ANALIZA DISCURSULUI POLITIC

I.DISCURSUL POLITIC. Partea teoretică

I.1. Discursul dreptei şi discursul stîngii

„Dreapta“ şi „stînga“ sînt două concepte prin care se desemnează, de peste două secole,
conflictul ideologic dintre discursurile şi acţiunile în care s-a scindat domeniul politic. În
ciuda faptului că acest dualism este tot mai frecvent contestat şi cu toate marile schimbări
istorice din ultimele decenii, termenii în atenţie continuă să deţină un rol important în limbajul
politic.
Termenii „dreapta“ şi „stînga“ au o semnificaţie descriptivă şi una evaluativă. Deşi
semnificaţia descriptivă poate fi foarte variată, ea nu va acorda aceluiaşi cuvînt înţelesuri
contrarii. În ceea ce priveşte semnificaţia estimativă, termenii fiind antitetici, prin acordarea
unui înţeles pozitiv unuia din ei se ajunge, în mod necesar, la atribuirea unui sens negativ
celuilalt. Conform opoziţiei axiologice, una din părţi înseamnă opusul celeilalte, „dar nu
există nici un motiv, vorbind la modul abstract, pentru ca una să semnifice întotdeauna
binele, iar cealaltă răul“ 1. Dacă ne referim la factorul putere, discursul dreptei îl descrie ca
factor de coeziune, iar discursul stîngii ca izvor al discriminării.
Norberto Bobbio apreciază că cel mai frecvent criteriu aplicat pentru a diferenţia dreapta
de stînga este atitudinea diferită a oamenilor faţă de idealul egalităţii, o valoare politică
fundamentală, alături de libertate, dreptate ş. a.
„Stînga“ se fundamentează pe egalitarism, în sensul în care, dacă se admite că oamenii sînt
egali, dar şi inegali, se accentuează ceea ce îi apropie pe aceştia, pentru a putea convieţui;
egalitarul pleacă de la convingerea că majoritatea inegalităţilor sînt sociale şi, ca atare, ele pot
fi îndepărtate.
„Dreapta“ îşi asumă inegalitarismul ca valoare dominantă, considerînd că, pentru o mai
bună convieţuire, importante sînt diferenţele dintre oameni; inegalitarul are convingerea opusă
celei a egalitarului, după care majoritatea inegalităţilor sînt naturale şi, de aceea, ele nu pot fi
eliminate 2.

1
Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1999, p. 78
2
Ibidem, pp. 111 - 112

1
 I.2. Discursul opoziţiei şi discursul guvernamental

Discursul opoziţiei recuză prezentul, aflat sub control guvernamental. Acest tip discursiv
descrie prezentul într-o manieră pesimistă şi proclamă voinţa de a-l schimba, urmărind o
ruptură calitativă, politică sau sistemică. Opoziţia îşi proiectează programul politic în viitor,
asupra căruia ea îşi transferă demersurile de accedere la putere şi îşi proiectează speranţa
legitimantă.
Discursul guvernamental este ancorat în prezentul pe care îl controlează sau, în orice caz,
trebuie să şi-l asume. Interesul guvernului este de a descrie şi de a evalua prezentul politic în
cea mai bună lumină posibilă, superior trecutului şi nicidecum inferior viitorului. Guvernul,
prin forţa lucrurilor, investeşte în prezent, acesta fiind mai mult sau mai puţin deschis
progresului.

I.3. ABORDAREA SEMIOTICĂ A DISCURSULUI POLITIC

Petru Ioan, în volumul Modelul hexadic în politologie, a identificat următoarele

coordonate ale acţiunii politice, din perspectiva unui model specific al situaţiei acţionale3:
(1) agentul, respectiv iniţiatorul sau promotorul acţiunii politice, reprezentat de
guvernanţi, ca titulari ai puterii politice, de partidele de opoziţie, grupurile de interes şi de
presiune, iar la limită, cetăţenii, ca parteneri sau iniţiatori „informali“ ai faptului politic ;
(2) conţinutul acţiunii politice, demersul constructiv şi prospectiv al acesteia, producerea
discursurilor şi a sensurilor politice ;
(3) domeniul, obiectivele, scopurile sau finalităţile acţiunii politice, ideologia, dar şi datele
realităţii politice ;
(4) valorile pe care le promovează acţiunea politică, sistemele de interpretare a
simbolurilor politice, preferinţele ;
(5) inspiratorul, garantul, sau suportul acţiunii politice, guvernaţii, dar şi cultura şi
interesul politic, competenţa politică ;
(6) „forma“ demersului politic, respectiv metodele, căile şi mijloacele legitime şi
nelegitime ale acţiunii politice, mijloacele prin care se transmit mesajele.

3
Petru Ioan, Modelul hexadic în politologie, Editura „Ştefan Lupaşcu“, (Colecţia “Radiografii”), Iaşi, 2002, pp.
43 - 45

2
 II. Discursul politic între disimulare şi credibilitate
II. 1. Minciuna şi discursivitatea politică

Trasarea limitelor cunoaşterii realităţii şi stabilirea valorii de adevăr a aserţiunilor

reprezintă o primă etapă necesară în analiza mai elaborată a triadei realitate – reprezentare –
discurs, în care îşi are originea şi manifestarea conceptului de minciună. Consider că pot fi
identificate două genuri de relaţii cognitive determinante: (a) o primă relaţie, care reliefează
adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate şi demersul de cunoaştere a acesteia; (b) o a
doua relaţie, ce relevă caracterul veridic sau mincinos al raportului dintre cunoaşterea realităţii
şi discursul rostit despre ea. Adevărul şi etica ce întemeiază realitatea epistemologică a lumii
contemporane au devenit noţiuni care se nuanţează în funcţie de interesele pragmatice
imediate ale societăţii, ale grupurilor sau ale indivizilor. Între adevăr şi realitate există o
multitudine de opinii care nu ajung la adevăr, la adevărata cunoaştere, dar nici nu sînt pur şi
simplu erori. Prin opinii, oamenii se apropie suficient de adevăr pentru a trăi la nivelul
realităţii contingente, al practicii cotidiene.
Pe de altă parte, la nivel conceptual se elaborează cele mai rafinate modalităţi
comunicaţionale persuasive şi manipulative. Orice încercare de a simplifica complexitatea
realului duce inevitabil la eroare în gîndire. Orice schematizare a reprezentărilor mentale în
discurs duce la denaturarea informaţiei comunicate. Astfel, devine posibilă minciuna.
„Minciuna nu este tot una cu eroarea: pe cînd eroarea se opune realităţii, minciuna se opune
adevărului“ 4. Ea poate fi definită, într-un sens restrîns, ca un demers comunicativ intenţionat
de transmitere a unor informaţii false de către locutor, în scopul inducerii în eroare a
receptorului. Minciunile din sfera conceptelor pot dobîndi diverse forme, de la afirmaţii
neadevărate la operaţiile intelectuale care încalcă criteriile gîndirii corecte, de la demersurile
polemice, avînd ca obiectiv distragerea atenţiei, la anticiparea contraargumentativă a reacţiilor
posibile ale adversarilor de idei, „de la contextualizarea categoriilor şi principiilor incomode
pînă la ieşirea la rampă a unor valori încărcate forţat cu conţinutul justificativ şi ideologic
dorit, ajungîndu-se la <<asasinarea>> argumentativă a ideologiilor concurente, la proclamarea
adevărurilor unice, imuabile şi eterne“ 5. Minciunile de acest gen sînt elaborate şi folosite
pentru a influenţa ceea ce se concepe, se imaginează, se gîndeşte creativ, manipulînd felul de

4
Ibidem, p. 18
5
Ibidem, p. 48

3
a vedea realitatea, dar şi ansamblurile de opinii, de idei cu privire la problemele filosofice,
ştiinţifice, politice, sociale, economice ş. a.
Putem considera că una din devizele discursului politic poate fi: nu este bine să spui tot
adevărul. Acest tip de discurs este unul de ocultare a tot ceea ce îl contrazice şi îl deranjează
în evenimentele realităţii sau în discursurile concurente. După cum afirma Hannah Arendt,
„sinceritatea nu a fost socotită drept o virtute politică, iar minciuna a fost considerată pur şi
simplu o cale perfect justificată în tranzacţiile politice“ 6. Prin urmare, mecanismul
minciunilor funcţionează atît în societăţile democratice, cît şi în cele totalitare, ca un element
necesar al coeziunii sociale, reglîndu-se şi reproducîndu-se, cu implicarea, mai mult sau mai
puţin eficientă, a puterii politice decidente.
În societăţile democratice, se inovează lingvistic prin împrumuturi din limbile vii, dar mai
ales prin transformarea propriei limbi, ceea ce face nesigur sensul cuvintelor. Se impun
termenii generici şi cuvintele abstracte, care cresc ambiguitatea ideilor; frecventa schimbare a
referenţialelor unor termeni generici consacraţi, precum „libertate“, „democraţie“, „economie
de piaţă“, „tranziţie“ facilitează exprimarea rapidă şi convingătoare a minciunilor
conceptuale ca adevăruri incontestabile şi sprijinite pe valorile consacrate, dar şi „mobilizarea
energiei maselor anesteziate epistemologic în susţinerea unor valori opace la critică,
conştientizate superficial, aplicate mecanic sub biciuirea stimulilor informaţionali mediatici,
generaţi în flux controlat, cantitativ şi axiologic, de către guvernanţi“7. Autorul minciunii
politice are avantajul de a şti dinainte ceea ce doreşte auditoriul să audă, iar minciuna este
mult mai ispititoare pentru raţiunea acestuia decît realitatea. Disimularea (minciuna) este
utilizată la nivel ideologic şi politic de către partidele şi organizaţiile politice care
intenţionează perpetuarea propriilor interese şi justificarea existenţei lor în cîmpul politic8.
În cazul ideologiei comuniste, „adevărul <<proletar>> este Partidul, adevărul
<<burghez>> este societatea care rezistă Partidului“. De aceea, puterea nu poate acţiona
asupra realului „decît în mod distrugător de vreme ce acesta este realul pe care trebuie să-l
distrugă pentru ca să se poată manifesta realitatea al cărei depozitar este“.9
Orice discurs politic trebuie, totuşi, pentru a fi credibil, să respecte normele elementare ale
raţionalităţii şi să aducă în discuţie fapte verosimile. Numai în aceste condiţii el poate fi

6
Hannah Arendt, Crizele republicii, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1999, p. 10
7
Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Editura „Nemira“, Bucureşti,1996, p. 26

8
Tatiana Slama - Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura „Polirom“, Iaşi, 2000, p. 71

9
Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1993, p. 266

4
convingător. Orice locutor politic ştie că denaturarea realităţii nu poate fi oricît de amplă,
întrucît ea nu poate acoperi imensa sferă a realului. Cu totul altfel se petrec lucrurile, însă, în
societăţile totalitare, cînd limbajul ajunge să nu mai descrie nimic, fiind doar o expresie a lui
„ce trebuie să fie“, ajungînd să primească denumirea de „limbă de lemn“.
La nivelul discursului oficial ocultarea este maximă: nu există accidente, evenimente,
disfuncţiuni, erori care să contrazică mersul implacabil al societăţii spre binele final. Şi chiar
dacă există, prin diversiune, ele sînt prezentate ca efecte ale abaterii de la esenţa orînduirii
dominante, aflîndu-şi legitimitatea în lumea coruptă a capitalismului. „Limba de lemn nu
comunică nici un gînd nou şi nu descrie nimic“10.

II.2. Strategii semantice de persuadare

Persuadarea auditoriului este eficientă în sfera politicului în condiţiile în care se ţine seama
de contextul social - politic în care este produs discursul, de prestigiul locutorului, de calitatea
argumentelor, dar şi de strategiile semantice utilizate. Am identificat cinci variante de
strategie semantică, fundamentate pe:
(a) manipularea den-otaţiilor care presupune abaterea de la semnificaţia uzuală a
termenilor în scopul impunerii unei idei, a unui argument;
(b) manipularea conotaţiilor, prin asocierile de sens pe care cuvintele le generează la
nivelul receptorilor politici.
Pentru a surprinde dinamica formării şi acţiunii procedurilor aplicate în cadrul acestor
strategii, propunem situarea lor în acord cu variabilele hexadei semiotice:
(1) amplificarea disensiunilor de ordin intensional, prin care deosebirile de ordin
intensional sînt prezentate ca probleme extensionale; prin urmare, „conflictele din planul
definirii termenilor sînt transpuse în planul aplicabilităţii acestor termeni“; de exemplu,
termenul „democraţie“ poate avea o anumită intensiune în discursul politic occidental şi o altă
intensiune în discursul politic totalitar;
(2) impunerea / modificarea disimulată a intensiunii, care se realizează printr-o lărgire sau
restrîngere a extensiunii şi se manifestă atunci cînd locutorul pretinde că extensiunea
termenului utilizat de el poartă singura intensiune corectă
(3) relaţionarea improprie a cuvintelor care se realizează prin: (a) pseudosinonimie, cînd
se exprimă sentinţe de tipul „liberalismul şi conservatorismul sînt unul şi acelaşi lucru“; (b)
pseudoantonimie, care consideră doi termeni într-o contrarietate continuă, cînd de exemplu, se

10
Françoise Thom , Limba de lemn, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1993, p. 81

5
susţine că un stat este sau o democraţie, sau o dictatură, ignorîndu-se posibilitatea existenţei
unui proces de trecere de la una la alta; de asemenea pseudoantonimia se manifestă şi atunci
cînd doi termeni sînt consideraţi opuşi, fără ca ei să fie, cum sînt termenii „muncitor (într-un
stat comunist)“ şi „grevă“; (c) pseudohiponimie, care apare în formulări de tipul „Socialismul
este doar o formă de revizionism“, urmărindu-se transferul conotaţiilor negative ale
termenului socialism asupra conceptului revizionism; (d) pseudoomonimie, care apare cînd
semnificaţia termenului din contextul A este transpusă în contextul B;
(4) manipularea conotativă, care se poate realiza prin eufemisme sau construcţii de imagini;
astfel, creşterea preţurilor este prezentată ca „reaşezare“, sloganurile politice vizează mai ales
acest tip de manipulare conotativă: „Un preşedinte pentru liniştea noastră“; „Franţa
francezilor“, „Numai împreună vom reuşi“.
Putem constata, încă o dată, că orice formă de comunicare politică persuasivă presupune o
anumită interdependenţă între mijloacele comunicării şi finalitatea politică a acesteia, între
planul semantic şi cel pragmatic al rostirii discursive în cîmpul politic. Opiniile şi atitudinile
instaurate prin strategiile semantice se manifestă ca o credinţă larg acceptată, care oferă
semnificaţie evenimentelor şi favorizează realizarea intereselor politice de grup.

III. Tipuri şi modalităţi de argumentare politică

Studiul cunoaşterii politice se ocupă pe larg cu reprezentările mentale pe care oamenii le

împărtăşesc ca actori politici. Cunoştinţele si opiniile noastre despre partide şi politicieni,
judecăţile de valoare şi atitudinile pe care le manifestăm cu privire la demersurile politice
sunt, în cea mai mare parte, însuşite, schimbate sau confirmate de formele variate ale
socializarii noastre prin educaţie formală, folosirea mijloacelor media etc. Astfel, procesarea
informaţiei politice este adesea o formă a procesării discursului, pentru că multe dintre
acţiunile politice sînt realizate prin discurs şi comunicare.
Discursul politic argumentativ este o formă de rostire politică prin care sînt identificate
situaţiile politice şi apoi sînt formulate sub forma recomandărilor, criticilor, apologiilor ─
răspunsuri adecvate la aceste situaţii. Pentru a-şi îndeplini menirea de legitimare şi exercitare
a puterii, discursul politic utilizează mai multe strategii argumentative: interogaţia, negaţia
polemică, respingerea cauzei, metafora, ipoteza, justificarea.
III.1. Interogaţia

Însăşi punerea unei întrebări este un act implicit de argumentare, pentru motivul că este un
act de enunţare. Discursul politic, avînd un caracter polemic, ce presupune o confruntare între

6
parteneri reali sau posibili, apelează la interogaţie ca la o armă importantă în această
confruntare. Prin formularea întrebărilor se urmăreşte determinarea interlocutorului de a
consimţi la teza propusă de locutorul politic. Ilustrez această afirmaţie cu următoarea secvenţă
discursivă: „După toate aceste lucruri rămînea să se înceapă opera de reforme. Cine să o
facă ? Dacă s-ar fi găsit care să reprezinte o realitate socială, un partid care să aibă un program
neted [...] atunci partidul acesta fără îndoială că ar fi fost în stare să îndeplinească opera mare
de reforme. Dar cum voiţi domniile voastre să fie ? Unde era partidul acesta ? Unde l-ar fi
11
putut găsi cineva ?“ . Nicolae Iorga interpelează membrii parlamentului cu privire la
incapacitatea acestora de a realiza un program de reforme care să aducă România în rîndul
statelor moderne. Teza pe care o susţine istoricul român este aceea a necesităţii implicării
parlamentarilor într-un demers legislativ necesar elaborării şi aplicării reformelor social -
politice.
Interogaţia are valoare argumentativă, mai ales dacă deţine o negaţie implicită, ca în
următorul fragment de discurs: „Ei bine, cînd, din mica minoritate, am fost chemat la
Minister, cum socotiţi d-voastră că aveam să viu să-mi abjur credinţele vieţii mele întregi? Că
eu, astăzi ministru, să viu să sfîşiu lucrurile vieţii mele întregi ?“ 12. Mihail Kogălniceanu
implică, prin aceste interogaţii, hotărîrea de a sprijini neabătut împroprietărirea ţăranilor prin
promovarea proiectului de lege rurală în Adunarea Legislativă.
O calitate importantă a interogaţiilor retorice este marea lor putere de sugestie, receptorii
ajungînd să se implice, alături de locutor, în situaţiile descrise şi în trăirile exprimate.
Eficacitatea interogaţiilor retorice este mai mai mare atunci cînd ele sînt întemeiate de
fapte, motive, perspective.

III. 2. Negaţia polemică

Este un tip de negaţie diferit de negaţia descriptivă. Orice negaţie descriptivă are
potenţialul necesar pentru a deveni polemică, în situaţia în care locutorul îi adaugă un corectiv
de natură argumentativă. Ea respinge un conţinut pozitiv exprimat anterior printr-un
enunţiator diferit de locutor sau instanţa enunţiativă ce produce acel act. Negaţia polemică
surprinde receptorul care ar trage concluzia după primul enunţ (sau primele enunţuri) că
locutorul nu recunoaşte o realitate a societăţii americane dar, datorită caracterului polifonic al
enunţării, acel enunţ este respins şi alte enunţuri sînt rostite pentru a se restabili, prin alte

11
Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare ,Editura Politică, București, 1981, p. 243
12
Mihail Kogălniceanu, Texte social - politice alese , Editura Politica, București 1967 p. 263

7
afirmaţii, adevărul, oferindu-se chiar un plus de informaţie cu privire la teza abordată şi
susţinută.

III.3. Metafora

Mecanismul metaforic este întîlnit în toate tipurile de discurs. Astfel, putem afirma că
metafora ţine de natura intimă a limbajului. Aristotel definea metafora ca „trecere asupra
unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la specie, fie de la specie la specie, fie după
analogie“ 13. Neoretorica a prezentat metafora ca o extensiune pînă la reunire a doi termeni a
unei proprietăţi care nu aparţine decît intersectării lor. Abordarea pragmatică a metaforei
subîntinde mecanismul ansamblului comunicării. Pentru John Searle 14, metafora este un act
de limbaj indirect în care, enunţînd „S este P“ („Vecinul meu este un urs“), locutorul
doreşte să facă să se înţeleagă „S este R“ („Vecinul meu este un om solitar“). Analogia urs /
om solitar apare din calculele interpretative ale alocutorului numai atunci cînd acesta reface
mental intenţia comunicativă. Studiul tropului în atenţie s-a extins de la poetică la lingvistică,
apoi metafora a devenit un topos central al epistemologiei şi a fost analizată şi de
reprezentanţi ai teoriei.
Funcţiile discursive ale metaforei sînt următoarele:
(a) o funcţie estetică, de înfrumuseţare a discursului şi de întrupare a unei impresii dificil
de exprimat;
(b) o funcţie cognitivă, prin care metafora îşi manifestă eficacitatea euristică. Ea permite
explicarea, prin analogie, a unui domeniu nou şi prea puţin cunoscut printr-un domeniu
cunoscut;
(c) funcţia persuasivă pe care o dinamizează discursurile moralizatoare, juridice,
mediatice, politice, pentru a-şi impune conţinuturile, ideile, valorile.
Această ultimă funcţie impune metafora ca strategie argumentativă. În această ipostază,
acest trop are drept caracteristică fundamentală faptul că semnele selecţionate sînt semne
evaluative, reprezentînd o judecată de valoare, al cărei impact este condiţionat de cultura şi
mentalităţile comunităţii lingvistice în care este rostită. Metafora nu face doar să crească
expresivitatea ideilor, ci participă la înlănţuirea acestora în argument. Concluzia evaluează
convingător tocmai dimensiunea conflagraţiei, metafora exercitînd o anumită presiune asupra

13
Aristotel, Poetica, Editura „IRI“, Bucureşti, 1998, p. 94
14
John Searle, Sens et expression, Les Éditions de Minuit, Paris, 1982, p. 121

8
interpretării de către receptor, acestuia fiindu-i mai greu să respingă ceea ce a dedus prin
propriul său travaliu inferenţial.
Folosirea metaforelor (implicite sau explicite) şi a analogiilor reprezintă încă un element de
opacizare a discursului politic. Dacă a influenţa reprezintă raţiunea de a fi a clasei politice,
folosirea acestor figuri este expresia unui limbaj care îşi propune intenţionat mai degrabă să
convingă decât să descrie o realitate.
Prin stabilirea unei legături de similaritate între două lucruri, aceste figuri de stil pot
conduce audienţa la presupunerea că, o dată ce un lucru familiar este inteligibil şi ceea ce este
nefamiliar va putea fi înţeles dacă este prezentat într-o formă adecvată. Succesul unei
metafore sau a unei analogii constă atât în “prospeţimea asocierii”, cât şi în adecvarea la
conceptul desemnat.

III.4. Expresivitatea pragmatică a rostirii politice

Teatralitatea argumentării, adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuală, „punerea în

scenă“ întîlneşte teatralitatea din „jocurile de limbaj“ ca strategie a şansei şi creaţiei.
Discursul argumentativ este mai degrabă teatru decît geometrie sau construcţie riguroasă 15.
Acesta trece printr-o întreagă combinatorică de prezentare a dinamicii structurilor societăţii,
determinînd formarea anumitor reprezentări asupra realităţii în vederea obţinerii unui statut
legitim al guvernanţilor, dar şi a celor care aspiră la putere.
Dramaturgia politică îşi poate asuma o multitudine de forţe expresive ale unor domenii
consacrate în conştiinţa colectivă ca valori majore:
(a) asumarea forţei expresiei religioase, care poate să transforme scena puterii într-o
viziune a lumii divine 16: ierarhia este sacră, iar suveranul revendică ordinea divină drept sursă
a mandatului său;
(b) trecutul colectiv este o sursă de cutume, simboluri şi moduri de acţiune. Câteodată,
însă, istoria poate fi construită şi reconstruită, pentru ca puterea să-şi asigure privilegiile prin
punerea în scenă a trecutului sub forma moştenirii.
(c) mitul eroului, care are încă un impact important în lumea modernă, accentuează
dimensiunea teatralităţii politicului; Eroul apare, acţionează, provoacă adeziune, se încarcă cu
putere; el este Salvatorul; surpriza, acţiunea şi succesul devin cele trei aspecte ale dramei care

15
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura BIC ALL, București 2000, p. 80
16
Georges Balandier, Scena puterii, Editura AION, 2000, Oradea, p. 19

9
îi conferă existenţă. Eroul controlează şi supune forţele istorice reuşind să le determine să aibă
efecte pozitive.
(d) arta persuasiunii, dezbaterea la care apelează sistemul democratic determină
cultivarea capacităţii de a produce efecte ce favorizează iden-tificarea reprezentanţilor cu
reprezentaţii, propaganda, media, sondajele politice sunt tehnici noi ce furnizează
dramaturgiei democratice cele mai puternice mijloace.
Expresia verbală a puterii este definită şi de tăcere şi de un limbaj specific, ambele
constituindu-se în condiţii ale artei dramatice. Puterea cuvintelor, cunoscută şi controlată,
poate să genereze recursul la un lexic specific, la reguli şi strategii de argumentare.
În societăţile moderne, un candidat la preşedinţie, de exemplu, trebuie să dobîndească o
imagine publică, o dimensiune naţională şi credibilitate provenită din reuşitele lui anterioare.
Dacă va învinge, va trebui să guverneze, să probeze că deţine controlul asupra tuturor forţelor,
inclusiv asupra lui însuşi.
Evidenţierea teatralităţii politicului nu înseamnă o reducere a acestuia la aparenţe şi jocuri
iluzorii, ci reprezintă mai mult o rezultantă a raporturilor sociale şi a aspectelor constituite din
valori şi imaginarul colectiv. Teatralitatea politicului are, mai degrabă, o funcţie
compensatoare, rezultată din imperfecţiunile unei societăţi aflate într-o continuă devenire, cu
o ordine vulnerabilă, purtătoare de perturbaţii şi dezordine.

III.5. Dimensiunea relațională și politețea

Concepția despre politețe se bazează pe noțiunea de imagine.
Conversaţia este un loc unde se manifestă “teritorialitatea”, în care un
subiect social este pus în situaţia de a pune în acţiune un ansamblu de
strategii pentru a-și conserva imaginea și/sau a o menaja pe cea a
interlocutorului.
Unii cercetători consideră că regulile de politețe funcționează la fel în
actele verbale și nonverbale pentru că este inutil a căuta să distingi
comportamentul verbal de alte forme de comportament uman.
Alte forme ale cascadei manifestărilor de politețe sunt mulțumirile; “mii
de mulțuumiri”, “vă mulțumesc frumos, pentru puțin etc.
În cazul unei interacțiuni, actele verbale constituie amenințări pentru
una sau mai multe dintre imaginile puse în joc. În cadrul unei interacțiuni
cu doi participanți sunt în joc patru imagini (imaginea pozitivă a

10
locutorului; imaginea negativă a locutorului; imaginea pozitivă a
interlocutorului; imaginea negativă a interlocutorului).
Ca regulă generală, emițătorul trebuie să “menajeze” imaginea
partenerului (prin complimente, scuze, marcarea diferenței etc.)și să-și
protejeze imaginea proprie (pentru a nu fi judecat greșit sau agresat).
Aplicarea regulilor de politețe în comunicare contribuie la instalarea unui
joc subtil și constant de negocieri.

11
 CONCLUZII

Apreciez că o dată cu asumarea discursului ca domeniu de investigaţie, s-a conturat o

nouă dimensiune a demersului semiotic în domeniul limbajului, o ştiinţă integratoare a
textului, ce studiază discursul din perspectivă sintactică, ca obiect formal - structural, din
perspectivă semantică, ca obiect purtător de sens şi din perspectivă pragmatică, ca obiect al
comunicării.
Întrucît limbajul este prin excelenţă intenţional, el vizează pe un altul decît pe sine. De
aceea, discursul se manifestă ca o unitate dinamică a producerii enunţurilor, a forţei
ilocuţionare prin care se realizează o anumită performanţă şi a capacităţii de a produce efecte
şi se supune anumitor legi şi principii specifice, care îi reglementează modurile de
manifestare.
În căutarea invarianţilor care îi circumscriu identitatea, am comparat discursul politic
cu alte tipuri de discurs. Am reţinut ca însemne dominante ale discursului politic caracterul
prescriptiv şi cel evaluativ. Continuînd analiza, am constatat că discursul în atenţie este o
specie a discursului retoric şi, în această calitate, dobîndeşte o structură argumentativă şi o
finalitate persuasivă. Discursul politic preia caracterul disimulat, ambiguitatea intenţionată,
caracterul polemic, caracterul de clasă şi statutul de discurs de legitimare a puterii. Discursul
în atenţie se aseamănă cu discursul juridic prin caracterul său prescriptiv, întrucît este un
discurs al puterii, iar de la discursul religios preia, într-o formă specifică, dimensiunea
liturgică. Asemenea discursului filosofic, cel politic trimite la semnificaţiile pe care le atribuie
lumii şi propune lumi alternative, chiar dacă la un alt nivel de generalitate şi interferează cu
discursul etic sub aspectul responsabilităţii, ca valoare dominantă. Discursul politic are un
fundament raţional şi evoluează în sfera verosimilului.
Consider că dincolo de interese şi raporturile de putere, discursul politic aparţine unei
comunicări simbolice ca producţie de semne, încărcate de sens atît la nivel cognitiv, cît şi la
nivel emoţional. Acest fapt evidenţiază posibilitatea extinderii analizei şi explicitării acestuia
în cadrul unui model semiotic, capabil să reliefeze mai adecvat structura sa internă şi
mecanismele performative specifice acestui tip de discurs.

12
 Partea de analiză a discursului politic

Studiu de caz

În cele de mai jos, voi prezenta discursul pe care doresc să îl analizez, făcând precizarea că
acesta a fost rostit în faţa unei adunări din Transilvania de către Preşedintele suspendat din
funcţie, Traian Băsescu, în Cluj Napoca, Piaţa Lucian Blaga cu ocazia unui miting de
susţinere organizat de către membrii PDL şi simpatizanţi ai domnului Băsescu.

Conţinutul discursului

“Bine v-am găsit ardeleni!

Voi mi-aţi dat cele mai multe voturi pentru a deveni preşedintele romanilor. Pentru asta,
vă mulţumesc. Şi pentru că Ardealul a fost cel care, pe regiuni, mi-a dat cele mai multe
voturi, vreau să discutăm puţin.
Poate aflăm de ce cei 322 au votat suspendarea preşedintelui. Până la urmă ce am făcut?
Am avut curajul pe care niciunul din cei doi preşedinţi dinaintea mea nu l-au avut. Acela de a
condamna crimele comunismului. Am greşit?
Am avut curaj să pun capăt unui sistem de şantaj al politicienilor şi al oamenilor
răspândiţi peste tot în ţară, transferând 1.5 milioane de dosare ale fostei Securităţi la
CNSAS. Am greşit? Numai aşa putem fi liberi, dacă nu suntem şantajabili.
Am condamnat şi am respins în vara lui 2005 Pactul Ribbentrop-Molotov prin care o
bucată mare din trupul ţării a fost ruptă abuziv. Am greşit?
Am avut curaj să vorbesc despre băieţii deştepţi din energie, acolo unde băieţii deştepţi
cumpăra energia cu 24 de dolari megawatt-ul, iar populaţia o cumpăra cu 120 de dolari. Am
greşit?
Atunci când un ministru îndrăzneşte să ceară revocarea unor procuror care anchetează
dosarul lui Marko Bela, dosarul lui Voiculescu, dosarul baronului de Gorj al PNL-ului,
atunci când aceste lucruri se întâmplă înţelegem de ce a trebuit să dispară din guvern PD-ul,

13
cu tot cu Monica Macovei, şi de ce a trebuit să dispară de la Cotreoceni preşedintele ales al
romanilor.
Dragii mei,
Avem o situaţia pe care vreau să o ştiţi de la mine şi vreau s-o ştiţi aşa cum v-o prezintă
un preşedinte ales, responsabil de ceea ce spune.
România are instituţii democratice, care să ne permită să asigurăm şanse egale tututor
romanilor, fie că vorbim de tineri, fie că vorbim de oameni care vor să facă proiecte, fie că
vorbim de oameni în vârstă.
Să ne punem singuri o întrebare: oare ce i-a supărat pe toţi aceşti oameni? Adevărul îi
supăra, dreptatea îi supăra. Şi îi uneşte formidabil corupţia. Numai aşa se explică cum este
posibil ca marele patriot Vadim Tudor să se pupe cu marele patriot Marko Bela, să-şi dea
mâna peste urna de vot.
Toate acestea ne arată că PSD, PNL, UDMR, PRM, PC au o singură religie şi un singur
crez: furtul. Aceştia sunt oligarhii care nu văd altă soluţie decât să fie uniţi în faţa
pericolului, care pentru ei este ca justiţia să-şi facă treaba.
Dragii mei, vă iubesc, vă iubesc enorm!
Cred atât de mult în poporul roman, cum nu vă imaginaţi!
Vreau să ştiţi ce voi face după ce mă întorc la Cotroceni. Primul şi cel mai important
lucru e să reformăm clasa politică. Asta înseamnă un început care poate fi făcut prin
introducerea votului uninominal.
Trebuie să dăm şanse tinerilor să aibă acces la fondurile UE, să ne dezvoltăm sistemul de
autostrăzi, sistemul de protecţie împotriva inundaţiilor.
Iar votul dumneavoastră nu va face nimic altceva decât vă obliga parlamentul să respecte
opţiunea pe care o veţi face pe 19 mai. Vă asigur că în perioada următoare revenirii la
Cotroceni nu voi negocia cu oligarhii viitorul poporului român.
Va rămâne pentru mine un lucru esenţial: acela de a reprezenta în fiecare zi, prin toate
acţiunile mele, prin toate actele mele, interesele romanilor.”

14
 Strategii de politeţe

Dacă politeţea negativă este de natură compensatoare – prin evitarea sau atenuarea unui act
cu potenţial ameninţător pentru imaginea individuală (FTA/ Face Threatening Acts)- ,
politeţea pozitivă este, dimpotrivă, de natură productionista, constând în multiplicarea actelor
care neutralizează efectul FTA: manifestarea simpatiei faţă de receptor ( formularea
repetată: “dragii mei.”), exprimarea acordului, sublinierea ideii de parteneriat şi a
teritoriului comun cu receptorul, manifestarea reciprocităţii.
Lider charismatic, cu un discurs pe înţelesul tuturor, cu o încercare de redare a discursului
sub forma interactivă (întrebări şi răspunsuri) nereuşită, seduce când prin hohote abundente
când prin glume mai mult sau mai puţin gustate de către public.
Discursul lui Băsescu este construit folosind politeţea pozitivă, el încercând să îşi
sublinieze interesul şi aprecierea pentru receptorul sau (mulţimea strânsă în Piaţa Lucian
Blaga precum şi telespectatorii care vizionau transmisia pe posturile publice de televiziune),
mesajul transmis căutând să sublinieze aprobarea emiţătorului şi punctele sale comune cu
interlocutorul (care în acest caz este şi receptor) având ca obiectiv în principal o construcţie
care să nu poată fi interpretată drept ostilă.
Strategia comunicativă folosită de către Preşedinte în cadrul acestui discurs este una de
tip anticipative datorită faptului că el invita practic masa de oameni care îl ascultă la o
discuţie liberă, amicală, fără a omite punerea în discuţie a sentimentului de mândrie
ardelenesc predominant, strategie iscusită pentru a mai câştiga credibilitate în ochii
electoratului din zona Ardealului: “. Şi pentru că Ardealul a fost cel care, pe regiuni, mi-a
dat cele mai multe voturi, vreau să discutăm puţin.”
O discuţie, înseamnă, la modul minimalist, o conversaţie purtată între cel puţin două
persoane în care ambele expun puncte de vedere şi au dreptul la replică. Preşedintele însă
joacă un “quiz” intrebare-raspuns la care el întreabă şi tot el răspunde, folosind voit sau nu
atitudinea pe care Ion Iliescu a ales-o nu fără success în dispută cu Corneliu Vadim Tudor
pentru preşedinţie, şi anume aceea a unui professor, care, expunând o temă în faţa elevilor, nu

15
se îndoieşte de faptul că validitatea suspelor sale este în afara oricărei contestări din partea
acestora.
Principiul politeţii are un număr de maxime subordonate, centrare asupra emiţătorului şi
receptorului care se regăsesc în discursul analizat după cum urmează:
Maxima tactului (care cere diminuarea expresiei neajunsurilor unor acţiuni din
prespectiva receptorului prin formulări indirecte ale solicitărilor, în forme interrogative
introduce cu verbe modale: “Am greşit? Numai aşa putem fi liberi”,”Până la urmă ce am
făcut? Am avut curajul pe care niciunul din cei doi preşedinţi dinaintea mea nu l-au avut.”)
Maxima generozităţii (care reprezintă una din strategiile impersonalizării emiţătorului:
“Trebuie să dăm şanse tinerilor să aibă acces la fondurile UE”,” Cred atât de mult în
poporul roman, cum nu vă imaginaţi!”)
Maxima simpatiei prezenta explicit prin formulările calde menite să impresioneze:
“Dragii mei, vă iubesc, vă iubesc enorm!”,”Dragii mei..”.
Putem considera că strategii determinante ale politeţii positive folosirea unor mărci de
identitate care subliniază apartenenţa colocutorului la acelaşi grup (noi), abordarea unor
subiecte de discuţie sigure (conversaţie fatica).
De asemenea, maxima manierei este uşor identificabilă în discursul Preşedintelui
deoarece aceasta se referă la faptul că intervenţiile în cadrul unui schimb verbal trebuie să fie
clare, obscuritatea exprimării fiind evitată. Traian Băsescu, după cum am susţinut în
deschiderea analizei discursive, a avut mereu că trăsătura distinctivă a acţiunilor sale verbale
simplitatea textelor folosite, trăsătura populista fiind accentuată mereu, lucru subliniat de către
mass-media, analişti politici şi nu numai.
Monopolizarea conversaţiei este o formă de egocentrism comunicativ din partea
emiţătorului; în consecinţă, multiplicarea mijloacelor prin care acesta conferă expresivitate
crescută relatării funcţionează ca o acţiune reparatorie faţă de mulţimea care îl ascultă. Dintre
mijloacele folosite de către Traian Băsescu pentru a capta atenţia auditoriului amintim:
folosirea formulelor de implicare a receptorilor: “dragii mei.. […] haideţi să discutăm”, sau
dinamica relatării prin folosirea unor întrebări cu scopuri exacte şi răspunsuri simple
affirmative sau negative. (“… [… ]. Am făcut rău?”)
Comportamentul comunicativ este strâns legat atât de norme interne ale vieţii sociale cât şi
de psihologia vorbitorului. Comunicarea prin limbaj este una dintre trăsăturile care definesc
societatea omenească,a exista înseamnă a comunica, maximă care se aplică întocmai fără nici
un dubiu.

16
 Prin discursul populist, prin folosirea temelor negative drept pârghii care îi dau
posibilitatea prezentării propriului program într-un mod avantajos, prin sublinierea temelor
pozitive- folosite ca mijloc de a sublinia propriile realizări, cunoscând că acest lucru este cel
care interesează masele prezente la demonstratie- Băsescu reuşeşte un discurs bun, avantajos,
argumentat, sensibilizator.

BIBLIOGRAFIE

1. Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1999;

2. Petru Ioan, Modelul hexadic în politologie, Editura „Ştefan Lupaşcu“, (Colecţia
“Radiografii”), Iaşi, 2002;
3. Hannah Arendt, Crizele republicii, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1999;
4. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Editura „Nemira“, Bucureşti,1996;
5. Tatiana Slama - Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura
„Polirom“, Iaşi, 2000;
6. Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura „Humanitas“,
Bucureşti, 1993;
7. Françoise Thom , Limba de lemn, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1993;
8. Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare ,Editura Politică, București, 1981;
9. Mihail Kogălniceanu, Texte social - politice alese , Editura Politica, București, 1967;
10. Aristotel, Poetica, Editura „IRI“, Bucureşti, 1998;
11. John Searle, Sens et expression, Les Éditions de Minuit, Paris, 1982;
12. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura BIC ALL,
București 2000;
13. Georges Balandier, Scena puterii, Editura AION, 2000, Oradea;

17