacă îmi amintesc bine cu câteva
salarii. A încercat după revoluţie o altă evaluare şi obţinerea
retrocedării măcar a unei părţi din suprafaţa terenului de câteva
hectare dar i s-a spus că a fost plătit pentru proprietate, cazul
fiind definitiv închis.
O altă amintire “plăcută”a fost percheziţia pe care a
făcut-o tatălui miliţia (păstrez ca amintire procesul verbal) în
urma căreia i-au fost confiscate câteva kilograme de zahăr şi
ulei, socotindu-se că au fost stocate ilegal. Cele câteva sticle de
ulei şi zahăr le economisise pentru iarnă, când bolnav fiind, nu
putea ieşi afară.
155
Ioan BĂLĂEI
Am şi un regret profund pentru modul în care m-am

comportat faţă de două din rudele apropiate pe care le-am
evitat uneori de teama comentariilor nefavorabile. Astfel, unul
din fraţii tatălui pe nume Vlad, singurul rămas agricultor în satul
natal din Moldova, invalid de război, n-a vrut toată viaţa să se
înscrie în C.A.P. motiv pentru care în două rânduri a făcut
câţiva ani de puşcărie. De fapt, prima condamnare s-a datorat
reacţiei lui când un grup de oficiali din comună, format din
activistul teritorial de partid, miliţianul, primarul etc. s-au
prezentat la poarta gospodăriei sale. Atunci Vlad aflat în curte
la tăiat lemne cu toporul, le-a cerut să-l aştepte la intrare, unde
s-a dus cu unealta în mână, ceea ce s-a considerat a fi o
agresiune existând martori autorizaţi. A doua oară în casa lui
Vlad, la o percheziţie, s-a găsit sub o saltea, un pistol, despre
care el mărturisea că nu ştie nimic şi i-a fost pus de cei care
căutau prin lucrurile sale.
Celălalt caz este al unui unchi din partea mamei
Rozalia sau Rozica cum i se spunea în familie. Acesta era
profesorul Calceniu Augustin, pe numele mic Gusti. Fusese
liberal cu funcţie de conducere într-o organizaţie din Ardeal a
partidului, continuând şi după 1947 să activeze susţinând că
vor veni anglo-americanii şi România va înlătura de la putere
regimul bolşevic. A fost condamnat şi a executat 5 ani puşcărie
tocmai în oraşul familiei sale, Făgăraş, în cetatea doamnei
Stanca soţia unificatorulu românilor Mihai Viteazu, transformată
în închisoare pentru deţinuţii politici. De câteva ori ne-am
întâlnit întâmplător după ce ieşise din închisoare. Acuza printre
altele regimul că ascunde adevărul istoric şi că-l falsifică în
ceea ce priveşte cunoaşterea de către tineret a rolului
monarhiei şi partidelor româneşti tradiţionale în dezvoltarea
României moderne. Era un om realist şi a considerat că nu
trebuie să ne afişăm împreună deoarece este surpavegheat.
Odată cu trecerea timpului, pe măsura acumulării
experienţei de viaţă şi profesionale am început să observăm şi
mai ales să simţim pe propria piele efectele concrete ale
156
dictaturii proletariatului care înfăptuia democraţia noii orânduiri

comuniste.
Critica stărilor de lucruri “negative” era încurajată în
şedinte de tot felul pentru “îmbunătăţirea muncii” şi ea ne-a dat
posibilitatea să contestăm, este drept, fără rezultate, practica
promovării profesionale şi sociale a pseudospecialiştilor, nu pe
criterii de valoare ci pe bază de dosar şi “relaţii”. Este drept că
unii “îndrăzneţi” susţinători ai criticilor la adresa şefilor ce se
simţeau vizaţi şi-au schimbat locul de muncă “în interesul
serviciului”.
Combativitatea în şedinţe, soldată adesea cu măsuri
represive, i-au determinat pe mulţi să adopte o poziţie
duplicitară în sensul că “le spunem ce le place să audă tovarăşii
de la partid iar criticile pe ton revoluţionar sunt cu caracter
general, în lumina documentelor şi cuvântărilor “tovarăşului”
sau pe probleme mai puţin importante!”. De fapt se ajunsese la
o atitudine generalizată, în care una spuneau oamenii în
şedinţe şi alta comentau după.
Printre nemulţumirile mele principale a fost
confruntarea cu tot felul de şefi fără personalitate, unii
nepregătiţi, fără studii de specialitate însă obedienţi faţă de
regim, indivizi care nu puteau oferi ca argument în deciziile lor
decât obligativitatea hotărârilor de partid, valoarea cuvântărilor
şi indicaţiilor tovarăşilor din conducerea superioară de partid şi
de stat.
În prima parte a carierei, am cunoscut cu diferite
prilejuri secretari de partid, preşedinţi, directori, şefi de la oraş,
raion, regiune şi mai târziude la judeţ cu fel de fel de şcoli de
partid şi studii în uniunea sovietică, unii uitând până şi să
vorbească româneşte.
Cu timpul, cei fără studii şi le-au completat la seral sau
la “fără frecvenţă”. Trebuie să recunosc că pentru un
apartament mai bun şi mai bine situat, am acceptat tot felul de
compromisuri “mărunte”. Mă refer la locul şi modul în care
efectuam, la solicitare, examinarea tovarăşilor care îşi
157
Ioan BĂLĂEI
“completau” studiile, având în vedere responsabilităţile şi

“eforturile” lor pentru binele oamenilor.
S-a creeat apoi Academia “Stefan Gheorghiu”, citadela
studiilor de partid care acorda activiştilor de partid şi de tineret,
celor care urmau să fie promovaţi în funcţii de conducere,
licenţe în toate profesiile mai puţin cele medicale şi tehnice.
Pentru unele specialităţi se puteau da examene de diferenţă şi
echivalări. În aceste condiţii nu este de mirare că învăţământul
la toate nivelele era complet politizat.
Referitor la promovarea cadrelor în general, dacă
există acum aspecte asemănătoare celor relatate din trecut,
lucrurile sunt “absolut întâmplătoare şi bineînţeles, izolate,
foarte izolate”. Instituţiile de învăţământ superior atât cele de
stat cât şi cele particulare oferă o multitudine de posibilităţi ca
toţi cei care doresc astăzi să studieze şi să obţină licenţe, titluri
academice şi universtiare s-o facă fără nici o restricţie şi
discriminare. Dacă există totuşi un preţ? Probabil.
Rezistenţa noastră în învăţământul practicat în
condiţiile unei dictaturi politice generale a constat în rigoarea,
disciplina şi conţinutul ştiinţific asigurat în formarea culturii
generale şi de specialitate. Am promovat şi stimulat consecvent
pasiunea pentru cunoaştere, lectură, analiză şi investigaţie şi
îndeosebi pentru creativitate.
Promovarea nonvalorilor în general, şi a unor “şefi”
numiţi pe criterii de partid, a fost posibilă şi datorită introducerii
sistemului evaluărilor cantitative în economie şi diminuarea
factorilor de calitate ceea ce s-a aplicat o vreme şi în
învăţământ. Astfel sub imperiul stimulării “eficienţei”,
competenţa profesorilor a fost stabilită în funcţie de procentajul
cât mai mare al reuşitelor elevilor la examene, aprecierea
depinzând de numărul cât mai mic sau chiar lipsa corijenţilor şi
repetenţilor. În ciuda protestelor şi rezistenţei noastre, trebuie
să recunosc că pentru scurt timp, la unele clase, la absolvire
cifrele erau absolute iar elevi corigenţi şi repetenţi erau foarte
rar. Goana după cantitate şi depăşirea planului a molipsit pe toţi
158
cei care doreau să fie lăudaţi şi promovaţi astfel că în economie

producţiile industriale şi agricole record se depăşeau permanent
în raporte şi statistici. În învăţământ n-a durat mult această
practică şi evaluarea corectă a fost repusă în drepturi,
bineînţeles cu mici excepţii.
Cele mai multe critici şi sancţiuni le primeam datorită
faptului că în activitatea educativă ne preocupam în forme
diversificate de sentimentul patriotic şi cunoaşterea tradiţiilor
naţionale istorice şi cultural-artistice dar nu la acelaşi nivel de
formare a omului de timp nou, lupta de clasă şi
internaţionalismul proletar. De obicei în propaganda de partid
ne limitam strict la conţinutul unor lecţii şi broşuri destinate
sublinierii cerinţelor şi binefacerilor regimului democraţiei
populare şi făceam asta din obligaţie.
Urmând exemplul colegilor mai vârstnici, cadre
didactice cu experienţă şi dascăli formaţi în şcoala tradiţională
românească ne-am străduit fiecare potrivit priceperii şi puterilor
noastre să formăm oameni cu o cultură generală cât mai
bogată cu o adevărată educaţie civică şi patriotică cu o gândire
analitică în măsură să străpungă zidul ignoranţei pentru a
înţelege esenţa unor fenomene şi evoluţii sociale.
Trebuie să nu uităm că pentru ardeleni, sentimentul
patriotic este mult mai puternic, el se naşte de regulă în familie
şi este transmis din generaţie în generaţie, toate manifestările
de acest gen găsesc un specific popular larg iar şcoala le
promovează într-o mare varietate de forme. Uneori activităţile
de educaţie patriotică le-au înlocuit pe cele religioase, interzise.
Am muncit tot timpul cu convingerea că vom putea
forma şi educa promoţii valoroase de oameni şi viitori
specialişti, că îi vom ajuta să-şi aleagă cea mai potrivită
profesie şi să reuşească în învăţământul superior, cu gândul de
a se realiza şi a fi utili societăţii. Ne-am străduit să le dezvoltăm
creativitatea, ingeniozitatea, spiritul de competiţie şi de iniţiativă.
Am încercat şi uneori am reuşit să impunem argumentarea
logică a ideilor, înţelegerea conţinutului problematicii ce trebuia
159
Ioan BĂLĂEI
însuşită şi nu memorarea mecanică, nu folosirea exclusivă a

unui exerciţiu de memorie.
Susţin cu argumente puternice şi concrete că noi
profesorii am reuşit în ceea ce ne-am propus. Stau mărturie
numeroasele personalităţi formate în acest spirit de generaţia
mea şi de promoţiile care le-am pregătit. Din rândul colegilor
mei şi apoi a elevilor noştri s-au ridicat oameni de ştiinţă,
conducători de mari instituţii, cercetători remarcabili,
economişti, ingineri în toate sectoarele, personalităţi ale culturii
şi artei româneşti. Activitatea şi munca noastră a fost
încununată de succes. Nu mă va putea convinge nimeni de
contrariu, mai ales dacă mă gândesc la derapajele înregistrate
astăzi de şcoala noastră în ceea ce priveşte drogurile, rasismul,
violenţa, alcoolul, porgnografia şi chiar prostituţia.
Şi spun toate acestea fără să uit că în ciuda “măreţelor
realizări”am trăit şi ani de reală mizerie materială şi uneori
morală, de foamete şi frig, am fost marcaţi de cenzură şi
autocenzură de îngrădirea libertăţii de expresie, de o izolare
accentuată şi lipsă de comunciare în exterior, toate agravate de
un deşănţat cult al personalităţii şi o dictatură ideologică extrem
de dură.
În ciuda greutăţilor şi neajunsurilor, generaţia mea n-a
încetat alături de promoţiile pe care le-am format şi îndrumat să
muncească şi să construiască valori materiale şi spirituale să
elimine neştiinţa de carte în mare parte. Până şi contestatarii
cei mai încrâncenaţi ai oricăror evoluţii pozitive a societăţii
româneşti în regimul comunist s-au format şi dezvoltat fie în
mediul intelectual tehnic sau umanist, fie beneficiind de
condiţiile favorabile ce le-au fost create. De unde apetitul pentru
negarea absolută a oricăror realizări pe durata câtorva decenii?
Poate tocmai ca expresie a decăderii morale şi a
neprofesionalismului unor “specialişti” şi “analişti” de astăzi.
Mă domină sentimente de înutilitate şi de umilinţă la
auzul aprecierilor şi evaluărilor etalate privind involuţia şi chiar
distrugerea societăţii româneşti, a valorilor ei naţionale
160
tradiţionale, la aprecierea că ţara a cunoscut cea mai

întunecată perioadă a istoriei sale.
O asemenea evaluare, lipsită de realism şi
corectitudine nu poate rezista în faţa unei cunoaşteri
documentate cu mărturii istoriografice şi materiale, uitându-se
că noi “bătrânii” am cunoscut, trăit şi văzut realităţile despre
care unii numai au auzit ce li s-a povestit şi în plus s-au făcut
ecoul unor interese oportuniste.
M-am simţit profund umilit ori de câte ori s-a spus că
generaţia mea şi nu numai, etichetată ca fiind comunistă, a
distrus ţara, economia şi cultura, că poporul român a fost supus
unui proces de degradare fizică şi morală, fiind încurajate
nemunca, comportamentul infracţional, minciuna şi înşelătoria.
Cum să nu mă doară uşurinţa cu care se fac astfel de apreceri
şi când ele privesc viaţa şi activitatea mea prin care m-am
străduit, adesea cu sacrifici şi riscuri, să formez oameni de
caracter, foarte bine pregătiţi, capabili să-şi îndeplinească
aspiraţiile şi să servească interesele societăţii, ale ţării. Eu şi
colegii mei, cu mici excepţii, n-am lucrat pentru comunism,
pentru o anumită ideologie deşi am participat la activitatea
politică a vremii, însă ne-am integrat în efortul general care viza
o viaţă mai bună, ceea ce constituie şi astăzi prioritatea politicii
tuturor partidelor indiferent de doctrină.
Am muncit tot timpul şi am sperat că vom creşte alte
promoţii valoroase de tineri dipuşi să-şi însuşească toate
cunoştinţele generale şi apoi după ce şi-au ales profesia să se
exprime în viaţă, valorificându-şi talentul, ingeniozitatea şi
spiritul creativ. Probabil am avut şi eşecuri dar sunt convins că
de foarte multe ori am reuşit, ca dovadă numărul mare de foşti
elevi care astăzi sunt personalităţi de marcă în toate domeniile.
Şi atunci de ce dorim să negăm tot ce-am făcut, cui foloseşte
asta şi cu ce ne ajută astăzi când societatea este dominată de
bani, sex şi violenţă.
Umilitor pentru mine a fost şi observaţia copiilor mei
care cu decenţă mi-au reproşat totuşi că n-am realizat din punct
161
Ioan BĂLĂEI
de vedere material şi financiar mai nimic, că numai “cinstea,

demnitatea şi corectitudinea nu te ajută să-ţi construieşti o
locuinţă, să obţii un serviciu mai bun şi în ultimă instanţă să
aduci prosperitatea familie”.
Copii mi-au atras atenţia, de fapt mi-au confirmat
propria-mi observaţie că dacă banul devine valoarea supremă
în societate, ceea ce a devenit o realitate, atunci normele
morale fie că sunt schimbate, anulate ori devin negociabile
financiar.
Întrucât toată viaţa am fost, mai ales în profesie, realist
şi pragmatic, n-am putut acum pensionar fiind, să-mi înfrâng
sentimentul inutilităţii faţă de tot ce-am realizat sau revin la o
apreciere deja menţionată, tot ce-am “distrus”, aşa cum susţin
politicienii aflaţi la putere astăzi!
Cât despre afirmarea valorilor ce să mai vorbesc.
Înainte de revoluţie am avut colegi pe care i-am cunoscut foarte
bine munci cot la cot în şcoală. Majoritatea dedicaţi meseriei,
oameni cu chemare pentru profesia de dascăl au fost apreciaţi
şi iubiţi de toată lumea. Am avut şi colegi care au ajuns
întâmplător la catedră, unora nu le plăcea să muncească, din
care cauză făceau o treabă de mântuială şi sigur că erau
criticaţi sau nu erau băgaţi în seamă, cât despre performanţe
nici nu putea fi vorba. Erau cunoscuţi aceşti profesori slabi fiind
ocoliţi până şi de elevi.
Interesant este că după revoluţie, pe unii i-am văzut
intraţi în politică şi acuzând vechiul regim că au fost
marginalizaţi. Au dat apoi din coate, au ajuns pe liste de partid
în Parlament sau prin ministere. Pe unul l-am văzut secretar de
stat în Ministerul Învăţământului, vorbea la televizor de manuale
alternative!
Şi atunci, dacă ar fi să iau viaţa de la început, să fac
acelaşi lucru pentru care acum sunt umlit şi acuzat? Sunt nevoit
să constat că mă paşte însingurarea întrucât nu numai colegii
dar chiar şi rudele, ca să nu mai vorbesc de cunoştinţe se
interesează din ce în ce mai puţin de mine. Cauza este lipsa de
162
atractivitate. N-am vilă sau casă de vacanţă la mare sau munte,

locuiesc în acelaşi apartament cu două camere
nedecomandate, într-un bloc la etajul şapte, n-am conturi în
bănci şi nici măcar maşină. De ce nu le am? Păi am trăit din
salariu de bugetar, n-am moştenit nimic şi n-am avut curajul să
fac împrumuturi din bănci cu gândul la înapoierea datoriei. Ce-
am făcut cu banii? Am asigurat cele necesare familiei, am fost
în concedii, copii au urmat facultăţi, ne-am îndeplinit toate
obligaţiile sociale şi am ajutat părinţii singuri şi bolnavi. Ba,
colac peste pupăză, am avut tot timpul rate la CAR pentru
bunurile cumpărate în casă.
În aceste condiţii ce aş putea oferi celor care ar veni
spre mine. Mă refer la interese fireşti de ordin profesional sau
material. Inevitabil până şi “relaţiile” atât de mult solicitate în
toate orânduirle şi regimurile, se pierd treptat. Mai zilele trecute
cineva s-a interesat dacă mai sunt în activitate. I-am mărturisit
că sunt pensionar dar să-mi spună totuşi ce doreşte. Mi-a
răspuns: “Lasă, altă dată. Sănătate. Pa!”
Dacă ar fi să-mi aleg altă carieră, cu singuranţă ea ar fi
în domeniul bancar şi al afacerilor, oricum ceva constructiv,
creativ şi de ce nu, speculativ. Cât despre neam, strămoşi,
tradiţii şi patriotism ce să faci cu ele?
Astăzi, pentru foarte mulţi, ţara este acolo unde se
câştigă mai mulţi bani şi poţi avea cât mai repede tot ce doreşti
tu şi ai tăi. Cel mai bine te descurci dacă totul se cumpără şi
vinde. Banul să circule dacă vrei să se înmulţească. Ai bani,
eşti cineva, nu ai, salutare! Restul este “vrăjeală” cum ar spune
un miliardar post-decembrist, adăugând în finalul oricărei
discuţii “şi care-i problema?”
Totuşi, primăvara trebuie să fie pe-aproape iar noi,
întreaga societate românească cred că ar trebui să ne ocupăm
mai mult şi cu prioritate de ceea ce vom face în viitor!
Am văzut ieri bărbaţi şi femei stând la o coadă mare
pentru a pleca să muncească în străinătate. Trişti şi îngrijoraţi
vorbeau despre copii lăsaţi acasă. Sperau, cu banii strânşi, să-
şi construiască o locuinţă.
163
O poveste cu cântec
L-a reîntâlnit pe doctorul Oană la o convocare de

pregătire lunară a cadrelor din comandament, în prima zi cu
tematică de interes general. Amândoi erau căpitani şi se
cunoşteau de pe vremea când lucrau în aceeaşi unitate de
frontieră. Doctorul l-a observat primul şi s-a apropiat zâmbind:
- Ce surpriză plăcută! Ce faci Baciule?
- Bine doctore, am venit să întăresc rândurile ofiţerilor
tineri din comandament!
- Bravo! Fii binevenit! Te-au prezentat la adunarea
cadrelor?
- Sigur dar probabil ai fost plecat.
- Da, facem douăzeci de zile de teren. Asta va fi şi
porţia ta.
- Oricum este mai bine ca pe graniţă, spuse căpitanul
Liviu Baciu în timp ce salutau un grup de colonei ce treceau
spre sală.
- Hai să intrăm şi noi şi mai vorbim în pauză. Ne
aşezăm pe ultimul rând. Ştii cum se zice: „Coloneii în faţă în
ordinea înmormântării.”
- Dacă îi tratezi tu, nu se ştie, spuse Baciu şi se
îndreptă spre sală.
Îl cunoscuse pe doctor într-o împrejurare nu tocmai
fericită când a avut nevoie de un consult medical şi i-a fost
ruşine să se ducă la doctoriţa dispensarului din comuna de pe
frontieră. Se îmbolnăvise de o boală „lumească” şi cum nu prea
ştia ce să facă, un coleg l-a sfătuit să meargă la batalion unde
există un doctor tânăr.
165
Ioan BĂLĂEI
A cerut aprobarea să părăsească subunitatea pe

motiv că se duce la oraş, la croitoria militară. La unitate cpt. dr.
Oană i-a prescris un tratament şi l-a asigurat că nu va raporta
diagnosticul real deşi era obligat. În schimb i-a cerut să îi spună
cine sunt fetele suspecte de „cadoul” primit, pentru măsuri
profilactice.
Baciu s-a bucurat că a întâlnit la serviciu o cunoştinţă
şi că astfel va avea cu cine sta de vorbă şi de la cine să se
informeze despre viaţa în comandament şi nu numai având în
vedere că doctorul era deja cu vechime.
Într-o zi la sfârşitul programului au hotărât să bea o
bere la „C.C.”, denumire codificată pentru un restaurant discret,
„Codrii Cosminului” aflat lângă comandament, pe o străduţă
dosnică. Bineînţeles că acolo se putea servi o ciorbă de burtă şi
un grătar specialitatea casei. Restaurantul funcţiona într-o fostă
construcţie particulară cu mai multe camere reamenajate şi
unde erai mai greu de descoperit. De aceea, pentru vizitatorii lui
se folosea formula: „ Hai la C.C. cu ilegaliştii!”
Am intrat într-o încăpere unde într-un colţ, la o masă,
se afla o pereche matură, doamna ferindu-se vizibil să nu fie
observată şi eventual recunoscută.
După ce au lansat comanda doctorul l-a atenţionat:
- Aici de regulă vine lume serioasă care nu doreşte să
fie văzută din motive diferite. Eu îl cunosc pe responsabil, stă în
acelaşi cartier cu mine. Din când în când mai intru pe la el.
- Îmi place, răspunse Baciu dând roată cu privirea
încăperea. Pare a fi curat. În general nu frecventez
restaurantele şi nu beau decât o bere ori un şpriţ.
- Ştiu, de când ai făcut hepatita aceea nenorocită. Te-ai
vindecat datorită regimului sever, deşi acolo la ţară era greu să-
l respecţi. Acum te simţi bine?
- Da, nu am probleme, dar nu fac excese de nici un fel.
Analizele sunt bune.
166
- O să mă ocup eu să vedem cum stai cu sănătatea.

Este şi obligaţia mea de serviciu într-un fel. Eu răspund de
medicii noştri din teritoriu dar îi controlăm şi pe cei ce deservesc
cadrele din comandament. Spune-mi cum ai ajuns să fii mutat
aici? Parcă ai avut ceva probleme datorită divorţului. Nu te
ştiam cu „pile”.
- Ar fi bine să am „pile”. Din păcate îmi lipsesc
cunoştinţele cu funcţii mari. Cred că m-a văzut vreun colonel şi
m-a simpatizat. Drept să spun, am fost controlat de mai multe
ori de generalul Vasile, şeful de Stat Major al Trupelor, pe
vremea când lucra la brigada Timişoara. În legătură cu divorţul,
drept să spun mă mir şi eu cum de şi-au dat avizul ăştia de la
partid.
- Lasă tovarăşe căpitan că te cunoaşte lumea că eşti
deştept şi foarte bun specialist. Cât despre femei, ce suntem
noi de vină că avem succes şi că mai greşim. Apropo, îţi
aminteşti că la Deta vizitam aceeaşi femeie? Să nu-mi spui că
nu ştiai!
- Bănuiam, spuse Baciu zâmbind, eram burlaci amândoi
aşa că nu-i de mirare. O cunoscusem la un „Activ de graniţă” la
raion. Era instructoare de pionieri şi am auzit că avea mai mulţi
prieteni ofiţeri. Olimpia era o fată trupeşă, veselă şi sufletistă.
Nu avea prejudecăţi şi nu punea condiţii. Un singur lucru:
trebuia să-i placi!
- Da, stimabile, avea Banatul fete grozave, adică le are
şi acum şi nu sunt materialiste, vor însă respect şi tandreţe.
Oană se opri, făcând loc ospătarului să pună
tacâmurile apoi continuă.
- Sper să nu te superi dacă-ţi mărturisesc că ai venit
odată din frontieră şi dacă Olimpia nu a răspuns la uşă, ai bătut
la geamul din stradă. Ea ţi-a deschis spunându-ţi că nu se
simţea prea bine şi să treci a doua zi. Înăuntru eram eu şi te-am
văzut. Repet şi îmi cer scuze acum, cam, târziu!
Baciu zâmbi iarăşi îngăduitor păstrându-şi
disponibilitatea pentru destăinuiri:
167
Ioan BĂLĂEI
- Am bănuit că nu era singură. Nu aveam dreptul să mă

supăr deoarece nu o anunţasem de vizită. Apoi, ca să nu
rămân în inferioritate, dacă îmi aduc bine aminte, la o altă dată
eu eram înăuntru şi cineva afară, la geam. Atunci mi se păruse
că era vocea doctorului Oană. Nu sunt sigur, din cauza
întunericului. Îmi cer şi eu scuze!
Au râs cu poftă amândoi în timp ce li s-au servit
bunătăţile. „C.C.-ul” nu şi-a dezminţit faima. Nu este de mirare
că eroii noştri şi-au repetat vizitele şi nu întotdeauna singuri.
Anii petrecuţi într-o unitate de frontieră şi pe care i-au
evocat în repetate rânduri cei doi foşti şi din nou colegi, au
însemnat pentru, pe atunci, locotenentul Baciu, o experienţă de
viaţă extrem de neplăcută, de fapt un eşec sentimental
personal, o perioadă ce putea să-i marcheze pentru mult timp
nu numai starea sufletească, dar şi evoluţia în carieră. Iată pe
scurt ce s-a întâmplat, cu menţiunea că o parte din întreaga
poveste o cunoştea şi căpitanul dr. Oană Nicolae, medicul
Batalionului de grăniceri la vremea aceea.
În condiţiile austere ale serviciului în frontieră unde
posibilităţile de distracţie erau puţine, iar plecarea la oraş într-o
permisie de 2-3 zile era o recompensă, nemulţumirile cadrelor
tinere dar şi a celorlalte, nu se referau doar la dotarea tehnico-
materială precară, ci şi la condiţiile de viaţă, la caracterul
propagandistic fără acoperire în practică, privind grija faţă de
om.
Se considera o stare de normalitate prezenţa
permanentă în subunitatea de frontieră a cadrelor. Orice
solicitare de a se asigura mai mult timp liber pentru viaţa de
familie şi necesităţi culturale era interpretată ca lipsă de
răspundere şi fugă de greutăţi.
Locotenentul Baciu obţinuse din primul an de
activitate o serie de rezultate bune apreciate la nivelul marii
unităţi. Ca urmare a avut îndrăzneala într-o şedinţă să ceară
respectarea prevederilor regulamentare privind acordarea
zilelor libere cadrelor din subunităţile de frontieră. Răspunsul
168
oficial al comandantului a fost: „După ce veţi prinde toţi

infractorii să aveţi pretenţii. Ce? De distracţie vă arde vouă
acum când avem efective reduse?”
Când întâmplător a cunoscut o fată, nemţoaică din
Banat ce locuia lângă subunitate şi lucra la Timişoara, făcând
naveta săptămânal, locţiitorul politic care-l văzuse într-o seară
stând de vorbă cu ea, l-a chemat să-i facă nişte recomandări.
Astfel, întâi l-a atenţionat să întrerupă relaţia întrucât s-ar putea
ca fata să încerce să-l racoleze cine ştie în ce scopuri, apoi l-a
sfătuit să-şi caute o „tovarăşă” corespunzătoare.
În timp ce era avetizat de pericolul ce-l păştea,
locotenentul îşi spunea în sinea sa: „Ce racolare, măi frate, că
fata vorbea foarte rău româneşte, iar noi acolo, la adăpostul
copacilor, numai de discutat nu ne ardea”.
N-a avut încotro şi, deşi a încercat să-i explice omului
cum devine chestiunea, „activistul” nu s-a lăsat înduplecat, aşa
că a renunţat, fata săraca crezând cine ştie ce despre el,
întrucât ea avea tot ce-i trebuie, cum spun bărbaţii. Şi totuşi nu
era suficient să convingă fata, trebuia să lămureşti şi locţiitorul
politic.
Până la urmă în satul de la marginea ţării, distracţiile
erau puţine iar tinerii, atâţia câţi existau, lucrau şi stăteau mai
mult pe la Timişoara unde oraşul mare oferea posibilităţi
multiple. Din păcate, Baciu nu putea părăsi raionul subunităţii
decât cu aprobare de la eşalonul superior, ceea ce era mai
greu de obţinut.
Ca urmare, în satul unde locuia el, şansele de a asculta
o muzică, de a petrece la un bal sau de a vedea un film erau
legate de activităţile căminului cultural, o clădire veche,
neprimitoare, având o bibliotecă şi o sală cu bănci din lemn fără
spătar care erau mutate după necesităţi. De fapt, chiar cu toată
bunăvoinţa, practic majoritatea timpului nu existau amatori de
activităţi culturale, cu excepţia unor sărbători religioase ori de
tradiţie locală precum şi de spectacole cu trupe de la oraş.
169
Ioan BĂLĂEI
Aşa într-o sâmbătă de toamnă a fost anunţat un

spectacol folcloric al ansamblului de amatori aparţinând clubului
C.F.R. din Timişoara, formaţie bine cunoscută şi apreciată în
Banat.
În seara spectacolului a trecut pe la căminul cultural mai
mult să vadă lumea întrucât condiţiile de vizionare erau proaste.
Era şi puţin curios să cunoască acest ansamblu premiat de
câteva ori la nivel naţional şi internaţional şi căruia i se dusese
vestea că are o mulţime de fete frumoase.
A ajuns la sală după ce începuse programul şi de afară
se auzeau strigătele formaţiei de dansuri populare. Se înserase
deja binisor iar la intrare se afla destulă lume. Fiind îmbrăcat
militar, oamenii l-au recunoscut făcându-i loc să pătrundă. Sala
arhiplină reacţiona la ritmul muzicii şi mişcarea vioaie a
dansatorilor care îşi făceau conştiincios datoria ridicând praful
din duşumele.
Taraful cânta de jos şi nu de pe scenă tocmai pentru a
lăsa mai mult loc perechilor de dansatori. Spectatorii, oameni
de toate vârstele stăteau pe băncile de lemn din mijloc
aplaudând zgomotos. Pe margini mai mult tineret, pe grupuri de
fete şi băieţi, mulţi navetişti întorşi de la oraş în cursul după-
amiezii. S-a oprit imediat lângă uşă. În jurul său a văzut câteva
chipuri noi de fete drăguţe care îi înfruntau privirea zâmbind
încurajator.
Se făcuse cald, atmosfera se încinsese, se discuta cu
voce tare în ciuda solicitărilor de a se păstra liniştea şi
binenînţeles se mâncau seminţe de floarea soarelui.
La un moment dat a fost anunţată o solistă pe care
lumea a aplaudat-o îndelung la apariţie. Era o fată frumoasă cu
părul şaten, lung, împletit într-o coadă groasă ce-i ajungea
până la talie.
Baciu a privit-o cu încântare remarcând şi vocea
frumoasă cu care a interpretat o suită de cântece bănăţene. Nu
şi-a dezlipit ochii de la ea, părând absent la tot ce era în jur. La
un moment dat a avut impresia că şi fata s-a oprit de câteva ori
170
cu privirea asupra lui. Poate i-a atras curiozitatea uniforma,

poate însăşi insistenţa cu care era privită de un bărbat care nu
aplauda.
După ce solista s-a retras, Baciu a ieşit afară să fumeze
o ţigară. S-a întâlnit cu un coleg de la subunitate şi cu câţiva
profesori de la şcoală ieşiţi de asemenea să se răcorească. Toţi
au lăudat ansamblul şi calitatea soliştilor.
Baciu vroia să revină în sală, când a zărit solista cu
părul lung. S-a îndreptat direct spre fata înconjurată deja de
admiratori.
- Sărut-mâinile. Mă numesc Ioan Baciu şi vă felicit
pentru frumuseţea interpretării.
- Mulţumesc! Numele meu l-aţi auzit, sper. Ana Vlad. Noi
venim aici destul de des cu spectacole. Nu ne-aţi mai văzut?
- Din păcate n-am avut plăcerea, din motive diferite. De
fapt, sunt destul de nou în localitate. Regret că v-am cunoscut
abia acum!
- Îmi cer scuze că trebuie să mă retrag. Mai am câteva
apariţii în program. Vom mai rămâne după spectacol la balul
anunţat în continuare.
- Dacă rămâneţi, sper să ne revedem, spuse Baciu
parcă temător să n-o scape. Vă invit încă de pe acum la un
dans!
- Cu plăcere, răspunse Ana, care deja alerga spre
intrare.
Baciu nu a mai revenit în sală. A dat o fugă până la
subunitate unde a verificat câteva patrule înapoiate din serviciul
de pază a frontierei. Îl preocupa verificarea unor informaţii
referitoare la apariţia contrabandei cu substanţe interzise
provenite din Turcia şi destinate unor ţări din Vest. Se realizase,
în acest sens, o cooperare strânsă cu organele de miliţie din
zonă.
Ofiţerul s-a întors la Căminul Cultural la puţin timp după
ce începuse balul. La intrarea în sală n-a observat-o pe Ana.
171
Ioan BĂLĂEI
Abia după câteva minute s-au zărit reciproc. Ea dansa cu un

coleg din ansamblu. S-a scuzat şi a venit la el zâmbind.
- Să trăiţi! M-am prezentat întrucât am promis un dans şi
îmi place să am iniţiativă!
- Pe loc repaus, răspuse ofiţerul glumind pe acelaşi ton.
Vă rog să-mi acordaţi acest dans, spuse Baciu înclinându-se
uşor.
Orchestra a început să cânte un tango, ideal pentru o
primă apropiere dintre cei doi tineri. Au dansat vorbind vrute şi
nevrute. Ana i-a povestit că după spectacol tot ansamblul a
servit o masă copioasă la Întreprinderea Agricolă de Stat din
localitate unde au şi rămas la un şpriţ o parte din colegi
împreună cu taraful de muzică populară. Aşa se derulau
turneele sâmbăta şi duminica în judeţ, prilej de petrecere atât
pentru ştabi cât şi pentru ceilalţi.
Amândoi erau totuşi încordaţi şi sesizau orice atingere.
Au urmat alte dansuri, prilej de a se apropia şi mai mult, Baciu
constatând că Ana nu opune decât o uşoară rezistenţă menită
parcă să-l întărâte şi mai mult.
Bineînţeles că au atras atenţia celor din jur, mai ales
fetei i se făceau semne discrete, de către colegii din ansamblu.
N-au lipsit şi aluzii încurajatoare de genul „Uite ce pereche
potrivită!” , „Ofiţerul a trecut la alta!”.
Petrecerea a continuat până după miezul nopţii când
lumea a început să se adune la autobuz pentru plecare. Cei doi
n-au putut fi prea mult singuri, aşa că nici nu şi-au spus prea
multe unul despre celălalt. Totuşi, au stabilit modul de a ţine
legătura telefonic.
S-au despărţit la autobuz unde s-au îmbrăţişat şi sărutat
pe obraji ca nişte prieteni. A făcut acelaşi lucru şi cu câteva din
colegele ei cu care, între timp, s-a cunoscut şi a vorbit. Şi-au
promis să se revadă cel mai probabil la Timişoara
La numai câteva săptămâni, locotenentul Baciu a fost
chemat cu nişte treburi la marea unitate. Nu a avut timp s-o
172
anunţe pe Ana, aşa că în prima după-amiază liberă a trecut pe

la Clubul C.F.R. Din păcate, nu erau repetiţii iar la telefonul de
la serviciu i s-a răspuns că Ana este învoită câteva zile.
Deoarece a doua zi trebuia să plece, a lăsat la club un
bileţel cu câteva rânduri.
S-au întâlnit, până la urmă, când Ana a venit la el în
comună unde avea o prietenă profesoară la şcoală, tot
timişoreancă şi ea. S-a instalat la el la gazdă fără nici o ezitare,
de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. În acest timp, Baciu îşi
vedea şi de treburile lui la subunitate. Nu i-a cerut să-şi justifice
atitudinea, fiind mulţumit de debutul relaţiei lor intime.
Gazda s-a oferit să le şi pregătească câte o gustare,
deşi hrana pentru ei nu constituia o prioritate, cum am spune
astăzi. S-au simţit foarte bine, totul devenise romantic, Ana îi
fredona melodii în momentele de relaxare şi se comporta foarte
tandru, ceea ce lui Baciu, alintat de mic de mama lui ca singurul
copil, i-a făcut mare plăcere.
Au discutat îndelung. A aflat că serviciul ei la
contabilitate reprezenta o formalitate, ca şi la ceilalţi solişti mai
importanţi. Ei se pregăteau pentru spectacole, pentru tot felul
de manifestări sărbătoreşti şi bineînţeles pentru petrecerile
oficiale sau personale ale şefilor de la partid. În acest fel era
cunoscută şi protejată de personalităţi importante ale regiunii.
Se pregătea să dea examen la Conservator şi în acest scop
frecvenţa Şcoala Populară de Artă.
Apropierea dintre ei sub aspectul comunicării, al
dialogului spontan, fără pretenţii şi subiecte dificile, era evidentă
dar acoperea numai spaţiile dintre momentele rezervate
îmbrăţişărilor şi pasiunii lor fireşti.
Pentru Baciu, prezenţa fetei în întreg mediul rigid şi
tensionat al vieţii lui i-au schimbat radical dispoziţia sufletească
şi totul în jur a devenit mai frumos şi luminos, mai plin de
optimism. Brusc i se părea că lucrurile încep să aibă şi alte
sensuri şi repere pentru viaţa lui intimă pe care o cam neglijase.
La cei 23 de ani ai săi, Baciu nu apucase încă să-şi trăiască
173
Ioan BĂLĂEI
tinereţea, datorită specificului muncii şi responsabilităţilor sale,

de unde şi apariţia unor pasiuni sentimentale fireşti.
S-au întâlnit apoi la Timişoara de câteva ori, este drept,
la intervale mai mari de timp, atunci când el se putea învoi de la
subunitate. De fiecare dată au stat împreună la una din
colegele ei, dansatoare, care avea o garsonieră şi pleca la
rude. Acolo în locuinţa dansatoarei pe nume Eva, a văzut mai
multe poze în grup cu prietenii lor, în toate fiind prezentă şi Ana.
De fiecare dată când s-au întâlnit la Timişoara au servit
masa la un lacto-bar ori pe la diferite restaurante şi asta numai
seara, ziua el se înscrisese la popota (cantina) unităţii iar Ana
se ducea acasă unde nu l-a invitat niciodată. Despre părinţi
spunea că au toată încrederea în ea şi că nu le pricinuieşte nici
un fel de necazuri.
Ana nu iubea restaurantul şi petrecerile de care spunea
că este sătulă cântând mereu la diferite împrejurări. Baciu
apreciase în mod deosebit acest lucru deoarece nici el nu
frecvenţa restaurantele unde i se părea că se adună mai mult
beţivii şi bişniţarii de care oraşele nu duceau lipsă.
În primăvara anului următor, relaţia lor a devenit mai
puternică în sensul că se căutau mai des, timpul petrecut
împreună de fiecare dată nedepăşind însă două, trei zile.
După o iarnă destul de rece în Banat, natura revenise la
viaţă, explozia florală dădea senzaţia de sărbătoare iar oamenii
îşi lansau din nou proiectele şi speranţele. La una din vizite Ana
a fost plină de dragoste, a dorit să iasă împreună la plimbare în
comună, stârnind interesul şi admiraţia localnicilor pentru
prezenţa „cântăreţei”, ba chiar şi-a vizitat la şcoală prietena,
profesoara cu care se întâlniseră şi la Timişoara.
După trei zile petrecute împreună, din care o parte a
timpului Baciu a fost la treburile lui, Ana s-a dus la telefoane să
vorbească cu sora ei, pe care ofiţerul nu o întâlnise decât o
singură dată. A revenit supărată şi a izbucnit în plâns. Baciu s-a
speriat neştiind ce s-a întâmplat. A luat-o în braţe ca să o
liniştească.
174
- Hai, fi cuminte. Spune-mi despre ce este vorba? O

ţinea strâns în braţe, ştergându-i lacrimile şi mângâind-o pe
obraji.
- Am vorbit cu sora mea. Mi-a spus că mama a aflat că
sunt la tine şi s-a supărat foarte tare. Ştia de noi doar că ne
cunoaştem. Mă aşteaptă acasă cu condiţia să mergem
împreună! Vrea să-ţi vorbească. A zis că fără tine n-am ce
căuta acasă! Ce să fac?
Părea sincer speriată şi îngrijorată. A început să se
plimbe prin încăpere frângându-şi mâinile. Apoi a început să-şi
strângă lucrurile. Baciu a încercat din nou să o liniştească.
- Te rog să te calmezi, nu văd ce s-a întâmplat atât de
grav. Am înţeles că eşti majoră şi până la urmă ai mai fost
plecată de acasă şi mama ta nu te-a pedepsit ci ţi-a permis să
te distrezi cu prietenii şi colegii. Am impresia că exagerezi!
- Nu ştiu ce să spun. Tu nu-i cunoşti pe ai mei, sunt
oameni simpli cu prejudecăţi şi care ţin la mine foarte mult. Le-
am spus că plec la Lugoj la o colegă să ne pregătim pentru
admitere la facultate. Habar nu am ce le-au spus „binevoitorii”.
Pe mine mă cunoaşte foarte multă lume de când activez la
Clubul C.F.R. Am fost solicitată să particip la un concurs pentru
un post de solist la ansamblul de stat „Doina Banatului”. Părinţii
îşi pun mari speranţe în mine.
- Te înţeleg, dar eu nu mă văd vinovat de această
situaţie. Dacă este aşa de important pot să te însoţesc acasă la
tine dar trebuie să obţin aprobarea să părăsesc localitatea.
- Te rog să nu te superi dar vino cu mine, dacă poţi!
Ana s-a aşezat pe marginea patului ştergându-şi din
când în când ochii, cu batista.
- Bine, am să cer învoire la subunitate pentru a te însoţi
la Timişoara. O să le spun părinţilor tăi că nu s-a întâmplat
nimic grav, că ţi-ai vizitat colega şi am fost un timp împreună
deoarece ne cunoaştem de anul trecut. Vrei să le spun altceva?
175
Ioan BĂLĂEI
Te rog să te hotărăşti cum procedăm. Eu am plecat la

subunitate!
Baciu a sărutat-o uşor şi cu gesturi tandre i-a aranjat
şuviţele de păr răvăşite pe frunte, în timp ce Ana îşi aţintise
privirea în pământ. A ieşit apoi pe uşă grăbit.
Tot drumul spre subunitate s-a gândit la cele întâmplate.
Nu se mai confruntase cu aşa ceva. Fata părea sinceră şi până
la urmă era normal ca părinţii să fie îngrijoraţi. Totuşi, pretenţia
ca fata lor să le aducă bărbatul cu care petrecuse i se păruse
cel puţin ciudată. Apoi Ana nu era un copil şi ca femeie îi
demonstrase că ştia ce înseamnă viaţa şi relaţia cu un bărbat.
Cât despre bănăţence s-a dus vestea că sunt frumoase şi
iubăreţe.
Nelu Baciu, care după liceu a trăit mai mult în cazărmi şi
în climat mai dur, fără fete, nu se putea lăuda cu prea mare
experienţă deşi era admirat şi simpatizat de femei peste tot pe
unde mergea. Aşa se explică de ce Ana l-a făcut să se simtă
foarte bine, l-a stimulat şi încurajat cu orice dorinţă.
Acum, în situaţia dată, nu vedea ce complicaţii şi
neplăceri l-ar fi aşteptat dacă o conducea acasă. În fond,
legătura lor s-a născut fără condiţionări şi obligaţii. Până la
urmă era o poveste de dragoste.
Ofiţerul a obţinut învoirea până a doua zi la prânz şi
când s-a întors acasă Ana era deja gata de plecare. Îşi mai
revenise dar continua să fie bosumflată.
Au ieşit la şosea şi prinzând o maşină de ocazie în mai
puţin de două ore au ajuns în Timişoara.
Ana locuia pe Calea Aradului, la curte, casa fiind mare şi
frumoasă, având în faţă o boltă cu viţă de vie şi o grădină cu
flori. I-a întâmpinat, după ce au folosit soneria de la poartă,
mama şi sora ei cu doi ani mai mică, tata, maistru la o fabrică,
fiind plecat „la lucru”.
De la intrarea în curte şi apoi în casă, spiritul
gospodăresc şi curăţenia te impresiona peste tot. Mama Anei l-
176
a primit cu amabilitate şi după ce l-a invitat în sufragerie, l-a

servit cu dulceaţă de trandafir. Era o femeie aproape înaltă cu
trăsături frumoase dar aspre. Vorbea liniştit şi îl privea cu
atenţie studiindu-l.
Baciu a socotit că trebuie să vorbească primul:
- Doamnă, Ana, fiica dumneavoastră fiind în localitatea
unde lucrez, m-a vizitat şi pe mine iar întrucât sunt foarte
ocupat a rămas câteva zile ca să fim mai mult timp împreună.
Ne-am cunoscut şi cu prietenii anul trecut dar eu vin rar la oraş
aşa că ne-am întâlnit dintr-o dorinţă sinceră la mine. O apreciez
şi o preţuiesc pe Ana.
Mama fetei l-a ascultat fără să-l întrerupă, dând uşor din
cap că a înţeles.
- Domnule ofiţer, eu am două fete şi suntem cunoscuţi
pe stradă şi în cartier ca o familie de treabă şi cinstiţi. Fetele le-
am crescut cum am putut mai bine, au avut tot ce le trebuie şi
au învăţat la şcoală ca să-şi facă un viitor.
Eu pe dumneata nu te cunosc, dar ştiu că ofiţerii sunt
oameni serioşi şi nu-şi bat joc de fete. Eu am aflat că f ata mea
vine la dumneata şi trăiţi împreună. Asta-i treaba voastră dar
aici lumea vorbeşte şi o fată trebuie să fie serioasă şi să nu
treacă de la un bărbat în altul. Ea trebuie să meargă la facultate
dacă vrea să-şi continue meseria fiindcă o cunoaşte lumea în
oraş ca fiind dintre cele mai bune soliste de muzică populară.
Are şi înregistrări la radio. Eu zic că dacă îţi place de ea să te
însori şi să vă luaţi şi apoi toate or fi bine. Eu aşa văd lucrurile.
Mie nu-mi place să-mi ştiu fata că-i bârfită de lume. Şi tatăl ei
crede la fel şi a zis că dacă-i place să trăiască de capul ei n-are
decât dar atunci să se mute de la noi. Văd că lumea se
schimbă, nu mai este ca pe vremea noastră, tineretul nu mai
are respect de nimic fiindcă nu se mai ştie rostul familiei.
Baciu şi-a dat imediat seama că femeia ţine la copilul ei
şi având în vedere că fata este artistă, îi este teamă să nu-şi
piardă rostul. Era clar că ar vrea s-o ştie la casa ei şi că toată
pledoaria era destinată unei invitaţii la căsătorie. El nu era
177
Ioan BĂLĂEI
pregătit pentru aşa ceva, însă îşi dorea să aibă pe cineva drag
lângă el, Ana fiind femeia pe care începuse să o iubească şi
împreună puteau fi fericiţi dacă ea l-ar urma acolo la ţară. Asta
complica însă lucrurile în privinţa carierei ei la care trebuia să
renunţe, cel puţin temporar.
S-a hotărât să-i spună aceste gânduri femeii, în timp ce
Ana de câteva ori a încercat să intervină pentru ca mama ei să
nu ajungă să vorbească despre căsătorie.
- Doamnă, eu am un serviciu greu şi sunt mereu ocupat.
Dacă mă căsătoresc cu Ana, ea trebuie să vină la mine acolo,
să se ocupe de gospodărie, de familie. Dumneata şti mai bine
cum stau lucrurile din acest punct de vedere. Noi n-am vorbit
despre lucrurile astea şi acolo trebuie să plecăm de la zero.
Apoi, am şi eu părinţi cu care trebuie să vorbesc. Vom vedea în
continuare ce avem de făcut. Ce vreau să vă asigur este că am
fost împreună cu Ana şi ea nu s-a compromis în nici un fel. Este
adevărat că lumea din comună a văzut-o, că sunt mulţi tineri
care fac naveta la Timişoara şi au povestit despre asta la
serviciul lor. Vom vedea ce vom face în viitor. Asta este tot ce
pot să vă spun. Eu cu Ana nici nu ne cunoaştem încă foarte
bine.
- Mamă, interveni Ana, te rog să înţelegi că eu n-am vrut
să te supăr şi nu doresc să ne certăm. Nelu a venit la mine
fiindcă l-am rugat. Te rog să nu ne strici prietenia. O să vedem
ce avem de făcut.
- Treaba voastră, numai că eu cred în seriozitatea unei
legături şi ştiu că la armată se pune preţ pe familie. Dacă este
nevoie, eu pot să merg şi la Comandant să-i cer să ne ajute. Nu
cred că toată viaţa domnul o să stea la ţară, că şi aici la oraş eu
văd destui ofiţeri care au familie şi copii. Trebuie să vă gândiţi
serios la ce veţi face. Pentru un bărbat este mai simplu, pentru
o femeie relaţiile trecătoare îi compromit reputaţia.
Discuţiile au mai continuat un timp pe aceiaşi temă,
după care au servit masa cu tot felul de bunătăţi din carne de
porc şi de pasăre produse în gospodărie, stăpâna casei nedând
178
voie fetelor să o ajute, preocupându-se de toate în condiţii

foarte bune.
S-au despărţit apoi cu îmbrăţişări şi promisiunea să se
revadă. Ana a rămas acasă, urmând să comunice prin telefon şi
eventual să-şi scrie până la următoarea întâlnire.
Baciu s-a întors la subunitate unde a stat de vorbă cu
unul din colegii cei mai vârstnici, familist cu trei copii care l-a
sfătuit: „Aici cel mai bine este să ai familie. Eu te îndemn să te
căsătoreşti şi dacă fata este serioasă, va fi bine. Uite la casa
cadrelor unde sunt trei apartamente, unul se va elibera fiindcă
Iacob se mută la Timişoara şi veţi avea unde să vă amenajaţi
locuinţa. Cu experienţa mea, te sfătuiesc să te căsătoreşti”.
Nici după mai mulţi ani, Baciu nu-şi putea explica ce l-a
determinat totuşi să ia atât de repede o decizie aşa de
importantă, întrucât la nici o lună după vizita amintită a anunţat
căsătoria. A scris şi mamei la Braşov că a hotărât să se însoare
urmând ca după ce se vor stabili la casa lor, s-o cheme şi pe
ea.
Oficierea căsătoriei civile s-a făcut la Timişoara unde el
s-a prezentat militar fiindcă nu avea pregătit un costum adecvat
şi nu economisise bani pentru eveniment iar să ceară împrumut
nu a avut de unde şi nici nu avea prieteni aşa de apropiaţi la
care să apeleze. La Sfatul Popular au fost asistaţi de familia
Anei, de aproape întreg ansamblul folcloric şi de câţiva colegi,
ofiţeri de la marea unitate din Timişoara. Nu au făcut nuntă
tradiţională şi bineînţeles că nici la biserică nu au fost fiindcă la
vremea aceea pentru un ofiţer membru de partid nu era permis.
Au organizat acasă la părinţii Anei o masă în familie. N-
au avut bani pentru o nuntă în toată regula deşit toată lumea se
aştepta la o mare petrecere având în vedere resursele artistice
la dispoziţie. Au hotărât însă ca nunta „spectacol” să fie
organizată până în iarnă.
Tânăra familie s-a mutat şi au primit tot ce le trebuia
pentru mobilarea apartamentului, cam mic, ce-i drept, de la
Casa Cadrelor aflată în centrul comunei.
179
Ioan BĂLĂEI
Aproape o lună au durat aranjamentele, casa fiind

mereu plină, Baciu beneficiind doar de o permisie de zece zile,
urmând ca în concediu să-şi petreacă adevărata „lună de
miere”.
Au venit şi părinţii lui de la Braşov. Mama a plâns, l-a
îmbrăţişat cu dragostea de-o viaţă pentru unicul ei fiu aflat atât
de departe, l-a dojenit pentru graba căsătoriei şi pentru faptul
că a anunţat-o târziu. Tata, întotdeauna mai rezervat şi care nu
dădea sfaturi i-a urat „Casă de piatră” şi i-a spus un singur
lucru: „Ai grijă, băiete, că fetele frumoase şi iubăreţe, dacă sunt
şi artiste, trebuie ţinute din scurt ca să nu ai surprize!”.
Tata a plecat mai repede având un serviciu important la
C.F.R., mama în schimb a mai rămas, a făcut treabă cât zece a
vrut să-şi înveţe nora să pregătească mâncărurile preferate de
Nelu, dar fără prea mult succes. Până la urmă oaspeţii şi
ajutoarele s-au retras, tinerii căsătoriţi rămânând în sfârşit
singurei.
La serviciu Baciu a intrat într-o perioadă mai dificilă fiind
foarte ocupat. Ana a fost nevoită să răspundă la solicitarea unor
oficialităţi de a participa la nişte spectacole la Timişoara. Au
apărut şi propunerile pentru turnee în ţară pe care le-a refuzat.
La locuinţa lor din comună, Nelu ajutat de un localnic, a
amenajat în curte o mică grădiniţă în care au pus legume şi
flori, zicându-şi că-i va face plăcere Anei să aibă o preocupare.
Din păcate, nici el şi nici Ana nu s-au putut ocupa sistematic de
grădiniţă şi până la urmă ea nu a arătat cum şi-ar fi dorit şi au
abandonat-o.
Cât timp era acasă, Ana s-a înscris la cantina I.A.S. de
unde aducea mâncare gata pregătită, astfel că la bucătărie nu-
şi făceau decât gustări rapide.
Într-o zi ea a mărturisit că se plictiseşte şi că pregătirea
pentru Conservator presupune să meargă mai des la Timişoara.
Nu vroia să renunţe la muzică şi la cariera de profesor dacă nu
şi la cea de solistă.
180
Baciu a acceptat dar a adus vorba şi despre copii, unul

din visurile sale dintotdeauna. Ana a respins categoric această
posibilitate înainte de a se realiza profesional, aşa că subiectul
năştea destule controverse. Apoi a auzit fără să vrea unele
comentarii ale femeilor din comună care spuneau că doamna
„cântăreaţă” nu se ocupă de gospodărie, că-i mai mult plecată
iar când sta acasă deschide geamul şi punea tare radioul de se
auzea pe stradă, ea stând cu oglinda în faţă şi se machia. Le-a
pus toate pe seama invidiei şi răutăţilor femeieşti.
În câteva rânduri a venit doctorul Oană de la Batalion
pentru controlul medical al militarilor dar şi pentru consultul
cadrelor la cerere.
Despre ocaziile acestea şi-au amintit când s-au întâlnit
la comandamentul din Bucureşti unde fuseseră mutaţi amândoi.
Când doctorul venea în comună, Baciu îl invita acasă şi în felul
acesta a cunoscut-o şi pe Ana. Au petrecut şi împreună întrucţt
adesea veneau colege de la Timişoara cu care doctorul Oană
se împrietenise.
Între timp i-a vizitat şi mama lui de la Braşov care s-a
apucat serios de gospodărie şi a aranjat toate lucrurile ca la
carte. S-au întâlnit şi soacrele însă discuţiile şi comentariile lor
nu le-au aflat tinerii decât după mulţi ani.
Ana a început să se plângă nu numai părinţilor ci şi
prietenilor că Baciu este foarte ocupat şi o lasă mai mult
singură, că lui nu-i plac distracţiile, că a devenit cicălitor în
legătură cu dorinţa de a avea copii, în timp ce ea nu este
pregătită încă pentru a fi mamă.
Nelu nu era omul care în viaţa personală să ceară ajutor
atâta timp cât nu erau alţii vinovaţi de ceea ce li se întâmpla lor.
Şi-a zis că vor trece toate şi timpul le va rezolva. Se întrista la
gândul că totuşi Ana nu era dispusă la renunţări în favoarea
căsniciei deşi recunoştea că şi proiectele ei sunt îndreptăţite.
A cerut totuşi ajutorul cuiva. S-a adresat secretarului
comitetului de partid, căruia i-a adresat rugămintea să-l sprijine
la Comandament pentru a obţine în plină vară, perioadă activă
181
Ioan BĂLĂEI
la frontieră, un concediu pentru a pleca la mare şi a trece pe la

părinţi.
Activistul de partid a fost încântat că un ofiţer tânăr a
apelat la sprijinul său întrucât cei tineri, de regulă, nu făceau
destăinuiri despre viaţa lor sentimentală şi i-a satisfăcut dorinţa.
Au petrecut 12 zile la mare, în staţiunea Mamaia aflată
încă în construcţie, plină ochi de oameni ai muncii şi de tineret,
preţurile permiţând tuturor să se bucure de soare şi apă. În
afară de plajă, seara se duceau la un cinematograf în grădina
de vară, la ieşire mâncau o friptură şi beau o bere ascultând
muzică la o terasă. Bineînţeles că pe litoral erau venite şi
tarafuri de muzică populară. Într-o seară Ana a fost recunoscută
de un instrumentist venit într-o formaţie de la Timişoara. A
rugat-o să interpreteze cu ei câteva cântece. Baciu n-a avut
nimic împotrivă, ba chiar i-a făcut plăcere când publicul a
apaudat îndelung şi a cerut să le mai cânte.
A venit apoi la ei la masă şeful restaurantului şi foarte
respectuos a întrebat-o dacă nu ar accepta să cânte în local
până la sfârşitul lunii septembrie contra unei sume de bani
apreciabile.
Baciu a fost surprins constatând că Ana era tentată de
ofertă şi întrucât se întâlniseră cu nişte colegi de-ai săi care
făceau serviciul la Constanţa, i-a spus că ea ar putea rămâne
să cânte la restaurant şi să locuiască la un coleg, banii strânşi
fiind importanţi pentru ei. Au avut apoi discuţii serioase pe
această temă, până la urmă, varianta fiind abandonată.
În continuare, la înapoiere spre Timişoara s-au oprit
câteva zile la Braşov la părinţii lui unde au vizitat locurile istorice
şi turistice din oraş şi zonă. I-a făcut cunoştinţă şi cu rudele sale
din partea mamei.
S-au întors la Timişoara revigoraţi şi mai apropiaţi
sufleteşte, mai bogaţi spiritual şi parcă mai uniţi în proiectele de
început. Totuşi, în sentimentele lui, în gândurile şi frământările
din ultima perioadă, au încolţit nemulţumiri, uneori descoperind
în comportamentul Anei atitudini surprinzătoare.
182
După concediu, amândoi au revenit la preocupările

principale cu forţe proaspete şi cu o mai mare încredere şi
speranţă. Pe lângă serviciu, Baciu avea de dat examenele din
anul doi al Facultăţii de Drept la fără frecvenţă. Pe atunci
studiile se făceau cu mare dificultate dacă lucrai la frontieră. În
primul rând pentru învoirile pe care ofiţerii le cereau pentru
pregătire şi examene apoi pentru că li se reproşa intenţia
mutării din subunităţile de frontieră.
Ana stătea efectiv mai mult pe la părinţi la Timişoara,
pregătindu-se pentru examenul la Conservator. Totul părea să
meargă spre un compromis temporar. S-a întâmplat totuşi ceva
care a readus starea de tensiune şi neînţelegerile dintre ei.
Baciu a fost chemat la o convocare la Bucureşti, fiind
cooptat într-o comisie care lucra la elaborarea unui nou
regulament pentru paza frontierei. Selecţionarea lui la o astfel
de lucrare era o recunoaştere a pregătirii şi capacităţii sale
creative, ceea ce l-a motivat să muncească cât mai bine.
Surpriza a survenit când, aflat la program, a fost anunţat
că este căutat de soţie la Punctul de Control al
Comandamentului. A alergat într-un suflet, crezând că s-a
întâmplat ceva grav.
La vederea lui, Ana, îmbrăcată elegant, i-a zâmbit şi l-a
îmbrăţişat spunându-i:
- Te rog să fi liniştit. Nu s-a întâmplat nimic grav. Am dat
o fugă până aici la Bucureşti fiindcă am fost chemată să dau o
probă pentru angajarea ca solistă la Ansamblul profesionist
„Doina” al Armatei. Am venit cu câţiva colegi instrumentişti şi
ne-am cazat la un hotel.
După câteva clipe de uluire, Baciu reacţionă iritat:
- Dar nu mi-ai spus nimic despre asta. Înţeleg că doreşti
să te muţi la Bucureşti? Ce să cred? Vrei să ne despărţim?
- Nu dragule, cum poţi să te gândeşti la aşa ceva. Să mă
văd eu ajunsă aici că te mut eu şi pe tine. Ce, şefii cei mari de
la armată nu iubesc arta, nu promovează cultura şi mişcarea
183
Ioan BĂLĂEI
artistică pentru educarea militarilor? Stai liniştit, lasă-mă pe

mine că le voi aranja pe toate. Am venit să te mai rog ceva. Nu
mai am bani şi te rog să-mi dai tu. Ne înţelegem noi pe urmă,
acasă_ !
Ana a spus totul dintr-o răsuflare iar acum îl privea
întrebătoare, aşteptând răspunsul.
Baciu a ascultat-o încercând să se calmeze, apoi a
izbucnit:
- Mă uimeşti! Văd că la tine toate sunt deja pe cale să fie
aranjate. Mie ce-mi mai rămâne de făcut? Să răspund: Am
înţeles! Vom discuta acasă! Aici nu este locul şi nu am timpul s-
o fac.
Ofiţerul scoase portmoneul din buzunarul din haină şi
puse în mâna Anei o sumă de bani.
- Poftim! Am priceput că pentru asta m-ai căutat! La
revedere!
S-a întors şi a plecat fără să-şi ia rămas bun şi fără să
privească înapoi.
Reîntors la Timişoara după câteva zile, nu a găsit-o pe
Ana fiind plecată cu o formaţie a clubului C.F.R. în turneu în
ţară. A avut o discuţie cu părinţii ei care erau de părere că cel
mai bine ar fi să se mute şi el cu serviciul la Timişoara. A plecat
la subunitate şi apoi acasă lăsându-se furat de tot felul de
treburi, aşteptând să se întâlnească cu ea. După ore şi zile de
meditaţie ajunsese la concluzia că era necesară o discuţie
serioasă în legătură cu situaţia dintre ei. Pentru Nelu, acel
cămin visat cu o viaţă liniştită, cu înţelegere şi dragoste, cu
preocupări şi obiective comune, cu încredere reciprocă şi sprijin
la nevoie devenise o iluzie. Aproape că nimic din ceea ce îşi
dorise nu s-a împlinit.
A mai venit mama lui de la Braşov şi după o săptămână,
la plecare, i-a spus cu tristeţe. „Să şti că eu aş putea să o învăţ
ce înseamnă grija faţă de soţ dar numai ea îşi hotărăşte viitorul.
Încercaţi totuşi să vă înţelegeţi”.
184
Ana aproape că îşi făcuse programul navetiştilor. Pleca

la Timişoara luni şi se întorcea sâmbăta, dacă eventual nu avea
undeva un spectacol sau o petrecere oficială unde era invitată
să cânte. Angajase o femeie din sat care se ocupa de curăţenie
şi spăla rufe şi le călca. Toate le aranjase fără să-i ceară şi
părerea lui.
Abia acum Baciu îşi dădea seama că începuse să-şi
cunoască soţia, că neînţelegerile şi relaţia lor i-au adus un
sentiment de frustrare şi nelinişte, de nesiguranţă chiar.
Într-o dimineaţă când fiecare se pregătea de plecare, el
la subunitate şi ea la Timişoara, Ana l-a întrebat:
- Am de gând să merg la comandantul tău de la Marea
Unitate şi să-l rog să te mute la Timişoara. Ai ceva împotrivă?
Baciu îi răspunse calm:
- Închipuieşte-ţi că am. În primul rând te rog să nu te
amesteci în problemele mele de serviciu şi apoi eu nu suport ca
cineva să intervină pentru mine. Asta ca principiu. Parcă la
început, când ne-am cunoscut nu mi-ai pus condiţii, spuneai că
dragostea şi fericirea este cel mai important lucru în viaţă
indiferent unde de afli. Te-ai răzgândit?
- Nu gândesc altfel nici acum doar că vreau binele
pentru amândoi. Tu nu ştii decât serviciul şi aici eşti ocupat tot
timpul. Crezi că nu se poate şi altfel? Văd eu ofiţeri care pleacă
la ora şapte şi se întorc acasă în fiecare zi la ora patru. Ce, ăia
nu au răspundere? Pe tine te interesează numai frontiera,
altceva nu ştii. Nu vrei să mai trăieşti în viaţă?
- Vreau să trăiesc dar nu oricum. Îmi doresc şi eu să
lucrez la oraş. O să merg acolo când va fi nevoie de mine, nu
când va aranja nevasta mutarea mea, la o petrecere. Să-ţi fie
asta foarte clar şi să nu îndrăzneşti să te plângi la cineva pentru
a obţine mutarea. Şi apoi nu poţi să pleci în turneu dacă nu mă
ştii la oraş?
- Uite ce, eu nu concep să-mi abandonez cariera şi să
mă înfund la ţară şi nu o să mă ocup de agricultură şi creşterea
185
Ioan BĂLĂEI
păsărilor, aşa să ştii. Dacă vrei să mergi cu mine, bine, dacă nu,
nu!
Totul a sunat ca un ultimatum pe care Baciu niciodată
nu l-a acceptat:
- Eu nu accept pomană de la nimeni, cu atât mai mult de
la tine. Ce înseamnă ”dacă nu, nu”? Mă părăseşti? Ai făcut-o
deja. Suntem împreună numai formal şi din când în când ca
soţi. Totul se destramă pe zi ce trece. Eşti liberă să faci ce
doreşti. La revedere!
Fiind deja îmbrăcat n-a mai aşteptat răspunsul şi a ieşit
pe uşă supărat.
Această discuţie ca şi altele din ultima vreme au
determinat uşor, uşor înstrăinarea celor doi şi chiar manifestări
de ostilitate şi răutate. Şi parcă toate acestea nu ar fi fost
deajuns, cu prilejul unei activităţi la batalion a fost chemat de
Secretarul Consiliului Politic al brigăzii, aflat în activitate de
teren care i-a spus:
- Tovarăşe locotenent, suntem informaţi că aveţi
probleme în viaţa de familie şi deşi munciţi cu rezultate
bunicele, moralul vă este scăzut, ceea ce pe noi ne
îngrijorează. Eu trebuie să vă atrag atenţia că partidul nostru
ocroteşte şi sprijină familia, că soţii trebuie să aibă o atitudine
demnă şi morală iar dumneavoastră ca ofiţer, trebuie să fiţi un
model.
Baciu abia reuşise să se abţină să nu-l întrerupă pe
locţiitorul politic până în clipa când a pomenit de cerinţa de a fi
„model” când a răbufnit:
- Tovarăşe maior, nu înţeleg de ce vă amestecaţi în
relaţia mea cu soţia, din moment de nu v-am solicitat părerea.
De unde aveţi dumneavoastră informaţii ce fac eu în casă? Vă
rog să vă abţineţi întrucât sunt singurul care voi hotărî în
privinţa familiei.
- Noi avem datoria să vă ajutăm în perioada cât sunteţi
candidat de partid atât în pregătirea politico-ideologică cât şi în
186
îndeplinirea celorlalte cerinţe statutare. În faţa organizaţiei de

bază nu ve-ţi putea justifica neînţelegerile din familie deoarece
un comunist trebuie să-şi educe soţia dacă este cazul şi să-şi
corecteze comportarea proprie. Este de datoria mea să vă
atenţionez!
Baciu simţea cum creşte în el revolta. Ce ştia omul ăsta
despre neînţelegerile lui cu Ana, despre infinitatea de probleme
care pot apărea în general între doi oameni. Şi apoi, de ce
atâtea precauţii.
- Am reţinut că pentru dumneavoastră şi organizaţia de
partid sunt pe cale să devin o problemă. Trebuie să ştiţi că eu,
când am cunoscut-o pe Ana şi am hotărât să fim împreună nu
m-am gândit că am de respectat cerinţele partidului şi că
trebuie să obţin avizul cuiva. Am auzit că în urmă cu zece ani şi
mai mult era necesară o astfel de aprobare pentru căsătorie dar
între timp am mai evoluat şi noi. Vă anunţ că am recepţionat
observaţiile dumneavoastră şi voi proceda cum cred eu de
cuviinţă întrucât consider că m-am comportat tot timpul corect!
Vă rog să-mi permiteţi să plec!”
Până la urmă Ana şi Nelu s-au despărţit cu sentinţa „Din
vina ambelor părţi”, formulă uzitată în situaţia lor, că nu aveau
copii. De fapt, Ana nici nu s-a prezentat la divorţ.
Într-o zi când a venit acasă, Baciu a găsit casa goală. I-a
lăsat un bileţel în care îi scria că-l iubeşte dar regretă că nu
s-au potrivit, mărturisind că îşi doreşte să rămână prieteni.
După câteva luni în care a fost de mai multe ori criticat
atât în bilanţuri cât şi în şedinţe de partid, locotenentul Ioan
Baciu a fost mutat într-un alt sector de frontieră. Curios că nu
l-au fost sancţionat pe linie de partid, în schimb s-a ales cu
această mutare în altă zonă a ţării.
Într-o zi la un an şi ceva a avut supriza să o audă pe
Ana la radio Timişoara, interpretând o melodie populară care
avea următoarele versuri:
„La Câmpia, colo-n vale
187
Ioan BĂLĂEI
Mi-a ieşit dragostea-n cale,

Grănicer era bădiţa-l meu
Şi eu l-am iubit mereu
Dar acum ne-am despărţit
Pe mine m-a părăsit
Asta-i soarta ce-am avut
Pe bădiţa l-am pierdut!”
Şi iată că după ani buni cei doi ofiţeri foşti colegi într-o
unitate de frontieră s-au reîntâlnit la un nou loc de muncă în
comandamentul central. Inevitabil, la una din întâlniri au
discutat şi despre situaţia lor familială. Baciu era divorţat iar
doctorul Oană proaspăt căsătorit. Şi-au amintit de petrecerile
organizate acasă la Baciu, în frontieră. Petreceri este,poate,
prea mult spus. Oricum, au vorbit despre una, despre alta şi
bineînţeles au pomenit-o şi pe Ana. După câteva şpriţuri, Oană
ia- făcut o destăinuire după ce s-a asigurat că nu se va supăra
şi că scopul este să nu regrete despărţirea de femeia aceia.
Astfel a aflat Baciu că în perioada când au început
certurile lor repetate, Ana se întâlnea cu un inginer din
Timişoara pe care-l cunoştea doctorul şi care i-a povestit
acestuia de escapadele făcute cu ea la Pădurea Verde în zona
de agrement unde mergeau cu o motocicletă.
Mărturisirea făcută de Oană după atâţia ani, se părea că
nu l-a surprins pe căpitanul Baciu care, cu privirea aţintită la
paharul abia umplut cu vin rubiniu, a spus pentru sine:
„Orice vin cât ar fi bun, se poate altera mai devreme sau
mai târziu. De aceea trebuie băut la timpul lui. Hai noroc şi
sănătate, doctore!”
188
Oferta
Se oprise la “stop”, adică la culoarea roşie a

semaforului electric, cum ar spune poliţiştii dimineaţa la radio
“matinal”, în sfaturile pentru pietoni. Ajunsese la prima
intersecţie de lângă blocul unde locuia în Drumul Taberei. Dacă
nu era presat de timp şi de probleme urgente, îndeosebi
primăvara şi vara, colonelul Gheorghe Zeicu făcea drumul la
serviciu, aflat relativ aproape, pe jos sau cu mijloacele de
transport în comun.
Cunoştea Bucureştiul de câteva decenii şi din păcate
constatase că locuitorii capitalei nu s-au bucurat niciodată de un
transport în comun de suprafaţă, civilizat şi nici nu se întrezărea
această şansă. Cu metroul este o altă poveste. Acolo unde el a
ajuns, în general mulţumeşte pe toată lumea. În Drumul Taberei
însă a rămas mereu o promisiune.
În afara orelor de vârf când aglomeraţia este infernală,
rămâne totuşi înghesuiala tradiţională în care reuşeşti să
pătrunzi şi astfel să cunoşti viaţa obişnuită a celor mulţi care
zilnic îşi încep şi încheie grijile cu o repriză de masaj şi exerciţii
fizice impuse. Dimineaţa la plecare, lumea este tăcută,
îngândurată şi morocănoasă iar la întoarcere, încărcată cu
pachete şi sacoşe cumpărate pe drum la târguieli, gălăgioasă şi
nervoasă gata să pornească un conflict verbal din te miri ce.
Cât despre politeţe şi amabilităţi de genul cedarea locului sau
ajutor la bagaje, sunt gesturi din ce în ce mai rare, complet
necunoscute de către marea majoritate a tinerilor şi copiilor, cel
puţin în Bucureşti şi nu numai.
Dacă eşti atent în autobuz sau troleibuz poţi auzi cele
mai felurite şi contradictorii comentarii la adresa politicienilor, a
189
Ioan BĂLĂEI
măsurilor luate de guvernanţi în domenii care afectează traiul

zilnic al populaţiei.
Zeicu, datorită funcţiei putea folosi maşina de serviciu
dar, după cum spunea glumind “toată viaţa, până acum n-am
avut maşină, nici la slujbă, nici personală şi nu vreau să mă
învăţ cu nărav, aşa că dacă am timp prefer să merg la fel ca
înainte”.
În momentul apariţiei culorii verzi la semafor a dat să
plece însă s-a auzit strigăt pe geamul deschis al unei maşini
care în scurt timp a tras pe dreapta, la bordură. A coborât un tip
ce i s-a părut cunoscut, bine îmbrăcat şi zâmbitor care a venit
spre el aproape alergând:
- Să trăiţi, domnule comandant! Ce mult mă bucur să
vă revăd. Nu v-am mai întâlnut de peste 15 ani. Sper să mă
recunoaşteţi!
- Se poate, cum să nu vă cunosc, doar am colaborat
aproape cinci ani, “tovarăşe” instructor de partid, răspunse
accentuând formula, colonelul Zeicu în timp ce strângea mâna
celui care n-a ezitat să iasă din traficul aglomerat, pentru a-l
întâlni. Îşi amintea foarte bine de acest “tovarăş”.
Înaintea anului 1985 lucrase o perioadă într-un
municipiu din vestul ţării unde avusese o funcţie de conducere
la nivelul unităţii de pază şi ordine publică; nu funcţia cea mai
importantă, dar oricum cu responsabilitatea coordonării unui
compartiment operativ. Acolo l-a cunoscut pe “instructorul
pentru probleme speciale” al comitetului municipal de partid.
Acesta, potrivit atribuţiilor, participa la activităţile de partid din
unitate pentru a se documenta asupra îndeplinirii misiunilor,
stării disciplinare, activităţii şi comportării cadrelor etc.,
prezentând periodic primului secretar informări referitoare la
rezultate, lipsuri şi greutăţi, propuneri de măsuri pentru
sprijinirea unităţii. Şi cum partidul unic, comunist, reprezenta
forţa conducătoare în societate, trebuia să le ştie pe toate şi la
nivel local, unde aviza şi numirea comandanţilor şi şefilor de
190
unităţi. Se pare că nici astăzi procedura nu s-a schimbat prea

mult, privind susţinerea unor propuneri de numire în funcţii.
În aceste condiţii, “tovarăşul” Petre Abrudan a fost
sprijinit adesea de colonelul Zeicu pentru documentare şi
cunoaşterea unor aspecte concrete în societate. De câteva ori
au fost şi împreună la acţiuni diverse în combaterea inundaţiilor
şi înzăpezirilor din zonă.
“Tovarăşul” Petre, şcolit la “Ştefan Gheorghiu” şi la alte
cursuri de partid, era un om inteligent şi sociabil, cu un dosar
foarte bun, întrucât, fiind orfan de război a trăit greu, ajutat de
rude şi apoi de regimul comunist care l-a susţinut să se
realizeze, devenind un activist înregimentat total şi loial, fără
rezerve, cauzei. Se manifesta cu un puternic spirit partinic şi
critic, susţinut de o exprimare logică, coerentă a argumentelor,
în limitele convingerilor şi încrederii sale, cel puţin aşa părea, în
ideologia şi valorile moralei comuniste, a principiilor
revoluţionare ale clasei muncitoare.
Uneori, în prezenţa colonelului, pe atunci maior, Petre
şi-a vărsat năduful şi nemulţumirile ce-l măcinau în sfera
atribuţiilor sale, fără să se sinchisească şi nici o reţinere. Astfel
a venit odată la unitate şi, de faţă cu Zeicu, şi-a blamat şefii
pentru servilism şi lipsă de personalitate pentru faptul că se lasă
manipulaţi şi se rup de realitate acceptând rapoarte cu statistici
şi rezultate mincinoase. Se pare, peste timp, că fenomenul se
menţine şi astăzi în rândul politicienilor.
Uenori se plângea că nu există pe fond, o reală
democraţie socialistă, aşa cum se spunea, că alegerile sunt
formale iar promovările pe funcţii de conducere sunt pe criterii
de partid şi nu de performanţă profesională. Şi aici se pare că
lucrurile nici acum nu s-au schimbat prea mult.
Adesea au avut dispute aprige când venea vorba
despre lipsurile semnalate în munca oamenilor. Exista pe atunci
formula clasică “lipsa de răspundere” cu care erau apreciaţi cei
ce nu obţineau rezultatele scontate. Zeicu îşi apăra
subordonaţii şi colegii de criticile nejustificate. Dacă la
191
Ioan BĂLĂEI
nemulţumirile faţă de regim ale lui Petre, la bancurile cu activişti

de partid şi miliţieni, colonelul nu răspundea, socotind că ar
putea fi provocări, la criticile aduse unităţii nu accepta
aprecierile superficiale şi le respingea imediat.
În conduita sa, Zeicu îşi propusese de la început ca în
relaţiile cu “instructorul cu probleme speciale” să discute numai
sarcinile de serviciu prin prisma muncii de partid, fără să încalce
regulamentele specifice, dar făcând trimitere la ele ori de câte
ori era necesar. Atunci când la o discuţie şi-a exprimat
nemulţumirea faţă de lipsa resurselor financiare îndeosebi
pentru îndeplinirea misiunilor, Abrudan i-a prezentat versiunea
oficială şi anume “că se face risipă şi trebuie să economisim iar
specialiştii să se descurce cu ce au”, soluţia tradiţional
românească.
La o întâlnire, ştiind că activistul este în relaţii foarte
bune cu şeful securităţii i-a arătat scrisorile primite prin poştă
care fuseseră deschise şi apoi lipite din nou atât de neglijent
încât se vedea de la distanţă fără nici un efort. Răspunsul a
fost: “Fleacuri tovarăşe, şi corespondenţa mea este controlată
pentru obţinerea de informaţii de cei în drept. Pe mine nu mă
deranjează, nu am ce ascunde în faţa partidului”. Zeicu a
replicat în felul său: “Totuşi, suntem membri ai aceluiaşi partid
şi lucrăm în structuri de siguranţă naţională. Nu avem încredere
unii în alţii? De cine ne este teamă?” Răspunsul a fost: “Cred că
nu are sens să vă faceţi probleme, şi aşa aveţi destule pe cap”
închisese Petre discuţia.
După ce a fost mutat din oraşul transilvănean, mult
timp Zeicu n-a mai aflat nimic de soarta activistului. Cineva
totuşi i-a spus parcă mai târziu că ar fi auzit de mutarea ca
instructor teritorial la centru.
Acesta era omul aflat acum în faţa ofiţerului, cunoştinţă
de pe vremea epocii de aur, pe care Abrudan o susţinuse şi o
slujise cu credinţă.
Colonelul Zeicu şi-a privit ceasul, lăsând să se
înţeleagă că se grăbeşte.
192
- Nu vă mai reţin domnule .... nu mai ştiu gradul actual,

spuse întrebător Petre
- Colonel. Trece timpul şi noi odată cu el, inevitabil.
- Eu vă cunoscusem când aveaţi gradul de maior. Să
ştiţi că nu v-aţi schimbat prea mult. Aveţi o înfăţişare excelentă,
spuse Abrudan amabil. Văd că vă grăbiţi. Aş doi să vin pe la
dumneavoastră la serviciu, dacă se poate. Tot la centrală lucraţi
acum?
- Da, mă puteţi găsi, cu condiţia să nu fiu plecat în
teritoriu. Îi intinse cartea de vizită, spunând: Este bine să mă
sunaţi înainte!
- Vă mulţumesc, domnule colonel şi promit să vă
vizitez, mai ales că vreau să discutăm ceva. Nu vreţi să vă
conduc cu maşina?
- Nu, mai am încă timp. Vă salut şi vă aştept! La
revedere!
- Să trăiţi!
L-a urmărit cu privirea în timp ce “tovarăşul” a urcat în
maşină, un “Cielo” albastru înscriindu-se în coloana care înainta
bară la bară, ca în fiecare dimineaţă la primele ore.
Au trecut aproximativ două săptămâni de la întâlnirea
aceea când într-o dimineaţă colonelul Zeicu a fost anunţat că
este căutat de un cetăţean pe nume Abrudan care doreşte să
fie primit, declarând că este o veche cunoştinţă.
Întrucât avea de rezolvat câteva pobleme operative,
Zeicu i-a transmis prin ofiţerul de sericiu să mai aştepte puţin
după care va fi condus la el. S-au revăzut din noi şi şi-au spus
toate amabilităţile de rigoare. Avea vag bănuiala că vizita
“tovarăşului” nu era întâmplătoare întrucât deşi se cunoşteau
de mult, relaţiile dintre ei atât profesionale cât şi particulare n-au
fost nici măcar apropiate.
După ce s-au adus cafeaua, fursecurile şi apa
minerală, Abrudan a început să-şi povestească evoluţia după
1989.
193
Ioan BĂLĂEI
- Imediat după evenimente m-am pensionsat pe caz de

boală. Am un ulcer operat şi după toate cele întâmplate trebuia
să-mi croiesc un alt drum. Viitorul era pentru mine nu numai
incert ci şi destul de ameninţător. Cum bine ştiţi, eu nu mi-am
făcut decât datoria, n-am făcut rău nimănui, dimpotrivă am
ajutat cât am putut oamenii şi instituţiile.
- Dar cine vă urmărea sau ameninţa?
- Cum cine, revoluţionarii, oamenii care mă cunoşteau,
pe care i-am criticat sau au avut de suferit de pe urma atitudinii
mele, cei care vedeau în mine reprezentantul partidului care le-
a pricinuit suferinţă şi deznădejde. M-a întâlnit în iunie 1990 în
Piaţa Universităţii un individ care m-a recunoscut şi a strigat:
“Fraţilor, s-a infiltrat un comunist veritabil. A fost activist de
partid. Să-l scoatem de aici!” Au tăbărât câţiva şi, după ce m-au
bătut am fost scos până aproape de intrarea în clădirea
universităţii.
- Păi, ce căutaţi în Piaţa Universităţii?
- M-am dus şi eu să cer libertate şi democraţie!
- Te pomeneşti că strigaţi şi “Jos comunismul!”
- Păi da. Strigam jos comunismul lui Ceauşescu, şi să
nu mai ajungă la putere vechea nomenclatură, adică cei care
mi-au fost şefi, să vină oameni mai tineri dar cu experienţă şi
pregătire.
- Dar pe timpul evrenimentelor din 1989 sau a
revoluţiei, mă rog, ce făceaţi?
- Eram în provincie într-un oraş din Moldova. M-am dus
şi eu în stradă pentru o viaţă mai bună şi am încurajat oamenii
să-şi ceară drepturile. Am strigat vrem pâine, vrem căldură,
vrem libertate.
- Ei, lasă că dumneata şi ceilalţi activişti de partid vă
aprovizionaţi de la cantina partidului, nu stăteaţi la coadă ca noi
pentru două kilograme de carne şi un carton de ouă, spuse
Zeicu, ca să-l mai tempereze. Dumneata oricum nu te puteai
plânge.
194
- Vai de mine, dar la mine în apartament nu era la fel

de frig ca la ceilalţi? Şcoala unde învăţau copii mei nu era şi a
celorlalţi, minciuna nu era generalizată? Totul era minciună şi
producţia din fabrici şi recolta din agricultură şi rezultatele din
turism, transporturi, cercetare, sănătate etc. Peste tot trebuia să
facem economii şi eu trebuia să susţin asta. Apăruse şi bancul
ăla cu activiştii, îl ştiţi?
- S-ar putea, erau mai multe. Cel cu raiul?
- Nu, cu blocul terminat care nu avea WC-uri. La
recepţie, constructorul a fost întrebat cum este posibil ca la un
bloc să nu se construiască, în oraş, grupuri sanitare. Omul a
explicat să nu erau prevăzute în proiect. Întrebat, proiectantul a
explicat regimul de economii care l-a obligat să renunţe la WC-
uri întrucât nu ar putea renunţa la bucătărie, dormitor şi scară.
Bine, a fost întrebat, dar ce fac oamenii, la care proiectantul a
răspuns: “La primul etaj aducem pe cei care vin de la ţară, ăştia
se duc în parcul de peste drum că tot sunt învăţaţi în natură, şi
rezolvă problema. La doi mutăm intelectualii, ăştia mănâncă
puţin şi fac puţin, pun totul în şerveţele şi la plecare pe stradă le
aruncă la coşul de gunoi! Bine, dar la etajul trei, a fost întrebat.
Acolo se mută activiştii de partid, ăştia nu fac atâta cât
mănâncă”.
Râseseră amândoi deşi acum, după atâţia ani bancul
nu mai avea acelaşi farmec. Abrudan a continuat să
povestească.
- Domnule colonel, eu după 1989 ca pensionar tânăr
trebuia să mă apuc de ceva. Şi întrucât nu aveam capital să
încep o afacere, m-am gândit că trebuia să vând informaţii,
adică să vând ce ştiam din documentarea, cunoştinţele şi
relaţiile mele. Astfel când s-a pus problema lichidării C.A.P.–
urilor iar oamenii au început să primească pământ şi unii voiau
să-l vândă, mi-am zis că din astea eu aş putea face bani.
Aşa m-am interesat la mine în judeţul Bihor cine are
bani şi vrea să cumpere un grajd, pământ, vite, oi, porci, utilaje
agricole şi altele, ce se vindeau atunci la preţuri foarte
195
Ioan BĂLĂEI
convenabile, numai bani să fie. Eu, care cunoşteam foarte bine

unităţile agricole din judeţ şi şefii acestora, am adunat baza asta
de date şi am început să le ofer celor interesaţi. Mai mult, chiar
m-am deplasat în teren, la faţa locului, pentru a afla şi negocia
preţul. Bineînţeles că pentru asta percepeam un comision.
După un timp m-am asociat cu un coleg de la alt judeţ şi am
făcut o firmă. Noi cei care înainte ne deplasam în teritoriu la
unităţi industriale şi agricole, cunoşteam aceste surse inclusiv
directorii, preşedinţii, proprietarii din zonă şi după 1989 le
duceam cumpărători, inclusiv pentru fier vechi. Treptat, am
strâns ceva bani şi apoi am reuşit să-mi fac firmă singur şi chiar
să mă extind pentru desfacerea altor produse.
- O experienţă interesantă pentru ceea ce înseamnă să
devii întreprinzător şi să începi o afacere. De unde veleităţile
astea la dumneata, activist de partid sadea? spuse Zeicu,
privindu-şi din nou ceasul pentru a-l face pe Abrudan să
înţeleagă că nu prea are timp de stat la poveşti.
- Imi cer scuze că m-am lungit, dar termin imediat.
Voiam să vă mai spun cu sinceritate că eu v-am apreciat
întotdeauna şi le spuneam “tovarăşilor” şi apoi “domnilor” că
veţi face carieră. Să ştiţi că eu am vrut să intru şi în politică. Unii
dintre colegii meu au reuşit să ajungă în Parlament făcând
parte din diferite partide. Am simţit însă gustul banului şi am
văzut că treaba merge bine, aşa că m-am dedicat afacerilor.
Apoi, noi am învăţat să lucrăm cu oamenii, să-i cunoaştem şi
îndrumăm sau, eventual, să-i manipulăm, ceea ce în afaceri
contează foarte mult.
Ştiu că dumneavoastră nu aveţi voie să faceţi poitică şi
nici afaceri, păcat. Am auzit că unii şi-au dat demisia şi s-au
apucat de tot felul de lucruri ca să câştige mai mult. Bravo lor!
- Eu, după cum vedeţi, interveni Zeicu, am rămas fidel
specialităţii şi misiunilor în condiţiile regimului democratic,
statului de drept şi economiei de piaţă, a cerinţelor integrării
noastre în structurile euro-atlantice. Acum ne ocupăm de
reformă în toate sectoarele şi alături de noi se formează
196
generaţia tânără, care are alte disponibiltiăţi şi mai ales va avea

o altă mentalitate. Depinde cum vom reuşi să-i promovăm.
Între timp a sunat de mai multe ori telefonul la care
colonelul a răspuns cu “da” sau “nu”. Din nou a dat semne că ar
vrea să sfârşească discuţia. Abrudan a sesizat imediat.
- Domnule Zeicu, eu am venit şi pentru o treabă
concretă, deoarece vă cunosc de mult timp şi am să vă fac o
ofertă avantajoasă. Este o propunere la care veţi hotărâ dacă o
acceptaţi deoarece nuz vă obligă la nimic ieşit din comun sau
ilegal. Mi-a venit ideea când v-am văzut şi am înţeles că sunteţi
în activitate. Iată despre ce este vorba.
Eu lucrez şi nişte firme din ţară care produc textile şi
confecţii. Dumneavoastră aveţi nevoie de costume mozaicate
de vară şi de iarnă pentru personalul care îndeplineşte misiuni
operative. Vreau să vă ofer produsele cele mai performante şi
ieftine ale unei firme garantate de mine.
Zeicu ridică receptorul telefonului.
- Laura, dă-mi, te rog, pe cineva de la compartimentul
logistic.
- Vă rog frumos, staţi puţin, se grăbi să intervină
Abrudan. Daţi-mi voie să vă spun mai întâi nişte amănunte.
- Vreau să verific dacă specialiştii au demarat
activităţile pentru asigurarea cu echipamentul necesar şi stadiul
acestora, eventual situaţia licitaţiilor la care se pot înscrie toţi
doritorii.
- Bineînţeles că firma ce v-o recomand se va înscrie la
licitaţie, va lua caietul de sarcini şi se va prezenta cu oferta.
Vom respecta întru totul procedura legală. Vreau să vă asigur
că firma are cele mai bune materiale din import, produce
confecţii de cinci ani, are piaţă de desfacere şi contracte la
intern şi export. O să vă aduc mostre din materialele ce le
foloseşte şi din toate categoriile de echipament ce vă
interesează.
Tocmai sună telefonul.
197
Ioan BĂLĂEI
- Da, vă salut, răspunse colonelul. Vreau să ştiu cum

stăm cu ţinuta mozaicată. Comandantul spusese că vom primi
resursele financiare pentru achiziţionarea echipamentului din
prima etapă. Dacă sunteţi de acord, o să avem mâine o discuţie
pe tema aceasta. Mulţumesc. Vă salut.
Abrudan, în acest timp, căutase în geanta diplomat şi
pusese pe biroul colonelului o carte de vizită şi un pliant colorat.
- Domnule colonel, aş vrea să vorbesc deschis cu
dumneavoastră şi să vă asigur de buna mea credinţă. Oferta
mea conţine şi un beneficiu concret şi legal pe care-l meritaţi
dacă veţi fi de acord. Firma acordă comisioane importante
pentru facilitarea unor cntracte la produsele sale. Aşa, spre
exemplu, la un contract cu un client stabil pentru minimum cincii
mii de costume mozaicate, la preţul pieţei, mi-ar aduce mie un
comision din care o parte de aproximativ cincisprezece miloane
lei vă revin dumneavoastră pentru simplul fapt că o veţi
recomanda specialiştilor din comisie. O treabă firească, având
în vedere calitatea excelentă a produselor pentru care eu
garantez. Banii îi voi depune în contul dumneavoastră din
partea unei rude pe care mi-o veţi spune confidenţial.
Pentru câteva clipe se aşternuse tăcerea... Coloneul
Zeicu la primul impuls a vrută sp respingă dur propunerea şi să
întrerupă întâlnirea. Surprins de modul direct şi detaliile afacerii
concepute de “tovarăşul” Petre, cu siguranţă nu pentru prima
dată, s-a decis să vadă mai departe ce a plănuit vechea sa
cunoştinţă.
- N-am înţeles prea bine pentru ce ar trebui să primesc
comisionul. Eu nu mă ocup cu probleme logistice. Avem şef şi
specialişti pe domeniu. Sigur că pot avea o părere despre
calitatea confecţiilor ce se vor prezenta, îndeosebi privind
rezistenţa materialului la condiţiile serviciului şi croiala specifică.
Deocamdată n-am văzut produsele aşa că nu mă pot pronunţa.
Trebuie să mă conving de calitatea pe care o susţii dumneata.
Apoi se constituie o comisie pentru licitaţie din care fac parte şi
198
reprezentanţi ai ministerului şi ai altor instituţii cu competenţe în

utilizarea banului public. Ei vor hotărî câştigătorul.
- O, domnule colonel, dar eu n-am spus că nu vreau să
se respecte procedura legală, sau să evităm condiţiile. V-am
cerut doar să susţineţi firma noastră în faţa specialiştilor din
instituţia unde aveţi o funcţie importantă şi vă bucuraţi de multă
autoritate. Să vă aduc un album cu mostrele de material.
- O să mi le aduceţi oricum la licitaţie. Nu trebuie să
anticipăm ca să nu provocăm suspiciuni şi comentarii.
- O să le aduc atunci dar vă rog să le vedeţi înaintea
celorlalţi şi sunt sigur că veţi manifesta preferinţă pentru ele.
Consider că pentru specialiştii dumneavoastră ca să nu le spun
subordonaţi, contează alegerea şi recomandarea ce le-o faceţi.
Nu văd dacă o astfel de recomandare poate constitui o
ilegalitate. Oricum este firesc să aveţi o preferinţă la nivelul
funcţiei şi responsabilităţilor ce vă sunt conferite.
După modul cum s-a manifestat colonelul Zeicu la
propunerea făcută, Abrudan nu-şi dădea seama dacă s-a
supărat ori a rămas să se mai gândească. În fond, gândi
“tovarăşul”, Zeicu este un om inteligent şi îşi cunoaşte interesul.
Ar trebui să înţeleagă că nu riscă nimic important. Poate să-l
comenteze colaboratorii şi atât. Se pare totuşi că a rămas cu
teama de a întreprinde ceva în folosul personal, cu frica sau
conştiinţa de a nu încălca reglementările în vigoare, de a nu fi
interpretat şi comentat negativ.
Încă pe vremea când colaborau în regimul trecut, îl ştia
pe colonel, pe atunci maior, ca un timp conştiincios, corect şi
ambiţios. Era apreciat ca un foarte bun specialist şi cu multă
personalitate. De aceea a ezitat înainte de a-l aborda, de teama
ca să nu greşească. Îşi spusese că nu crede să fie refuzat
întrucât aflase că ofiţerul susţine doi copii la facultăţi particulare.
Oricum nu reuşise încă să-şi dea seama ce răspuns va primi.
Colonelul face parte din categoria oamenilor cu anumite
convingeri mai greu de zdruncinat. Şi totuşi, îşi zise Petre, va
veni vremea când va înţelege şi el teoria celor bogaţi că până la
199
Ioan BĂLĂEI
urmă, tot şi toate au un preţ, iar omul simte puterea şi se

bucură cu adevărat de viaţă, atunci când are bani.
Discuţia se apropia de sfârşit. Voind să încheie
întâlnirea, colonelul Zeicu spuse:
- Domnule Abrudan, interesul meu este cel al instituţiei,
adică să procurăm costumele cele mai bune şi la un preţ cât
mai convenabil. Toate acestea se vor stabili la licitaţie şi
negocieri pe bază de contract. Dacă firma de care vorbiţi are
cele mai bune produse, înseamnă că va câştiga licitaţia. A mai
rămas ceva de discutat pe această temă?
- Vă mulţumesc pentru solicitudine. Ar mai fi un
amănunt, dacă veţi recomanda firma noastră. Să ne spuneţi
suma ce v-a fost repartiaztă pentru cumpărarea acestui tip de
echipament, aşa măcar orientativ şi absolut confidenţial.
- Domnule Abrudan, la poziţia pe care o aveţi acum nu
mai merge deloc formula “tovarăşe”, spuse Zeicu zâmbind cu
subînţeles, lăsându-se pe speteaza scaunului şi vorbind rar. Din
păcate nu ştiu suma ce ni s-a repartizat pentru echipament şi se
pare că încă nu a fost stabilită.
S-a auzit din nou sunetul telefonului. Era fiul, Călin.
- Da, voinicule, ce s-a întâmplat? Au urmat câteva
minute în care Zeicu ascultă preocupat. Bine, am înţeles. Zici
că nu se mai poate fără calculator? Cât costă unul performant.
Bine, o să vedem, mai discutăm acasă. Pa!
Închise telefonul şi reveni la discuţia cu Petre.
- Unde spuneaţi că aveţi firma?
- Aici, în Bucureşti. Aveţi adresa pe cartea de vizită.
Mijlocim vânzări-cumpărări de materiale de construcţii, locuinţe,
confecţii, electronice şi altele. În general, merge bine. Poate ne
faceţi o vizită. Vă va aştepta directorul de marketing, o doamnă
Emanuela, specialist de excepţie şi foarte drăguţă.
- Bine, vă doresc succes. Mi-a făcut plăcere să vă
revăd. Păstrăm legătura.
200
Fostul activist, acum om de afaceri era puţin dezamăgit

văzând că Zeicu rezervat, evitase să facă vreo promisiune.
Oricum va aduce firma de confecţii la licitaţie. Nu va abandona
ideea de a-l contacta în perioada următoare pe colonel.
La plecare şi-au strâns din nou mâinile rostind
amabilităţile cunoscute. Din hol, oaspetele a fost condus la
ieşire.
Întors în birou, la scurt timp s-a prezentat maiorul
Vlaicu.
- Am venit cu situaţia necesarului la echipamentul
mozaicat de vară şi de iarnă. Am şi costurile estimative de pe
piaţă.
- Foarte bine, spuse Zeicu, în timp ce îşi pregătirea
mapa cu documentarea pentru o întâlnire cu specialişti străini
din Uniunea Europeană. Să valorificaţi situaţiile pentru
susţinerea aprobării fondurilor necesare. Trebuie să nu facem
rabat la calitate. Să nu ne scumpim la tărâţe. Am mai luat noi
echipament ieftin dar prost. Să se implice cei mai buni
specialişti. Să-i propuneţi comandantului pentru comisie.
- Ştim ce avem de făcut. Am început să ne obişnuim cu
licitaţiile şi cu negocierile. Totuşi reprezentantul ministerului are
cuvântul hotărâtor în alegerea preţului din oferte. Să vă las
documentarea?
- Nu este nevoie. S-o aveţi pregătită pentru
comandant. Eventual o lăsaţi la secretiarat, la doamna
Marinela. Eu voi introduce activitatea în graficul lunar până la
soluţionare. Mulţumesc!
- Am înţeles! Să trăiţi!
- Mai stai, te rog, puţin, domnule maior. Ştiţi cumva cât
costă un autoturism “Cielo”?
- Da, şi-a cumpărat un prieten. Aproximativ
cincisprezece milioane!
- Bine, mulţumesc!
201
Ioan BĂLĂEI
Ieşit în antecameră, Vlaicu îşi spuse pentru sine “De ce

m-a mai chemat şeful dacă nu vrea documentarea? S-o fi plâns
cineva din teritoriu că nu mai are echipament. Ştie doar că ni se
asigură numai 50% din necesar. Eu oricum, am răspuns la
solicitare cât am putut de repede, că altfel se supără. Ce i-o fi
venit să întrebe cât costă o maşină? Te pomeneşti că vrea să-şi
cumpere?”
Orice asemănare cu fapte reale nu este întâmplătoare!
202
Dragoste ascunsă
Nu vă imaginaţi ce acuzaţie gravă constituia pentru

generaţia mea aprecierea că ai încălcat morala comunistă. Era
vorba fie de o relaţie extraconjugală, fie de o legătură
“neprincipială” cu o tovarăşă ori cu un tovarăş, dacă acuzata
era femeie.
Morala, ca un ansamblu de norme şi reguli acceptate
de oameni în relaţiile dintre ei şi cu societatea, avea în regimul
comunist principii speciale privind colectivismul, atitudinea
socialistă faţă de muncă şi avutul obştesc, devotamentul pentru
cauza comunismului, responsabilitatea faţă de familie,
combaterea concepţiilor retrograde, lupta pentru desfiinţarea
oricărei exploatări şi asupriri şi multe altele.
Cu toate că era lansat un concept larg de moralitate,
efectiv în practica muncii de partid, în arsenalul preocupărilor
educative ale activiştilor partidului comunist pentru formarea
omului de tip nou, abaterile de la morală erau cercetate şi
sancţionate în majoritate pentru relaţiile sentimentale şi sexuale
practicate în afara familiei, cu agravare deosebită în caz de
divorţ, socotit ca abandon familial.În acest sens, relaţiile
sentimentale între comunişti trebuiau finalizate în cel mai scurt
timp prin căsătorie.
Condiţiile de moralitate comunistă reprezentau piatra
de încercare la primirea în partid, angajamentul pentru orice
candidat fiind sacrificiu suprem pentru cauză.
Circula o anecdotă pe tema asta, în legătură cu un
catăţean dintr-un cătun îndepărtat care, în speranţa că va trăi
mai bine, a cerut să intre în partid.Secretarul organizaţiei i-a
enumerat cerinţele care constau în renunţarea la un salariu mai
203
Ioan BĂLĂEI
mare, la băutură şi femei din afara familiei şi în final, să-şi

exprime disponibilitatea să-şi sacrifice viaţa pentru partid. La
care omul a spus:”Păi…tovarăşe secretar, dacă bani, nu,
băutură şi femei, nu, ce rost mai are viaţa, o dau dracului pentru
partid sau altceva, că tot nu-mi mai foloseşte la nimic!”
Deşi formula folosită în activitatea educativă şi în
munca de partid era “prevenirea abaterilor de la morală”, în
practică cei “predispuşi”nu erau atenţionaţi din timp, lucru şi aşa
foarte sensibil, preferându-se direct sancţionarea pe linie de
partid şi profesională, după constatarea “faptei”. Pentru
represalii, existau la nivelul unor organe de partid superioare,
comisii speciale care se ocupau cu cercetarea abaterilor,
întocmirea dosarelor şi sancţionarea vinovaţilor. Prin urmare,
amestecul brutal în viaţa intimă a oamenilor era justificat
ideologic sub imperiul cerinţelor unei societăţi idealiste în care
colectivismul trebuia să diminueze personalitatea.
Problema moralităţii în sensul celor menţionate avea
parcă o şi mai accentuată aplicabilitate în activitatea
organizaţiilor de partid din structurile militare, unde posibilitatea
savârşirii “abaterilor” era mai mare datorită specificului
colectivităţilor militare în care personalul feminin fiind redus
constituia cu atât mai mult o atractivitate şi tentaţie sporită
pentru bărbaţi.
Pe lângă dramatismul consecinţelor savârşirii unor
abateri de la morală, faptele incriminate erau şi un excelent
prilej de scandal, bârfă şi ironii la adresa făptaşilor, ceea ce
completa panoplia unui spectacol ieşit din comun. Pentru cei
aflaţi pe marginea evenimentelor, dar care poate se simţeau,
unii, şi ei “cu musca pe căciulă” prilejul de a glumi şi a face
“băşcălie” nu trebuia scăpat. Aşa apăreau tot felul de anecdote
dar şi întâmplări reale.
Iată, de pildă, un ofiţer de comandă din provincie
cunoscut pentru duritatea sa în serviciu, ajutat şi de un fizic
impunător, fusese surprins în biroul său într-o situaţie delicată
cu o dactilografă rămasă la solicitarea ofiţerului să lucreze în
204
afara programului. Idila era compromiţătoare pentru amândoi

chiar dacă femeia nu era căsătorită, situaţia ofiţerului din punct
de vedere profesional depinzând de rezultatul cercetărilor.
Întrucât ofiţerul nu era simpatizat de subordonaţi, cazul nu a
putut fi muşamalizat şi a ajuns la comisia de partid.
Chemat la Bucureşti pentru discutarea la comisie a
rezultatelor cercetărilor, în timp ce se plimba pe hol ca un leu în
cuşcă, aşteptând să fie introdus “la preş”, cum se spunea, un
coleg şi prieten l-a întrebat discret: ”Acum mie poţi să-mi spui,
chiar ai avut relaţii intime cu ea, acolo în birou?” La care
“imoralul” a răspuns preocupat: ”Nu ştiu, să vedem ce zic
ăştia!!”
Şi acum să ne ocupăm de eroul povestirii noastre,
căpitanul Ioan Predescu, necăsătorit, ardelean, mutat din
provincie într-un comandament din capitală unde majoritatea
ofiţerilor erau mult mai în vârstă, o parte din promoţii din timpul
războiului şi chiar dinainte, iar o parte selecţionaţi din producţie
şi formaţi prin şcoli şi cursuri speciale.
Asupra căpitanului plana permanent suspiciunea şi
pericolul de a fi declarat imoral având în vedere relaţiile sale
posibile cu mai multe femei, fapt în sine condamnabil, dar şi
riscul ca, la supărare, una din ele să-l reclame la serviciu, unde
de regulă femeilor li se dădea dreptate iar infidelii erau
sancţionaţi.
Din start, cadrele necăsătorite erau suspectate şi în
atenţia “organelor” întrucât puteau face tot felul de cunoştinţe şi
atrase în cercuri dubioase, ca să nu mai vorbim de faptul că
existenţa lor, fără obligaţii, constituia o ameninţare pentru
familie, îndemna sau cel puţin sugera tinerilor o altă opţiune şi
un alt comportament în societate.
Predescu, prin statutul său de burlac ori de câte ori se
afla timp mai îndelungat în apropierea “tovarăşelor” colege de
serviciu fie în comandament sau în misiune în teritoriu era
atenţionat mai în glumă mai în serios de către şefi, activişti de
205
Ioan BĂLĂEI
partid şi chiar de unii colegi grijulii, să nu cadă cumva în

“greşeală”,existând riscul să fie sancţionat şi mutat disciplinar.
Toată lumea ştia că în ceea ce priveşte relaţiile de
familie, eventualitatea unui divorţ pentru cei căsătoriţi provoca o
adevărată catastrofă, sancţiunea putând ajunge până la
trecerea în rezervă.Unele soţii ale cadrelor, în stările
conflictuale cu bărbaţii lor, lansau ameninţarea: ”Lasă că mă
duc la ministru şi te reclam şi o să te dea afară din armată!” Şi
din păcate, nu de puţine ori aşa s-a întâmplat.
Se mergea până acolo încât la partid soţului înşelat i
se cerea ca de dragul familiei şi a poziţiei sale de ofiţer, să-şi
educe mai mult nevasta, să ducă muncă de lămurire cu ea
pentru înlăturarea neajunsurilor în comportare.
Cazurile de imoralitate familială sau de comportare
”neprincipială” cu tovarăşele erau criticate în adunările de partid
unde ceilalţi comunişti luau atitudine, îşi exprimau dezacordul,
înfiereau atitudinea vinovaţilor şi se delimitau de cel incriminat
iar în funcţie de indicaţiile superioare propuneau sancţionarea.
Bineînţeles că pentru a putea lua o atitudine exigentă,
activiştii de partid şi şefii ierarhici trebuiau să constituie exemple
demne de urmat aşa că se păzeau să nu ajungă în gura lumii,
chiar dacă tentaţiile nu lipseau. Lumea vorbea totuşi, şi de
regulă nu fără motiv, despre escapadele amoroase ale unor şefi
cu subalternele sau despre cutare sau cutare “tovarăşă”
preferata unui şef sau altul şi cu care ceilalţi trebuiau să se
pună bine.
Lui Predescu programul din comandament nu-i lăsa
prea mult timp liber. Nu-l atrăgeau petrecerile şi localurile, în
schimb iubea spectacolele de teatru şi operetă, expoziţiile şi
competiţiile sportive oferite din belşug în capitală. Din păcate
norma de teren la vremea aceea era de douăzeci de zile lunar,
timp în care se deşfaşurau controale, verificări la unităţi iar
colectivele de ofiţeri lucrau întrunit, îndrumate şi supravegheate
permanent de şefi. Toate se făceau în grup, şi în puţinul timp
liber, de la vizionarea unui film şi până la ieşirea în oraş, mai
206
rău ca la şcoală. Pe urmă existau reguli pentru prezentarea în

caz de alarmă, astfel încât atât în Bucureşti cât şi la ieşirile în
teritoriu, ofiţerul trebuia să lase numărul de telefon şi adresa
unde putea fi găsit la nevoie. În caz contrar, absenţa la alarmă
constituia una din cele mai grave abateri profesionale. Oamenii
găseau totuşi soluţii aşa că în situaţia unei”urgenţe” Predescu
lăsa adresa sau un număr de telefon unui coleg de încredere.
Se impune precizarea că pe atunci nu existau radiotelefoane.
Adevărul este că şi în condiţiile de dificultate
menţionate se manifesta solidaritatea batrânească şi ajutorul
reciproc după cum existau şi activişti de partid şi şefi mai
îngăduitori care înţelegeau să se ocupe de lucruri serioase, unii
având totuşi şi ei pasiuni şi probleme sentimentale. Până şi unii
ofiţeri de contrainformaţii mai treceau cu vederea abaterile de la
morală ce nu puteau naşte complicaţii. Asta şi cu condiţia să fi
avut relaţii bune cu ei.
De regulă, la baza cercetărilor erau informările de
partid, anonimele “prietenilor”, reclamaţiile păgubiţilor şi
sesizările structurilor de protecţie din interiorul instituţiei. Cu o
aşa de vastă supraveghere era greu de scăpat intr-o
combinaţie de durată şi chiar într-o aventură.
În condiţiiile descrise, pentru căpitanul Predescu,
înzestrat cu însuşiri ca să fie plăcut şi chiar căutat de femei, era
greu să-şi facă o prietenă pe care să o cunoască bine; în timp,
atâta vreme cât era mai mult plecat şi adesea fără să fie
anunţat din timp. Nu de puţine ori a ratat întâlnirile stabilite fie
din vina lui fie că la înapoierea din teren, în Bucureşti nu mai
găsea fata. Pe de altă parte, o cunoştinţă făcută în provincie pe
timpul activităţii de teren nu ştia când putea reveni să se
întâlnească. Treabă destul de încurcată şi nu-i de mirare că
ofiţerul ca şi alţi tineri de seama lui, încerca să finalizeze o
relaţie în timpul cel mai scurt posibil, potrivit zicalei româneşti:
”Ce-i în mână nu-i minciună!” Numai că în felul acesta legăturile
sale erau trecătoare. Până la urmă aceasta a fost şi cauza unei
căsătorii facute mai târziu, în grabă, superficial, ceea ce este o
altă poveste!
207
Ioan BĂLĂEI
Dar să revenim la perioada anilor şaptezeci în care

Predescu, băiat atrăgător era simpatizat la serviciu de cele
câteva colege tinere, majoritatea dactilografe suprasolicitate
pentru că se lucrau multe, foarte multe hârtii pentru rapoarte,
analize, informări şi şedinţe de tot felul. De multe ori
documentele se dactilografiau prin dictarea textului iar pentru
asta în afara programului era solicitat Predescu, întrucât nu
avea obligaţii. De aici aluzii şi ironii precum şi atenţionări de
genul: ”Vezi că dacă te apropii prea mult de tovarăşa….şi aude
tovarăşul general…nu te văd prea bine!” sau “Tinere, fii atent
că te paşte o mutare dacă aude tovarăşul colonel…că-i faci
ochi dulci secretarei!”
Ori de câte ori încerca ofiţerul să se scuze şi să
justifice că nu face curte tovarăşelor simpatizate de şefi, i se
răspundea de către unul din activişti: ”…Lasă că ştim noi!” Şi
pâna la urmă Predescu s-a convins că într-adevăr “organele”
ştiau multe despre combinaţiile unora, la vremea când aveau
amant. Era un mare secret, nu ca acum, despre jocurile de
noroc, chiolhanuri, practici religioase şi alte manifestări
“decadente” împotriva autorilor luându-se măsuri. Numai că
erau sancţionaţi oamenii de rând în timp ce în cercul închis al
şefilor de la partid şi de instituţii importante devotaţi “cauzei”
faptele erau de regulă muşamalizate şi trecute cu vederea ori
atenţionaţi cu discreţie şi îngăduinţă ”tovărăşească”.
Căpitanul Predescu a avut prilejul să cunoască un
astfel de caz. Era vorba despre un fost şef al instituţiei în care
lucra acum ofiţerul, un general mutat, de fapt promovat, într-o
altă structură importantă şi apoi pensionat. Despre aventurile
generalului se vorbea pe la colţuri chiar şi despre plecarea lui.
Era de notorietate promisiunea acestuia pentru femeile
frumoase indiferent de statutul lor social şi că pentru rezolvarea
unor petiţii privind promovarea, avansarea, mutarea etc, cel mai
indicat era să vină în audienţă la general, o femeie.
De unde a aflat Predescu despre comportarea
generalului? Bineînţeles, tot de la o femeie. Întâmplarea a făcut
să cunoască într-un secret desăvârşit pe una din cele mai
208
prezentabile dactilografe la vremea aceea, o femeie divorţată şi

râvnită de toţi bărbaţii pentru multiplele ei calităţi. Spuneam că
se întocmeau pe atunci foarte multe rapoarte, documentare,
lecţii, informări, statistici, analize etc. la care lucrau numeroşi
oameni “de condei” care zi şi noapte redactau, refăceau,
completau, schimbau, concretizau, dezvoltau, lucrând ziua şi
noaptea la materiale ce se dactilografiau de mai multe ori fiind
folosită adesea metoda dictării. Întrucât Predescu era cel mai
tânăr, lui îi revenea sarcina să dicteze dactilografelor. În felul
acesta le-a cunoscut mai bine în “procesul muncii” şi cu o vorbă
bună, cu un compliment şi o glumă s-a făcut simpatizat .
Tracasate şi obosite cum erau colegele şi îndeosebi cele
singure îşi doreau puţină destindere şi recuperare. Din acest
punct de vedere ofiţerul tânăr şi singur constituia o atracţie,
bineînţeles, cu maximum de discreţie şi conspirativitate.
Aşa s-au cunoscut şi apropiat unul de celălalt. Rodica,
o brunetă cu ochi verzi, femeie la maturitate, divorţată, harnică
şi pricepută în meserie, dactilografia materialele cele mai
pretenţioase, în forma finală. După serviciu, târziu au plecat de
câteva ori împreună şi cum este firesc întrucât s-au plăcut au
început o relaţie intimă nu înainte de a se convinge că pot avea
încredere unul în celălalt.
Se întâlneau la ea, după repetate măsuri de precauţie,
străduindu-se să nu fie văzuţi împreună. Până şi la serviciu nu-
şi permiteau nici un gest care să le trădeze intimitatea. Este
firesc ca, după un timp, în clipele de linişte şi relaxare, să-şi
povestească întâmplări din viaţă şi ca amanţi să-şi facă
mărturisiri. Aşa a aflat despre relaţia ei cu generalul, fostul şef
al instituţiei despre care Rodica vorbea: “Ştiam că-i plac femeile
şi că nu “iartă” nimic. Mă gândeam că lumea exagerează”.
Referitor la acest general, Predescu aflase şi el multe lucruri.
Este drept că omul era foarte tânăr şi fusese avansat la gradul
de general şi numit într-o funcţie foarte mare la numai 29 de
ani. Şef al unei structuri la nivel naţional cu mii de subordonaţi
avea nu numai mari responsabilităţi, ci şi multiple posibilităţi
relaţionale, inclusiv în societatea civilă. Pe măsura trecerii
209
Ioan BĂLĂEI
timpului exerciţiul funcţiei îl formase ca un conducător autoritar

care înţelegea să-şi atingă obiectivele fără nici o împotrivire.
Deşi foarte bun specialist, preocupat de bunul mers al instituţiei,
se manifesta adeseori abuziv ceea ce la timpul respective nu
era o excepţie fiind în plină dictatură a proletariatului.
Ca bărbat, arăta foarte bine, plesnea de sănătate cum
se spune şi se purta amabil cu femeile. Avea unele preferinţe,
însă nu ezita să facă complimente obişnuite, fiindu-i
caracteristică, adresarea directă, fără menajamente.
Chemarea la comandant, era pentru dactilografe, un
eveniment deosebit. Mă refer la cele care lucrau în diferite
compartimente. Fetele de la secretariatul comandantului erau
chemate mai des.
Într-o zi, imediat după prânz, în mod surprinzător,
Rodica a fost anunţată să se prezinte la commandant deşi nu
avea lucrări la dânsul. S-a aranjat puţin în oglindă, a luat un
carneţel şi pix, prezentându-se la antecameră unde se afla
aghiotantul.
După ce a fost anunţată la comandant, femeia a intrat
în cabinet şi s-a oprit imediat lângă uşă.
- Să trăiţi tovarăşe comandant! M-am prezentat la
ordinal dumneavoastră!
- Bună ziua!
Se ridică de la birou şi se apropie zâmbitor.
- Te-ai speriat probabil când te-am chemat la mine.
- Nu, dar nu ştiam motivul şi nu-mi amintesc să fie
vreun document dactilografiat de mine la dumneavoastră.
Generalul se oprise în faţa ei şi privind-o insistent a
luat-o de mână.
- Fii liniştită, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Adică s-a
întâmplat ceva…Constat că am subordonate nu numai foarte
harnice şi pricepute dar şi foarte frumoase, aşa cum eşti
dumneata.
210
Rodica nu se aşteptase la un compliment aşă direct

şi cu toate că se obişnuise cu tot felul de gesturi ale bărbaţilor,
prezenţa şefului cel mare o cam fâstâcise.
- Hai vino, nu-ţi fie jenă, vreau să stăm puţin de vorbă!
Generalul o luă înainte ţinând-o de mână intrând în
apartamentul din spatele biroului, unde erau amenajate o
sufragerie şi un dormitor cu grup sanitar şi baie.
- Stai, te rog, lângă mine aici pe canapea, îi spuse în
timp ce o trase de mână să se aşeze. Acum te pot admira cu
adevărat. Mi s-a vorbit de dumneata şi se pare că laudele au
fost prea puţine.
S-a ridicat şi a început să se plimbe prin încăpere în
timp ce vorbea.
- O să am nevoie de tine pentru nişte lucrări personale
la care vor avea acces puţine persoane.
Rodica remarcă imediat adresarea fără apelativul de
politeţe. Generalul se aşeză din nou lângă ea având faţa ceva
mai îmbujorată în timp ce nările începuseră să i se dilate cu un
tremur nervos. Brusc îi cuprinse faţa în palme apropiindu-se
foarte mult. Rodica nu s-a împotrivit aşteptând încordată. A
reuşit să spună:
- Vă rog frumos, dacă vine cineva!
- Nu vine nimeni aici, stai liniştită.
A împins-o uşor şi ea s-a lăsat pe spate. Respiraţia lui
devenise sacadată şi pe frunte îi apăruseră broboane de
sudoare. A sărutat-o strivindu-i buzele cu un geamăt uşor.
Rodica a simţit mâna fierbinte, nerăbdătoare care îi
mângâia pulpele şi care apoi i-a rupt chiloţii provocându-i o
durere scurtă. A fost sărutată din nou pătimaş pe gură, pe sânii
dezgoliţi deasemenea în forţă, în timp ce o cuprinsese o uşoară
ameţeală făcând-o să nu simtă decât zbuciumul bărbatului şi
respiraţia lui sacadată iar apoi o căldură în care era amestecată
plăcere şi durere, sub greutatea unui trup a cărui atingere n-o
simţea din cauza hainelor. Totul s-a petrecut aşa de repede
încât s-a dezmeticit numai când a slăbit strânsoarea şi a putut
211
Ioan BĂLĂEI
să respire mai uşor. S-a ridicat cu oarecare greutate. Şi-ar fi

dorit să intre la baie dar era ocupată. Nu ştia ce să facă, trebuia
să-şi aranjeze părul şi ţinuta.
În acel moment a ieşit bărbatul: „Poţi să intri. După ce
termini, ai să pleci prin uşa de la dormitor pe care o voi
deschide. Să nu-ţi fie teamă, în porţiunea aceea pe hol nu se
circulă. O să ne mai vedem. Sper să nu-ţi faci rău singură. O să
primeşti şi lucrarea de care ţi-am vorbit”.
După ce şi-a pus ţinuta în ordine s-a întors în birou
unde parcă nici nu i se sesizase lipsa. Toată lumea îşi vedea de
treabă iar colegele curioase din fire, de data aceasta nu i-au
adresat nici măcar o întrebare. Interesant, exista o conspiraţie a
tăcerii.
Au trecut câteva zile şi aghiotantul comandantului i-a
adus un material la dactilografiat care trebuia terminat şi
prezentat dânsului personal, adică generalului, la ora 19:00,
deci după terminarea programului.
Rodica s-a străduit şi a terminat lucrarea mai înainte de
termenul prevăzut. Rămăsese singură la serviciu aşa că s-a
pregătit pentru întâlnirea cu generalul inclusiv în ceea ce
priveşte lenjeria intimă ce nu era necesară. Aşa, ca măsură de
precauţie!
Când s-a prezentat la comandant, acesta i-a luat
documentul şi l-a pus pe birou, după care, ţinând-o din nou de
mână, au intrat în dormitorul apartamentului. A îmbrăţişat-o,
sărutând-o cu patimă. Rodica şi-a descheiat bluza şi s-a întins
pe pat, ridicându-şi rochiţa în talie. S-a repetat precipitarea şi
zbuciumul bărbatului cu nările fremătânde, ca un armăsar
încordat.
Flămând şi însetat parcă de trupul ei, s-au contopit fără
să-şi vorbească însă cu gemete şi icneli de efort, totul
terminându-se printr-o îmbrăţişare brutală, la care femeia s-a
străduit să reziste. Şi în sfârşit, o linişte în care îşi auzeau
respiraţia.
212
- Aş vrea să cred că m-ai dorit pe mine şi n-am nimerit

întâmplător aici. Mă simt umilită. Doresc să ne întâlnim şi să
stam de vorbă. Locuiesc singură şi poţi să vii la mine când
doreşti, îndrăzni să-i spună Rodica dintr-o răsuflare.
Generalul s-a ridicat marcat de efort dar destins,
răspunzându-i.
- Nu pot să fac ce vreau. Este suficient atât,
deocamdată. Despre noi nu vorbeşti cu nimeni, nici cu
prietenele nici cu ofiţerii de la protecţie, indiferent de promisiuni
şi oferte. Sper că ai înţeles!
- Da, totuşi…
- Am terminat. Vom mai vorbi!
Rodica a ieşit prin spate. N-a avut curajul să-i spună
nimic despre nemulţumirile ei. Trebuie să fi avut şi el suflet, nu
putea fi doar un animal. Lumea îl aprecia şi vorbea frumos
despre comandant.
A plecat acasă tristă şi îngândurată. S-au mai întâlnit
de câteva ori. A fost surprinsă când, la primul salariu, a primit în
plus şi o primă consistentă. A aflat că nu era singura şi primele
s-au acordat pentru evidenţierea în muncă. S-a gândit să refuze
banii dar şi-a dat seama că ar fi declanşat un adevărat scandal.
Rodica i-a povestit toate acestea lui Predescu, uneori cu
revoltă, alteori cu ironie şi jenă, convinsă că tânărul o va
înţelege şi accepta ca un adevărat prieten. Glumeau amândoi
când îşi stabileau întâlnirile tot în secret şi cu măsuri de
ascundere de parcă ar fi săvârşit o ilegalitate. Ea fiind mai
veche în instituţie l-a informat şi despre unele legături existente
între colegele ei şi diferiţi ofiţeri inclusiv şefi. De unde ştia?
Păi bârfa, invidia, răutatea şi curiozitatea nu vor
disparea indiferent de regimurile politice. Şi apoi, să nu uităm că
există un sistem riguros de cunoaştere a oamenilor, că în afara
specialiştilor în culegere de informaţii, a celor cu angajament de
sprijin al structurilor respective, era un număr important de
activişti ai partidului, colegi de-ai noştri, majoritatea bine
intenţionaţi şi pregătiţi care desfăşurau o susţinută muncă cu
omul , cu noi cei mulţi supuşi greşelilor.
213
Ioan BĂLĂEI
Predescu s-a convins încă odată, că nimic din viaţa

intimă a individului nu scăpa atenţiei celor interesaţi şi plătiţi
pentru asta, unele aspecte având valabilitate şi astăzi.
La o întâlnire cu Rodica la el acasă, asta însemnând o
cameră cu chirie, având bucătăria şi W.C.-ul în comun, au
rămas până către miezul nopţii când ea a hotărât să plece
acasă întrucât dimineaţa trebuia să rezolve o serie de treburi. A
coborât din bloc în staţia de autobuz în speranţa că va mai
prinde ultima cursă. Predescu o urmărea de la fereastra
camerei, Rodica făcând semne disperate că nu mai sunt şanse.
Atunci el i-a sugerat tot prin semne să traverseze strada şi să ia
un taximetru. Răspunsul a fost tot prin semne că nu are bani.
Predescu s-a retras în cameră, a luat o bancnotă de 25
lei, la vremea aceea bani suficienţi să traversezi Bucureştiul, a
împăturit-o şi a introdus-o într-o cutie de chibrituri goală după
care a ieşit la geam şi a aruncat-o la picioarele ei. A urmărit
apoi femeia care s-a urcat în maşină, şi-au făcut un semn de
salut şi a plecat.
Să fi trecut aproape o lună de la data întâmplării, timp în
care cei doi s-au mai întâlnit pe ascuns, la serviciu
comportându-se fără nici un gest de apropiere care să
provoace bănuieli. A venit şi cea mai fericită zi a salariului. La
caserie, lume multă, animaţie şi bună dispoziţie.
După ce a aşteptat cuminte la rând, Predescu şi-a primit
banii, i-a numărat şi l-a rugat pe casierul “nea Trifoi”, aşa cum îi
spunea lumea subofiţerului, să-i schimbe o sută de lei în
bancnote de 25 de lei pentru a plăti nişte datorii, ceea ce acesta
a şi făcut.
În timp ce lua banii, a auzit în spatele său:
- Bancnotele astea de 25 de lei încap cel mai bine în
cutia de chibrituri şi poţi s-o arunci cu precizie la ţintă!
A privit în spatele său şi l-a văzut pe locotenentul major
Bistran, unul din ofiţerii de contrainformaţii din comandament.
- Cred că împachetate, încap la fel de bine şi hârtiile
de o sută de lei cu condiţia să ai suficiente pentru a le arunca la
214
ţintă. Vreţi să verificaţi bancnotele dacă sunt false? răspunse

Predescu zâmbind cu ironie.
- Da de unde! Am zis şi eu aşa, glumind ca între
bărbaţi. Sper că nu te-ai supărat!
- Doamne fereşte, cum să mă supăr pe cineva care
glumeşte, răspunse căpitanul încercând să-şi păstreze calmul.
Mă gândesc să-mi pregătesc acasă câteva cutii goale de
chibrituri în care să păstrez banii pe care vreau să-i dau cuiva.
Parcă despre aşa ceva vorbeai?
- Mai bine îi dai în mână de la început că-i mai sigur.
Chestia cu “Ce-i în mână…!” Ha ha ha, râse încântat de ce-a
spus individul.
- Mulţumesc pentru sfaturile competente!
- Să trăiţi, fiţi liniştit că “noi” nu avem nimic cu
dumneata, ba chiar “vă” simpatizăm. Cu alţii avem noi treabă!
- Eu vă doresc sănătate, spuse Predescu ieşind din
holul casieriei unde alţi colegi aşteptau la rând. Odată ajuns
afară, primul gând a fost s-o caute pe Rodica şi să-i ceară
socoteală. Doar de la ea se putea afla întâmplarea cu banii şi
cutia de chibrituri. Până la urmă, chestia nici nu era prea
interesantă pentru a merita să fie povestită. Mă rog, femeile se
amuză cu tot felul de fleacuri.
De ce totuşi era supărat? S-a gândit că aşa cum a
aflat el de aventurile fostului general, putea deveni la rându-i
subiect de bârfă şi comentarii picante sau răutăcioase. Mai erau
şi consecinţele posibile în plan profesional unde morala
comunistă devenise un instrument de măsură. Până la urmă a
reuşit s-o vadă pe Rodica şi la toate acuzele ce i-au fost aduse,
ea a susţinut fără ezitare că n-a discutat cu nimeni. Predescu n-
a crezut-o, insistând să afle adevărul.
- Te întreb din nou, cui povesteşti tu despre întâlnirile
noastre? Te-am considerat un prieten sincer. Sau pentru tine
aşa ceva nu există?
215
Ioan BĂLĂEI
- Îţi repet că nu discut cu nimeni. Eu nu mă laud dacă

am un amant, deşi nu văd cui ar trebui să dau socoteală, nici
măcar la partid pentru că nu sunt membră. Crezi că e o plăcere
să fii singură şi să te discute toată lumea? Ce vrei să fac? Şi
până la urma nu mi-e ruşine de relaţia cu tine. Şi-o doresc mai
multe femei de aici. Vrei să ţi le spun cu numele?
- Nu mă întrerupe, spuse Predescu oarecum potolit.
- Sau poate vrei să ne despărţim şi cauţi un motiv,
lansă femeia un contraatac ca să câştige teren. Ce nu-ţi
convine?
- Ne ştiu “băieţii” de la C.I. Lucrezi pentru ei?
- Rodica schiţă un zâmbet amar fără a părea
surprinsă.
- Pe naiba. Lucrez pentru tine, îndeosebi când
suntem singuri, încercă ea să glumească. Ce dacă au aflat?
Mulţi bărbaţi te invidiază şi ar dori să fie în locul tău. Hai să ne
împăcăm. Chiar dacă aş fi greşit, nu poţi să mă ierţi? În fond, nu
s-a întâmplat nimic deosebit. Poate ţi-e frică să nu ia măsuri
împotriva ta.
- Şi ce? N-am dreptul să mă tem?
- Ba da, însă te asigur eu că nu se va lua. Mai sunt şi
alţii cu musca pe căciulă şi nu riscă să fie daţi de gol. Eu îi ştiu
şi întrucât vreo doi sunt şefi mari am să-i ajut să-şi amintească
de asta!
- Uite că aflu lucruri noi despre tine. Ştii să şantajezi
oamenii. Va veni şi rândul meu?
- Nu-ţi fă griji. Ştiu că te foloseşti de mine în intervalul
dintre două ieşiri în teren. Este mai comod aşa. Când vei găsi
altceva mai bun ai să mă părăseşti. Sper să fie cât mai târziu.
Eu am înţeles să-mi trăiesc clipa de fericire atât cât mi-e sortită
de Dumnezeu.
- Ştii să ieşi din încurcătură. Nu m-ai convins. Trebuie
să descopăr până la urmă de unde s-a aflat de întâmplarea cu
banii. O să mai vorbim, încheie Predescu discuţia fără să fie
mulţumit de explicaţii, păstrând o anumită suspiciune faţă de
216
această femeie frumoasă, cu o mare experienţă de viaţă. Poate

şi asta constituia o atracţie pentru tânărul ofiţer.
Aşa cum se întâmplă de obicei, au apărut alte
evenimente în viaţa ofiţerului şi până la urmă a intervenit şi o
mutare în serviciu care a diminuat idila celor doi, devenită
treptat o amintire frumoasă, ce-i drept.
Surpriza mare a fost după un timp, aflarea veştii că un
şef de secţie din comandamentul unde a lucrat Predescu, om
cu familie şi autoritate, a fost retrogradat şi mutat, printre altele
şi pentru relaţii „neprincipiale” cu tovarăşa Rodica Vulcan.
Încălcarea moralei comuniste ori socialiste, mă rog,
constituia o preocupare „majoră” pentru cohorta de “specialişti”
care supravegheau comportarea oamenilor, îi urmăreau pe cei
predispuşi abaterilor şi care evaluau „răspunderea”, „exigenţa”,
„spiritul revoluţionar”, „devotamentul” etc. cu care acţiona
fiecare „tovarăş”.
Nu ştiu dacă am reuşit să vă conving ce pericole ne
păşteau pe noi la tinereţe şi maturitate dacă am fi păcătuit
preacurvind, ceea ce Dumnezeu ne-ar fi iertat dar partidul nu.
Aşa că ferice de generaţie matură de astăzi care nu are oprelişti
ideologice, ba dimpotrivă, îşi etalează potenţele multiple pe
care i le atestă o amantă cu atât mai mult cu cât serveşte şi ea
aceeaşi cauză!
Un motiv în plus pentru noi bărbaţii din generaţiile
trecute să înfierăm regimul dictatorial comunist şi să-l elogiem
pe cel actual, de democraţie pe care poate doar unele soţii să-l
conteste şi numai dacă sunt în opoziţie.
217
Să credem în oameni
Autoturismul de teren ARO a intrat pe poarta deschisă

a subunităţii trecând prin faţa santinelei care prezentase arma
pentru onor. Maşina s-a oprit în faţa clădirii cu un etaj şi din ea
a coborât maiorul Dan Vicovan, comandantul unităţii de
grăniceri. Acesta s-a îndreptat spre ofiţerul aflat în poziţia de
drepţi în faţa uşii de la intrare. Au salutat amândoi.
- Domnule maior, Detaşamentul de Grăniceri Bechet
execută paza şi supravegherea frontierei de stat a României.
În ultimele 24 de ore nu am înregistrat evenimente de frontieră.
Sunt comandantul Detaşamentului de Grăniceri Bechet,
căpitanul Georgescu Titi.
- Vă salut, răspunse maiorul în timp ce îşi dădeau
mâna. Gata pregătirile pentru Crăciun, mai avem o săptămână
până în Ajun. Văd că nu este zăpadă. S-ar putea nici să nu
ningă până după Anul Nou, aşa cum prognozează meteorologii.
- Ne omoară, în schimb, ceaţa aici, în lunca Dunării,
spuse căpitanul. Ar fi mai bine să ningă pentru a putea să
retragem dispozitivul la prima terasă a fluviului şi astfel să
concentrăm paza în zona portului şi pe direcţia localităţilor.
Era o dimineaţă destul de friguroasă, fără ca
temperatura să scadă sub zero grade. Au intrat în biroul
comandantului de detaşament unde o sobă de teracotă iradia o
căldură plăcută.
- Pune, te rog, în nişa din sobă câţiva cartofi la copt,
spuse maiorul căruia iarna îi plăcea o astfel de gustare, mai
ales că pe măsura trecerii timpului, încăperea se umplea de un
miros îmbietor ce-i amintea de copilărie.
219
Ioan BĂLĂEI
Sărbătorile de iarnă constituiau întotdeauna o mare

bucurie pentru oamenii de toate vârstele, Crăciunul fiind
sărbătoarea credinţei şi a familiei, fericirea copiilor şi lumea
poveştilor şi a darurilor. În acelaşi timp, pentru slujitorii
graniţelor ţării, se adăugau şi o serie de griji privind îndeplinirea
misiunilor, prevenirea abaterilor şi încălcărilor de orice natură, a
accidentelor cu armamentul pe timpul serviciului.
La Dunăre, locuitorii zonei sunt foarte mult legaţi de
activităţile din lunca fluviului pe tot timpul anului. Aici se practică
muncile agricole, exploatările forestiere, irigaţiile, pescuitul,
creşterea animalelor şi altele.
În preajma şi pe timpul sărbătorilor oamenii ies la
Dunăre pentru pescuit, aprovizionarea cu alimente, lemne de
foc sau vara pentru petreceri la iarbă verde, scăldat, turism
rural, excursii etc. Cea mai mare nemulţumire a localnicilor
constă în faptul că regimul desecărilor din perioada comunistă
în vederea creşterii terenurilor agricole, a distrus lacurile şi
bălţile din lunca Dunării, zona inundabilă reprezentând locul
reproducerii puietului de peşte şi a rezervei speciilor ce populau
apele fluviului.
A fost distrus şi sistemul ecologic prin dispariţia florei şi
faunei specifice zonei lacustre, permiţând extinderea
suprafeţelor cu nisipuri şi sărătură fără vegetaţie.
Într-una din activităţile din teren, la malul Dunării,
maiorul Licovan a întâlnit un cantonier la dig care, în loc să-şi
apere locul de muncă, i-a povestit următoarele:
„La fiecare creştere a apelor Dunării şi pericol de
inundaţii, mă rog şi eu la Dumnezeu, la fel ca şi toţi ceilalţi să se
rupă digul asta nenorocit şi să inunde lunca Dunării cu fostele
lacuri şi bălţi, acum terenuri ale Întreprinderilor Agricole de Stat
unde nu se face nimic ca lumea. Aici, domnule, era paradisul
păsărilor şi florilor iar de pescuit ce să mai vorbim. Prindeam
peşte tot anul şi-l vindeam la Craiova şi Bucureşti. Aşa şi-au
făcut oamenii din Dăbuleni şi Bechet case mari iar copii i-au dat
la şcoli. Acum, nici de sărbători nu găseşti să mănânci un
220
peşte, de nu crede nimeni că suntem la Dunăre. Haideţi să vă

arăt de ce nu mai este peşte!”
Aici omul i-a cerut un obiect pe care să-l pună în apă,
la mal. Maiorul a chemat şoferul care a venit cu un bidon de
plastic umplut cu apă. Nea Ilie, cum îl chema pe cantonier, l-a
luat şi l-a aşezat în marginea Dunării. Apoi, preţ de o jumătate
de oră au mai stat la taclale, plimbându-se pe dig.
Când au luat bidonul din apă, nea Ilie l-a ridicat,
arătându-l.
„Uitaţi-vă dumneavoastră! Vedeţi că pereţii bidonului
sunt îmbrăcaţi într-un înveliş de icre aduse de apă, fiindcă
peştele, neavând unde să-şi depună icrele în apă stătătoare, le
dă drumul în curent. D-aia nu avem peşte.”
„Lacurile şi bălţile aflate în lunca Dunării asigurau
reproducerea peştelui, o mare bogăţie naturală. Erau vremuri
când peştele reprezenta mâncarea săracului, între timp a
devenit un lux. Este uşor să strici ceva şi foarte greu să repari
iar noi românii suntem specialişti în domeniu. Fiind peşte puţin,
s-a redus drastic şi numărul pescarilor, meserie cândva
tradiţională aici, ajunsă acum neatractivă. Incredibilă situaţie!”
Pe biroul comandantului de detaşament a fost aşeaztă
harta de lucru cu dispozitivul de pază a subunităţii la care cei
doi ofiţeri au început să discute modificările preconizate,
începând cu noaptea următoare în folosirea forţelor şi
mijloacelor, respectiv a patrulelor şi posturilor grănicereşti şi
autoturismelor, ambarcaţiunilor rămase la apă, aparaturii de
observare şi semnalare etc. Discuţia lor a vizat şi măsurile
necesare prevenirii accidentelor şi abaterilor specifice sezonului
rece.
- Trebuie să verificăm toate indicatoarele şi jaloanele
plantate pe itinerariile de deplasare a patrulelor pentru a-i ajuta
pe militari să se orienteze în caz de ceaţă, nopţi întunecoase ori
căderi abundente de zăpadă şi viscol. Ştiu că în urmă cu câţiva
ani am avut un militar la noi în subunitate care pe viscol,
221
Ioan BĂLĂEI
noaptea, s-a rătăcit şi a căzut într-un canal colector din beton

din care nu a mai putut ieşi.
- Am aflat când am fost numit în funcţie, aici, la Bechet.
Mi s-a spus însă că militarul trecuse pe la o stână unde
consumase băuturi alcoolice, spuse căpitanul Georgescu
scoţând din sertarul biroului un dosar. Am aici analiza acestui
eveniment deosebvit de grav, pe care-l prezint la fiecare serie
de grăniceri.
- Foarte bine ai făcut. La sărbătorile de iarnă şi nu
numai, ştii doar, că pentru noi, cel mai mare pericol îl reprezintă
consumul băuturilor alcoolice pe timpul serviciului. Ai văzut că
localnicii ies la Dunăre ori la pădure având la ei, de regulă,
sticle cu vin sau ţuică din producţia proprie.
- Îi cunosc, domnule comandant, interveni Georgescu
dând din cap, îi văd zilnic cu băutura la ei, fie să se încălzească
de frig, fie să-şi facă mai mult curaj la muncă în gospodărie,
acum la tăiatul porcului ori când le vin neamurile de la oraş. Nu
mai vorbesc de nunţi, botezuri şi alte sărbători religioase din
timpul anului. Asta-i viaţa lor şi până la urmă aici trăim
împreună.
- Bine, cum stai cu plecările militarilor în concediu şi
permisii, aşa cum am stabilit, ca fiecare de Crăciun, de Anul
Nou sau la Sfântul Ion să petreacă acasă câteva zile?
- Am o planificare şi mă ţin de ea, aşa că oamenii sunt
liniştiţi, ştiu că într-una din sărbători vor fi în familie. Este foarte
important acest lucru. Măsura luată la nivelul unităţii a fost
excelentă! Nu vreau să vă laud, domnule maior, dar este în
interesul general. Militarii sunt motivaţi şi astfel îşi fac mai bine
treaba.
- Văd că vrei să te pui bine cu şeful. Să ştii că aştept şi
eu de la superiori, repartiţia fondurilor pentru primele de
Crăciun. Dacă nu vor fi bani, o să vă adresez mulţumiri prin
Ordinul de Zi pe unitate, încercă să glumească Vicovan, deşi cu
banii nu-i de glumit.
222
Au mai discutat apoi despre pomul de Crăciun pentru

militarii în termen şi mai ales despre hrana efectivelor de
sărbători şi pe tot timpul iernii şi sacrificatul unui porc din
gospodăria ajutătoare. Meniul pentru seara de Ajun şi prima zi
de Crăciun va fi stabilit de intendenţii de la Batalion, de unde
vor fi trimise şi o serie de produse. Subofiţerul gospodar de la
detaşament era un om priceput cu o bogată experienţă care
asigura produse din carne pentru meniul de Crăciun şi pe
vremea când existau Pichetele de Grăniceri aici la Bechet, două
fiind izolate la digul Dunării, Potelu şi Dăbuleni unde alimentele
trebuiau transportate pe vreme proastă cu tractorul sau căruţa.
Deşi băutura reprezenta una din ameninţările la adresa
disciplinei militare, la meniurile din zilele de sărbătoare era
prevăzută şi o cană cu vin sau o sticlă cu bere. Acestea erau
consumate la una din mese după înapoierea din serviciu.
Regula se respecta „la sânge” cum se spunea, distribuţia
băuturii fiind făcută numai de gospodarul subunităţii.
Multe din amănuntele amintite sunt importante întrucât
după 1990, la frontieră, hrănirea efectivelor şi dotarea tehnică
s-au îmbunătăţit considerabil, din nefericire echipamentul şi
condiţiile de cazare continuau să fie necorespunzătoare,
neexistând resursele financiare necesare.
Maiorul Vicovan împreună cu căpitanul Georgescu au
procedat apoi ca peste tot în detaşamentele pe care le
controlau înainte de sărbători să stea de vorbă separat cu
cadrele, cu gradaţii şi cu militarii în termen. Fiecărei categorii de
personal i-a reamintit îndatoririle ce-i revin în perioada
următoare în paza forntierei şi pregătirea de specialitate, în
respectarea disciplinei şi celelalte activităţi din detaşament. La
sfârşitul instructajului, le-a cerut atât cadrelor cât şi militarilor în
termen să raporteze problemele personale şi solicitările ce le au
pentru comandantul unităţii. În cazul în care oamenii doreau să
raporteze ceva confidenţial, aveau şi această posibilitate.
La discuţiile cu unul din gradaţi, maiorul Vicovan a aflat
câteva aspecte interesante privind paza frontierei.
223
Ioan BĂLĂEI
- Despre ce ai vrut să-mi raportezi confidenţial,

domnule caporal Badiu? Te ascult cu atenţie şi să nu te fereşti
indiferent ce vrei să-mi comunici.
- Am înţeles. De cu toamnă eu am observat nişte
lucruri care mi-au trezit tot felul de bănuieli. Le-am raportat
comandantului dar nu ştiu dacă s-a făcut ceva. Eu nu mă
amestec dar ceva nu-i în regulă la staţia de pompare pentru
irigaţii de la kilometrul fluvial 725.
- Ce s-a întâmplat? nu se abţinu să intervină maiorul
care devenise curios.
- Într-o noapte de la sfârşitul lunii august, în timp ce mă
întorceam din serviciu împreună cu soldatul Pavel, mă
deplasam pe la baza digului spre Dunăre iar el sus pe dig. Era
trecut de miezul nopţii când am ajuns în apropierea staţiei de
pompare. Mi-a astras atenţia o luminiţă pe care am văzut-o pe
Dunăre, printre copacii mai rari de la gura canalului în care sunt
conductele de absorbţie. L-am lăsat pe dig pe soldatul Pavel şi
după ce au încetat să latre câinii de la staţie care m-au
recunoscut, m-am apropiat de locul unde era legată, de obicei,
barca lor metalică. Am luminat locul cu lanterna şi barca lipsea.
- N-ai verificat dacă era cineva la staţie? Ştiu că
sistemul nu lucrează decât temporar când au bani, ei fac însă
reparaţii şi întreţinere la instalaţii iar noaptea rămâne cel puţin
un om de pază. Voi trebuie să-i cunoaşteţi că ne ajută în pază
şi îi socotim adevăraţi grăniceri!
- Şi eu îi cunosc pe lucrători dar seara am intrat în
dispozitiv pe altă parte şi nu ştiam cine era de pază. Până la
urmă am aşteptat la locul de parcare şi de pe Dunăre a venit cu
barca şeful staţiei, tehnicianul Dumbravă Marin pe care-l ştiţi şi
dumeavoastră.
- Da, îl cunosc. L-am găsit aici când am luat comanda
Batalionului de la Turnu Măgurele. Este un om de încredere,
aşa mi-a fost recomandat. Locuieşte în Dăbuleni şi este
cunoscut ca un om gospodar. Şi ce ţi-a spus, unde a fost la
miezul nopţii cu barca?
224
- Era nervos şi părea obosit. Mi-a spus că a ieşit în

gura canalului întrucât apa a adus un trunchi de copac care
putea bloca sorbul conductelor. Zicea că l-a împins în curent.
- S-a dus aşa singur cu barca, noaptea? întrebă
maiorul
- Nu prea avea chef să-mi răspundă dar zicea că pe
mal are un om de-al lui, unul Petrache. Împingea şi el trunchiul
să se ducă la vale. Acum trebuia să se întoarcă din pădure.
Caporalul se oprise din povestit, nehotărât să continue.
- Hai, ce te-ai oprit, îl încurajă maiorul.
- Mi-a mai spus să-mi văd de treabă că nu-i nimic la
frontieră şi că va vorbi el cu domnul căpitan Georgescu. Drept
să vă spun, mie nu mi s-a părut lucru curat.
- Poate avea dreptate omul. Ai mai observat ceva
atunci noaptea?
- Da şi i-am raportat şi comandantului de detaşament.
Barca mi s-a părut încărcată fiind intrată bine în apă. Am
luminat cu lanterna şi erau aruncate haine pe deasupra. M-am
gândit că avea peşte!
- De ce n-ai verificat să vezi ce avea în barcă? Puteai
s-o faci, doar erai în misiune, îl provocă maiorul.
- Domnul căpitan ne-a atras atenţia, nouă militarilor în
termen, să nu ne „luăm în gură” cu specialiştii ăştia care
lucrează permanent în frontieră şi pe care i-a instruit dânsul.
Să-i raportăm, dacă apar probleme ori şeful staţiei Marin era
nervos şi înjura tot timpul. Dacă am fi descoperit un infractor
care a încercat să treacă ori a trecut frontiera la noi era altceva,
schimbam foaia!
- Bine, mai ai ceva de raportat?
- Atunci, noaptea, n-am plecat imediat. Am aşteptat să-
l văd ieşind din pădurice pe lucrătorul ăla, Petrache, care s-a
întors şi el după un timp, având într-o mână o cange lungă.
- Domnul căpitan Georgescu, ce ţi-a spus după ce i-ai
raportat întâmplarea?
225
Ioan BĂLĂEI
- Mi-a spus că am acţionat foarte bine şi va lua măsuri

de cercetare pe Dunăre şi cu ambarcaţiile grănicereşti. Despre
şeful staţiei Marin Dumbravă domul căpitan Georgescu a zis că
este omul nostru de încredere şi face parte din Consiliul
Comunal Dăbuleni şi cu oamenii lui ne sprijină în pază.
- Acum iarna mai vine cineva pe la staţie?
- Da, vine o dată pe săptămână câte unul care aduce
mâncare la câini şi verifică încuietorile de la uşile metalice ale
staţiei. Uneori vin cu căruţa şi iau din pădure vreascuri şi crengi
căzute.
- Parcă aveau două bărci. Le mai au?
- Da, sunt trase pe mal şi blocate cu lacăte, răspunse
prompt caporalul.
Maiorul Vicovan îl privi cu interes observând hainele şi
bocancii vechi şi reparate de mai multe ori, situaţie care-i
provoca extrem de mari greutăţi.
- Mai ai şi alte probleme de raportat? Ai fost în
permisie?
- Nu, dar merg acasă de Sfântul Ion. De Crăciun şi
Anul Nou este nevoie de mine aici. Apoi, după o mică ezitare.
Ne-ar trebui haine groase mozaicate şi bocanci noi. Astea vechi
sunt rupte, roase iar în bocanci intră apa.
- Trebuie să primim. Din cauza banilor insuficienţi s-au
făcut târziu licitaţiile şi contractele. Mi-au spus de la Brigada de
Grăniceri că avem subofiţeri care urmăresc la fabrică producţia
pentru urgentarea livrării, îndeosebi a bocancilor.
Ofiţerul îşi dădu seama că justificările nu foloseau
nimănui, cu atât mai puţin caporalului care îşi aţintise privirea în
pământ, parcă stânjenit de situaţie. Vicovan avusese parte, în
ultimul timp, de mai multe situaţii în care subordonaţii săi plecau
în misiune echipaţi necorespunzător. Ba se ajunsese în unele
subunităţi ca militarii să poarte bocancii la schimb, adică pe
rând. Au fost şi militari care au cerut acasă să li se trimită
bocanci.
226
Cauza neasigurării echipamentului era trecerea la

sistemul de contracte pe bază de licitaţii care aduceau în sfera
concurenţei tot felul de interese şi de temporizări în detrimentul
oamenilor din frontieră dar în avantajul profitorilor.
Oricum situaţia ajunsese imposibilă iar nemulţumirile
militarilor deveniseră subiect de presă, ceea ce determina o
discreditare a instituţiei şi nu numai. Ca urmare, unii şefi evitau
întâlnirile şi dezbaterile deschise cu cadrele şi militarii în
termen. Maiorul Vicovan avea curajul unor astfel de confruntări
întrucât între structurile decizionale de comandament şi ultimul
eşalon destinat efectiv pazei frontierei, unitatea de grăniceri
avea responsabilitatea directă a organizării şi executării
misiunilor. Ca urmare, pentru cunoaşterea şi conducerea
acţiunilor, precum şi pentru logistica generală şi de specialitate
nu mai exitsau alţi intermediari. A înţeles şi a reacţionat în
consecinţă, în sensul că el avea datoria să rezolve problemele
concrete şi să-şi motiveze subordonaţii indiferent de condiţii.
Maiorul s-a ridicat de la birou, semn că discuţia s-a
terminat şi i-a strâns mâna militarului.
- Mulţumesc, caporal Bădin şi sper să-ţi faci la fel de
bine datoria şi în continuare. Aştept veşti bune despre tine! La
revedere!
- Să trăiţi!
Vicovan cunoştea situaţia de la staţia de pompare
Dăbuleni. Căpitanul Georgescu îi raportase toate informaţiile şi
suspiciunile apărute în zona respectivă unde în apele noastre
exista Ostrovul Lung. Datorită informaţiilor apărute, au fost
stabilite o serie de măsuri în cooperare cu Poliţia şi structurile
specializate precum şi cu organele de graniţă ale statului vecin.
S-au convenit acţiuni specifice împreună cu poliţiştii de frontieră
din P.C.T.F. Bechet cu care ulterior grănicerii au fuzionat.
Prin urmare, fără intervenţii spectaculoase, cazul era în
atenţie pentru descoperirea unei reţele de contrabandă locală.
Nu era exclusă nici posibilitatea ca aceasta să fie inclusă într-o
227
Ioan BĂLĂEI
filieră de trafic cu droguri şi persoane din Est spre Vest prin

Turcia, Bulgaria şi România spre Europa Occidentală.
Şi cum infracţionalitatea transfrontalieră nu a exclus
niciodată şi complicitatea localnicilor din zonă, încrederea în toţi
colaboratorii la paza frontierei din rândul populaţiei, chiar şi a
celor mai apropiaţi nu trebuia să înlăture cercetările şi
verificările de specialitate.
Ofiţerul solicitase şi sprijinul lt. Col. Florea-Puiu
Ciobanu, un coleg grănicer excelent profesionist care lucra în
alt sector de frontieră însă originar din Bechet şi cunoştea
foarte bine localnicii.
În continuarea activităţii la Detaşamentul de Grăniceri
Bechet, comandantul unităţii împreună cu cel al Detaşamentului
au avut discuţii la poliţie, organele administraţiei locale, la
Căpitănia Portului, la celelalte instituţii şi societăţi comerciale cu
atribuţii şi activităţi în zona de frontieră în vederea respectării
regimului juridic al frontierei de stat.
La înapoierea spre Comandamentul Batalionului,
Vicovan a mai executat scurte controale la Detaşamentele
Oriea şi Corabia unde, de asemenea, a discutat cu toate
categoriile de militari.
Ajuns la Oriea a trecut, ca de fiecare dată şi pe la
Celei, la castrul roman de pe malul sâng al Dunării, la prima sa
terasă. Aici la „Sucidava” s-a întâlnit din nou cu un îngrijitor
voluntar, un localnic, strănepot al renumitului revoluţionar de la
1848, Popa Sapcă din Celei, al cărui bust este aşezat la intrare.
În incinta castrului a fost descoperită „Fântâna
Secretă” folosită pentru aprovizionarea cu apă atunci când
cetatea era asediată. Pentru a ajunge la apă trebuie să străbaţi
un tunel lung care coboară înclinat la peste douăzeci de metri
în pământ. Tunelul este construit din cărămidă romană, având o
boltă perfectă şi trepte mari de piatră. Fântâna cu apă de o
mare puritate are o formă circulară, cu lespezi late pe margine
care permit aşezarea vaselor pentru a fi umplute.
228
Maiorul a băut cu sete o cană de apă şi a rugat şoferul

să-i umple un bidon şi pentru acasă unde fiul Călin şi mama sa
Doina o consumau cu plăcere. În fiecare primăvară, în funcţie
de resursele financiare alocate, se redeschide şantierul
cercetărilor arheologice întrucât cetatatea conţine încă multe
vestigii şi secrete importante pentru istorie.
Revenit la Comandamentul Unităţii, a fost absorbit
imediat de numeroasele probleme ale situaţiei operative şi de
ordin logistic specifice anotimpului de iarnă în care dispozitivele
realizate permanent în teren se confruntă cu activităţi acţiuni
având un grad sporit de dificultate.
În acelaşi timp, apropierea sărbătorilor creştine
tradiţionale cu manifestări publice reînviate după 1989,
necesitau o serie de pregătiri dar şi promovarea unui climat
favorabil de încredere şi speranţă, de solidaritate umană, toate
indispensabile unei stări sufleteşti adecvate Crăciunului şi
Noului An.
Toate lucrurile sau aproape toate s-au desfăşurat
normal, nu fără efort şi alergătură, astfel încât atât misiunile la
frontieră cât şi sărbătorile să înregistreze rezultatul scontat. În
fiecare dimineaţă la „Punctul de Comandă Operativ” transformat
mai târziu în „Dispecerat” se primeau rapoartele cu problemele
ce trebuiau hotărâte de comandant. Evenimentele de frontieră
se raportau în baremurile prevăzute şi se soluţionau potrivit
competenţelor legale, în prima urgenţă de ofiţerul de la
„Continuitatea conducerii operative”.
În jurul orelor zece dimineaţa, pe data de 23
decembrie, Comandantul Detaşamentului de Grăniceri Bechet a
solicitat legătura telefonică la Comandamentul Batalionului.
- Da! Ce s-a întâmplat Georgescule, răspunde calm
maiorul Vicovan. Ai eveniment de frontieră?
- Să trăiţi! Nu! Am o altă problemă. Nu este nimic
deosebit. Totuşi, am ezitat dacă să vă sun sau nu. În receptor
nu se mai auzea nimic.
229
Ioan BĂLĂEI
- Hai, ce faci? Pesemne că o fi ceva grav dacă nu ai

curaj să-mi spui. Te ştiam mai hotărât.
- De fapt, este vorba de o permisie pentru un militar
originar din judeţul Maramureş.
- Bine. Nu e planificat în zilele astea?
- Ba da, la Sfântul Ion, dar vrea acum de Crăciun. Mai
concret, nu vrea el să plece a primit o veste de acasă că-i tatăl
său bolnav în spital.
- Când am fost noi la Bechetnu ştia că tatăl său este în
spital? Nu mi-a raportat nimic. Dumneata când ai făcut
planificarea permisiilor nu ştiai? Înseamnă că facem lucrurile de
mântuială. A primit scrisoare de acasă?
- Nu. Astăzi dimineaţa am aflat de tatăl militarului că
este la spital. A venit la cazarmă un cetăţean din Bechet care
lucrează la Craiova. Omul s-a întors acasă de sărbători aseară
târziu şi s-a prezentat la mine de dimineaţă. Îl cunosc, se
numeşte Costea Petre şi munceşte în construcţii. Spunea că în
autobuzul cu care se întorcea acasă un cetăţean ce a coborât
într-o comună pe drum i-a povestit că a fost în Maramureş la
nişte rude, mai precis în satul Fereşti. Acolo a aflat acum două
zile că tatăl militarului nostru, soldatul Vasile Bichis a fost dus în
stare gravă la spital. Aşa i-a spus un unchi al băiatului, care
auzind că vine la Craiova l-a rugat să spună cuiva de la Bechet
unde copilul face armata la grăniceri.
- Te-am înţeles. O poveste întreagă. De ce n-au dat o
telegramă? Şi unde este tatăl militarului internat?
- La Sighetul Maramaţiei. Aşa cred dar nu sunt sigur!
Omul nu-şi aduce bine aminte. S-ar putea să fie la Baia Mare.
- Militarul ce spune?
- Raportează că tatăl lui este bolnav de inimă şi a mai
fost la spital. Nu are mamă şi cei doi fraţi mai mari lucrează pe
la Timişoara.
- Ce fel de militar este? Ţi-a creat probleme până
acum?
230
- Este un tip introvertit. Nu s-a evidenţiat în mod

deosebit. A venit odată fratele lui cel mare să-l vadă şi s-au
îmbătat amândoi în comună. Era să facă scandal.
- Poate i-a venit lui să plece şi cine ştie cum a aranjat
chestia asta. Ai vorbit cu el deschis? Mai bine să spună cinstit
că s-a răzgândit şi vrea să meargă acasă acum de Crăciun. Te
rog, cheamă-l şi vezi dacă minte. Spunei că-i dau drumul dacă-i
cinstit. Nu are rost să-l facă bolnav pe tatăl lui. Hai repede, că
mâine-i Ajunul Crăciunului! Interesează-te şi dacă are autobuz
spre Craiova.
- Am înţeles!
Maiorul Vicovan în problema permisiilor s-a confruntat
cu tot felul de situaţii. Imaginaţia unor tineri de a solicita
plecarea acasă sub diverse motive era inepuizabilă. A chemat
medicul şef căruia i-a ordonat să verifice telefonic la spitalele
din Sighetul Marmaţiei şi din Baia Mare dacă tatăl militarului era
internat acolo la clinicile cardiovasculare. La nevoie, să ceară şi
sprijinul poliţiei.
Între timp, a sunat din nou căpitanul Georgescu.
- Am onoarea să vă raportez că militarul insistă să
plece să-şi vadă tatăl. S-ar putea să ne păcălească dar este
posibil să fie adevărată toată situaţia.
- Văd că mă laşi pe mine să decid. Aştept un răspuns
de la spital dacă bătrânul este internat acolo şi o să-ţi spun ce
să faci.
- Am înţeles! Am verificat mersul autobuzelor. Ca să
ajungă acasă până mâine, trebuie să prindă autobuzul care
pleacă din Bechet la Craiova, peste o oră.
- Bine mulţumesc!
Vicovan l-a sunat pe medicul şef. Acesta l-a informat
că verificarea durează şi nu ştie peste cât timp va primi
răspunsul. S-a interesat apoi la Şeful de Stat Major dacă ordinul
de zi pe unitate s-a încheiat. A ordonat să fie completat cu
231
Ioan BĂLĂEI
permisia de cinci zile fără timpul necesar drumului pentru

soldatul Vasile Bichiş din Detaşamentul de Grăniceri Bechet.
L-a chemat la telefon pe căpitanul Georgescu.
- Fă-i ordin de serviciu militarului pentru cinci zile
permisie fără timpul de drum. Să ne aducă o copie după biletul
de internare, la înapoiere fireşte. Să fie bine instruit pentru
prevenirea abaterilor şi să-l atenţionezi să nu întârzie.
- Am înţeles şi vă mulţumesc.
- N-ai pentru ce. M-am gândit că dacă din zece
oameni, nouă ne mint şi ne păcălesc motivând că tatăl lor este
grav bolnav în spital iar unul singur spune adevărul, accept să
fiu păcălit de toţi nouă ca unul singur să-şi poată vedea şi ajuta
tatăl. Te mai rog să-i iei toate datele de domiciliu şi unde mai
poate fi găsit la rude. Să nu uite când ajunge acasă, să treacă
şi pe la postul de poliţie. Am terminat!
- Să trăiţi! Execut ordinul!
- Vezi că mâine este Ajunul Crăciunului, să nu rămână
vreo activitate din program neexecutată. Ai primit bradul de
Crăciun?
- Da, mâine îl împodobim. Avem şi o instalaţie electrică
nou – nouţă. Am tăiat porcul şi acum bucătarul, ajutat de
spălătoreasă şi un militar gospodar, toţi supravegheaţi de
subofiţerul adminsitrativ, pregătesc produsele pentru masa de
Crăciun.
- Bine, să-mi raportezi dacă a plecat militarul. La
revedere!
După ce a închis telefonul, maiorul a mai rămas pe
gânduri câteva minute. Simţea o linişte sufletească care l-a
cuprins amintindu-i de momentele din copilărie când mama lui îl
lăuda când făcea o faptă bună.
A trecut sărbătoarea Crăciunului şi mai erau puţine zile
până la Anul Nou.
Într-o dimineaţă, acum, în preajma Anului Nou,
căpitanul Georgescu l-a sunat şi i-a raportat.
232
- Am onoarea să vă raportez că soldatul Vasile Bichis

s-a înapoiat la timp din permisie şi mi-a adus un document.
- Ai văzut că am procedat bine, spune Vicovan. Ce
face tatăl său?
- Din păcate ne-a adus actul de deces. Tatăl militarului
a murit în spital după ce şi-a văzut fiul care l-a şi vegheat în
ultimele clipe.
Pentru moment, s-a aşternut liniştea. Cei doi nu şi-au
mai spus nimic. După un timp maiorul Vicovan a rupt tăcerea:
- Dumnezeu să-l ierte! Copilul ăsta a rămas acum fără
nici un părinte! Să-l trimiţi cu cineva la Batalion. Un timp va
lucra aici la plutonul gospodărie.
- Am înţeles! Mai aveţi ceva de ordonat, întrebă
Georgescu parcă simţind nevoia să continue discuţia.
- Nu! Mă gândesc că dacă în condiţii speciale, într-un
singur caz din zece, poţi să eviţi o dramă umană cu riscul ca în
celelalte nouă să fi păcălit, merită să nu-ţi reproşezi decizia!
233
Mărturie
O editură prestigioasă a publicat un volum memorialistic

cu interviuri ale unor foşti grăniceri care au relatat întâmplări şi
evenimente trăite de ei, potrivit funcţiilor avute, la frontierele
României, timp de câteva decenii.
Au fost evocate amintiri privind activitatea, misiunile şi
acţiunile grănicereşti atât în condiţii de normalitate cât şi în
situaţii speciale interne şi internaţionale. Una din caracteristicile
acestor evocări cu valoare documentară a constituit-o
sublinierea responsabilităţii, dăruirii şi patriotismului cu care
oamenii de la frontieră şi-au îndeplinit atribuţiile, în ciuda unor
dotări tehnico-materiale insuficiente pentru serviciu şi viaţa
efectivelor.
Socotită pe drept o armă “grea”, dificilă, cu o arie de
exprimare a misiunilor la pace şi război extrem de complexă şi
diversificată prin natura competenţelor în aplicarea regimului
juridic al frontierei de stat, ceea ce include şi relaţiile de
conlucrare cu instituţiile similare ale ţărilor vecine, grăniceria a
reprezentat prima întruchipare şi expresie în acţiune a statului
român de unde începe jurisdicţia sa.
Grănicerii, o prezenţă permanentă în viaţa comunităţilor
din zona de frontieră au fost ajutaţi mereu de populaţie şi la
rândul lor au sprijiit oameni în condiţiile grele, de izolare,
specifice sectoarelor de margine, la munte, în câmpie, în deltă,
la mare sau pe fluviu, paza frontierei fiind neîntreruptă ziua şi
noaptea, indiferent de anotimp şi starea vremii. Confruntarea cu
greutăţile, cu acţiunile situate în afara legii, la frontieră,
pregătirile în vederea apărării teritoriului naţional, intervenţiile în
caz de calamităţi s-au bucurat întotdeauna de atenţia şi
interesul opiniei publice.
235
Ioan BĂLĂEI
Am povestit şi eu întâmplări de la graniţă în volumul

menţionat, mi-am reamintit cu emoţie şi nostalgie de zilele şi
nopţile de veghe alături de câteva generaţii de tineri veniţi din
toate colţurile ţării să străjuiască la hotare, aşa cum au făcut şi
bunii şi străbunii noştri. Întotdeauna ei şi faptele lor trecute ne-
au inspirat şi motivat. Multe evenimente, unele de-a dreptul
spectaculoase ne-au marcat trecerea timpului. Susţin cu tărie
că starea ţării, respiraţia, vigoarea şi puterea ei sunt înregistrate
ca de un veritabil aparat de măsură de către oamenii de
margine, aflaţi la linia de delimitare cu exteriorul societăţii
româneşti, acolo la frontieră, pe unde circulă turiştii şi mărfurile,
pe unde comunicăm cu lumea.
Adesea se spunea că indiferent unde se găsea
grănicerul, el reprezinta cartea de vizită a ţării, pe el îl vedea
primul cetăţeanul străin venit la noi prin Punctele de Control sau
cel aflat în apropierea frontierei, prezenţa lui constituind prima
impresie despre noi românii, lucru valabil şi astăzi pentru
poliţiştii de frontieră. Ca urmare, se cerea o comportare şi ţinută
demnă, ireproşabilă, corectitudine şi vigilenţă maximă la
serviciu.
Evenimentele importante interne şi internaţionale au fost
resimţite puternic în îndeplinirea misiunilor de către grăniceri, fie
că a fost vorba de apariţia şi amplificarea fenomenului
infracţional transfrontalier, a migraţiei ilegale, traficului cu
droguri, armament şi muniţie etc., fie că a fost vorba de
sancţiuni economice ale Consiliului de Securitate, de apariţia în
zona noastră continentală sau chiar în apropierea frontierelor a
unor conflicte de natură etnică, religioase, teritoriale şi politice,
inclusiv cu forţe armate.
În aceste condiţii era firesc ca la frontieră să se
întreprindă măsuri speciale în completarea celor din interior sau
cum s-a întâmplat cel mai adesea când pentru prevenirea sau
combaterea unor evenimente şi situaţii deosebite s-a impus
eficientizarea structurilor organizatorice şi a sistemelor
operaţionale din instituţia grănicerească şi din alte organisme
cu atribuţii la frontieră.
236
Volumul de memorii grănicereşti surprinde în relatările

autorilor o multitudine de fapte şi exemple de ceea ce
înseamnă viaţa la frontieră, devotamentul şi chiar spiritul de
sacrificiu al grănicerilor şi marinarilor grăniceri, a celorlalţi
specialişti de transmisiuni, genişti, artilerişti, topografi chimişti,
tehnici-auto şi de armament, medici, pe timpul misiunilor, dar şi
numeroasele neajunsuri, abuzuri şi ilegalităţi suportate în timpul
regimului comunist.
Evenimentele din decembrie 1989 au găsit grănicerii,
respectiv Comandamentul Trupelor de Grăniceri, cu marile
unităţi şi unităţi subordonate în îndeplinirea atribuţiilor de pază
şi apărare la frontieră, trecând succesiv la măsurile de pază
întărită concomitent cu activităţile pregătitoare în vederea
trecerii din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în cea a
Ministerului de Interne, decizie luată de Nicolae Ceauşescu şi
nefinalizată datorită înlăturării dictatorului comunist.
Trupele de grăniceri au rămas astfel în subordinea
Ministerului Apărării Naţionale, trecând la reformarea instituţiei
potrivit întregului proces de democratizare a societăţii româneşti
şi de înfăptuire a statului de drept, corespunzător cerinţelor
Consiliului Europei şi ulterior a obiectivelor de integrare în
structurile Euroatlantice.
Concomitent, situaţia operativă a devenit activă
intensificându-se acţiunile de contrabandă, atribuţiile şi acţiunile
grănicerilor fiind reglementate de un Decret al C.F.S.N. care
prevedea regulile regimului de frontieră interzicând trecerile
ilegale de persoane şi mărfuri precum şi unele restricţii din zona
de frontieră care să permită descoperirea şi prinderea
infractorilor.
Întrucât în anul 1989 lucram în Comandamentul
Trupelor de Grăniceri iar în decembrie executam o misiune de
evaluare cu un colectiv de ofiţeri la Brigada de Grăniceri Iaşi în
vederea resubordonării trupelor Ministerului de Interne, am
participat la aplicarea măsurilor luate de grăniceri pe râul Prut,
pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ulterior, începând
237
Ioan BĂLĂEI
cu anul 1991 am primit funcţii de conducere în comandament,

parcurgând reforma trupelor de grăniceri la care am contribuit
nemijlocit până în 1998 când, la sfârşitul anului, am fost mutat
împreună cu generalii Luca şi Carp în Organul Central al
Ministerului de Interne. În anul următor, în 1999, prin Ordonanţă
de Urgenţă a fost modificată şi completată Legea nr. 56 privind
frontiera de stat a României, în sensul desfiinţării grănicerilor şi
înfiinţării Poliţiei de Frontieră.
În ultimii ani, eforturile concentrate pentru integrarea
României în Uniunea Europeană, obiectiv prioritar declarat al
tuturor forţelor politice, a determinat urgentarea, aprofundarea
lucrului şi a negocierilor pentru închiderea capitolelor şi
îndeplinirea cerinţelor de integrare printre care şi securizarea
frontierelor la extremitatea estică a Uniunii. Acordarea primelor
credite de fonduri pentru securizarea graniţelor cu una din
componentele sale importante, profesionalizarea sistemului de
pază şi control pe frontiera verde şi în punctele vamale precum
şi dotarea cu mijloacele tehnice specifice au constituit succese
incontestabile ale Poliţiei de Prontieră recunoscute şi apreciate
în mod deosebit în ultimii 2-3 ani, multe din acţiuni şi măsuri au
fost începute şi dezvoltate de grăniceri.
Din nefericire, în presă, la radio şi televiziune precum şi
cu diferite prilejuri, unii dintre conducătorii Poliţiei de Frontieră
din primii ani de la înfiinţare, preocupaţi în mod deosebit să-şi
consolideze poziţiile, au procedat la schimbarea din funcţiile
importante a foştilor grăniceri, invocând motive neîntemeiate,
acreditând ideea că reforma, modernizarea, profesionalizarea
instituţiei principale cu atribuţii la frontieră şi procesul de
integrare în structurile Euroatlantice au început în 1999, odată
cu înfiinţarea Poliţiei de Frontieră. Nimic mai fals şi mai
descalificant pentru susţinători sau o expresie a necunoaşterii
realităţii.
Trebuie să menţionez că înainte de 1989 în Punctele
pentru Controlul Trecerii Frontierei (P.C.T.F.), cadrele care
efectuau verificarea documentelor persoanelor la trecerea
frontierei, deşi aveau ţinută grănicerească, nu făceau parte din
238
Trupele de Grăniceri care aparţineau M.Ap.N., fiind

subordonate Direcţiei de Paşapoarte din Ministerul de Interne.
După evenimentele din 1989, a urmat o scurtă perioadă
confuză şi instabilă la Punctele pentru Controlul Trecerii
Frontierei soldată cu plecarea unui număr important de ofiţeri şi
subofiţeri. Ulterior, structura pentru controlul în P.C.T.F. fiind
denumită Poliţia de Frontieră a funcţionat tot în compunerea
Direcţiei de Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa
Străinilor.
Practic, în 1999, prin Ordonanţa de Urgenţă, Guvernul a
dorit ca Poliţia de Frontieră, care exista în Direcţia Generală de
Paşapoarte, cu un efectiv de aproximativ 2000 de cadre din
P.C.T.F., să preia prin absorbţie Comandamentul Naţional al
Grănicerilor cu un efectiv de peste 7000 de cadre şi peste
10000 de militari în termen, grăniceri şi marinari grăniceri.
Au fost preluate structuri adaptate specificului
sectoarelor de frontieră la şes, munte, deltă cu o dotare
tehnico-materială adecvată şi extrem de diversă, inclusiv nave
şi ambarcaţiuni maritime şi peste 1000 de localuri construite
sau modernizate înainte şi după 1989.
În mod firesc Poliţia de Frontieră a trebuit, pe lângă
propriile atribuţii în P.C.T.F., să le preia şi pe cele ale
Comandamentului Naţional al Grănicerilor (C.N.Gr.) pentru
aplicarea regimului juridic al frontierei de stat, a prevederilor
Tratatelor, Acordurilor şi Convenţiilor de frontieră încheiate de
România cu statele vecine. De asemenea, existau noi
competenţe pentru paza şi supravegherea frontierei verzi, a
mării teritoriale şi a apelor de frontieră, precum şi pentru
soluţionarea evenimentelor operative prin instituţia
împuterniciţilor de frontieră şi a Comisiilor Mixte numite de
Guvern.
Contrar aşteptărilor, pentru îndeplinirea multiplelor şi
complexelor atribuţii noi, Poliţia de Frontieră înfiinţată în 1999,
respectiv o parte din primii ei conducători, unii mai puţin
cunoscători ai problemelor frontierei, în loc să valorifice
239
Ioan BĂLĂEI
capacităţile şi experienţa cadrelor de grăniceri, să continue şi să

perfecţioneze măsurile şi acţiunile întreprinse timp de aproape
zece ani, pentru reformarea şi profesionalizarea pazei frontierei
şi îndeplinirea cerinţelor de integrare în structurile Euro-
Atlantice, au declanşat o adevărată campanie de contestare şi
denigrare a fostei instituţii grănicereşti, de înlocuire din funcţiile
de conducere la nivel central şi în teritoriu a grănicerilor,
determinând plecarea unui număr important de cadre capabile.
S-a mers până acolo încât grănicerii au fost etichetaţi ca fiind
incompetenţi şi corupţi pentru a se justifica înlocuirea lor, deşi
comparând situaţia proprietăţilor poliţiştilor de frontieră de
atunci şi ale foştilor grăniceri, precum şi pregătirea profesională
în instituţii de profil, adecvate misiunilor, vor rezulta, probabil,
concluziile conforme cu realitatea.
Este important să precizăm că promovarea cadrelor de
grăniceri în funcţii de conducere sau de manageri cum spunem
astăzi, se asigura printr-un sistem riguros de evaluare a
competenţei şi performanţelor profesionale obţinute la diferite
structuri ierarhice, începând cu cele de execuţie.
Din nefericire, unii conducători ai poliţiei de frontieră de
atunci, care până în 1999 au cooperat aproape 10 ani cu
C.N.Gr. în cadrul Ministerului de Interne, după momentul
fuzionării, au trecut la aplicarea de măsuri abuzive, inspirate
adesea, probabil, de interesul unor persoane sau prin impunere
din afară.
Începând cu 1990, este important de precizat că întregul
proces de reformă în domeniul pazei şi supravegherii frontierei
de stat a fost conceput şi declanşat de Comandamentul
Naţional al Grănicerilor (C.N.Gr.). Astfel, pe baza unor studii
aprofundate vizând integrarea în structurile organizatorice şi
operaţionale ale Ministerului de Interne, au fost adoptate
programe de restructurare, de profesionalizare şi dotare
tehnico-materială corespunzătoare cerinţelor securizării
frontierelor şi intrării României în N.A.T.O. şi Uniunea
Europeană.
240
După 1992 au fost elaborate primele programe de

modernizare a sistemului de pază şi control în cadrul conlucrării
la nivel european şi zonal pentru combaterea crimei organizate
transfrontaliere pe filiere ale imigraţiei legale, traficului cu
droguri, substanţe radioactive, armament, valută falsă precum
şi dotarea tehnico-materială adecvată securizării viitoarei
graniţe de Est a Uniunii Europene.
Întrucât am făcut parte din conducerea C.N.Gr., cunosc
o serie de acţiuni, activităţi şi măsuri întreprinse în cadrul
reformei instituţiei grănicereşti pe care vreau să le menţionez
pentru cunoaşterea adevărului şi o dreaptă judecată a drumului
parcurs în vederea asigurării îndeplinirii în continuare a
obiectivelor şi cerinţelor integrării României în Uniunea
Europeană în ceea ce priveşte domeniul securizării frontierelor,
a combaterii fenomenului infracţional transfrontalier.
În primul rând, Comandamentul Trupelor de Grăniceri a
elaborat cu sprijinul tuturor ministerelor interesate şi apoi a
prezentat şi susţinut în Parlamentul României în 1992 “Legea
nr. 56 privind frontiera de stat a României” care prevedea
competenţele şi atribuţiile instituţiei grănicereşti şi a Poliţiei de
Frontieră din P.C.F.F. în cadrul noului stat democratic precum şi
denumirea de Comandament Naţional al Grănicerilor (C.N.Gr.).
Legea Frontierei în vigoare şi astăzi cu o serie de
modificări şi completări, care stabilea şi subordonarea
grănicerilor Ministerului de Interne era prima şi singura lege
aprobată în Parlamentul României care reglementa atunci
activitatea unei structuri a Ministerului de Interne în noul regim
democratic, înaintea celorlalte arme, respectiv Poliţia,
Jandarmeria, Pompierii etc.
Ca participant la susţinerea legii în Parlament, vă pot
mărturisi dificultăţile întâmpinate pentru a obţine acordul
deputaţilor şi senatorilor în ceea ce priveşte restricţiile unor
activităţi pe timp de noapte în zona de frontieră, atribuţiile
grănicerilor de control al comunicaţilor şi de constituire a unor
dispozitive de pază în teren cu mijloace tehnice de semnalare
241
Ioan BĂLĂEI
precum şi condiţiile de pescuit, vânătoare, construcţii, păşunat

şi altele în apropierea liniei de frontieră. Toate acestea erau
socotite prevederi abuzive de sorginte “ceauşistă”, opiniile unor
parlamentari susţinând că prezenţa grănicerilor la frontieră să
fie numai simbolică iar paza şi controlul să nu încalce drepturile
omului la libera circulaţie.
La C.N.Gr. a fost elaborat un document conţinând
strategia reformei pe domenii şi un Program etapizat pe
obiective cu responsabilităţi şi termene concrete. Conţinutul
măsurilor şi acţiunilor a fost rezultatul consultării tuturor
comandanţilor şi a celorlalţi specialişti de la principalele structuri
potrivit prevederilor noii legislaţii şi problematicii specifice
frontierei de stat.
Prin măsuri necesare, C.N.Gr. a ajuns, în final, la o
structură organizatorică pe patru componente, de la nivel
central până la cel de execuţie (1. C.N.Gr., 2. Brigadă, 3.
Batalion, 4. Detaşament) asigurându-se eliminarea unor verigi
intermediare şi creşterea efectivelor destinate îndeplinirii
misiunilor la frontieră precum şi crearea condiţiilor pentru
amplificarea profesionalizării sistemului.
Această structură compatibilă cu cele ale Uniunii
Europene în care toate cadrele au primit normă de serviciu în
pază este confirmată şi menţinută în prezent cu modificările de
conţinut impuse în organigramele şi atribuţiile operaţionale ale
Poliţiei de Frontieră actuale care are în structură tot patru
componente: 1. I.G.P.F., 2. Direcţie, 3. Inspectorat, Judeţean,
4. Sector.
În legătură cu evoluţia reformei şi a situaţiei operative la
frontieră, C.N.Gr. a susţinut primele conferinţe de presă pe care
apoi le-a continuat sistematic.
Procesul profesionalizării pazei frontierei prevăzut de
Legea frontierei din 1992, condiţionat de resursele financiare
pentru înlocuirea militarilor în termen cu personal angajat pe
bază de contract, a fost început tot de C.N.Gr. pe măsura
alocării fondurilor necesare. Profesionalizarea presupunea
242
creşterea numărului sergenţilor angajaţi pe bază de contract şi

formarea unui număr mai mare de subofiţeri, cu care serviciul
de pază şi control să fie executat în ture, ceea ce asigura
creşterea eficienţei misiunilor, a autorităţii şi prestigiului
instituţiei, a competenţei în soluţionarea problemelor regimului
juridic al frontierei de stat precum şi prevenirea abaterilor de
orice natură. Ca urmare, pentru serviciul pe ture era necesară
triplarea efectivelor, ceea ce nu s-a putut realiza decât în
anumite sectoare de către Poliţia de Frontieră.
Totuşi, C.N.Gr. a reuşit în totalitate profesionalizarea
marinei grănicereşti, prima structură adusă la nivelul
standardelor europene în ceea ce priveşte personalul navelor şi
ambarcaţiunilor maritime şi fluviale.
Pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii cadrelor a
fost regândit şi realizat întregul sistem de învăţământ
grăniceresc în măsură să răspundă, după 1990, noilor cerinţe
ale societăţii democratice şi legislaţiei specifice.
Astfel, a fost înfiinţată la Iaşi “Facultatea de grăniceri”
care acorda licenţă juridică ofiţerilor de grăniceri, sporind
competenţa şi autoritatea acestora. Concomitent, a fost înfiinţat
la Orşova ”Centrul de perfecţionare a pregătirii cadrelor” atât
pentru grăniceri cât şi din alte specialităţi care au intrat în
instituţia noastră. Acest centru a fost reamenajat în întregime şi
dotat cu cele necesare pentru învăţământ.
La Oradea a luat fiinţă “Şcoala de subofiţeri de grăniceri
Avram Iancu”, din nefericire într-un local vechi de peste 100 de
ani, având materiale, îndeosebi de cazare, modeste, în schimb
beneficiind de cadre didactice bine pregătite şi cu aptitudini
remarcabile în domeniu. Conţinutul pregătirii a primit un
puternic caracter practic – aplicativ necesar atât viitorilor
subofiţeri cât şi militarilor angajaţi pe bază de contract.
Având în vedere perspectiva profesionalizării efectivelor,
batalioanele de instrucţie au fost transformate în centre de
pregătire şi antrenament atât pentru militarii în termen, sergenţii
243
Ioan BĂLĂEI
angajaţi cu contract cât şi pentru subofiţerii participanţi la

diferite cursuri de specialitate adaptate specificului zonal.
Şi divizionul de instrucţie echipaje Giurgiu a fost
transformat în unitate de învăţământ cu denumirea “Centrul de
perfecţionare a pregătirii personalului de marină Giurgiu”. De
asemenea, a fost reorganizată “Şcoala de dresaj câini
grănicereşti Ciorani”.
O măsură importantă pentru modernizarea şi
eficientizarea conducerii operaţionale şi a întregului proces
managerial a fost proiectarea şi realizarea pe etape începând
cu 1990 cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale, a Sistemului
informatic grăniceresc. Într-o primă structură operaţională s-a
construit Centrul de calcul la C.T.Gr. şi Oficiile de calcul la toate
Brigăzile de Grăniceri şi ulterior şi la Batalioane. Încă din 1992,
după promulgarea Legii frontierei de stat a României, sistemul a
început să funcţioneze atât pentru transmiterea informaţiilor şi
datelor operative precum şi pentru prelucrarea şi stocarea
acestora.
La data respectivă Sistemul Informatic Grăniceresc
având la C.N.Gr. un Centru de calcul cu 40 de specialişti
(programatori şi operatori) şi aparatura necesară, era cel mai
funcţional şi bine dotat din M.I. cu un important număr de
aplicaţii şi programe adecvate.
În 1995 am întocmit la C.N.Gr., cu acordul Ministerului
de Interne, un raport adresat personal primului ministru, în care
am descris dotarea precară şi dificultăţile de ordin tehnic şi
material ce le aveau în îndeplinirea misiunilor de pază şi
supraveghere a frontierei pentru combaterea infracţionalităţii în
creştere, a imigraţiei ilegale, a traficului cu armament, droguri,
substanţe radioactive etc. Ca urmare, au fost repartizate direct
C.N.Gr. resurse financiare pentru o serie de îmbunătăţiri în
dotarea necesară îndeplinirii prevederilor Legii 56/1992.
Cu fondurile alocate, începând cu 1996 a fost proiectat
şi realizat pentru prima dată un sistem naţional grăniceresc de
comunicaţii radio în dispozitivul de pază şi supraveghere a
244
frontierei, în funcţiune şi astăzi, în toate sectoarele inclusiv la

munte, pe fluviu şi în deltă. Astfel, s-a creat o reţea de
radiotelefoane portabile, staţii fixe şi mobile pentru toate
categoriile de patrule şi posturi grănicereşti, asigurându-se
conducerea operativă a elementelor de dispozitiv din teren
inclusiv valorificarea informaţiilor şi declanşarea oportună a
acţiunilor de frontieră cu forţele de intervenţie.
Întregul sistem care a necesitat construcţia în toată ţara
a antenelor metalice înalte, instalarea aparaturii şi verificarea ei
în funcţiune, pregătirea personalului pentru întrebuinţare a fost
finalizat într-un timp record de către colectivul de specialişti
conduşi de generalul inginer Danciu Victor împreună cu ofiţerii:
Matei Marian, Dumitru Năstase, Briniuc Ilie, Costin Lucian,
Ioncea Marian, Nelu Cioacăş, S.C. Condurache Eugen precum
şi cadrele de transmisiuni de la toate marile unităţi şi unităţile de
grăniceri din teritoriu.
A fost îmbunătăţită înzestrarea cu mijloace tehnice de
pază din producţia internă sau pe baza proiectelor lansate şi
comandate de Secţia de cercetare şi dotare din C.N.Gr.
condusă de coloneii ingineri George Bocu şi Alexandru Lamer.
Au fost introduse în serviciu aparatură electronică de sesizare şi
semnalare, de vedere pe timp de noapte, de cercetare
criminalistică şi camere de luat vederi. În portul Constanţa a fost
experimentată pentru supraveghere şi televiziunea cu circuit
închis iar la subunităţile de munte, materiale şi echipament
special adaptat zonei.
S-a demarat, cu sprijinul M.I., un program de construcţii
la şantierul naval Mangalia a unor ambarcaţiuni grănicereşti
rapide pentru serviciul de pază la fluviu, pe râul Prut şi în Deltă,
cu ele sporind eficienţa controlului respectării embargoului
instituit de Consiliul de Securitate împotriva R. Federale
Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru).
Tot în perioada aceea s-a înnoit şi parcul auto al
unităţilor şi subunităţilor de frontieră fiind introduse autoturisme
şi autoutilitare de teren din producţie internă, cu amenajări
245
Ioan BĂLĂEI
speciale pentru misiunile specifice la frontieră. De asemenea, s-

au cumpărat autocamioane pentru transport personal şi
materiale. Încă din 1997, au fost experimentate pentru
sectoarele cu relief greu accesibil, motociclete articulate “Tot-
teren”, asemănătoare cu cele intrate în prezent în dotarea
Poliţiei de Frontieră. La subunităţile izolate din toate sectoarele
au fost asigurate grupuri electrogene pentru iluminat şi
întrebuinţarea aparaturii cu acumulatori. Începând din 1990, cu
helicoptere ale armatei şi ulterior ale M.I., s-au executat lunar,
pe bază de grafic, zboruri de cercetare şi supraveghere la
frontiera maritimă, la Prut şi Dunăre.
În condiţiile speciale apărute la frontierele României ca
urmare a evenimentelor politice petrecute după 1989 în zona
noastră continentală şi care au fost marcate de apariţia unor noi
state independente precum şi stări conflictuale, cu forţe armate,
pentru C.N.Gr., un obiectiv prioritar îl constituia menţinerea cu
sprijinul Ministerului de Externe a unei stări de normalitate şi
stabilitate în relaţiile cu organele de graniţă ale statelor vecine.
C.N.Gr. a declarat o adevărată ofensivă în cadrul “Micii
diplomaţi” un număr în cadrul conlucrării cu grănicerii vecini
reuniunilor europene, consfătuiri şi congrese dedicate
combaterii imigraţiei ilegale spre occident. Astfel, în perioada
1993-1999, C.N.Gr. a participat cu delegaţi la conferinţele
internaţionale unde a prezentat materiale în oraşele Bonn,
Budapesta, Berlin, Kiev. De asemenea, a efectuat cu ofiţeri
activităţi de documentare pe probleme ale pazei frontierei, de
legislaţie, dotare, procedee de pază, management şi resurse
umane în Franţa, Portugalia, Statele Unite, Germania, Spania şi
Ungaria.
În vederea aderării României la structurile Euro-Atlantice
şi îndeplinirii standardelor Occidentale privind securizarea
frontierelor precum şi pentru acordarea creditelor financiare
necesare modernizării şi eficientizării pazei şi controlului la
graniţe, o serie de delegaţii cu specialişti ai Uniunii Europene
precum şi din Statele Unite ne-au vizitat şi monitorizat
sistematic.
246
Astfel, C.N.Gr. a participat la întâlniri şi a prezentat

informări şi documentare pentru aproximativ zece delegaţii iar
pe unele le-au însoţit ofiţeri în sectoarele de frontieră Iaşi,
Rădăuţi, Huşi, Galaţi, Giurgiu, Constanţa Galaţi şi Turnu
Severin.
Unii specialişti străini ne-au cerut să le arătăm în zona
de frontieră lucrările de fortificaţii, barajele şi obstacolele,
blindatele, tancurile şi transportoarele amfibii, tunurile şi
mitralierele cu care au fost informaţi că noi, românii, păzim
frontiera în regim militar.
La cererea organismelor Uniunii Europene încă din anul
1996 C.N.Gr. a trecut la elaborarea programelor pentru
modernizarea şi dotarea unităţilor de frontieră, profesionalizarea
efectivelor în vederea stopării imigraţiei ilegale pe direcţia Est-
Vest.
Astfel, programele menţionate au fost întocmite conform
normelor europene, pe segmente de frontieră conţinând o
amplă documentare demografică, economică, socială,
geografică, culturală şi privind infrastructura, resursele
perspective de dezvoltare etc. Referitor la solicitările de dotare
şi alte investiţii, au fost nominalizate cantităţile necesare de la
efective de personal, armament şi tehnică de sesizare,
semnalare până la mijloace de transport, legătură, nave,
ambarcaţii şi helicoptere. Pentru toate erau prevăzute şi
costurile estimative în valută.
Programele după verificare, completare şi definitivate în
direcţiile de specialitate ale Ministerului de Interne au fost
înaintate organismelor Uniunii Europene. Reprezentanţii
acesteia apreciau pe atunci că procesul aprobării acordării
creditelor solicitate este complicat şi poate avea o durată de
câţiva ani. Prin urmare, demersurile pe baza cărora au fost
acordate creditele actuale pentru securizarea frontierelor au
fost începute de Comandamentul Naţional al Grănicerilor.
În lipsa legislaţiei de frontieră bilaterale cu noile state
vecine care s-au declarat independente, conlucrarea cu
247
Ioan BĂLĂEI
organele de graniţă ale acestora pentru soluţionarea

problemelor curente şi a situaţiilor operative s-a asigurat numai
pe cale amiabilă şi de relaţii tradiţionale ceea ce a necesitat o
frecvenţă mai mare a şedinţelor delegaţiilor comandamentelor
centrale de grăniceri, a comisiilor mixte şi împuterniciţilor de
frontieră, a întâlnirilor şefilor structurilor de execuţie şi control în
P.C.T.F., Mic Trafic şi Treceri Simple - Puncte pentru controlul
trecerii frontierei deschise traficului internaţional şi local.
Menţionez că a existat un interval scurt de timp în care
“Mica diplomaţie” pe care o făceau grănicerii, aprecierea
aparţinând Ministerului de Externe, a constituit singurul canal de
comunicare oficială cu Ucraina.
Într-o perioadă extrem de dificilă, după 1989,
caracterizată la frontieră de fenomene infracţionale şi
evenimente de o mare diversitate în condiţiile amplificării crimei
organizate transfrontaliere, apariţiei conflictelor armate în zone
apropiate sau chiar lângă graniţele României pe teritoriul altor
state, C.N.Gr. a soluţionat integral toate situaţiile şi problemele
apărute asigurând o stare de normalitate şi stabilitate în relaţiile
cu instituţiile de graniţă vecine, astfel încât nici un caz
(eveniment) să nu fie remis pe cale diplomatică pentru a fi
rezolvat la nivelul Guvernelor, ceea ce este un fapt deosebit.
Pentru paza şi supravegherea mării teritoriale, zonei
contigue şi economice exclusive a României, a fost iniţiat
împreună cu specialiştii Ministerului de Interne, Ministerului
Apărării Naţionale şi Ministerul Transporturilor proiectul
“Sistemul Integrat de supraveghere radio-electronică la litoral”
denumit “S.C.O.M.A.R.”.
Acest proiect realizat de un institut românesc pe baza
unei ample documentări în ţări occidentale, a fost prezentat şi
susţinut în primăvara anului 1996 în Consiliul Suprem de
Apărare a ţării, şedinţă la care am participat şi unde Sistemul s-
a aprobat, urmând să înceapă construcţia, pe măsura
disponibilizării fondurilor necesare prin hotărâri de guvern
248
pregătite de către cele trei ministere, ceea ce până la

desfiinţarea grănicerilor nu s-a înfăptuit din lipsa banilor.
Tot C.N.Gr., la solicitare a elaborat proiectul legii pentru
înfiinţarea “Gărzii de Coastă”, instituţie la nivel naţional, la fel ca
şi în alte state importante, cu tradiţie în domeniu. Folosind
nucleul Marinei Grănicereşti în prima variantă a proiectului
Garda de Coastă reunea mijloace şi specialişti din toate
ministerele cu atribuţii şi activităţi la Marea Neagră astfel încât
navele şi aeronavele Gărzii de Coastă să exercite control
maritim privind mediul, pescuitul, turismul, frontiera,
prospecţiuni şi extracţii inclusiv stingerea incendiilor şi acţiuni
de salvare etc. Întrucât se cereau investiţii foarte mari s-a
hotărât ca pentru început Marina Grănicerească cu mijloacele
sale şi atribuţiile specifice să se constituie în Garda de Coastă.
Această soluţie a fost de scurtă durată, în continuare navele şi
ambarcaţiunile intrând în structura Poliţiei de Frontieră fără
păstrarea denumirilor marinăreşti.
Situaţia operativă în perioada 1990-1999 ca şi aplicarea
măsurilor stabilite de Consiliul de Securitate în cadrul
embargoului instituit împotriva R.F. Iugoslavia (Serbia şi
Muntenegru) începând cu 1994 a determinat C.N.Gr. să
efectueze o importantă redistribuire de forţe şi mijloace, de
marinari, nave şi ambarcaţiuni, de cadre din alte sectoare
pentru creşterea densităţii patrulelor şi posturilor grănicereşti în
dispozitivul de observare, supraveghere şi patrulare pe Dunăre.
S-a realizat o strânsă cooperare cu forţele Comisiei
Internaţionale cu sediul central la Calafat pentru monitorizarea
respectării embargoului. C.N.Gr. şi Poliţia Română au fost
apreciate prin documente oficiale pentru modul exemplar în
care s-au implicat în aplicarea embargoului, fiind evidenţiată
activitatea susţinută a Ministerului de Interne cu toate
categoriile de forţe din zona de frontieră.
În ceea ce priveşte derularea procesului de
profesionalizare a pazei frontierei, C.N.Gr. a organizat o unitate
de frontieră “pilot” încadrată numai cu profesionişti, în vederea
249
Ioan BĂLĂEI
experimentării organizării, planificării şi executării misiunilor

reale la frontieră, numai cu aceştia, în ture, pentru desprinderea
celor mai utile concluzii.
Experimentul condus nemijlocit de generalul de Divizie
Emil Talpă a fost decis prin alegerea uneia din numeroasele
variante pregătite de statul major al C.N.Gr. privind structura
organizatorică a unităţii, efectivele de profesionişti, conţinutul şi
planificarea misiunilor, modul de realizare a dispozitivelor la
frontieră şi în adâncime, capacitatea de acţiune şi intervenţie cu
cadre şi militari angajaţi cu contract, întrebuinţarea mijloacelor
tehnice de pază şi aplicarea legislaţiei specifice. Aplicarea
variantei “Pilot” a permis îmbunătăţirea proiectului pentru a fi
generalizat succesiv, evaluarea în practică a necesarului de
resurse umane şi mijloace tehnice, concluzii pentru demararea
întregului proces de profesionalizare a pazei frontierei ca parte
integrantă a securizării acesteia.
Întreaga perioada menţionată în care a fost declanşată
reforma instituţiei grănicereşti pentru modernizarea şi
eficientizarea ei la nivelul standardelor europene, în vederea
integrării în structurile occidentale, a impus şi îndeplinirea
concomitentă a atribuţiilor C.N.Gr. din Legea 56/1992, a
prevederilor celorlalte acte normative, precum şi gestionarea
situaţiilor complexe existente la frontierele României în condiţiile
cunoscute.
La Comandamentul Naţional al Grănicerilor împreună cu
comandantul acestuia Generalul de Divizie Dumitru Luca, în
echipe manageriale succesive, au acţionat cu competenţă şi
responsabilitate generalii: Emil Talpă, Gheorghe Bulea,
Gheorghe Carp, Marian Dumitru, Romulus Mocanu,
contraamiral Anatolie Zemba, un număr mare de specialişti
printre care Grigorie Stamate, Florin Zancu, Ion Petrişor, Ion
Văleanu, Ion Constantinescu, Gheorghe Dan Mazilu, Dumitru
Mocanu, Gheorghe Iordache, Eugeniu Buhăniţă, Gheorghe
Badea, Constantin Piciu, Nicolae Diaconu, Valentin Fişer,
Nicolae Pârvu, Tudor Mare, Nicolae Vasile, Gaby Eşanu, Bucur
Gălăţeanu, Costică Chirilă, Daniel Barbu, Gheorghe Ene,
250
Marian Nica, Gheorghe Gheorghe, Mircea Petreşeniuc, Aurel

Capezeanu, Constantin Mocanu, Vasile Lepădatu, Dumitru
Anatolie, Ion Spălăţelu, comandorii Vasile Uncescu, Viorel Isac,
Anghel Piroşcă, Cristian Ionescu, Adrian Baz, doctorii Nicolae
Opriţă, Horia Florescu, Doru Moisin, Dan Marius Rădulescu,
Sorin Iamer, Constantin Toma, maiorii (pe atunci) Gheorghe
Huianu, Alexandru Chiper, ing. Nicolae Oprea, Constantin Guiu,
Ilie Ciomârtan, Jean Turbatu, fraţii Ion şi Zamfir Nedelcu,
Nicolae Şagău, Nicuşor Dulgheru, Vasile Ursache, Romică
Moise, Firiţă Carp, Stelian Macovei, Dumitru Sava, Ştefanache
Patriche şi specialiştii topografi, coloneii: Gheorghe Bercaru,
Constantin Marangoci, Emil Mateescu.
La marile unităţi şi unităţi de grăniceri, la divizioanele de
mare grănicereşti, maritime şi fluviale, precum şi la instituţiile
noastre de învăţământ de specialitate, concomitent cu
îndeplinirea misiunilor de pază şi supraveghere a frontierei s-au
implicat nemijlocit în reforma sistemului, profesioniştii de
valoare cu experienţă şi performanţe deosebite printre care
generalii: Eugen Căplescu, Nicolae Moldovan, Mihai Caliniuc,
Vasile Tatorcea (junior), Neculai Burnichi, Vasile Ciocan,
coloneii: Vasile Sima, Gheorghe Stancu, Vasile Spiridon, Vasile
Botârcă, Gheorghe Butnariu, Marţian Andru, şef de promoţie la
Academia de Înalte Studii Militare, Dumitru Scutelnicu, Dumitru
Coman, Neculai ionescu, Alexandrescu Stere,Hristache Trifan,
Mircea Creţu, Dumitru Savu, Vasile Anton, Aurel Stroie, Ioan
Faur, Ioan Maciu, Gheorghe Bungău, Nicolae Diaconu,
comandorii de marină Ion Berariu, Constantin Popescu,
Gheorghe Biziniche, Ion Dima, Constantin Gomează, Ioan
Niţulescu, Ştefan Aştefanei.
În domeniul reformei organizatorice, stabilirea
structurilor, asigurarea efectivelor, pregătirea cadrelor,
elaborarea documentelor de conducere a pazei, supravegherii
şi controlului trecerii frontierei în punctele de mic trafic şi treceri
simple, planificarea activităţilor, gestionarea evenimentelor de
frontieră, pregătirea pentru asigurarea capacităţii de luptă şi
mobilizare, un rol deosebit de important l-au avut statele majore
251
Ioan BĂLĂEI
şi compartimentele pentru pază conduse de ofiţerii superiori

Zaharia Ivaşcu, Vasile Jincan, Marian Drăghici, Gheorghe
Vaipan, Teodor Cristea, Stelian Torbă, Ion Roman, Viorel
Apostol, Smion Sticleţi, Truşcă Nicolae, Ioan Mavrodin, Viorel
Boboc, Teodor Hiriş, Costel Boţoroagă, Corneliu Codreanu.
Odată cu înfiinţarea Poliţiei de Frontieră, în mod firesc s-
au amplificat şi aprofundat o serie de măsuri structurale şi
operaţionale, s-a realizat un sistem integrat şi unitar de pază şi
control la frontieră cu deschiderea a numeroase programe de
cooperare internaţională, de securizare a frontierelor şi
îndeplinirea standardelor necesare integrării României în
structurile Euro-Atlantice. Rod al unei activităţi susţine pentru
modernizarea şi profesionalizarea întregului sistem al
conlucrării cu organisme şi agenţii internaţionale şi zonale
pentru combaterea fenomenului infracţional transfrontalier, ca
urmare a generalizării procesului profesionalizării şi al dotării cu
mijloace de pază performante şi control în P.C.F.F., pe baza
unor credite financiare externe, poliţia de frontieră a reuşit în
ultima perioadă să îndeplinească cu sprijinul direct al
Ministerului Administraţiei şi Internelor toate criteriile de aderare
la Uniunea Europeană, în perspectiva asigurării de către
România a graniţei de Est a acesteia.
Întregul proces declanşat pentru reforma instituţiilor, cu
atribuţii în paza şi controlul trecerii frontierei, în combaterea
migraţiei legale, a traficului cu droguri, armament, obiecte şi
substanţe interzise etc. a cunoscut o evoluţie pozitivă, nu lipsită
uneori de ezitări şi greşeli, etapele parcurse având şi contribuţia
într-o măsură mai mare sau mai mică a tuturor specialiştilor atât
grăniceri cât şi poliţişti de frontieră.
Eliminarea sau negarea rolului şi contribuţiei în timpul şi
după evenimentele din 1989 a instituţiei grănicereşti la
reformarea şi modernizarea sistemului de pază şi supraveghere
a frontierei, a creşterii eficienţei şi credibilităţii acestuia în
perspectiva integrării în Uniunea Europeană, este în opinia mea
o mare şi nepermisă eroare pe care au săvârşit-o unii din
252
interese meschine sau necunoaştere. Întreaga mea activitate

îmi dă dreptul să susţin această apreciere.
Cu siguranţă, în timp, se vor aşeza lucrurile la locul
cuvenit. Noi, contemporanii evenimentelor, avem datoria să
oferim mărturiile, aşa cum generaţiile trecute ne-au lăsat
dovezile patriotismului, priceperii, devotamentului şi sacrificiului
slujitorilor frontierelor României dintotdeauna.
253
Cuprins
Călătorie riscantă ............................................................... 5

Fotbal pe pâine ................................................................... 21
Vară fierbinte ...................................................................... 31
Bărăganul eroilor ................................................................ 65
Pasiune comună ................................................................. 77
Confruntarea ....................................................................... 91
Clasa noastră cântă, râde şi visează .................................. 111
Vânătoare de mistreţi ............................................................ 129
Promisiune neonorată ........................................................... 139
Anotimpuri răvăşite ............................................................... 149
O poveste cu cântec ............................................................. 165
Oferta .................................................................................... 189
Dragoste ascunsă ................................................................. 203
Să credem în oameni ............................................................ 219
Mărturie ................................................................................. 235
255

Balaei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Balaei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gen.(r.

Reproducerea totală sau parţială a acestei cărţi este interzisă

În după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989, am primit

de către terorişti, apropierea unui desant aerian necunoscut

comandanţii batalioanelor de grăniceri de frontieră, au constituit

Au existat, pe bună dreptate, numeroase comentarii în

consideră necesar să promoveze eroismul şi sacrificiul pentru

care murise săraca, fără să mai poată asculta şi ea o colindă la

Pe la două noaptea, trenul s-a oprit într-o staţie.

- Trebuie să găsim o soluţie. Nu are rost să ne

Îl împing pe cel din faţa mea şi reuşesc să pun piciorul

- Hai, s-auzim povestea voastră, spuse tipul care părea

mai mult de la posturile străine, au cerut conducerii din Krivorog

lucrurile din sacoşa ţinută pe umăr. Apoi am verificat buletinul şi

deasupra sacilor de nisip un transportor blindat cu farurile

Autoturismul nostru a tras în dreptul ieşirii, având

Toată această atmosferă cu imagini aidoma celor din

Printre cele mai comentate şi disputate, în

de distracţie dar şi de manifestare a patriotismului zonal.

militare locale pentru a continua să joace şi pe timpul stagiului,

Tot arbitrul Craiu povesteşte că de regulă nu luau

Când în sfârşit se părea că lucrurile s-au liniştit, a intrat

În acest moment, individul care încercase negocierea

amestec şi nu mă intereseaza. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Hai

Pe măsură ce cresc copiii şi mai târziu tinerii noştri

Dacă vroiai să ajungi din marginea oraşului la Someş

Inevitabil privirile băieţilor ţinteau trupurile fetelor şi

Doamna Mioara avea 22-23 de ani şi fusese în lotul

a perfecţiunii naturii atunci când aceasta avusese răbdarea să-

Şi fără să aştepte răspunsul l-a apucat de mână şi au

însemna că s-a îndrăgostit? Îşi aminti că încă din primele clase,

băga în seamă, a văzut-o întorcându-se spre el şi făcându-i un

În condiţiile menţionate până şi în lecţiile de la şcoală

- Nu înţeleg de ce trebuie să stai toată ziua la Someş,

acest gând, acceptă orice discuţie şi se lăsă antrenat în

Mioara şi-a strâns rochiţa sub pulpe şi s-a aşezat pe

care nu se uită nu sunt normali sau le este frică să nu fie văzuţi

- Măi copile, nu te mai saturi de atâta bălăceală? Uite,

În „colonie”, cartier cu locuinţe construite special,

În mijlocul cartierului existau mai multe terenuri de tenis.

acceptat renunţând la sport pentru o situaţie mai bună, stabilă,

Nu spusese prea multe despre trecutul ei şi a familiei,

- Nu ştiu. Simt că el mă priveşte ca pe o zână din poveste

Întâlnirile la Someş s-au înmulţit şi Ovidiu devenise aproape

reuşit să rostească un „da” după care uşor ameţit a fost învăluit

drum spre Ghiţă să învăţăm. La urma urmei la Someş m-am

- S-ar putea să vin. Oricum dimineaţa mergem la un fotbal

- Zău, aşa singur? Şi ce stăteai pe gânduri? Nu ştiai cu

Vlad a revenit apoi în discuţie:

S-a îndepărtat încet. Nu a făcut decât puţini paşi când a răsunat

probabil va fi exmatriculat. Inginerul Vlad i-a mai acordat o zi de

- Sărutul tău era răspunsul pe care-l aşteptam. Am să te

Ovidiu Bândean a urmat şi absolvit un institut tehnic

întors totuşi de câteva ori să-şi revadă colegii şi prietenii rămaşi

Pe la începutul anilor 70 Ovidiu Bândean se afla în

- Extraordinar, oare nu visez? Îi prinse capul în mâini.

să-ţi povestesc. Am fraţi şi surori. Toţi lucrează, majoritatea în

- Nu am încotro. Se vede treaba că cineva acolo, Sus

lui în provincie. S-a mulţumit să-l roage să-i dea măcar un

- Înţeleg că nu depinde de tine şi nu se poate face

Au trecut mulţi ani de atunci şi sunt destule momente

Am ridicat colţul perdelei şi am privit afară. O ploaie

(Constantin Muşat n.n.) a stăruit să nu fie reformat şi să fie