Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
După subiect
Istoria militară
Istoria culturală
Istoria economică
Istoria socială
Deși noua națiune italiană a apărut abia în 1861, zona geografică a Italiei de
astăzi a avut o istorie bogată și îndelungată. În perioada pre-romană, pe aici s-au
perindat grecii și etruscii. Dupa evoluția și căderea Imperiului Roman, Italia se
fărâmițează în mai multe republici, orașe-stat, regate, toate expuse invaziilor
musulmane, normandice, germane, franceze, spaniole și austriece. Italia a fost
unită abia în 1861 devenind Regatul Italiei. În 1946 devine republică
constituțională.
Cuprins
1 Perioada pre-romană
2 Republica Romană
3 Imperiul
4 Iulius Cezar
5 Augustus
6 Căderea Romei
7 Evul mediu
7.1 Epoca întunecată (secolele V-X)
7.2 Evul Mediu mijlociu
8 Renașterea
9 Perioada premergătoare epocii moderne
10 Risorgimento și Regatul Italiei
11 Statul liberal
12 Primul Război Mondial
13 Mussolini și fascismul
14 Al Doilea Război Mondial
15 Republica constituțională
16 Cronologie
17 Note
18 Bibliografie
19 Vezi și
20 Legături externe
Perioada pre-romană
Săpăturile efectuate pe teritoriul Italiei și al Sicilei au scos la lumină dovezi
ale existenței umane în aceste regiuni încă din paleolitic[1], perioadă ce a
debutat acum 2.500.000 de ani și s-a încheiat acum 200.000 de ani. Stau mărturie
vestigiile arheologice descoperite în situri ca: Monte Poggiolo (în apropierea
orașului Forlì) și Grotta dell'Addaura (lângă Palermo). Putem menționa obiecte de
artă confecționate acum 800.000 de ani și diverse desene rupestre.
Republica Romană
Articol principal: Republica Romană.
Conform legendei, Roma a fost înființată în 753 î.Hr. de către Romulus, care l-a
învins pe fratele sau Remus. În mitologie vedem cum Rhea Silvia și zeul Marte au
doi fii, Romulus și Remus, care au fost alăptați de o lupoaică și crescuți de un
cioban. Romulus a fost considerat strămoșul regilor care s-au succedat la
conducerea Regatului Roman.
În 509 î.Hr., este alungat regele etrusc Tarquin și romanii se organizează într-o
republică. În perioada 494 î.Hr. - 287 î.Hr. are loc un conflict de clasa între
plebei (clasa inferioară) și aristocrația patricienilor (clasa dominantă). În 450
î.Hr. se întocmește un cod juridic, Legea celor Douăsprezece Table, imprimată în
bronz și expusă public în Forum.
Roma intră în conflict militar cu orașele latine învecinate și are loc Războiul
Ligii Latine. După victoria Romei, în 496 î.Hr., se încheie alianța cu aceste
cetăți latine. Începând cu secolul al IV-lea, Roma poartă războaie cu diverse alte
grupuri etnice. Învinge cetatea etruscă Beii, apoi pe gali. Triburile latine se
revoltă în cadrul războaielor samnite și din nou Roma iese învingătoare. De
asemenea, marea cetate latină preia controlul asupra cetăților grecești în jurul
anului 200 î.Hr.. Prin 260 î.Hr., romanii controlau deja aproape întreaga
peninsulă, iar tratatele generoase încheiate cu părțile învinse i-au adus
prosperitate și alianțe militare. Administrarea și guvernarea erau asigurate de
magistrați, aleși de către adunările populare. Consulii, cei mai importanți
magistrați erau aleși în fruntea statului. Totuși, adevărata putere politică se
află în mâinile senatului, o oligarhie care guverna Roma. Aceștia dețineau funcția
pe viață. O dată cu continuarea cuceririlor militare, urmează o epocă de expansiune
economică și de puternice schimbări sociale. A fost construite clădiri, drumuri
publice, apeducte. S-au micșorat taxele. Clasa mijlocie s-a dezvoltat. Au fost
imprimate monede. Crește ponderea muncii bazate pe sclavi. Roma se află în plin
avânt.
Imperiul
Războaiele Punice, cunoscute și ca Războaiele Feniciene, au fost cele trei bătălii
dintre Roma și Cartagina, cetate situată în nordul Africii. Primul a izbucnit în
246 î.Hr. în Sicilia, când Cartagina lupta să se protejeze împotriva expansiunii
romane. Lupta decisivă a fost bătălia navală din 241 î.Hr. câștigată de romani care
au preluat controlul nu numai asupra Siciliei, dar și a Sardiniei. Cartagina își
revine și invadeaza Spania. Generalul cartaginez Hannibal pătrunde în Italia cu
trupe și elefanți, iar pierderile de partea Romei sunt semnificative. Roma
contraatacă și, în 204 î.Hr., generalul roman Scipio Africanul invadează nordul
Africii obținând o victorie la Zama. Cartagina este supusă unor severe condiții de
pace. Al treilea și ultimul Război Punic debutează în 149 î.Hr.. Din nou romanii
obțin victoria iar Cartagina este complet distrusă în 146 î.Hr.. După încă trei
ani, Macedonia devine provincie. Spania este subjugată, iar romanii preiau
controlul asupra nordului Africii și Siriei. Dobândește și Galia în 118 î.Hr. și
Egiptul în 31 î.Hr.. Asistăm la cea mai mare extindere a unui imperiu din istoria
lumii.
Războaiele sociale care au avut loc între 91 î.Hr. și 88 î.Hr. au fost datorate
refuzului Romei de a împărți puterea și drepturile politice cu aliații săi din
peninsulă. Doar cetățenia era acordată tuturor locuitorilor din zona sudică râului
Po.
Iulius Cezar
Articol principal: Iulius Cezar.
Mai mulți generali au început să-și formeze armate private, dintre care cei mai
celebri au fost Marius, Sulla și Pompei. De asemenea, și Iulius Cezar și-a
inființat o trupă militară proprie. Marius devine consul dar moare în 86 î.Hr. din
cauze naturale. Sulla luptă și dobândește controlul asupra Romei sub forma unei
dictaturi. Astfel reușește să reinstaureze Republica după care se retrage. Urmează
lupta pentru putere a lui Pompei. Acesta, împreună cu Cezar și Crasssus, în 60
î.Hr., își unesc forțele într-un fel de parteneriat, cunoscut sub numele de Primul
triumvirat. Această alianță începe să decadă când Crassus moare în 53 î.Hr., iar
Pompei a fost învestit cu puteri extraordinare de către Senat. În 49 î.Hr., Cezar,
nemulțumit, pornește cu trupele sale trecând râul Rubicon din Galia către Roma și
îl invinge pe Pompei. Cezar profită de victorie și continuă anexarea de noi
teritorii în favoarea Romei. În 46 î.Hr., senatul îl proclamă dictator pentru zece
ani. Doi ani mai târziu, este numit dictator pe viață.
Ambiția lui Cezar de a da o noua formă Romei l-a făcut să fie temut de către
aristocrația senatoriala care a uneltit o conspirație împotriva sa. Pe la idele lui
martie (15 martie) 44 î.Hr., un grup de conspiratori conduși de Cassias și Brutus,
îl asasinează pe Cezar prin înjunghiere. Dar în loc să se reinstaureze republica,
urmează 13 ani de război civil.
Augustus
Articol principal: Cezar August.
Marcus Antonius, prietenul și camaradul de oaste al lui Cezar, pretinde a fi
succesorul acestuia. Totuși, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, Octavian, care
pe atunci avea 18 ani, respinge această pretenție și adună 3.000 de ostași din
trupele lui Cezar. Cicero, fost consul și unul dintre cei mai celebri oratori ai
Romei, se opune lui Antoniu. După pierderea uneia din bătălii în cadrul războiului
civil, Antoniu părăsește Italia. În 43 î.Hr., Octavian, Antoniu și Lepidus, unul
dintre comandanții lui Cezar, au format al treilea triumvirat și au incheiat un
tratat pe cinci ani, ce aducea stabilitate în viața politică romană. Trei sute de
potențiali oponenți, printre care și Cicero, au fost asasinați. Asasinii lui Cezar
au fost urmăriti, iar Cassias și Brutus s-au sinucis în 42 î.Hr. în bătălia de la
Phillipi.
Octavian, sau Augustus cum era cunoscut, și-a consolidat puterea și a pus capăt
războiului civil. A condus timp de 44 de ani și a reconstruit din temelii Imperiul,
menținându-i însă formal, caracterul republican. A avut o mână forte și a reformat
admnistrația, în timp ce și-a extins alianțele. A construit și a reparat temple,
teatre, drumuri, apeducte, sisteme de drenaj și în general a modernizat cetatea.
Chiar el spunea că "a găsit o Romă din cărămizi și a lăsat-o un oraș de marmură". A
creat o armată profesională. Domnia sa a fost o lungă perioadă de pace, cunoscută
ca Pax Romana. A murit în 14 d.Hr., la 76 de ani. A fost succedat de fiul său
adoptiv, Tiberius. La moartea acestuia, în 37 d.Hr., vine la conducere Caligula,
care la rându-i a fost asasinat în anul 41. A urmat Claudius la a cărui moarte, în
54, a fost succedat de Nero. În timpul domniei acestuia, în anul 31, Roma a ars. La
30 de ani, Nero s-a sinucis.
Câțiva din împărații care au urmat: Vespasian, Titus, Domițian, Nerva, Traian,
Hadrian, Pius, Marcus, Aurelius și Commodus. Construcția Colosseumului a fost
finalizată în anul 80. În stilul de construcție s-au înregistrat progrese și anume:
folosirea betonului turnat și a arcadelor. A avut loc mai multe războaie cu Parția.
Căderea Romei
Commodus a fost ucis în 192. Urmează perioada de decădere a Imperiului de Apus.
Cealaltă jumătate, de Răsărit, cu capitala la Constantinopole, și-a menținut
puterea până în secolul al XV-lea, la năvălirea turcilor otomani. În secolul al
III-lea Roma a fost slăbită de două fronturi de luptă simultane: războaiele
împotriva Imperiului Persan, pe de o parte și invaziile triburilor germanice, pe de
altă parte.
Urmează o perioadă în care Italia își pierde din importanță în cadrul imperiului și
devine o simplă provincie, fiind practic abandonată de împărații care au urmat,
ajungând să fie condusă de o succesiune de conducători de triburi germanice.
Imperiul se scindează încă o dată în 394.
În 410, vizigoții invadează Roma punând capăt stăpânirii romane asupra Peninsulei
Italice. În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică a fost
completă. Roma și Italia ajung sub stăpânire germanică.
Evul mediu
În perioada ce a urmat prăbușirii Romei, au avut loc o serie de fărâmițări și
invazii străine. Peninsula pe care astăzi o numim Italia nu va mai deveni o unitate
economică și politică până în 1861.Până în secolul al XIX-lea, istoria Italiei va
trece prin momente dificile.În locul puterii centralizate, avem de-a face cu o
putere a cetăților. Culturile catolică, bizantină și musulmană au interferat. Papa,
deși avea sediul la Roma, a dezvoltat o puternică rețea de influență care acoperea
întreaga peninsulă.
Sicilia a făcut parte din Imperiul Bizantin până în 827, când a fost cucerită de
arabii musulmani, după ce aceștia au asediat Messina și Palermo. Sicilia a rămas
sub stăpânire arabă până în secolul al XI-lea, când a fost cucerită de normanzi. Ca
și francii, lombarzii și goții, nici arabii nu au reușit să unifice Italia.
Totuși, anumite zone, ca Napoli, își păstrează autonomia. De asemenea, prin 1150,
multe din orașele din nord și centru, printre care Milano, Genova, Pisa, Florența,
Veneția și Roma, s-au organizat ca niște comunități separate. În 1152, Sfântul
Imperiu Romano-German (care de fapt nu era nici roman, nici sfânt, nici imperiu)
redobândește control asupra nordului Italiei. În scop defensiv, cele mai multe din
comunitățile nordice au format o coaliție, cunoscută ca Liga Lombardă, alianță prin
care își mențin autonomia. Totuși influența germanică va continua timp de 30 de
ani, perioadă marcată de războaie neîntrerupte între împărații germani și
papalitate.
Renașterea
Renașterea (care a debutat în Italia, mai ales în Florența) este marcată de o
revoluție în artă, arhitectură, știință, filozofie, societate. Trebuie semnalată
contribuția meritorie a poetului Dante Alighieri în formarea unei limbi italiene
unitare, literare, prin celebra sa capodoperă "Divina Comedie", scrisă în 1320.
Influența germană asupra orașelor din centrul și nordul Italiei devine tot mai
scăzută, astfel că acestea devin complet autonome. Singura influență era cea
papală. Una dintre cele mai celebre familii a fost de Medici, care i-a redat
Florenței strălucire, grandoare, dar și prosperitate, toate acestea manifestate
într-un sistem bancar puternic (cu influențe internaționale), comerț, cultură
renascentistă. Cel mai celebru exponent al acestei familii a fost Lorenzo
Magnificul, care a condus Florența în perioada 1469 - 1492. Un alt nume celebru al
acestei perioade a fost Niccolo Machiavelli (1469 - 1527), care prin scrierea
"Principele", este cunoscut ca părintele politologiei. Două alte nume faimoase au
fost Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) și Leonardo da Vinci (1452 - 1519).
Fillipo Brunelleschi a proiectat și construit renumitul Dom din Florența.
Invazia franceză din 1494 pune capăt regimului Medici. Tocmai în acea perioadă,
predicatorul Girolamo Savonarola întreprinde o campanie împotriva unei pretinse
decadențe a Florenței.
Vittorio Emanuele II
Fiat
Crispi
Depretis
Problema unificării Italiei a intrat în atenția opiniei publice de la 1848. La
Milano se declanșează o revoltă în nord care se transformă într-o revoluție și se
extinde în Toscana, Parma, Modena, Statele Pontificale și în regatul Piemontului.
Regatul Piemontului era cel mai dezvoltat stat italian, iar Lombardia aflată sub
control habsburgic era cea mai dezvoltată economic. În urma agitațiilor
revoluționare din martie 1848, regele Piemontului a fost nevoit să acorde un
statut, o constituție. Între 1848-1849 , Piemontul a încercat o tentativă de
unificare a italiei prin propriile forțe, declanșând un război împotriva
habsburgilor. Războiul s-a încheiat prin înfrângerea forțelor italiene, iar regele
Carol Albert a abdicat. Habsburgii trebuiau să fie alungați din Italia, dar
italienii nu puteau face asta singuri. Unificarea trebuia să fie realizată cu
ajutorul unei mari puteri europene.
În anii 1860 a început o mișcare ce a luat formă unui război de gherilă, un război
civil între "cele două Sicilii". Armata italiană a fost mobilizată, alcătuită din
zeci de mii de oameni, implicați în forma de protest împotriva modului cum s-a
format Italia. Mișcarea a fost înfrântă cu prețul pierderilor de vieți omenești și
execuții.
Ultimul premier liberal italian de dreapta a fost Marco Minghetti (1863-1864, 1873-
1876) care asigura echilibrul bugetului. Regele l-a adus la putere pe Depretis,
Minghetti și miniștrii săi devenind victimele politicii nepopulare. Agostino
Depretis va avea trei mandate de premier (1876-1878, 1878-1879, 1881-1887) până la
moartea sa. Urmǎrea politică anticlericală și reducerea influenței clericale în
învățământ.
Depretis a lărgit dreptul de vot care fusese cenzitar, astfel de la 500 000 de
alegători, în 1882 erau 2 milioane de alegători. Papa consideră că realizarea
unificării s-a întocmit în defacoarea bisericii. A adoptat o poziție ostilă în față
statului italian, responsabilii politici italieni fiind excomunicați, printre care
și regele.
În 1893 a fost creată Banca Națională a Italiei care primea monopolul de emisie.
După doi ani a primit dreptul de control al trezoreriei statului. Principalul
partener al Italiei era Franța. Francezii furnizau mărfuri industriale, capital,
însă la un moment dat, unele state adoptā o strategie economică protecționistă. În
1887, în Italia este adoptat un cod vamal prin care se emitea protecționismul, ceea
ce a dus la un război vamal cu Franța timp de 10 ani, schimburile comerciale
prăbușindu-se și o mare parte din capitalul francez din Italia fiind retras.
În 1887, Francesco Crispi a devenit premier. Ca cel mai apropiat colaborator al lui
Garibalid, a luptat alături de el în 1848 și în expedițiile din anii 1860, cucerind
Regatul Neapolelui și fuzionandu-l cu Piemontul. Garibalid era reprezentantul
curentului republican, al cărui fondator în Italia era Giuseppe Mazzini. Mazzini
dorea eliberarea Italiei și unificarea acesteia, dar și instaurarea unui regim
republican. Crispi era și el republican, însă în 1861 s-a dat de partea
monarhiștilor. Venirea lui Depretis la putere a fost posibilă după ce a făcut o
declarație formală în care recunoștea monarhia. Crispi, originar din Sicilia, a
condus cu întreruperi până în 1896. Metodele sale de guvernare erau autoritare,
reușind să-și creeze sprijin în Parlament prin metode neortodoxe și căutând să aibă
presă de partea sa. Avea o atitudine anticlericalǎ, acesta fiind membru francmason.
Marele Orient al Italiei juca un rol important în promovarea unor personalități în
viața politică și în reglementarea în culise a vieții politice italiene. Atitudnea
față de Sfântul Scaun era critică și au avut loc manifestații violente ale
adversarilor prezenței papei la Roma.
Din 1879, Papa Leon al XIII-lea a intrat în funcție și dorea să rămână la Roma. Era
un spirit flexibil, dispus la compromisuri, având o vocație utilă în relațiile cu
Franța și Germania, convingându-l pe însuși Bismark să diminueze politică
anticlericală.
În 1889, s-a adoptat un Cod Penal în care erau prevăzute pedepse împotriva clerului
care încurcă viața politică. Preoții erau sancționați dacă îi sfătuiau pe italieni
să nu participe la viață politică.
În 1892 a fost organizat un Congres la Genova unde a fost creat Partidul Socialist
Italian care va introduce votul universal și având personalități că Filippo Turati
și Antonio Labriola. În 1893, sutele de organizații socialiste vor desfășura un
Congres la Palermo.
După revenirea lui Crispi la guvernare, sunt luate măsuri împotriva acestor grupări
care atingeau 50 000 de membri. Fasciile au fost interzise, Giuffrida a fost
arestat.
În 1875, după Opera Congresului, își fac prezența teoriticienii care căutau soluti
pentru a-i convinge pe catolici să ia parte la viață politică, ca Giuseppe Toniolo
care milita pentru democrația creștină. A elaborat o doctrina economică prin care
să caute o cale de mijloc între capitalismul sălbatic și socialism. A fost unul
dintre primii teoriticieni ai economiei sociale de piață.
În ciuda agitațiilor politice, Crispi dorea să facă din Italia o mare putere. S-a
orientat spre Africa, mai ales spre zona Cornului Africii unde erau așezări
durabile de la care se putea pune bazele unui imperiu colonial. În anii 1880 a fost
creată Somalia, iar apoi, italienii s-au orientat spre Etiopia. Astfel, în 1895 a
fost declanșat războiul italo-etiopian. În Bătălia de la Adua, italienii au fost
înfrânți de etiopieni. La Addis-Adaba a fost semnat tratatul de pace prin care
Italia era forțată să recunoască independența Etiopiei. Crispi își asumă
răspunderea și demisionează, retrăgându-se din viață politică din 1896.
Instabilitatea guvernamentală predominea. Premierii nu rămâneau destul de mult timp
la putere. Aveau loc proteste sociale masive. La Milano a avut loc o insurecție în
"Săptămâna Roșie". În 1900 este asasinat regele Umberto I, urmat de Vitor Emanuel
al III-lea care avea să-l sprijine pe Mussolini.
Era însă o perioada de creștere economică după finalul Marii Depresiuni din 1870.
Din anii 1890 începe o perioada de înflorire ecomomica-Primul Miracol Italian.
Italia părea să pășească în era industrială. Apar ramuri caracteristice Revoluției
Industriale: industria automobilului, industria chimică, construirea
hidrocentralelor, Italia devenind înainte de Primul Război Mondial al patrulea
producător de energie electrică. Dacă în 1883 producea 1.000.000 kW/h, în 1914
producea 2.5 miliarde kW/h. Avea o producție agro-alimentară crescută, profitând de
criză viticulturii franceze.
Catolicii italieni erau organizați în Opera Congresului, până când, la 1905, este
desființată, iar Pius al X-lea înființează Operațiunea Catolică, ce stabilea cum ar
trebui catolicii din toată lumea să se organizeze din punct de vedere social și
spiritual . Principala preocupare era ca toate aceste activități să se desfășoare
sub conducerea clerului. Rămânea problema participării politice. Pius al X-lea era
confruntat cu mai multe crize în Biserica sa. Se confruntă cu situația din Franța,
unde statul se separă de Biserica. Se și rupeau relațiile între Franța și Sfântul
Scaun.
Statul liberal
În 1876, guvernarea de dreapta impune noi alegeri pe care le pierde în favoarea
stângii. Reformele sociale și economice se află în plin avânt. Partidul Socialist
Italian s-a constituit în 1892, dar a fost dizolvat de premierul Crispi, care se
temea de marxism și anarhism. În ceea ce privește politica externă, în 1882, Italia
aderă la Tripla Alianță alături de Germania și de Austria (deși aceasta din urmă îi
fusese inamic). Aceasta era perioada formării sferelor mondiale de influență, iar
Italia, dorind sa fie o super-putere, încearcă să anexeze Etiopia, dar aceasta se
apără cu eroism producând Italiei o pierdere de 5.000 de militari, o adevărata
umilire națională. Astfel Crispi renunță la idealurile expansioniste.
În 1900, un anarhist italian din New York îl asasinează pe regele Umberto. Vittorio
Emanuelle III, fiul său, moștenește tronul.
Mussolini și fascismul
În Italia, Primul Război Mondial a adus moartea a peste jumătate de milion de
militari, o economie devastată și un puternic sentiment de frustrare datorită
neîndeplinirii promisiunii privind teritoriile ce ar fi fost câștigate ca
recompensă pentru participare la război. Primul-ministru Orlando participă la
Conferința de Pace de la Paris din 1919 cu speranța că i se va indeplini aceasta
promisiune. Statele Unite, Marea Britanie resping poziția Italiei, a cărei
delegație părăseste conferința.
Republica constituțională
Luptătorii partizani italieni și-au adus un aport decisiv în eliberarea Italiei.
Deși au contribuit majoritatea partidelor, stânga (socialiștii și comuniștii
italieni) au dominat mișcarea partizană din nord, cunoscută ca Vântul din Nord,
însă influența economică americană, ocupația militară aliată a Italiei și puternica
Biserică Catolică au zădărnicit ascensiunea mișcării de stânga. Americanii se
temeau că Partidul Comunist Italian ar avea legături cu Moscova. Scena politică din
Italia devine polarizată, având la stânga comuniștii, iar la dreapta catolicii, o
adevărata replică internă a tensiunilor generate de Războiul Rece. La 2 iunie 1946,
italienii au votat în favoarea republicii, respingând monarhia instaurata în 1861.
De asemenea, a mai fost ales un parlament bicameral (Camera Deputaților și Senat),
care îngrădea puterea prezidențială, iar guvernarea locală, regională era
repartizată în cele 20 de state italiene. S-a creat un sistem juridic independent.
Într-un astfel de sistem politic multipartinic, premierul este ales prin negociere
între partide. Primele alegeri republicane au avut loc în aprilie 1948. Creștinii
Democrați, susținuți de Vatican și de Statele Unite, obțin o victorie confortabilă,
formând forța politică majoritară de guvernare până aproape de zilele noastre.
Partidul Socialist și Partidul Comunist, deși au o pondere mai mică din sufragii,
formeaza opoziția. Perioada de refacere a Italiei, 1950 - 1958, a fost marcată de
asa-numitul miracol economic, mai ales că Italia a beneficiat de ajutorul financiar
acordat de americani în perioada Războiului Rece. În 1963, a fost formată o
coaliție între Partidul Socialist și Partidul Creștin Democrat, având drept
rezultat un guvern condus de socialistul Aldo Moro. În toamna lui 1969 (Toamna
Fierbinte) s-au declanșat o serie de greve și actiuni de protest în nordul
peninsulei. A urmat perioada denumită Anii de plumb, marcată de acțiuni teroriste
conduse atât de extrema dreaptă, cat și de cea stânga (Brigăzile Roșii), care au
durat până în anii 1970'. În 1973, Partidul Comunist se angajează într-un amplu
proces democratic, acceptând politica NATO și îndepărtându-se de Moscova. Perioada
anilor 70' este caracterizată prin răpiri și execuții la care cad vitime persoane
politice, toate acestea culminând cu asasinarea lui Aldo Moro în 1978. Anii 80'
restabilesc ordinea și calmul în viața politică, totuși inflația depășește 21%.
Urmează o perioadă de creștere economică, în care la conducerea guvernului s-a
aflat socialistul Craxi (1983 - 1987). Italia devine a cincea putere economică
mondială, depășind în unele privințe Marea Britanie.
Dupa dispariția Partidului Comunist și a celui Creștin Democrat, apar două noi
coaliții: Centru-Stânga și Centru-Dreapta. În martie 2001, primul-ministru Amato
dizolvă Parlamentul. Alegerile care urmează pun față în față fostul primar al
Romei, Francesco Rutelli, și fostul premier, Silvio Berlusconi din partea
partidului "Forza Italia". Acesta din urmă, pe 15 mai 2001, iese învingător,
convingând alegătorii prin concepțiile sale puternic pro-americane.