1.Mitologia si literaturile antice.

- Mit – o poveste fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor antice despre originea universului, despre fenomenele naturii,
zei și eroi legendari.
Mitul esteo narațiune care povestește despre personaje supranaturale și eroi, acțiunile cărora sunt clasate într-un timp arhaic,
de fapt, înafara timpului cronologic, și care au pentru noi semnificație exemplară simbolică religioasă.
Originea cuvântului “mit” vine din greacă: Mythos – cuvânt, poveste. Dar se presupune o poveste care nu poate fi analizată,
evenimentele căreia nu pot fi demonstrate.
- Mitologia este:
1. Știința care studiază miturile: le culege,, le organizează, interpretează, decodifică, etc.
2. Totalitate de mituri: a unui popor, a unui grup de popoare, a omenirii.
De exemplu: mitologia greacă, romană, biblică, orientală, etc.
- Origine si contextul aparitiei primelor mituri :
Miturile s-au constituit pe parcursul unei perioade îndelungate de timp ca operă a mai multor generaţii, care le-au prelucrat şi
modificat, introducînd în naraţiunile mitologice şi reminiscenţe ale unor evenimente istorice, transpuse artistic prin fantezia
populară. Miturile s-au transmis diferit: prin tradiţie orală sau prin opere literare create pe baza lor (Epopeea lui Ghilgameş,
Mahabharata, Vedele, Vechiul Testament, Iliada şi Odiseea lui Homer, Teogonia lui Hesiod, sau relatînd despre acestea (de
exemplu, dialogurile lui Platon, Istoria lui Herodot ş.a.).
- Trasaturile mitului:
-impune anumite restrictii si indatoriri;
-este rodul spiritual al unor anumite conceptii religioase;
-reflecta o forta magica;-reflecta realitatea din constiinta omului;
-ne invata sa contam pe speranta;
-au un timp characteristic:TIMPUL MITIC,evenimentele sint atemporale;
-personajele sun fiinite supranaturale;
-au o valoare explicative;
-explicarea la modul figurat a fenomenelor sau sentimentelor fundamentale.
- Tematica mitului:
Miturile au o tipologie variată și o sferă tematică foarte largă. Astfel, miturile teogonice (ex. Teogonia lui Hesiod) povestesc
cum au apărut zeii sau cum și-au împrățit aceștia atributele; miturile cosmogonice (ex. cele din Upanișade și din Biblie),
povestesc cum a apărut lumea; miturile etiologice se referă la originea unor fenomene, ritualuri, instituții, etc. (ex. mitul
Pandorei, care încearcă sa explice originea răului). Rapsoziin populari și ulterior artiștii culți s-au abătut adeseori de la
spiritul mistic, religios, lăsând să se reflecte în mituri tendințe care în esență sunt profane (ex. mitul lui Promoteu). Unele
dintre cele mai frumoase mituri cântă sentimente etern umane: dragostea nețărmurită (ex. mitul lui Orfeu și Euridice),
prietenia (mitul lui Oreste și Pilade), dorul neîmplinit (mitul lui Eros și Psyche), etc. Datorită caracterului lor simbolic
complex și unor elemente general-umane, miturile au constituit o sursă permanentă de inspirație pentru creatorii din toate
domeniile artei.
- Personaje mitologice:
1. Titanii
2. Zeii
3. Eroi (semizei)
4. Personajele fabuloase: sirene, ciclopi,minotauri, centauri, sfinx, grifon, unicorn, etc.
Toate aceste ființe sunt produs al imaginației omului, dar acționează într-o lume reală. Totuși acțiunile lor sunt plasate într-un
timp etern. Zeii sunt antropomorfizați (umanizați), adică, de cele mai multe ori, au fizic uman și comportament uman: și
aceștia se ceartă, se supără, se răzbună, etc.

Grecia   Roma
Antică Antică
Zeus zeul suprem; tatăl zeilor; fulgerul, tunetul Jupiter

Hera nașterea, căsătoria Iunona

Afrodita frumusețea Venus

 Athena înțelepciunea Minerva

Eros dragostea Cupidon

Artemis vânătoarea Diana

Ares războiul Marte

Nike victoria Victoria

Poseidon marea Neptun

Eris discordia Discordia

Tanatos moartea Mars

Hefaistos focul Vulcan

Hermes hoția, comerțul; mesagerul zeilor Mercurius

Dionis vinul Bacchus

Asclepios medicina, tămăduirea Aesculapius

Apollo prezicerea, arta Apollo

Hestia focul din cămin; căminul Vesta

Hades infernul Pluto

Uranus cerul Uranus

Gaia pământul Tellus

Demetra agricultura, natura, anotimpurile Ceres

Clasificarea miturilor:
 Mituri teogonice (cosmogonice) – despre crearea lumii, apariției zeilor și felul cum și-au împărțit sarcinile.
 Mituri antropologice – despre apariția omului.

 Miturile memoriale -  sunt păstrătoarele faptelor ancestrale și se poate presupune că ele au înregistrat fie psihoze colective
provocate de evenimente de mari proporții cu caracter insolit (cunoașterea focului, revoluția agrara), fie încercarea empirică
de a explica diverse fapte neobișnuite, petrecute de obicei la confluența existențială a două populații de nivel spiritual foarte
 diferit. Exemple: omul primordial, invenția uneltelor, modificările condiției umane (revoluția agrară,), războaiele
cerești, potopul și reconstrucția universului.
 Miturile fenomenologice - privesc fenomenele de nivel cosmic, alcătuind narațiuni explicative în jurul marilor întrebări
omenești asupra existenței omului și a cadrului său vizibil și nevăzut:
a. actul cosmogonic ( facerea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din întâlnirea principiului feminin cu cel
masculin, sau prin pornirea timpului inert);
b. antropologia (crearea omului, ca pereche arhetipală sincronică sau diacronica, printr-un singur act definitiv sau în câteva
etape experimentale;
c. escatologia (vizând ideea de moarte);
d. repetiția manifestărilor naturii (succesiunea zilelor și a nopților, anotimpurilor, erelor terestre si cosmice);
e. regnurile fabuloase;
f. cadrul astral (astrele fiind, în concepția mitologică, nu corpuri cerești ci ,,luminători dependenți de voința patronală a
anumitor zei, locuințe divine, iar uneori chiar formele vizibile de întruchipare a zeilor);
g. elementele (apa, focul, aerul, eternul).
 Miturile cosmografice - includ întregul cadru divin, adică pe zei și locuințele lor universale :
a. teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, întrucât zeiise autocreează sau sunt creați);
b. panteonul (sau totalitatea);
c. lumile coexistente (de obicei trei fundamentale: cerul, pământul și subpământul, adică lumea divină, cea umană și cea
demonică).
 Miturile transcedentale - consacrate de omul primitiv elucidării contradicțiilor existențiale aparente, pe care el nu le accepta
decât ideal:
a. eroul arhetipal;
b. suprastructura demonologică;
c. destinul (ca lege în sine sau sistem de legi implacabile și întrepătrunse, supunându-și întregul univers, până la detalii, omul,
omenirea și chiar zeii);
d. universul dual (conceptul diviziunii lumii in principii antagonice, care completează în mod general întregul: lumină-
întuneric, căldură-frig, mișcare-repaos, viața-moarte, bine-rău);
e. simbolurile condiției umane (aspirația omului de a-și depăși condiția – mitul lui Icar);
f. viața și moartea;
g. aria timpului.
- Deosebirile dintre Mit și Legendă
Momente comune:

 Ambele reproduc arhetipul; reprezintă trecutul îndepărtat, arhaicul;

 Și Mitul, și Legenda lucrează cu personaje fabuloase (dar care explică realitatea);
 Ambele nu se supun analizei; evenimentele descrise nu pot fi demonstrate;

Diferențe:

 Mitul, în comparație cu legenda, este mai general; se referă la univers, cosmos, la Existență și la Om;
 Legenda poate fi mai bine localizată într-un timp istoric și într-un spațiu geografic;
- Mituri:
Odiseu: Odiseu, sau Ulise, este un personaj mitologic, celebru erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odiseea) care a
participat la războiul troian. Odiseu era regele Itacăi și fiul lui Laertes (după o versiune, după o alta, al lui Sisif) și al Anticleei.
S-a căsătorit cu Penelopa, fiica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe nume Telemah. În războiul troian, Odiseu are un rol important.
Vestit pentru mintea sa isteață și pentru prudența și vorbele frumoase pe care știa să le rostească, el este trimis adeseori în solii
sau i se dau diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele Lycomedes să-l aducă pe Ahile, îl însoțește pe Menelau atunci
când acesta se duce să o ceară pe Elena de la troieni, mijlocește împăcarea lui Agamemnon cu Ahile, o aduce pe Ifigenia la
Aulis, e trimis să-l caute pe Filoctet împreună cu armele lui Hercule, pătrunde ca iscoadă în Troia și se înțelege pe ascuns cu
Elena să-i trădeze pe troieni etc.
Prometeu: Prometeu e cel care a furat focul pentru a-l aduce pe pamant spre a-l darui muritorilor. Zeus l-a pedepsit legandu-l de
o stanca si trimitandu-i un vultur care-i manca zilnic ficatul. Dar Herakles la eliberat de torturile la care era supus rupandu
lanturile si ucigand vulturul cu o sageata. Centaurul Chiron, dorind sa moara ca sa puna capat suferintelor sale, i-a daruit lui
Prometeu nemurirea sa, schimband-o pe conditia de muritor al lui Prometeu. El a reusit, astfel, sa se inalte la rangul zeilor. 
 Calul Troian: În antichitate, grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărât – aşa cum ne povesteşte Homer – să
cucerească cetatea printr-un vicleşug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaş cal de lemn, înăuntrul
căruia au fost ascunşi cinci sute de soldaţi; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraş.
În puterea nopţii, ostaşii greci au ieşit din ascunzătoare, au deschis poarta cetăţii şi astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagemă
devenită celebră de-a lungul veacurilor şi cunoscută sub denumirea de „calul troian“.
- Expresii celebre din mituri:
Cutia Pandorei: Pandora a fost prima femeie din lume, după mitologia greacă modelată de Hefaistos, însufleţită de Athena şi
înzestrată de alţi zei cu toate darurile (de unde şi numele ei de pan «tot» şi doron «dar». lupiter, furios pe Prometeu că a furat
focul din cer, â vrut să se răzbune. I-a trimis-o ca nevastă cu o cutie care conţinea toate relele şi care avea să intre în istorie şi
literatură sub numele de cutia Pandorei. Prometeu, bănuind că lupiter îi întinde o capcană, a refuzat. în schimb, fratele său,
Epimeteu, s-a lăsat ademenit; şi când Pandora a deschis cutia, s-au revărsat toate relele din lume: boli, necazuri, ură, suferinţă
etc. Când a închis-o la loc - povesteşte Hesiod - era prea târziu. Nu mai rămăsese pe fundul cutiei decât speranţa! A rămas însă
altceva: expresia cutia Pandorei, la care se fac frecvente aluzii, spre a desemna o sursă de nenorociri mascată de aparenţe
atrăgătoare.
Marul discordiei: Se spune că în timpul nunții zeiței Thetys cu Peleus, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănțuiau, și-a făcut
apariția Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitată, și a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris
"celei mai frumoase". Văzând mărul, Hera, Atena și Afrodita l-au revendicat, fiecare susținând că le întrece în frumusețe pe
celelalte 2. Văzând că nu pot ajunge la o înțelegere, cele 3 zeițe au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea l-au ales ca
arbitru pe prințul troian, Paris. Paris i-a oferit în cele din urmă mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis ca soție pe cea mai
frumoasă femeie pământeană, Elena. Zeița a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris și să fugă cu el în Troia. Acum
expresia are sensul de "motiv de la care izbucneste un conflict".
Calcaiul lui Ahile: Ahile este cunoscut ca un erou cu puteri supranaturale din mitologia greacă, fiu al nemuritorului Peleu şi al
zeiţei marine Thetis. Aceasta din urmă a vrut să-l facă nemuritor pe fiul ei, astfel că l-a cufundat în apele Styx-ul, râul atât de
respectat de zeii din mitologie, pentru puterea sa de a separa lumea viilor de cea a morţilor. Singura parte a trupului lui Ahile,
care-l făcea vulnerabil în faţa morţii, era călcâiul de care l-a ţinut mama sa în timpul "botezului" în râu, câlcâiul rămânând astfel
uscat. Ahile a fost un mare războinic, cucerind foarte multe oraşe din teritoriul Troian, aşa cum i se prezisese din copilărie.
Poetul orb legendar Homer descrie în Iliada războiul troian, care a durat zece ani. Hector, care-l ucisese pe cel mai bun prieten al
lui Ahile, Patrocle, i-a prezis "nemuritorului", în timp ce-şi dădea duhul, că a o piară de mâna lui Paris. Prin urmare, expresia
călcâiul lui Ahile este folosită cu rolul de a indica punctul nevralgic al unei persoane.
Zborul lui Icar : Dedal este prezentat in mitologia greaca drept arhitect si sculptor, cunoscut mai ales pentru ridicarea celebrului
Labirint din legenda lui icarKnossos, din porunca regelui Minos. Labirintul il adapostea pe Minotaur – fiul nevestei regelui,
nascut in urma razbunarii zeului Poseidon. Asa este descris labirintul in care Minos l-a inchis pe Minotaur si unde ii aducea
adesea fecioare si flacai ca jertfa, pentru a-i potoli pofta de carne umana. Dupa o vreme, Dedal, satul de sacrificiile facute pentru
Minotaur, comploteaza cu Tezeu pentru uciderea monstrului. Drept pedeapsa, Minos ii inchide pe arhitect si pe fiul acestuia,
Icar, in labirint si zideste iesirea. Insa ingeniosul Dedal reuseste sa confectioneze doua perechi de aripi de ceara, pentru el si fiul
sau, care ar fi trebuit sa ii salveze. Insa Icar, fascinat de frumusetea zborului si a inaltimilor, se apropie prea mult de Soare. Zeul
Helios, manios pe faptul ca oamenii au descoperit secretul zborului, topeste cu caldura sa aripile lui Icar, care se prabuseste in
apele marii Egee, in apropierea unei insule, se loveste de niste stanci si moare. Insula ii poarta acum numele.
- Importanta miturilor: Mult timp s-a crezut că miturile sunt un produs absolut al imaginației, dar, la începutul sec.XX, în urma
săpăturilor arheologice, s-au descoperit rămășițe ale Calului Troian, fapt care a demonstrat că la originile unor mituri au putut sta
și evenimente istorice reale transpuse, desigur, prin imaginația, fantezia populară.
Miturile Greciei și ale Romei antice au stat la baza formării civilizației umane și sunt o sursă nesecată de teme, motive,
personaje, valori, etc. Pentru literatura universală, din antichitate și până în prezent. Astfel, literatura din Grecia și din Roma
antică, în cea mai mare parte a sa, s-a inspirat din mituri. De exemplu: “Prometeu înlănțuit” de Eschil, “Oedip rege” de Sofocle,
“Medeea” de Euripide, etc.
Antichitatea este o sursă de inspirație pentru literatura din toate timpurile. O pauză se urmărește în perioada medievală, pe la
mijlocul perioadei, când era influentă literatura clericală. În perioada Renașterii, renaște și interesul pentru antichitate; în
sec.XVII a existat un curent literar și artistic care cerea ca line de subiect și personajele să fie preluate din antichitate (mai ales
pentru genurile majore:tragedii) - Clasicismul.
Interesul pentru valorile din antichitate se păstrează până în prezent. Modalitatea de lucru cu materialul din antichitate este
adoptarea acestuia la prezent. De exemplu:
• în literatura engleză din sec.XX, romanul “Ulise” de James Joyceeste o interpretare din perspectiva realității
începutului sec.XX a operei „Odiseea” de Homer;
• piesa “Pygmalion” de B. Show (scriitor, dramaturg englez, laureatul Premiului Nobel pentru literatură) este o
interpretare contemporană a mitului despre “Pygmalion și Galateea“;

2.Literatura Orientului Antic

- Importanta Bibliei
Cel mai cunoscut text din literatura ebraică, dar și din literatura universală din toate timpurile, este ”Biblia”, numită și ”Sfânta
Scriptură” sau ”Cartea cărților”, alcătuită din șaizeci și șase de cărți.
Biblia semnifică, din greacă, ”carte”. De regulă, cuvântul se folosește la plural – ”cărți”.
Biblia este o saga ce redă în mod coerent și irezistibil teme eterne, fundamentale și general-umane: eliberarea unui popor,
rezistența permanentă la opresiune și lupta pentru egalitate socială. Ea exprimă elocvent sentimentul profund al posedării unei
origini, al experienței și destinului comun atât de necesare supraviețuirii oricărei comunități umane
- Problema autorului Se presupune că autorul Bibliei este Dumnezeu. Dar, nu Dumnezeu este cel care a scris-o nemijlocit; au
scris-o oamenii (cunoscuți și necunoscuți). Printre cei cunoscuți sunt personalități istorice și oameni simpli : Moise, David,
Solomon, Samuel, etc. (printre autori nu este nici o femeie, ceea ce vorbește despre patriarhatul acelor timpuri. Deși, câțiva ani
în urmă, a fost o știre că s-a găsit o evanghelie după Maria-Magdalena. Însă, autoritățile și fețele bisericești nu au confirmat
această informație, fie pentru că nu este adevărat, fie ca să nu creeze schimbări și tulburări în rândul creștinilor și a ”rânduielii”
bisericești).
Se presupune că Biblia a fost scrisă pe parcursul a circa 2000 de ani (din 1500 î.Hr. , de pe timpul lui Moise, până în sec.I d.Hr.).
Totuși, în pofida faptului că a fost scrisă într-o perioadă atât de îndelungată și de către atât de mulți autori (de la 40 până la
câteva sute), Biblia demonstrează o armonie și o unitate absolută. Iar, prin diverse programe antiplagiat, s-a demonstrat că Biblia
are un singur caracter și manieră de scriere, unice în lume, deci, cu siguranță, un singur autor. Acest autor este considerat
Dumnezeu, iar oamenii au fost aleși de El ca să fie un fel de portavoce, prin care să-și transmită Cuvântul întregii omeniri.
- Structura Bibliei este alcătuită din două părți: ”Vechiul Testament” și ”Noul Testament”.
”Testament” semnifică legământul, înțelegerea pe care a făcut-o Dumnezeu cu poporul evreiesc, din care l-a ales pe Iisus
Hristos. După venirea acestuia pe pământ, Dumnezeu a mai făcut un legământ cu toți oamenii: ”cei ce vor crede și vor fi cuvioși,
vor căpăta blagoslovire și viață veșnică” numit Noul Testament.
- Vechiul si Noul Testament. Caracterizare generala
Structura Vechiului Testament: este alcătuit din 39 de cărți care pot fi divizate tematic în:
• Cărți de învățătură (cărțile Legii)
• Cărți poetice
• Cărți profetice
Vechiul Testament începe cu Geneza (facerea lumii), care a durat șapte zile: despărțirea cerului de pământ, despărțirea apei de
uscat, zilei de noapte, popularea apei și uscatului, crearea omului, odihna. Tot aici se vorbește despre Paradis, Adam și Eva și
istoriile urmașilor săi, Potopul și istoria poporului evreiesc până la venirea lui Iisus Hristos.
Comun pentru întreg Vechiul Testament este așteptarea Mântuitorului (Iisus Hristos).
Structura Noului Testament: este alcătuit din 27 de cărți care pot fi divizate în:
• Cărți istorice (cele patru evanghelii: după Ioan, Marcu, Luca și Matei; și Faptele apostolilor)
• Cărți de învățătură (21 de epistole)
• Cartea profetică (Apocalipsa)
În Noul Testament se vorbește despre viața lui Iisus Hristos (Iisus din Nazaret: I.n.R.i – Iisus din Nazaret, regele Iudeii), fiul lui
Dumnezeu, trimis pentru ca acesta, prin suferințele și moartea sa, să ispășească păcatele omenirii. Aici se povestește despre
nașterea sa, Maria și Iosif, minunile pe care le-a făcut, profețiile sale, cei doisprezece apostoli, cina cea de taină, trădarea de către
Iuda, judecata, golgota (dealul pe care l-a urcat Iisus cu crucea în spate după ce a fost condamnat la moarte prin răstignire),
răstignirea, învierea și apocalipsa.
- Istorii Biblice
Geneza: Titlul din limba romana provine de la cuvântul latin „genesis" care înseamna „început", în limba ebraica, cartea aceasta
poarta numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început" („beresit"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o
carte în care Dumnezeu a binevoit sa ne dea informatii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscuta în care
deschidem ochii prin nasterea biologica. Cartea Genezei contine informatii despre „începuturile" multor lucruri din lumea în care
traim noi astazi.
Paradisul: este o așezare descrisă în Cartea Genezei ca fiind locul unde primul om, Adam, și nevasta lui, Eva, au trăit după ce au
fost creați de Dumnezeu. Literal, Biblia vorbește despre o grădină în Eden (Geneza 2:8). Această grădină este o parte integrantă
a creației și teodiceei religiilor avraamice, adesea fiind folosită pentru a explica originea Păcatului și greșelile omenirii.
Potopul: Potopul' este un element comun în mitologiile cuturilor din Orientul Apropiat și Mijlociu; ca un act de pedeapsă divină,
este o temă care se regăsește în miturile multor popoare. Potopul apare si in mai multe opere: Creștinism, un potop trimis de
Dumnezeu pentru a distruge civilizația, în Biblie;Potopul apare la sumerieni, în Epopeea lui Ghilgameș;În Egipt, când lumea era
inundată de Nun, zeul Nilului;În mitologia greacă Deucalion, atunci când Zeus și Poseidon trimiseră potopul asupra lumii.
Rastignirea si invierea: Preoții Iudeei de la acea vreme, sub conducerea marelui preot Caiafa (pus în funcție de către
administrația romană) i-au cerut lui Pilat din Pont să-l judece. Pilat deși a susținut că nu îl găsește vinovat de conspirație
împotriva Romei, a acceptat execuția acestuia la cererea mulțimii instigate de către preoți.
Conform analizelor unor relatări din Biblie, Isus ar fi fost executat prin crucificare în a XIV-a sau a XV-a zi din luna ebraică
Nisan.[76] Analizat prin prisma teoriei unora că Isus ar fi fost crucificat într-o vineri de 14 Nisan, Pilat din Pont a fost
 prefectul[77] provinciei romane Iudeea între anii 26 d.Hr. și 36 d.Hr. și singurii ani în care 14 Nissan cade vinerea sunt 27, 33,
36 și, posibil, 31, în funcție de când a fost vizibilă Luna nouă la Ierusalim.
Una din abordările posibile pentru a data moartea lui Isus este de a folosi calcule astronomice pentru a stabili data Paștilor. Aici
dificultatea constă în faptul că al evreilor calendar nu era bazat pe calcule astronomice, ci pe observare directă. Este posibil să
aflăm dacă Luna era într-o poziție observabilă dar nu și faptul că a fost în mod real văzută.[78] Așa cum sublinia E. P. Sanders,
nu putem reconstitui condițiile atmosferice locale cu două mii de ani în urmă: „cronologia sinoptică nu poate fi confirmată de
astronomie și nu poate fi nici infirmată de ea”.[79] Totuși, unii autori cum ar fi Colin Humphreys au încercat să confirme data
crucificării folosind această metodă, obținând data de 3 aprilie 33[80] sau de 1 aprilie 33.[81][82]
Ziua de vineri ca zi de crucificare a lui Hristos este îndoielnică[83] deoarece el ar fi fost crucificat în ziua de după masa de Paști
(Marcu 14:12; Marcu 15:25) și în ziua dinaintea mesei de Paști (Ioan 19:14). Prin urmare, nu se poate stabili ca fapt istoric în ce
zi a fost crucificat Isus, deoarece mărturiile istorice se contrazic între ele în această privință. Nu cunoaștem nici ziua, nici anul,
[83] dar Sanders consideră că la modul cel mai probabil Isus a murit în anul 30.[11] O soluție a acestei dileme se află în a
accepta faptul că Ioan a schimbat intenționat data morții lui Isus din motive teologice și anume pentru a-l prezenta drept miel de
jertfă, jertfit simultan cu jertfirea mieilor din Templu.[84] În acest caz Evanghelia după Marcu, izvor istoric mai vechi decât
Evanghelia după Ioan, ar fi mai de încredere decât izvorul istoric mai recent.
Apocalipsa: Conceptul de Apocalipsă se poate regăsi în aproape toate religiile, fie că vorbim de creştinism, budism, hinduism
sau islamism. Principala idee a acestui concept este că vechea lume, distrusă de păcat, va fi înlocuită cu una mai bună, eternă,
după ce răul va fi distrus. „În zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani,
lăudăroşi, mândri, defăimători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi,
vorbitori de rău, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât
iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4). În cadrul creştinismului, sfârşitul lumii este menţionat în Apocalipsa lui Ioan, ultima
carte din Noul Testament, însă multe alte referiri la Sfârşitul Lumii pot fi regăsite şi în alte părţi din Biblie, deşi nimeni nu ştie
când va avea loc. „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“
(Matei 24:36).
- Personaje biblice si istoria lor:
Adam si Eva: Adam și Eva au fost, conform miturilor creației ale religiilor avraamice primii oameni și părinții
omenirii. Facerea lor este descrisă în Biblia creștină și cea ebraică. Conform lor, în urma păcatului și neascultării lui Dumnezeu,
Adam și Eva sunt izgoniți din Grădina Raiului (ebraică Gan Eden).
- Expresii biblice:
Fructul oprit: E legendarul măr din „arborele cunoştinţei", pe care, după cum; povesteşte Biblia, în cartea Genezei (cap. III, v. l-
24), Dumnezeu I-a interzis omului. Şarpele a ispitit-o însă pe Eva să guste din fructul oprit. La rândul ei, Eva l-a îndemnat pe
Adam. Amândoi au căpătat astfel conştiinţa goliciunii lor şi au început să-şi acopere trupurile. Fiindcă nu i-au ascultat cuvântul,
Dumnezeu i-a izgonit din paradis, pedepsindu-i să rătăcească pe pământ şi să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. - Fructul
oprit a devenit o expresie pentru un lucru de care nu-ţi este îngăduit să te atingi.
Arca lui Noe (Refugiul vieţii în timpul unui cataclism, salvare prin credinţă)
Grădina din Eden (Loc al fericirii)
JUDECATA LUI SOLOMON - este faimoasa judecata care i-a adus lui Solomon,regele israelitilor, denumirea de ''inteleptul
Solomon". Regele, care a domnit cu 1000 de ani inaintea erei noastre, era si impartitorul dreptatii. Se spune ca doua femei
venisera la el sa revendice un copil. Neputandu-si da seama al cui e de fapt copilul, Solomon a recurs la o stratagema, hotarand
sa taie copilul in doua. In felul acesta a pus la incercare dragostea materna, mama adevarata preferand sa lase copilul celeilalte
femei, decat sa fie spintecat.
Expresia se foloseste pentru o sentinta ingenioasa, un arbitraj intelept, pentru rezolvarea unei dileme care cere multa ascutime de
minte.
sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a
dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această
făţărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, făţărniciei, al celei mai mari josnicii şi nemernicii omeneşti.
- “Decalogul” Decalogul – cele zece porunci
I. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
II. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
III. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
IV. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
V. Cinstește pa tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
VI. Să nu ucizi.
VII. Să nu fii desfrânat.
VIII. Să nu furi.
IX. Să nu ridici mărturie mincinoasăîmpotriva aproapelui tău.
X. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.
Cele zece porunci, pe care Dumnezeu i le-a dictat lui Moise, se află în Vechiul Testament. Dacă omitem conținutul
religios, acestea reprezintă un cod moral pe care trebuie să-l respecte oricine.
 3.Literatura greciei antice. Homer ”Iliada si Odiseea”
I. Periodizarea literaturii Greciei antice. Caracterizarea generala a perioadelor
Perioada arhaică (homerică) – sec.VII – VIII î.Hr. până la începutul sec.V î.Hr.
La început se creează mituri, se dezvoltă folclorul: cântece de luptă, de muncă, ritualice, etc. Dar,
foarte influent a fost poemul epic și epopeea. Epopee – o specie a genului epic care prezintă foarte
multe evenimente cu foarte multe personaje care săvârșesc fapte de vitejie, eroice, cu o însemnătate
mare pentru istoria întregului popor. De obicei, epopeile erau cântate și transmise în variantă orală.
Se dezvoltă, de asemenea, și lirica (poezia), în două direcții:
a. Lirica melică-monodică – este lirica cântată de o singură persoană. În acest context, cei mai cunoscuți
poeți antici din Grecia antică a acelei perioade sunt:
 Sophode pe insula Lesbos, care a cântat dragostea ca pasiune care aduce, nu doar fericire, dar și
suferință.
 Ancrteon, ca și Sopho, a cântat iubirea, dar într-o variantă mai simplă, mai ușoară. De asemenea, a
cântat și plăcerile vieții: ospețele, vinul, petrecerile, etc. A promovat o filosofie de tip ”carpediem”. Din
timpul vieții lui Anacreon și până în perioada modernă, Anacreon a avut mulți poeți imitatori, care au
fost numiți poeți anacreontici, iar poeziile lor – poezii anacreontice.

b. Lirica melică-corală – este lirica cântată pe mai multe voci. Aceasta s-a dezvoltat în polisuri. Acest tip
de poezie se crea cu ocazia diverselor sărbători, ceremonii, victorii în lupte sau pentru a omagia un
politician. Scopul lor era de a educa cetățenii de a proslăvi țara și de a întări sentimentul de colectivitate.
Cel mai cunoscut poet al acestui tip de lirică este Pindar, supranumit și ”prințul poeților”. În această
perioadă s-a dezvoltat și proza, dar mai puțin: proverbe, zicale, povești, etc.

II. Perioada clasică – sec.V-VI î.Hr.

În locul genului epic vine cel dramatic. Cei mai cunoscuți autori de tragedie din această perioadă sunt: Eschil,
Sofocle, Euripide, iar în comedie – Aristofan. De asemenea, s-a dezvoltat și proza. Printre cele mai cunoscute
nume ale prozatorilor este Herodot (părintele istoriei). Se dezvoltă și arta oratorică: Socrate, Platon, Aristotel.

Socrate nu a scris, dar a vorbit. În loc să-și scrie ideile, a preferat să le transmită oral, prin monologuri,
conversații, în timpul cărora provoca interlocutorul să gândească. El a urmărit dialectica gândului.

Unul dintre cei mai cunoscuți discipoli a fost Platon, care a fondat și a condus renumita școală ”Academia”
construită pe locul unde era venerat eroul mitic Academos. Platon este cunoscut pentru dialogurile sale
filosofice, iar dintre acestea cel mai cunoscut este ”Ospățul”. Filosoful grec considera că ”Lumea nu este
guvernată de materie, ci de idei.”

Iar cel mai cunoscut dintre ucenicii lui Platon a fost Aristotel, care, de asemenea, a înființat o școală –
”Liceu”, parcă în concurență cu ”Academia” lui Platon. Cele mai cunoscute opere ale lui Aristotel sunt
”Retorica” și ”Poetica”. În „Poetica” autorul pune bazele teoriei literare ca știință; vorbește despre tragedie și
comedie, esența tragicului, concepția despre zugrăvirea realității prin artă, despre eliberare, purificare care are
loc atunci când urmărești o operă de artă.

Sec.V î.Hr. mai este numit și ”secolul de aur” sau ”secolul lui Pericle”, acesta fiind liderul Atenei. Atunci a fost
reconstruită renumita ”Acropolă”, a fost construit Panteonul, templul zeiței Atena.

III. Perioada elenistică – sf. sec.IV î.Hr. – înc. sec.I î.Hr.

Centrul din Atena a fost transferat în Alexandria. Acolo a fost fondată ”Biblioteca din Alexandria”, cea mai
renumită bibliotecă a antichității. Totuși dacă din punct de vedere politic civilizația elenă se extinde foarte mult,
mai ales datorită cuceririlor lui Alexandru Macedon, cultura Greciei pierde din strălucirea de altă dată. Se
dezvoltă poezia și gramatica.

IV. Perioada elenistico-romană sau imperială – sec.I î.Hr. – sec.IV

Aceasta este literatura greacă sub influența celei romane. Se caracterizează prin dispariția vechilor tradiții
culturale și apariția noilor forme creștine. Printre cele mai cunoscute nume sunt:

 Plutarh – filosof, autor de biografie;

 Lucian – autor de dialoguri satirice;
 Longos – autorul celui mai cunoscut roman din antichitate ”Daphnis și Chloe”, un roman bucolic, adică
pastoral, având ca personaje principale păstorii. Tema principală este dragostea. Păstoritul a fost una
dintre cele mai frecvente și mai importante îndeletniciri ale omului din acea perioadă.
- Iliada si Odiseea: problema autorului. Notiunea de ‘aed” si “rapsod”
Problema homerică – este vorba despre problema paternității epopeilor ”Iliada și Odiseea”; este sau nu
Homer cel care le-a cules și le-a unit într-un tot întreg?
Nu se cunosc multe date despre viața lui Homer. Totuși se presupune că s-a născut pe insula Chios și că
era orb. Multe localități din Grecia, dar și din Turcia, revendică dreptul de a fi patria lui Homer. Într-un
dialect grec ”Homer” semnifică ”orb”. De asemenea, ”homeros” din greacă semnifică ”ostatic”. De aici
încă o presupunere: Homer a putut să fie un babilonian ostatic la greci. Se crede că ar fi trăit în sec.VII –
XII î.Hr. O versiune, mai poetică, presupune că Homer ar fi fost fiul lui Telemac. Homer a fost ”rapsoz”. În
Grecia antică, în perioada arhaică, au fost populari ”aezii” – ”rapsozii”.
Aezi - cântăreți profesioniști care interpretau cântece prin care proslăveau faptele de vitejie ale zeilor și
eroilor. Erau o castă privilegiată în societate. Cântecele lor, de obicei, erau acompaniate de liră. De aici
este geneza cuvântului contemporan ” lirică”. Aezii prelucrau un material enorm, cântece populare, mituri,
pe care le transformau în construcții coerente, armonioase. Îl actualizau și îl adaptau la locul unde urma să
fie prezentat și la publicul care urma să îl asculte. De asemenea, se lucra și cu stilul, ca acesta să fie înțeles
de auditoriu. Cu timpul, cântecele nu mai erau cântate, fiind recitate doar versurile. Astfel, vin ”rapsozii” în
locul ”aezilor”
Rapsozii – poeți declamatori care mergeau dintr-o localitate în alta.Aceștia erau, de asemenea, foarte
apreciați. Rapsozii sunt zugrăviți cu un toiag în mână, ca semn al puterii și înțelepciunii.
Problema homerică a apărut deoarece lumea a început să se întrebe dacă este oare real ca o singură
persoană să memoreze un volum atât de mare de informație, și încă în versuri. Cei care totuși susțin că
Homer a fost o singură persoană, menționează că o asemenea coerență, unitate și armonie, atât la nivel de
concepție, cât și la nivel de stil, putea fi realizată doar de o singură persoană, doar de un geniu.
- Iliada si Odissea: timpul crearii si sursele de inspiratie:
Sursele de inspirație:
• Cântecele populare vechi
• Legendele și miturile
• Povestirile despre eroi și zei
• Evenimentele istorice și condiția social-politică reală din acea perioadă
În felul acesta, evenimentele reale alternau cu acelea ce au fost doar rodul imaginației umane.
Evenimentele descrise în ”Iliada și Odiseea” se presupune că s-ar fi întâmplat în sec.VIII-XV î.Hr.; au fost scrise în sec.VI
î.Hr.
- Continutul Iliadei. Personajele centrale.
Epopeea Iliada și-a primit numele de la Ilion, o altă denumire a cetății Troia. Ea provine de la primul dintre cei trei fondatori ai
Troiei: Ilos, Tros și Dardanos. Prințul troian Paris o răpește pe Elena, soția regelui aheu (grec) Menelaos. De aici pornește
războiul troian, ce a durat zece ani. Iliada descrie ultimul an al războiului. În vremurile de demult, zeii porniră o mare petrecere
în Olimp. Uitară, însă, să o invite pe zeiţa Eris sau Discordia, zeiţa vrajbei. Aceasta află şi se treziră cu ea la uşă în toiul
petrecerii. Scoase din sân un măr de aur, îl aruncă în mijlocul încăperii şi strigă " Celei mai frumoase dintre voi !". După o
vreme, Afrodita, zeiţa dragostei şi frumuseţii, îi ceru lui Zeus mărul Discordiei. Când să întindă mâna şi să i-l dea, apăru Atena,
frumoasa zeiţă a înţelepciunii şi ceru mărul pentru ea. Pe când Zeus se gândea ce să facă, sosi şi Hera, frumoasa lui soţie, care
aştepta să îi dea ei mărul. Zeus le propuse celorlalți zei să o aleagă pe cea mai frumoasă dintre ele. Lui îi era greu să aleagă între
soţie şi cele două fiice. Zeii se feriră cu toţii. Atunci Zeus le spuse celor trei zeiţe să găseasca ele un muritor care să facă
alegerea. Afrodita îl găsi prima, lângă Troia, cetate numită şi Ilion, pe Alexandru-Paris. Frumosul ciobănaş, dar şi arcaş
neîntrecut, era unul dintre cei cincizeci de copii ai lui Priam, regele cetăţii Troia. Zeiţa, vicleană, îi promise că îl va ajuta să
cucerească inima frumoasei Elena, de la curtea regelui Menelaos, regele Spartei. Se adunară toate cele trei zeiţe şi îi cerură să
hotărască el cui i se cuvine mărul. Paris nu stătu nici o clipă pe gânduri şi făcu alegerea care avea să pornească războiul troian: îi
dete mărul Afroditei. Supărată, mândra Hera îşi jură să se răzbune pe toţi ai lui Paris şi pe cetatea Troia.
PERSONAJELE CENTRALE:Agamemnon- Agamemnon este capetenia ostirilor aheilor care timp de noua ani au asediat
cetatea Troiei. Cearta lui Ahile duce la retragerea celui din urma din lupta si la pierderi insemnate pe campul de lupta. Dupa
caderea Troiei, la intoarcerea acasa, este ucis de sotia sa, Clitemnestra.
Ahile- Unul din eroii de seama ai Iliadei, cel a carui forta si iscusinta vor cantari greu in razboiul troian. Mama lui, zeita Thetis,
l-a scufundat la nastere in apele Styx-ului pentru a-l face invulnerabil in fata oricaror arme. Un singur calcai (acela de care il
tinea mama sa) a ramas neudat, ramanand punctul sau vulnerabil. Ahile a fost crescut de centaurul Hiron care l-a hranit cu
maduva de leu, daruindu-i la maturitate si o lance fermecata. Cu toate impotrivirile mamei sale, Ahile vine totusi sub zidurile
Troiei si, dupa multe fapte de eroism, (aici se cuvine sa amintim de lupta lui cu Hector, cel care ii ucisese pe cel mai bun prieten,
pe Patrocles) este sagetat  de Paris, fratele lui Hector, in calcaiul vulnerabil, fiind, numai in acest fel, doborat in lupta.
Andromaca- In epopeea homerica, Andromaca este sotia lui Hector si nora a regelui Priam. Dupa caderea Troiei ea este luata
de catre fiul lui Ahile, Neoptolem, si tarata in sclavie.
Amazoanele - Amazoanele sunt femeile razboinice stapanind tinuturi de la tarmul Pontului Euxin (localizate prin Turcia de
astazi), care isi petreceau viata in exercitii militare, neadmitandu-i pe barbati in comunitatea lor. Acestea participa la razboiul
troian unde vin in ajutorul regelui Priam. Conducatoarea lor, Pentesileea, cade rapusa cjiar de lancea lui Ahile, care apoi o
plange vazandu-i frumusetea fara de seama.
Casandra - Casandra este fiica regelui Priam, preoteasa a Atenei, inzestrata cu darul profetiei si, in acelasi timp, blestemata ca
nimeni sa nu dea crezare spuselor ei. Ea prevede dezastrul Troiei, dar nimeni nu o crede.
Elena- Elena este pricina razboiului troian. Sotie a regelui Menelau, ea este rapita in lipsa acestuia de catre frumosul Parisla
indemnurile zeitei Afrodita si dusa in mandra cetate a Troiei. Manios, regale Spartei, Menelau, aduna osti, ajutat si de fratele sau
Agamemnon si de alti regi din Elada si porneste, in semn de razbunare, cumplitul asediu al Troiei.
Eneas- Eneas este un personaj important al epopeii homerice care, dupa distrugerea Troiei, a intemeiat o alta cetate impreuna
cu supravietuitorii neamului regelui Priam. Potrivit poetului Vergilius, dupa 7 ani de rataciri pe mari, Eneas a ajuns in
tinutul Latium unde s-a casatorit cu Lavinia, fiica regelui Latinus, mostenind regatul Latium. Urmasii sai vor intemeia Roma.
Epeios- Epeios este numele mesterului care a infaptuit, la sfaturile si indemnurile lui Ulise, vestitul Cal de lemn, cu ajutorul
caruia aheii au intrat in Troia.
Filoctet- Filoctet este fiu al lui Ahile, posesor al arcului lui Hercule si al sagetilor inmuiate in veninul hydrei.
Hector- Erou de seama al razboiului troian si al Eliadei, Hector, fiul regelui Priam, sot al Andromacai, cade rapus in lupta de
catre viteazul Ahile.
Hecuba- Hecuba este sotia regelui Priam. Dupa legenda, odata cu incendierea si jefuirea Troiei, ratacea disperata printre ruine,
plangand si strigandu-i pe cei disparuti, pana cand, din vointa zeitei Hera, s-a preschimbat intr-o catea.
Hefaistos- Hefaistos este considerat personificarea mitologica a mestesugului metalurgiei. In atelierele sale au fost faurite
armele lui Ahile.
Homer- Homer este considerat cel dintai poet al lumii si, incontestabil, cel mai mare poet din Elada arhaica. Rapsod legendar,
cantaret ratacitor orb si batran, el aduna toate intamplarile despre razboiul Troiei (Iliada), cat si povestea ratacirilor lui Ulise sau
Odysseus (Odiseea). Tot lui Homer – a carui existenta reala este pusa de catre unii specialisti sub semnul intrebarii – ii sunt
atribuite cateva imnuri si o epopee eroi-comica, Batrahomiomahia (Razboiul broastelor cu soarecii). In antichitate se considera
ca poetul ar fi trait intre sec. XII - VII i.e.n.
Iliada- Iliada este epopeea homerica despre razboiul troian cuprinzand aproximativ 15.700 de versuri. Pricina razboiului o
constituie rapirea frumoasei Elena de catre Paris. Victoria aheilor vine abia dupa 10 ani de asediu si numai datorita vicleniei lui
Ulise care ii sfatuieste pe ahei sa introduca in cetate un urias cal de lemn plin cu soldati inarmati si care, noaptea, ii ataca prin
surprindere pe troieni.
Laocoon- Laocoon este un preot al cetatii Troia care se impotriveste aducerii in cetate a Calului troian. Poseidon, zeul
marilor, trimite impotriva lui doi serpi monstuosi care il sugruma impreuna cu cei doi fii ai sai.
Menelau- Menelau este regale Spartei. Maniat de fapta lui Paris care ii rapise sotia, pe frumoasa Elena, porneste, in semn de
razbunare, sangerosul razboi troian.
Memnon- Memnon este eroul troian care, dupa ce l-a ucis pe Antiloh, bunul prieten al lui Ahile, cade rapus chiar de lancea
viteazului fiu al lui Peleu. De disperare, mama lui Momnon, Eos-Aurora ii rapeste trupul neinsufletit si, cu ajutorul vanturilor, il
duce intr-o tara indepartata unde sa-l poata jeli in voie.
Nestor- Nestor este regale din Pilos renumit pentru intelepciunea sa. Este cel cara propune, inainte de razboi, o impacare in
cazul in care Paris i-o inapoiaza pe Elena lui Menelau, propunere respinsa de Paris.
Paris- Paris este fiul regelui Priam. Din cauza unei profetii, tatal sau vrea sa-l dea pieirii poruncind unui pastor sa-l abandoneze
pe muntele Ida. Dar, spre mirarea pastorului, dupa cateva zile, l-a vazut sugand de la o ursoaica si, induiosat, l-a luat in coliba
 lui. Crescand mare (tatal sau afla ca fiul sau nu a fost ucis) este pus in drepturile sale si, la nunta lui Peleus, cand zeita discordiei
arunca marul intre Hera, Atena si Afrodita, este ales arbitru al vrajbei dintre zeite. Daruindu-i marul Afroditei, el isi atrage ura
Herei si a Atenei. In razboiul troian cade ucis de o sageata otravita a lui Filoctet, cel care stapanea arcul lui Hercule.
Patrocles- Cel mai bun prieten al lui Ahile peleianul, Patrocles cade doborat de insusi viteazul Hector. Moartea lui il va hotari
pe Ahile sa reintre in lupta uitand de cearta avuta cu Agamemnon.
Priam- Priam este fiu al regelui Laomedon, casatorit cu Hecuba de la care, legenda spune, ar fi avut cincizeci de copii. Unul
dintre ei era Paris, la nasterea caruia preotii l-au sfatuit pe rege sa-l abandoneze pe muntele Ida. Dupa caderea Troiei, regale
Priam este rapus de Neoptolem, feciorul lui Ahile.
Troia- Troia este cetatea a carei existenta a fost dovedita cu date arheologice cam pe teritoriul Truciei de astazi. Cetatea a fost
ridicata de Ilos, fiu al regelui Tros (de unde probabil Troia). Laomedon, urmas al lui Ilos, a ridicat zidurile de nedoborat care
ocroteau cetatea, ziduri unde se pare ca pentru prima data a fost folosit mortarul. La aceste lucrari au luat parte zeii Poseidon si
Apolo, pedepsiti de Zeus si pusi sa lucreze la zidurile cetatii.
Ulise- Ulise este rege al insulei Ithaca recunsocut pentru inteligenta sa, simbol al istetimii care invinge acolo unde forta fizica
este neputincioasa. La insemnurile sale, aheii construiesc celebrul Cal de lemn cu care reusesc sa-i amageasca pe asediati.
Troienii darama portile cetatii pentru a transporta calul de lemn in care erau ascunsi soldati dusmani si isi grabesc astfel singuri
sfarsitul. Peripetiile lui Ulise pe drumul de intorcere constituie Odiseea.
- Continutul Odiseei
Epopeea Odiseea și-a primit numele după numele eroului ei principal, Odiseu - Ulise. Ulise văzu că nici după zece
ani aheii nu izbutiseră să treacă de zidurile Troiei (întâmplările din ultimul an sunt povestite în epopeea Iliada).
Atunci, el născoci un vicleşug. Puse meşteri pricepuţi să întocmească un cal uriaş de lemn. Îl umplu cu soldaţi şi îl
lăsă noaptea la porţile cetăţii. În zori, aheii se prefăcură că se întorc la ei acasă și dădură foc corturilor. Se urcară apoi
pe corăbii şi plecară de la ţărm. Troienii băgară uriașul cal troian în cetate. Se puseră pe băut, bucuroşi că au scăpat
de urgia războiului. Pe când zăceau beţi, noaptea, un grec furişat dinainte în cetate deschise uşa tăinuită din burta
calului. Oştenii ahei săriră afară şi deschiseră porţile cetăţii. Oştile plecate cu corabiile şi revenite la ţărm intrară în
cetate. În noaptea aceea Troia fu arsă până în temelii. Troienii care scăpară de la moarte deveniră sclavi. O mână de
oameni reuşi să scape cu fuga. Aheii porniră înapoi spre casele lor, de la care lipsiseră zece ani. Unii ajunseră mai
repede, alţii, mai încet, dar cel mai greu ajunse acasă, în Itaca, Ulise sau Odiseu. Rătăciţi de flota cea mare a lui
Agamemnon, Ulise şi oamenii săi poposiră în insula ciconilor, neam care îi ajutase pe troieni. Așa a început odiseea
lor. Aheii jefuiră insula, luând multe bogăţii şi fete tinere ca sclave. Ulise le porunci oamenilor săi să se îmbarce iute
şi să plece cu toţii de la ţărmul primejdios. Ei nu îl ascultară, ci întinseră mesele pe ţărm şi se puseră să petreacă. In
zori sosiră ciconienii şi făcură prăpăd în oastea moleşită de vin. Abia scăpară cu viaţă şi porniră din nou pe valuri.
Odiseea era abia la început. Pe mare, Zeus dezlănţui o furtună înfricoşătoare. Nouă zile şi nouă nopţi luptară aheii cu
talazurile negre şi furioase. Apoi acostară pe ţărmul locuit de lotofagi, oamenii care se hrănesc cu lotus, socotit
floarea uitării. Ei i-au poftit pe câţiva dintre nou-veniţi să guste din frunzele dulci. Deodată oaspeţii nu mai ştiură de
ţara lor. Nu mai doriră decât să trăiască printre lotofagi. Odiseu îi smulse cu sila pe aceştia, iar pe cei care nu
gustaseră îi opri să o facă. Se grăbiră apoi să ajungă iar pe mare.
- Iliada si Odissea. Deosebiri
Datorită faptului că ambele poezii sunt scrise de Homer, există multe asemănări între aceste două poezii epice.Totuși, ceea ce
este demn de remarcat este diferențele care ar ajuta pe unul să discearnă și să se separe unul de celălalt, deoarece Iliada și
Odiseea sunt într-adevăr două opere de artă în sine.
• Iliada este stabilită în timpul războiului troian de zece ani. Odiseea are loc la zece ani după războiul troian.
• Principalul caracter al lui Iliad este Ahile. Principalul caracter al Odiseei este Odysseus. Achilles este impulsiv și se
grăbește să facă față unei provocări, în timp ce Odysseus este mai strategic în abordarea războiului.
• Evenimentele din Iliada au loc numai în Troia. În odiseea, Odysseus și echipajul său vizitează multe locuri în călătoria lor
înapoi în Ithaca.
Rolul poemelor homerice in dezvoltarea lit. universale.

4.Tragedia antica greaca

- Originea cuv. Tragedia Tragedia este o specie a genului dramatic, în antichitate scrisă în versuri, care lucrează cu un personaj
puternic, antrenat într-un conflict violent, conflict care presupune confruntarea lui cu destinul și care duce spre un
deznodământ fatal, tragic.
- Etapele de construire a tragediei(mimii, sarbatorile lui Dionis) Prima perioadă în etapa dezvoltării dramei o constituie
folclorul și jocurile mimice cu travestiuri, măști și dansuri. Jocurile mimice reprezintă actori care colindau dintr-un sat în
altul și interpretau piese simple ca structură; prin dialog, apelând la umor, se reprezentau și se puneau în discuție diferite
aspecte de la sat.
 Următoarea etapă în dezvoltarea dramei (teatrului) este legată de cultul zeului Dionis, venerat, mai ales de țărani, ca
protector al viilor, livezilor, ogoarelor. În fiecare an se organizau sărbători în cinstea lui Dionis (sărbătorile lui Dionis).
Acestea începeau cu ritualuri ceremoniale, care aveau menirea să îl îmblânzească pe Dionis ca acesta să le asigure o roadă
bogată. După ritualuri, aveau loc petreceri cu cântece și dansuri. Sărbătorile lui Dionis se realizau la sate, dar aveau și o mare
importanță socială de stat.
- Formarea teatrului antic: corul si aparitia primilor actori
În fruntea corului se afla corifeul. Cântecul corului era întrerupt de narațiuni care povesteau istorii din viața lui Dionis. Cu
timpul, corul s-a divizat în două semicoruri care cântau alternativ, fiecare având colifeul său. Iar, în momentul când din cor s-
a desprins un corist și a răspuns corului cu cuvinte atribuite lui Dionis, a apărut primul actor și dialogul. Cel de-al doilea
actor a fost introdus de către Eschil, iar cel de-al treilea- de Sofocle. Se presupune că primele reprezentări teatrale au avut loc
în sec.VI î.Hr.
- Tematica si scopul tragediei antice Dacă la început tragedia se limita la mitul lui Dionis, cu timpul, tematica se extinde și
cuprinde toate miturile și trecutul legendar. Mitul nu era reprodus în varianta sa inițială, ci, întotdeauna, interpretat, comentat,
cu omiteri, sau dezvoltat, în funcție de scopul autorului. De fapt, nu se lua mitul integral, ci anumite fragmente din acesta, din
cauza volumul, selectarea lor fiind, de asemenea, o formă de interpretare. Aceluiași mit, chiar și aceluiași fragment, se puteau
adresa mai mulți dramaturgi, fiecare cu varianta sa de viziune. Dramaturgul antic se adresa mitului pentru a găsi explicații
problemelor cotidiene, pentru a aduce în discuție, în mod alegoric, sugestiv, anumite probleme din realitatea contemporană
lui. În antichitate, tragedia a avut un scop înalt educativ, acela de a implica cetățeanul, drama fiind considerată mijloc eficient
de propagandă socială, politică, de cultivare a anumitei ideologii.
- Structura tragediei antice. Semnificatia partilor componente
Părțile componente ale tragediei:
• Prolog – partea introductivă, interpretată de actori
• Farod – cântecul cu care corul intra pe scenă și se prezenta spectatorilor
• Stasisme – cântecele corului pe parcursul acțiunii
• Episodii – intervalele dintre cântecele corului când este prezentată acțiunea dramatică (dialogul, jocul actorilor)
• Exod – cântecul cu care corul părăsea scena
Primul actor a fost numit protagonist. Al doilea – deuterogonist, iar al treilea – tritagonist.
- Marii tragici ai Antichitatii: Eschil, Sofocle. Euripide – comparatia generala a operei lor Acesti scriitori au prezentat omul
așa cum acesta trebuie să fie, omul rațional care gândește și își analizează acțiunile. Euripide l-a prezentat așa cum este într-
adevăr, omul care nu-și poate domina propriile sentimente, care este sfâșiat de pasiune și care cade pradă acestora. La
Euripide, de regulă, omul nu este prezentat într-un context social sau politic, ci în cel personal, privat. Personajul ideal la
Sofocle este omul rațional, cetățeanul, acela care întotdeauna are prezente valorile morale și datoria față de stat. A prezentat
conflictul dintre om și destin. Dar la Sofocle destinul nu mai este atât de implacabil, nu mai depinde doar de zei, ci de
caracterul și acțiunile concrete ale omului. Principalul conflict interpretat de Eschil a fost conflictul dintre OM și DESTIN,
destinul fiind reprezentat prin implicarea zeilor.
- Evolutia conceptiei despre om in tragedia antica greaca
Trebuie înţeles faptul că tragedia nu ar fi apărut dacă sentimentul tragicului nu ar fi fost o parte importantă a spiritualităţii
greceşti. Am putea spune că, în genere, esenţa tragicului stă în lupta inutilă purtată de om împotriva condiţiei sale limitate,
împotriva Destinului(gr. Moira) ce i-a fost dat.
- Prometeu inlantuit de Eschil
1. Mitul lui Prometeu si interpretarea lui Eschil. Deosebiri si asemanari
2. Chipul lui prometeu in tragedie
3. Rolul lui Prometeu in dezvoltarea omului
4.concluzia proprie. Prometeu in raport cu omul contemporan
- Oedip Rege de Sofocle
1. Mitul lui Oedip si interpretarea lui Sofocle. Deosebiri si asemanari
2. Chipul lui Oedip in tragedie. Esenta tragediei lui Oedip
3. Tema puterii
4.Problema destinului

5.Literatura Romei antice. Poezia latina si “Secolul de aur”

- Comparatie cu literaturile greciei antice

- “Secolul de aur latin. Caracterizare generala

Secolulde aur în Roma anticaeste consideratprincipatullui Octavian August(sf. sec.\ "\.Cr - începutulsec.! d.Cr).
deoareceaduceo relativa pacea imperiului. favorizeaz urbanizareatarii. Principatul (dictatura militar) se considera
 mai eficient decât republica în înbu_irea rscoalelor sclavilor. În
acela_itimp.conducereacautasaimblanzeascaplebea.oferindu-idiversespectacolecostisitoare. Populatia care a
ramas am de lucru capata de la stat alimente gratuit. pentru a nu se revolta contra regimului. iar pentru a-i câ_tiga
pe scriitori. regimul imperial acorda protectie literelor. Consilierul lui August;Mecena.precum_ialti
patricieni.patroneazliteraturasi scriitorii. ln literatura se unitarese2 tendinte: oiiciala. care sustinepolitica lui
August(Vergilius. Horatius); - careseopuneacesteipolitici (Ovidius)
- Vergiliu caracterizarea operei
Opereleprincipale:-Bucolicele . -Georgiaele". -Eneida. Bucolicele'î esteo culegerede poezii pastorale E alcatuita
din 10 poeme. numite ecloge (speciea poeziei anticecare repreant un poem scurt uneori subforma de dialog
intre pastori:pastor_i pastorita.Se prezinla viata lor in mijlocul naturii. iubirea etc.); se cânt viata pastorilor.
pentru care principala preocuparee dragostea.Frumusetea_i simplitatea vietii lor este(pentru poet) un mod de
refugiu din atmosfera viciatda societtii moderne. Descrierea vietii idealizate de la tara. departe de civilizatie
reflecta. indirect. tendentiozitatea lui Vergiliu. care condamna razboaiele _i proslvcste viata lini_tit ce s-a
instaurat dupa venirea lui August la putere. ..Georgicele" - este un poem didactic. alctuit din 4 carti. in care se
vorbe_tedespre agricultura. pomicultura. zootehnie _i apicultura. A fost scris la îndemnul lui August _i al lui
Mecena. cu scopul de a pre7cnta viata de la tara cu muncile agricole ca pe o îndeletnicire ideala a omului. in
contradictie cu rzboaiele care aduc doar nenorocire _i ruine. Muncile agricole sînt prercntate intr-o varianta
idealizat. Se sugereaz. indirect. ideea ca viata pasnica de la tara este un merit al lui August. care a reu_it s
in_bu_e razboaiele civile. Agricultura. atât de iubita de stramosi. este opusa vietii bazate pe lux _i opulenc, Se
sustine ca Roma. devenita puternic prin practica agriculturii. este in prezent amenintata de excesul gmndorii si al
luxului _i ca ca se va putea salva doar prin revenirea la respectul _i consideratii!profund a agriculturii. Poemul
reflecta. intr-un fel. idealul filosofiei epicuriene: proslâvind existenta annonioasa _i lini_titajn mijloculnaturii
- Eneida de Vergiliu: structura, sursele de inspiratie, conceptul, cine este Eneea, ce a preluat Dante din Eneia?
..Eneida"reprezintao epopeea latinitatii.replic a poemelorhomerice.S-a inspiratmult din Homer. -Eneida
parcaune_teintr-un tot intreg ..lliada" si ..Odiseea". Dar a avut _i alte sursede inspiratie. Scopul socialpolitic al
operei: punerea in evidenta a virtutilor romane. preamrire-a epocii principatului lui August. _i pe împrat
personal (promovarea ideilor lui politice _i sociale). Chiar daca actiuneae prezentatasub forma de mituri,
raportareala prezent: evidenta prin diverse aluzii. comparatii. detalii. -Eneida e alctuit din l2 crti. divizateîn 2
parti. Prima parte:cartile 1-5. Partea a doua: cartile 7l2. Cartea a 6a: de trecere. Panca l relateaz
despreperipetiile pe mare ale lui Enea (principala sursade inspiratie:Odiseeade Homer). Parteaa ll-a
vorbe_tedespreluptelelui Eneaîn Italia (principalasursde inspiratieIliada). Enea. personajulprincipal. este un erou
troian caredup rzboiul greco-troian.& prsit Troia _i. la îndemnul zeilor (mama lui - zeita Venus). a venit pe
pmânturile italice. punând temelia viitoarei Rome. Nobilii italieni seconsideradescendentiai lui Enea [inclusiv
Octavian August).
Continutul primei parti: fuga lui Enea din Troia în flcri. rtcirile lui pe mare. aflarea lui la Cartagena (coasta Africii)
la curtea reginei Didonei de care se indragosteste. (A ajuns acolo. fiindca zeica {mom a dezlantuit o furtuna care
i-a imprastiat toate corabiile. iar pe el l-a aruncat pe coasta Africii). Venus a fcut ca Didona sa se indragosteasca
de Enea. Jupiter insa ii reaminteste misiunea sa. smulgându-l din mrejele ei. Didona. dup plecarea lui. se
omoara. Cartea a 6-a: de legmura: Sibila ii prezice viitorul _i îl conduceîn infern. unde Enea il intalneste pe mai
su printre umbrele celor morti. Acesta îi dezvluie o parte din înaltul destin al Romei. Coborârea în Infern este o
simbolica intrare in tainele eternitatii. (Calatoria în Infern va reaprea mai târziu. în perioada Pre-rena_terii. ia
Dante Alighieri in -Divina comedie". Alt moment comun: insotitorii. Aici Enea e insotit tatl su. Dante va fi insotit
de umbra lui Vergiliu) Enea e sinteza a unor astfel de eroi ea Odiseu. Ahile. Hector. dar interpretat din
perspectiva timpului _i conjuncturii social-politice noi. a celor romane din perioada principatului. În Eneida
altemcaza armonios istoria Romei (date reale) + legenda si mitul (mimculosul): trecutul si prezentul. Personaje
sunt _i zeii. Momentele epice intercationeaza cu profunzimea în descrierea sentimentelor (cartea a IV-a: drama
Didonei. prsit de Enea).
- Horatiu: caracterizarea generala a operei. Esenta “intelepciunii horatiene”
Este Gu! unui fost sclav. A primit o educatie excelenta la Roma _i Atena. La început este simpatizant al republicii.
insa cu timpul trece de partea lui August. mai ales dupa ce ajunge în cercul favoritilor lui Mecena _i devine cel
mai apropiat dintre toti. Dar întotdeauna :: tins spre o anumita independenta. fiind adept al filosofiei -pozitiei de
 mijloc". pentru a_i pstra libertatea. A fost rezervat. prudent. Astfel. are mândria originilor sale. dar _i mândria de
a fi pretuit de Mecena _i de nobili: condamna viciile. dar nu fr o oarecare indulgenta; critica moravurile. dar nu
categorie. A preferat sa nu traiasca la Roma, ci la o mo_ia pe care i-o druiseMeccna. Operele principale sunt:
..Epode" . ..Salirr'. ..Ode". Epir/ole'. Horatiu este primul care a popularizat la Roma poezia lui Safo. Anaereont.
Pindar: Filosofia sa este \anata: epicuretsta. hedonistâ. stoma. cu alte cuvinte. destul de contradictorie. ln odele
sale canta dreptatea. onoarea. curajul. misunL datoria civica. prudenta etc, Este semnificativ oda .. Miam ridica!
naruie " în care poetul e con_tient de valoarea pere-na a operei sale _i stie ca prin aceasta va atinge nemurirea.
_i va învinge moartea: -Nu voi muri inlreg' din mine o parte, partea cea mai mare Va-njînge Momma, _i prin
slava ce-rm' vor inalta urma_ii. eu in orice veac lafel de tânr mi crash-[3rd ince/are. " Sint foarte pretioase
temele _i motivele care se desprind din opera lui Horatius. Acestea formcad asa-zisa -intciepciune horatinna"
care se caracterizeaza prin: \. filosofia pozitiei de mijloc: trebuie sa alegi pozitia între doua extreme. ca sa nu bati
la ochi (-aureus mediocritas"); 2. masura in lucruri: sa fii moderat. sa te multumesti cu ceea ce ai (-est modus in
rebus"). cu putinul; condamnarea exceselor: 3. sa te bucuri de viata (se presupune. în primul rand, viata modest
de la tara): îndemnul de a trai/a prinde clipa (-Carpe diem! ). dc a o mai intens. Horatiu este un hedonist
moderat. Cânta vinul (Bonus) si dragostea (Venera) care te imbie sa-ti traiesti clipa. s gu_ti din placerile variate
ale vietii. Insa ele sa nu fie placeri vicioasc. Promovead idealul unei Vicechilibrate. 4. totul este trecator (-fugit
irreparabile tempus"), efemer. Dar trebuie sa-ti pstrezi echilibrul sufletesc. 5. restaurarea _i respectarea
traditiilor. Epixtola catre ption! Este una dintre cele mai remarcabile opere de teorie literara a antichitatii. Mai
este numita -Ar/u poetica". Aici se formuleaza principiile estetice ale clasicismului antic. pe care. in mare parte.
le va prelua _i actualiza clasicismul din secolul al XVII-lea. ..Eplrlola ctre pi:om'" a fost scrisa împotriva multimii
de epigoni care prin superficialitatca lor compromiteau poezia.
- Ovidiu: perioadele de creatie in functie de tematica operei
Ovidiu este descendentdintr-o familie de nobili. Prefera societatea aistocratic. serie pentm ea. pentru gusturile
ei. dar în acela_i timp. fcând opozitie unor msuri auloritan'steale lui August. uneori exprimând chiar simpatie
fata de sclavi. Nu se poate sustineca a fostdemocrat. îns accentede felul acestase intâlnesc in mai multe dintre
operele sale. Creatia lui Ovidiu sedesf_oar în 3 etape.în funcciede tematicaoperelor. Prima etap: e dominatade
tema iubirii. Opere principale: -Amaru/ile". ..Epirlolele eroinelor. U\tima reprezinta o scrie de scrisori (imaginam)
in versuri. scrise de femei celebre ale trecutului. personaje mitologice. adresate sotilor sau iubitilor care nu sînt
cu ele (Penelope. Didona. Medeea. Pedra). Tot atunci a scris _i poemul didactic -Aria iubirii", un fel de manual de
dragoste care prezint un cod de reguli de conduit pentru îndrgostit: cum sati cauti o iubita. cum sa-i câ_tigi
dragostea.cum s-o pastrezi. În a 11-
aetap;esteinteresatdemiturile.legendele.credintele_iobiceiurileromanilor.Atunci serie capodopera
..Melamorfozele " unde a prezentat aproximativ 240 de preschimbari ale oamenilorin plante: Hori. arbori.
stânci.constelatii:Din Madman/0221:" lui Ovidiu sau inspirat foarte multi scriitori: din antichitate _i pân în
prezent (B. Shaw .,Pigmaiion") A Ill etna coincide cu perioadaexilului saula Tomis (Constantade astazi). pe
atunci.cel mai îndeprtat colt al imperiului. A fost pedepsit de August. Pretextul oficial ..Arlu mbm: dar . de fapt.
pentruatimdtnea sa generalade opozitie fata de reformele initiate de August. fata de regim.
inexil.Ovidiuascriselegii(srisoriînram depoezii.adresatesotiei.prietenilor. easaintervina pentru el pentru a i se
permite intoarcerea acasa): 2 culegeri: ..Trme". -Pan/ice. Aici se urmarescaccentede nostalgie. durere. revolta.
melancolie. dor de casa.tristete. În specialpentrunoiacestepoeziisuntpretioase_i
datoritfaptuluiCAOvidiuesteprimul poet al unui tinut de aici (Romania). De la el alum _i despretraiul
stramosilorno_tri. peisajul localitatilor. diferite detalii de viata etc. Acestea au _i valoare documentara pentru
cunoastem trecutului tarii (poezii ..Iarna în carage/iIor ". ,. Trislia ").
- “Metamorfozele” lui Ovidiu
Metamorfozele se impun ca o operă poetică excepţională, un vast poem epic, în care se dezvăluie nu numai forţa talentului
său artistic, dar şi vasta sa erudiţie în materie de mituri şi legende. Ovidiu a adunat, ordonat şi prelucrat poetic, în 15 cărţi, ce
alcătuiesc Metamorfozele, vreo 250 de mituri şi legende despre prefacerea oamenilor în alte făpturi sau obiecte neînsufleţite
(plante, flori, arbori, stînci, constelaţii), de la crearea lumii pînă la prefacerea lui Iuliu Caesar în cometă. În plan filozofic,
Metamorfozele demonstrează că Ovidiu era la curent cu concepţia despre transmigraţiunea sufletelor (metempsihoza) a lui
Pitagora, pe care o expune la începutul cărţii a 15-a. În Metamorfoze, impresionează măiestria artistică a poetului, fantezia
sclipitoare, sensibilitatea şi fineţea, semnificaţiile de profundă umanitate ale celor mai multe episoade (de exemplu, despre
 Narcis, despre Orfeu şi Euridice, despre Piram şi Tisbe, despre zborul lui Dedal şi Icar, despre Pygmalion, despre cele patru
vîrste ale omenirii ş.a.)

6.Literatura medieval

- Cadrul cronologic. Semnificatia denumirii(Evul Mediu)

Evul Mediu (epoca de mijloc) a durat aproximativ 1000 de ani. A fost numită astfel mai târziu decât s-a dezvoltat, în regulă,
în perioada Renașterii, de către umaniștii italieni. Evul Mediu este perioada dintre Antichitate și Renaștere. Începe cu căderea
Imperiului Roman (476) și finalizează cu căderea Imperiului Bizantin (1453).
- Centrele vietii medieval. Rolul clerului
Principalele centre ale vieții medievale au fost:
1. Biserica – unde era concentrat clerul
2. Castelul – unde era concentrată nobilimea, cavalerii
3. Orașul – unde trăia cea mai mare parte a populației
Clerul, biserica au avut o influență foarte mare și nu doar spirituală, dar și ideologică, chiar politică; se implica în politica
de stat. Biserica dispunea de pământuri foarte mari și bogate, uneori chiar și de armată.
Biserica a monopolizat învățământul mediu și superior, școlile și, chiar, universitățile erau pe lângă biserici. În felul acesta,
au existat perioade întregi când aproape unica carte acceptată și studiată, ba chiar impusă, a fost Biblia. Chiar și filosofia se
baza mai mult pe tematica religioasă, era subordonată ideologiei. Inclusiv din acest motiv, Evul Mediu este apreciat ca
perioadă a ignoranței, inculturii, a stagnării și despotismului.
- Directiile de dezvoltarea ale lit. medieval
Principalele direcții de dezvoltare ale literaturii au fost:
Literatura religioasă: se scria istoria vieții sfinților, a misionarilor, vedenii despre viața de apoi;
Literatura populară;Literatura cavalerească;Literatura orășenească;

Periodizarea lit. medieval

Periodizarea Literaturii Medievale
 Perioada medievală timpurie – cuprinde sec. V-X. Din punct de vedere social-economic, aceasta este perioada când are loc
apariția și constituirea feudalismului. În literatură se dezvoltă eposul eroic al celților și germanilor, de asemenea, literatura
veche scandinavă, precum și literatura de factură populară; este perioada când operele încep să fie create în limbile naționale
(franceză, engleză, spaniolă, etc.)Literatura populară urmărește o tematică variată: munca, dragostea, gluma, etc.
Speciile literare: cântecul, balada, bocetul, etc. Acestea au fost create și răspândite de către poeții-cântăreți, care în acea
perioadă se numeau barzi, druizi, jongleri, scomorohi.

 Perioada medievală propriu-zisă – cuprinde sec. XI-XV. În plan social-economic este perioada de dominație a
feudalismului. În literatură se creează poemele epice ale țărilor Europei de Vest, de asemenea, se dezvoltă literatura
cavalerească și orășenească.

Eposul eroic medieval, caracterizare generala

Poemele epice reproduc modul de viață, obiceiurile, uneori în mod direct, dar, de cele mai dese ori, indirect,
apelând la posibilitățile miturilor. Vorbesc despre faptele de glorie ale eroilor legendari. Poemele epice se
caracterizează prin:
 La bază se află evenimente istorice sau personalități istorice, însă, relatarea despre acestea este
interpretată modificată, trecută prin fantezia populară;
 Promovarea idealului colectiv, a ideii de comunitate; poemele se referă la destinul întregii țări;
Bewulf, Cintecul Nibelungilor, Cintecul lui Roland, Cintarea cidului: caractyerizare generala
Poemele Epice Eroice
Cele mai cunoscute poeme epice sunt:
 Beowolf (literatura engleză) Beowulf este un poem epic anglo-saxon scris în engleza veche între secolul
al VIII-lea și al X-lea. Poemul descrie faptele eroice ale eroului Beowulf în lupta sa împotriva
monștrilor. Unele pesonalități menționate în poem au referințe istorice (Hrothgar, Hrothulf, Ohthere).
 Evenimentele și personalitățile descrise în lucrare descriu o perioadă de 200 de ani, începând cu anul
450, și se petrec pe teritoriul Danemarcei. Poemul are un caracter sincretic, combinând valorile
germanice vechi și cele creștine, și definește relațiile dintre rege și tanii (războinicii) săi.
Atunci când el a domnit 50 de ani, Regatul său a fost invadat de un dragon de foc, care a reușit să-l
omoare cu ajutorul unui tânăr nobil, Wiglaf, restul de urmașii săi au fugit. Grendel, mama, dornică de a-
și răzbuna fiul, efectuate de pe unul dintre nobilii danezi, dar Beowulf a găsit-o și a ucis-o.
Cu toate acestea, el a primit propria sa moarte rana în lupta, și pe patul de moarte, Wiglaf l-a declarat
succesorul lui. Beowulf, un războinic al 6-lea, s-a luptat cu monstrul Grendel, care au fost prăpăd în
palat, uciderea oamenilor de Hrothgar, regele danezilor. La întoarcerea în țara sa, Beowulf a fost
triumfător salutat de poporul său. După moartea unchiului său, Beowulf a devenit regele lor.
Pus pe un rug funerar mare, Beowulf a fost adus cu onoarea de oamenii săi. Doisprezece dintre adepții
săi ședeau călare în jurul rugului, sărbătorind măreția lui. Cenușa lui este îngropată împreună cu
comoara dragonului.
 Cântecul Nibelungilor (literatura germană) Cântecul Nibelungilor (în germană Nibelungenlied) este cea
mai importantă epopee eroică a literaturii germane. Aceasta a fost scrisă în jurul anului 1204 în germana
medie (Mittelhochdeutsch) de un poet anonim și are aproximativ 2378 de catrene (numărul lor variază
în funcție de manuscris). Autorul epopeei a prelucrat legende ce se regăsesc într-o formă mai arhaică în
Edda și Saga. Locul probabil în care a fost întocmită lucrarea este reședința episcopului din Passau, în
Bavaria Inferioară. Cantecul Nibelungilor mai poate fi numit poemul ori epopeea Nibelungilor. El spune că, în
urmă cu sute și sute de ani, prin părțile Rinului de sus, la Worms, trăiau regele Dancrat și regina Ute. Ei aveau
trei fii și o fată. Cel mai mare fiu se numea Gunther (pronunță Gunter). Copilița, frumoasă și cuminte, se numea
Kriemhilde (Crimhilda). Alături de ei se aflau mereu încruntatul frate și sfetnic al regelui, Hagen (Haghen), și
mulți alți cavaleri. Privacy & Cookies Policy 08.06.2018 CANTECUL NIBELUNGILOR (1). Legendă germană
povestită pe scurt http://www.lecturirecenzate.ro/2014/03/cantecul-nibelungilor-1/ 2/5 La moartea regelui
Dancrat se urcă pe tron Gunther. El avea să fie ajutat să cârmuiască de Hagen, așa cum dorise tatăl său. Tot pe
atunci, Kriemhilde îi povesti mamei sale un vis care o înspăimîntase. Se făcea că trăia departe de casă. Singurul
ei prieten și sprijin era un șoim, pe care îl uciseseră două păsări negre. Mama ei o liniștise spunându-i că e bună
și frumoasă și va avea noroc lângă cel care îi va fi soț. În părțile de jos ale Rinului, tot pe atunci, trăiau regele
Sigmund și regina Siglind. Ei aveau un fecior, Siegfried (Zigfrid), frumos ca un zeu, isteț și viteaz. Tot în vremea
aceea, exista mohorâta țară a Nibelungilor. Toți se fereau de ea, numai Siegfried nu se temea să se plimbe pe
acolo, fiindcă voia să o cunoască. Umblând el prin acea țară, în munți, s-a rătăcit într-o pădure. Aici, doi prinți
din neamul Nibelung se luptau pentru uriașa comoară pe care o răpiseră tatălui lor, apoi îl uciseseră. Comoara
fusese smulsă, cândva, de primul rege din neamul Nibelung, de la duhurile care o făuriseră și o ascunseseră într-
o tainiță, sub pământ. Duhurile îi blestemaseră pe toți cei care aveau să stăpânească comoara lor, ca aceasta să
le aducă numai moarte cumplită, durere și răzbunare. Și așa se și întâmplase. Cei doi frați îi cerură lui Siegfried
să-i ajute să-și împartă comoara. Nemulțumiți de împărțeală, au sărit să-l omoare, dar Siegfried i-a ucis în luptă
pe amândoi. Porțile tainiței s-au deschis, iar tânărul a smuls de acolo sabia Balmung, făurită de zei. Tocmai la
timp, fiindcă asupra lui se repeziră doisprezece uriași și nenumărați oșteni. I-a învins și pe aceștia, dar, când să
răsufle și el puțin, s-a trezit strâns cu putere de niște mâini nevăzute. Siegfried s-a luptat o zi și o noapte cu ființa
cea nevăzută, până când a prins din întâmplare un colț dintr-un veșmânt de mătase și a tras de el. A rămas în
mână cu o glugă de mătase, iar în fața lui se afla un pitic zdravăn. Gluga îl făcuse nevăzut și îi înzecise puterile.
Piticul era Albrich (Albrih), regele piticilor din acele locuri. Îi spuse viteazului tânăr că de acum el îi este slugă, iar
comoara din tainiță este a lui, fiindcă a cucerit-o prin luptă. Ostenit, Siegfrid se duse să bea apă de la un izvor.
Într-o peșteră învecinată se afla un balaur uriaș care dormise cât timp sabia Balmung se aflase în tainița comorii.
Când încăpuse pe mâna voinicului, se trezise și el trebuia să-l ucidă și să ia sabia înapoi. Ajutat de sabie, Siegfried
ucise balaurul, după o luptă cumplită. Piticul îl învăță să se scalde în sângele balaurului, astfel nici o armă nu îl va
putea răpune. Așa făcu Siegfried, dar o frunză de tei îi căzu pe umărul stâng și rămase cu un locșor prin care
putea fi străpuns.

 Cântecul lui Roland (literatura franceză) Pe la jumatatea secolului al VIII-lea se nastea intr-o pestera, in
Italia, un baietel numit Roland. Mama lui, Berta, era sora imparatului Carol cel Mare . Ea fugise din Franta de
frica fratelui ei, fiindca se maritase cu un cavaler sarac, ce nu ii placuse imparatului. Dupa ce s-a nascut baietelul,
tatal lui i-a parasit fara mila pe mama si pe copil. Era speriat de foame si de frig, neinvatat sa munceasca și lipsit
de onoare. Taranii din satul apropiat le dadeau celor doi hrana si ceva haine. Odata, doi copii au hotarat sa ii
duca Bertei niste fasii de panza ca sa-i coasa haine lui Roland. Numai ca unul a adus panza alba, iar celalalt panza
 rosie. Roland le-a primit si le-a promis ca, atunci cand va ajunge cavaler, isi va alege culorile rosu si alb, asa cum
fiecare cavaler isi avea culorile lui. Privacy & Cookies Policy 08.06.2018 ROLAND. Legendă franceză povestită pe
scurt http://www.lecturirecenzate.ro/2010/09/roland-legenda/ 2/15 Contele care stapanea acel tinut avea un
fiu, Olivier, care deveni bun prieten cu Roland. Numai ca, dupa cativa ani, s-au despartit pentru ca tatal lui
Olivier trebuise sa paraseasca tinutul. Cand Roland devenise un tinerel, a trecut pe acolo insusi Carol cel Mare. A
poposit in padurea in care era pestera celor doi, mama si fiu. Slujitorii au asternut o masa bogata. Roland, care
pandea dintre copaci, s-a repezit si a luat o tava cu mancare. A fugit cu ea spre pestera, sa-i duca mamei sale
hrana. Ostenii l-au urmarit si au ajuns la pestera. I-au luat pe cei doi si i-au dus in fata imparatului. Acesta s-a
induiosat si a iertat-o pe Berta. Pe Roland l-a investit drept cavaler. I-a dat o sabie vestita, Durandal, si un
armasar neintrecut, Veillantif. Roland a devenit un luptator de neinvins. Într-o lupta s-a intalnit fata in fata chiar
cu Olivier. S-au recunoscut si Olivier a intrat in oastea imparatului, alaturi de Roland. Au luptat impreuna in
multe razboaie, mai ales impotriva sarazinilor, care cotropisera o mare parte din tinuturile Spaniei. Sarazinii,
speriati de puterea imparatului, au gasit un tradator printre oamenii acestuia, contele Ganelon. Ganelon le-a
dezvaluit sarazinilor pe unde avea sa treaca oastea lui Carol cel Mare. De asemenea, ca in ariergarda se vor afla
cei mai puternici cavaleri, in frunte cu Roland si Olivier. De asemenea, le-a spus ca ar putea sa-i atace in
trecatoarea Roncevaux. Moartea celor mai buni razboinici il va face pe imparat sa opreasca razboiul. Oastea
franceza trecu prin trecatoare incet, pazita din urma de ariergarda. Cand sa treaca si aceasta, sarazinii, in numar
urias, atacara. Incercuira ariergarda din toate partile. Degeaba striga Olivier catre Roland sa sune din corn ca sa
se intoarca imparatul cu armata. Onoarea de cavaler nu il lasa pe Roland sa faca asta. Dupa o lupta crancena, in
care pierira multi sarazini, dar si aproape toti francezii, suna in sfarsit din corn. Prea tarziu, pana sa faca
imparatul cale-ntoarsa, pierira toti. Ultimul pieri Roland, care luptase vitejeste pana la ultima picatura de sange.
In luptele care au urmat, imparatul i-a invins pe sarazini si le-a luat cetatea, Saragosa. Intors in Franta, Carol cel
Mare ii dadu vestea cea trista Odei, sora lui Olivier si iubita lui Roland. Cand afla ca i-au murit si fratele si iubitul,
Oda suspina, cazu jos si muri. Cei trei fura inmormantati in trei morminte alaturate, din marmura alba. Multa
vreme au venit acolo oamenii cu flori, spre a cinsti vitejia in lupta si iubirea credincioasa.

 Cântecul Cidului (literatura spaniolă) Le Cid este o tragedie scrisă de Pierre Corneille și publicată în anul
1636, care marchează un moment crucial în dezvoltarea teatrului francez. Legenda Cidului, constituită prin
secolul al XII-lea, se referă la luptele spaniolilor cu maurii. Figura eroului medieval al Spaniei inspiră poemul
„Cîntecul Cidului”, precum și alte poeme epice. Izvorul lui Corneille pentru „Cidul” l-a constituit piesa unui
dramaturg spaniol. Cum „Cidul” apare in adevăratul stil tragic, Corneille rămîne, astfel, pictorul măreției și
nobleței umane. În această operă, autorul așază în centrul creației ființa umană. Tragedia clasică prezintă un alt
tip de erou, care nu mai e victimă a zeilor sau a destinului. Eroii lui Corneille tind să se realizeze, sunt capabili să
ia decizii, conducîndu-se de sentimental cinstei, datoriei și al onoarei. Concepția raționalistă a iubirii în întregime
determină faptele săvîrșite de Don Rodrigue și Ximena. Rodrigue și Ximena sunt modele de eroism și de
umanitate, amestec de trăiri, manifestate mai sensibil în personajul Ximenei, și în lupta neîncetată a voinței
împotriva pasiunii. Sensul moral în această tragedie este că datoria și onoarea ocupă primul loc în viață.
Corneille afirmă că „tragedia care pentru subiectul ei este o acțiune măreață, extraordinară, serioasă” și că
„izvorul trebuie căutat în istorie sau legendă”. Această operă este de factură clasicistă, deoarece este prezentă
regula celor trei unități, cu mici abateri: este o acțiune liniară, ce are loc în unitatea orașului, timp de 36 de ore.
Echilibrul compoziției, armoniei, ordinea, claritatea, sobrietatea stilului, vocabularul ales definesc de asemenea
clasicismul. Pentru personajul principal - Don Rodrigue - sentimentul onoarei este mai presus decît sentimentul
iubirii, deci opera este de factură raționalistă.
Trasaturi ale eposului eroic medieval
Tematica:
 Lupta comună împotriva dușmanilor străini;
 Revoltele feudale;
 Consolidarea statalității;
 Caracterul moralizator. În lupta dintre bine și rău va învinge binele, iar răul va fi pedepsit;
 Mulțimea de personaje și de evenimente, descrieri desfășurate: ale naturii, ale obiceiurilor, ale
armamentului, ale hainelor, etc.;
 Uneori pot să fie incluse și elemente de miraculos;
7. Literatura cavalereasca
- Ce este cavalerismul
Literatura cavalerească, numită și curtenească, se dezvoltă, mai ales, începând cu sec.XII, atunci când, tot mai
influenți drept clasă socială, devin nobilii și cavalerii, care își petrec viața în războaie, turniruri, petreceri. Literatura
cavalerească reprezintă o nouă etapă în evoluția conștiinței umane, atunci când idealurile poemului epic trec pe al
doilea plan.
- Chipul cavalerului
Cavalerismul în acea perioadă s-sa transformat într-o adevărată instituție, cu regulamentul său. Ca să fii inițiat în
cavaleri, nu era suficient să fii doar nobil, trebuia să corespunzi mai multor criterii, să treci prin mai multe încercări
ca să câștigi acel titlu. Pentru a fi cavaler nu era suficient să dai dovadă doar de curaj, bărbăție, în același timp,
trebuia să fii galant, rafinat, să dai dovadă de maniere alese, să fii spiritual, sensibil, să poți mânui nu doar sabia, dar
în același timp să poți menține o conversație pe diferite teme, să poți dansa, spune și chiar compune poezii. Deci, se
aprecia nu doar puterea fizică, ci și cea intelectuală, capacitatea de a câștiga nu doar prin forță, ci și prin spirit.
Cavalerul, de asemenea, trebuia să impresioneze și prin exteriorul său, la fel de îngrijit, frumos și elegant.
- Tematica lit cavaleresti
Tematica literaturii cavalerești
1. Faptele de vitejie
2. Dragostea

Acestea interacționează, deoarece în romanele cavalerești, faptele de vitejie se săvârșesc nu atât pentru interesul colectiv, cât pentru
unul personal, pentru a impresiona și a câștiga inima iubitei.

Tema dragostei este tratată, în acea perioadă, într-un mod deosebit. Scopul acesteia nu era căsătoria, deoarece doamna de viță nobilă
căreia cavalerul îi închina toate faptele sale de vitejie era căsătorită.

- Aprecierea lit cavaleresti:

În perioada medievală, căsătoriile în familiile de nobili erau, mai degrabă, afaceri financiare, politice și din altă natură.
Acest tip de dragoste cavalerească, de cele mai dese ori, rămânea doar la varianta idealizată, platonică. În același timp, venea
în contradicție cu dogma oficială și cu morala bisericii, care accepta doar dragostea conjugală. În felul acesta, literatura
cavalerească era considerată libertină și provocatoare. Totuși aceasta este un tip de literatură în care se afirmă dreptul omului
de a fi fericit, de a face propriile alegeri. În comparație cu poemul epic, care a promovat idealul de bărbăție dar, în același
timp, și de violență, agresivitate, literatura cavalerească schimbă perspectivele: idealul războinic este substituit de cel estetic.
Dacă poemul epic promova colectivitatea și urmărea să instruiască, literatura cavalerească pune accentul pe omul concret și
urmărește, pur și simplu, să placă, să distreze.

Literatura cavalerească s-a dezvoltat prin poezii și romane. Poezia cavalerească apare inițial în Franța, în regiunea Provența,

dar se dezvoltă în două direcții:

 Trubadurii – în sudul Franței

 Truverii – în nordul Franței
- Cicluri de romane cavaleresti: regale Artur, Tristan si Isolda
În linii generale, are aceeași tematică ca și poezia, dar mai include și elementul miraculos.
Trăsături ale romanului cavaleresc:
Cântarea bucuriei de viață, a vieții de aici, reale, pământești;
Aprecierea individualului mai mult decât colectivitatea;
Credința în posibilitățile omului de a se perfecționa, de a progresa;
Respectul pentru femeie;

Unul dintre cele mai cunoscute cicluri de romane cavalerești în spațiul francez a fost cel despre „Tristan și Isolda”, care
povestește despre o dragoste foarte puternică, dar care nu poate fi realizată în viața de aici. În acest roman se vorbește
despre contradicția dintre morala individuală și restricțiile feudale, mai concret despre dragostea ca alegere personală și
normele pe care le impune morala feudală despre căsătorie.
Cel mai cunoscut ciclu de romane cavalerești engleze este cel despre regele Arthur. Se spune că regele Arthur, împreună
cu sute de cavaleri și doamne de viță nobilă, locuiau într-un castel numit Camelot. Cei mai demni dintre cavaleri aveau
dreptul să se așeze la masa rotundă. Regele Arthur a fost însoțit și ajutat de vrăjitorul Merlin. Cavalerii, deseori, părăseau
castelul urmărind să săvârșească fapte de vitejie. Parte componentă a romanului cavaleresc este și istoria despre Sfântul
 Graal. Legenda spune că acela care îl va găsi, și îl va vedea, va căpăta tinerețea și viața veșnică. Pentru un cavaler era o
mare cinste să fie păzitor al Graalului.

8. Prerenasterea. Dante „Divina Comedie”.

- Ce este Prerenasterea? Cadrul chronologic?
Prerenașterea este perioada de trecere de la Evul Mediu spre Renaștere. Afectează nu doar literatura și cultura, ci viața
în genere: socială, ideologică, economică, politică, etc. În Prerenaștere încă mai sunt puternice trăsăturile Evului Mediu,
dar, deja se prevestesc și cele ale Renașterii. Termenul „Prerenaștere” a apărut mai târziu decât fenomenul propriu-zis, în
perioada Renașterii.
Cadrul cronologic
Apariția Prerenașterii diferă de la o țară la alta, în funcție de nivelul concret de dezvoltare.
Mai devreme vine în Italia, mai ales în nordul țării. Încă din a doua jumătate a sec.XIII. În celelalte țări vine în sec.XIV
și chiar sec.XV.
Din punct de vedere social-economic, Prerenașterea apare în perioada de început de destrămare a relațiilor feudale și
apariția celor burgheze.
În Italia sunt foarte influente orașele-comună libere și bogate. Totuși, chiar dacă între acestea există și conflicte, tot mai
de apare ideea despre unificare a țării.

- Dante Alighieri “Divina Comedie”:

semnificatia titlului
Dante și-a întitulat opera „Comedia”. Superlativul „divina” a fost dat puțin mai târziu de către cei care au citit-o. Printre
aceștia și G.Boccaccio, care este primul biograf al lui Dante și comentator al „Divinei Comedii”. G.Boccaccio a scris o
lucrare intitulată „Viața lui Dante”.
Dante și-a intitulat opera „Comedia” pornind de la principiile artei poetice medievale care spunea: „dacă o operă începe cu
descrierea suferințelor și are un final fericit, atunci este „comedie”, iar dacă are un final tragic, atunci este „tragedie” ”.
surse de inspiratie
A fost scrisă între anii 1307-1321. Sursele de inspirație sunt:
- Biblia – concepția religioasă despre existență
- Viziunile, foarte populare în literatura medievală, care vorbesc despre „călătoria omului în lumea de dincolo”
- Literatura și cultura antichității – în „Divina Comedie” vom întâlni personaje din literatura antică, linii de subiect, dar și
personalități istorice.
O legătură mai strânsă se vede între „Divina Comedie” și „Eneida” de Virgiliu. Eneea, personajul principal, erou al
războiului Troian, după ce Troia a fost nimicită, pornește prin lume, trece prin mai multe aventuri, inclusiv călătorește prin
lumea de dincolo, avândul ca însoțitor pe tatăl său, până când ajunge pe pământurile romanice.
Din „Eneida”, Dante a preluat:
- Autorul (Virgiliu) care îl însoțește prin Infern și în cea mai mare parte din Purgatoriu
- Călătoria în lumea de dincolo cu însoțitor
- Viziunile
- Realitatea obiectivă: viața sa, a întregii Italii și a lumii întregi
structura operei
Cartea este alcătuită din trei părți care se numesc „cantice” și sunt intitulate:
 Infernul
 Purgatoriul
 Paradisul

Aceste trei părți corespund cosmogoniei medievale, adică viziunii omului medieval despre lumea de dincolo.

Fiecare dintre cantice este divizată în 33 de cânturi. În total acestea sunt 99, plus prologul =100. În viziunea lui Dante „100” este
cifra simbol al perfecțiunii. Fiecare dintre cantice finalizează cu același cuvânt- „stele”, iar ultimul rând din „Divina Comedie” este :
„Iubirea care mișcă sori și stele”. În felul acesta, Dante a tins spre o armonie, echilibru și perfecțiune a structurii operei sale.

Opera „Divina Comedie” este un poem alegoric, o autobiografie spirituală, a lui Dante, a întregii Italii și a lumii întregi. Începe cu
motivul rătăcirii. Pornit să caute o crenguță pentru „sărbătoarea Florilor”, Dante s-a pierdut într-o pădure întunecoasă. Această
pierdere nu este atât fizică, cât alegorică. Este vorba despre pierderea spirituală și intelectuală; autorul e cuprins de regrete fiindcă și-a
irosit viața în vag, după moartea lui Beatrice, dedicându-se plăcerilor de moment.

În această pădure întâlnește trei fiare: o panteră, o lupoaică și un leu. Acestea sunt figuri alegorice, alegorii ale diverselor păcate:

 Pantera – desfrânarea, anarhia, necumpătarea

 Leul – violența și orgoliul regilor și al politicienilor
 Lupoaica – viclenia și avariția curții papale

Acolo întâlnește umbra lui Virgiliu, care îi propune o călătorie prin Infern, Purgatoriu și Paradis. La început Dante ezită,
consideră că nu este demn de o astfel de călătorie și un astfel de însoțitor. Dar acceptă atunci când Virgiliu îi spune că, de
fapt, face aceasta la rugămintea lui Beatrice.
“Infernul”, “Purgatoriul”, “Paradisul”: caracterizare generala
Infernul
În Infern sunt aruncate sufletele celor care au săvârșit tot felul de crime și păcate și care nu se pocăiesc. Este alcătuit din
nouă cercuri, mai multe dintre ele având și zone. Are forma unei pâlnii, canion enorm.
Dante, sau chiar personajele, povestesc istoria vieții lor, crimele, păcatele pe care le-au săvârșit. După aceasta se reproduc
pedepsele la care sunt supuși păcătoșii. Greutatea pedepsei este determinată de gravitatea păcatului.
Pe porțile Infernului este scris: „Lăsați orice speranță, voi, cei ce intrați!”
Până la primul cerc sunt condamnați să sufere indiferenții, acei care nici rău, dar nici bine nu au făcut. Așa cum ei nu s-au
interesat de nimic atât timp cât au fost vii, așa nu se interesează nimeni de ei acum.
Primul cerc al Infernului este numit Limb. Acolo sunt cei care nu au fost botezați, care au trăit înainte de Hristos și nu au
păcătuit, personalități istorice, dar și personaje literare: Aristotel, Homer, Platon, Horațiu, Ovidiu, Socrate, Virgiliu, etc. Tot
aici se află și sufletele copiilor nebotezați. Aici încă este lumină.
În al doilea cerc sunt cei desfrânați – cei care au păcătuit din dragoste. Pedeapsa lor este un vânt puternic și sfâșietor.
În celelalte cercuri ale Infernului sunt plasați: mincinoșii, zgârciții, invidioșii, furioșii, lingușitorii, prevestitorii, hoții,
ucigașii, cămătarii, leneșii, sinucigașii, cei care dau sfaturi proaste (Ulise).
Din punct de vedere al lui Dante, cel mai mare păcat este trădarea. Trădătorii sunt plasați în cel de-al nouălea cerc, care are
patru zone:
- Trădători de familie
- Trădători de patrie
- Trădătorii ospitalității
- Trădătorul Binefăcătorului – Lucifer
Pe ultima treaptă a Infernului se află sinistrul Lucifer. Pedeapsa trădătorilor este scufundarea lor într-un lac de gheață.

Purgatoriul
Purgatoriul are formă conică, asemeni unui munte încercuit cu pâlnii care se îngustează în vârf. Dacă în Infern se coboară și
se aud țipete, urlete și bocete, atunci în Purgatoriu se ridică, atmosfera este mai liniștită și plină de speranță. Aici păcătoșii
sunt conștienți de păcatele pe care le-au săvârși, le acceptă, se căiesc și așteaptă iertarea lui Dumnezeu. Ei își petrec timpul
ascultând pilde despre iubire, castitate, echilibru, onoare, etc. Pentru salvarea sufletelor lor se pot ruga și cei vii.
Dacă în Infern Dante a lăsat și corpul păcătoșilor pentru a acutiza suferința, în Purgatoriu sunt doar suflete.
Aici păcătoșii sunt grupați în ordinea celor șapte păcate capitale:Trufia,Invidia,Mândria,Lenea,Avariția,Lăcomia,Desfrânarea
În cântul XXX din Purgatoriu apare celălalt însoțitor – Beatrice, pentru a-l conduce spre Paradis. Aceasta îl dojenește pentru
viața păcătoasă pe care Dante a dus-o după moartea ei, Dante se căiește, ea îl iartă, după aceasta el se scaldă într-un râu sfânt,
se purifică și este gata să meargă spre Paradis. Ultimul rând din Purgatoriu:
„Curat și gata să mă urc la stele.”

Paradisul
Paradisul se află pe vârful muntelui Purgatoriului. Acolo se află sufletele celor fără păcate, care în timpul vieții au luptat
pentru credință și dreptate.
Ca să te ridici în sus, trebuie să străbați nouă ceruri:
- Al stelelor fixe
- Al stelelor cristaline
- Al lunii
- Al soarelui
- Al lui Mercur
- Al Venerei
- Al lui Marte
- Al lui Jupiter
- Al lui Saturn
În Paradis, Dante îl întâlnește pe sfântul Petru, pe Hristos, înțelege taina unității și trinității lui Dumnezeu. Și în momentul
acesta visul s-a sfârșit.
mesajul umanist al operei
Dante a descris o călătorie imaginară pe tărâmuri imaginare, călătoria durând șapte zile.
Autorul a descris drumul de la întuneric spre lumină, de la durere, suferință, păcate spre purificare, care se poate realiza prin rațiune
(Virgiliu – simbol al rațiunii) și credință (Beatrice – simbol al iubirii divine).
Mesajul moral al lui Dante a constat în credința în om, în posibilitatea și dreptul lui de a parcurge drumul lui de la păcat spre ispășire,
iertare, fericire.
Dante-“ultimul poet al Evului Mediu si primul poet al timpurilor noi”: sinteza conceptiilor medieval cu cele renascentiste in Divina
Comedie.
Dante Alighieri (n. 29 mai 1265, Florenţa - d.14 septembrie 1321, Ravenna), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare
scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de
limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).„Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă
lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare” (Giovanni
Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).

"Divina Commedia”
Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în
1306şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divina”, folosit de Boccaccio
în lucrareaTrattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni („Inferno”,
„Purgatorio”, „Paradiso”), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care
poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al
unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi
întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii.
Beatrice - fiinţa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înţelege că
iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care
are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terţete” (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de
sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului şi
dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.
sa se demonstreze, prin cel putin 4 argumente ca Divina Comedie este o opera prerenascentista

9.Literatura umanista din epoca Renasterii

- Cadrul cronologic al Renasterii

Ce este renastere si Ce este umanismul

Semnificația termenilor „Renaștere” și „Umanism”
Renașterea este o nouă etapă în dezvoltarea omenirii care a venit cu o nouă cultură și civilizație. Termenul „Renaștere” a apărut mai
târziu decât fenomenul propriu-zis, dar deja în sec.XV-XVI, se înțelegea că în lume multe se schimbă, renasc, reînvie.
Atunci a apărut întrebarea: Ce înseamnă Renaștere?

 A readuce la viață ceva ce a existat demult dar s-a pierdut, s-a uitat cu timpul
 A elabora idei și concepte, a crea lucruri noi

Umanismul este o mișcare culturală și intelectuală din perioada Renașterii. Este indisolubil de Renaștere. Acest termen, de
asemenea, are două semnificații:

 Atunci „umaniști” erau numiți filologii care citeau și traduceau manuscrisele culturii greco-romane (antice)
 „umaniști” sunt toți oamenii Renașterii

Umanismul și Renașterea au reabilitat omul, l-au considerat, din nou, foarte important, au venit cu o nouă concepție despre om, în
opoziție cu cea medievală dogmatică.

- Premisele aparitiei renasterii si umanismului

Ca și Prerenașterea, Renașterea apare mai întâi în Italia, încă în sec.XIV și se dezvoltă până în sec.XVI inclusiv.
În celelalte țări se dezvoltă din sec.XV până în sec.XVI. În unele țări chiar până la începutul sec.XVII.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când
erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat
dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă
ceea ce a dus la o reforma educațională. Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost
 propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe
particularitățile sociale și civice din Florența. Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru
cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale lui
Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care după căderea
Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu
ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei
contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio
Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial
începe să piardă din importanță.
- Raportul: renastere-antichitate, renastere-evul mediu
renastere-antichitate: Redescoperirea Antichității a făcut ca literatura clasică să devină accesibilă Europei, după
ce fusese pierdută sau inaccesibilă timp de sute de ani, ceea ce a dat numele epocii, Renașterea. În anul 1488,
epopeile homerice au fost din nou citite în Italia, fiind apoi traduse în mai multe limbi europene în secolul al XVI-
lea: franceză și germană în 1530, italiană în 1544, engleză în 1581.[1].
renastere-evul mediu: Renașterea a fost epoca umanismului, cele două concepte putând fi despărțite prin faptul că
Renașterea poate fi văzută ca epoca istorică care a legat Evul Mediu de Epoca modernă, iar umanismul ca
mișcarea de iluminism care s-a născut în această epocă.
- Noua conceptie despre om in renastere
Concepția despre om în Renaștere
Renașterea a reabilitat omul, crezând în potențialul acestuia de a se perfecționa continuu. Omul este considerat un micro-
cosmos complex, o unitate dialectică între fizic intelectual și spiritual.
Pornind de la afirmația filozofului Terentius: „Sunt om și nimic din ce este uman nu-mi este străin”, Renașterea a promovat
libertatea creatoare, eliberarea de dogme și prejudicii; a promovat idealul „omului universal” care este de o potrivă și poet, și
filozof, și om de știință, și om politic.
Dacă în perioada medievală omul a fost parcă ascuns în umbră, a trăit în lipsuri și restricții, atunci cel renascentist se
caracterizează prin dragostea de viață, eliberarea de restricții. Omul nu trebuie să fie umilit, el trebuie să fie respectat. Omul
trebuie să fie liber și nu încătușat de tot felul de interdicții.
Dacă în perioada medievală accentul se punea pe viața de dincolo (durerile, lipsurile și suferințele de pe lumea aceasta vor fi
răsplătite prin fericire în lumea de apoi), atunci în Renaștere se pune accent pe viața de aici, inclusiv pe aspectele ei fizice,
pământești, pe bucuriile vieții.
Dacă Evul Mediu spunea „Cunoaște-l pe Dumnezeu!”, atunci Renașterea spune „Cunoaște-te pe tine însuți!”.
Dacă în perioada medievală se aprecia mai mult meditația, contemplația, atunci în cea renascentistă se apreciază mai mult
activismul uman, omul activ care luptă pentru idealurile sale.
Omul Renașterii este rațional, curios, optimist, dezvoltat multilateral, muncitor, dornic să cunoască lumea și să se cunoască
pe sine, este liber sau luptă pentru libertatea sa, este activ din punct de vedre politic, se poate manifesta în toate sferele vieții,
este artizanul destinului său.
În această ordine de idei, este sugestivă afirmația umanistului Pico della Mirandola: „Nimic nu este mai presus pe Pământ
decât Omul.” Această afirmație parcă dialoghează cu o altă afirmație din perioada antică: „Omul este măsura tuturor
lucrurilor.”
Trasaturi ale renasterii
Trăsături ale Renașterii:
 Temelia ideologică: principiul liberei dezvoltări a personalității, eliberarea de rigorile dogmelor, prejudecăților și
superstițiilor religioase; încrederea în om, în capacitățile lui de a se perfecționa.
 Triumful Umanismului: afirmarea omului, a valorilor umane în toate domeniile, de la artă până la viața civilă.
 Tendința spre universalizare - „omul universal”, dezvoltat intelectual, artistic, fizic; iar la nivelul cunoașterii lumii –
contactul cu alte culturi.
 Încurajarea dezvoltării limbilor naționale.
 Refuzul ascetismului, refuzul dictaturii spirituale a bisericii, aprecierea vieții materiale, a bucurie de viață. Corelația
conceptului laic cu religia: spiritul renascentist nu atât predică ateismul, cât vindecă de fanatismul religios.
 Libera gândire, laicizarea gândirii.
 Despărțirea de scolastică, de concepțiile medievale, sistem filosofic și ideologic considerat insuficient și depășit.
 Reafirmarea valorilor Antichității, a „izvoarelor” pe care Evul Mediu le considera păgâne.
 Tendința spre democratizare; lupta pentru libertățile civice.
 Promovarea spiritului critic, combativ.
 Deschiderea către știință.

Astfel, în epoca Renașterii are loc e reevaluare a raporturilor omului cu sine, cu ceilalți, cu lumea, cu natura, cu divinitatea.
 - Leonardo da Vinci – modelul omului universal
Leonardo a fost un adevarat sclav al umanitatii desi declarase „eu nu voi obosi niciodata slujind”. Aprofundandu-si dragostea pentru mecanica, stiinta pe
care o numea –paradis al matematicilor- el inventeaza si construieste masini, pompe cu aburi, foale cu apa, presa de ulei, razboi de tesut panglici, dospozitiv
cu aer cald asigurand invartirea frigarilor. De asemenea cu 50 de ani inaintea lui Copernic el scrie”..pamantul este o stea cam ca luna si astfel se va dovedi
nobletea lumii in care traim”, cu un secol inaintea lui Francis Bacon el socoteste ca experienta este singura cale de urmat pentru un savan, iar inaintea lui
Vesalius el creeaza o adevarata tehnica a anatomiei.
Ca artist renascentist-umanist , omul l-a preocupat indeajuns incat sa capete un profund respect pentru el si viata sa . „ Gandeste-te ce crima este sa iei viata
unui om, a carui plamaduire ti se pare asemenea minune a artei, gandeste-te la respectul ce se cuvine sa-l dai sufletului ce salasluieste intr-o asemenea
arhitectura.’ Omul este modelul lumii iar cunoasterea constructiei sale este cel mai bun mijloc de a-l cunoaste pe Creator. Artistul a fost de asemenea
fascinat de vechiul vis al lui Icar, acest lucru fiind dovedit de studiile sale preliminare asupra zborului, ajungandu-se la concluzia unui helicopter sau avion.
Insa operele sale cele mai recunoscute vor ramane intodeauna cele din domeniul „artei pure”. GIOCONDA”, Fecioara intre stanci”, „Cina cea de taina”,
„Bunavestire”, „Botezul lui Christos”, picturi ce fascineaza si astazi publicul, la care se adauga numeroase alte schite si sculpturi.
„Daca toti oamenii chiar si cei mai umili, sunt spartani sau atenieni, nu toti , insa sunt titani sau olimpieni. Iar artistul care nu este nici titan, nici olimpian ne
este un adevarat artist.” Acesta este una dintre cele mai importante „legende” ale artei, care are meritul de a opune doua tipuri ce se confrunta de cand
lumea:titanii care refuza sa se opuna sortii si olimpienii care gasesc sensul existentei in acceptarea cesteia.
Asfel, desi recunoscut alaturi de Leonardo da Vinci ca prototip al omului universal renascentis, Michelangelo va ramane intodeauna un titan al artei,
opunandu-se rivalului sau celebru, olimpianul Leonardo.
- Omul renasterii si omul medieval. Comparatie
- Omul renasterii in comparatie cu cel contemporan. 4-5 exemple PDF
-

10. Proza renascentista

Dialogul, Tratatul, N. Machiavelli „principele”, Utopia, Th. Morus „utopia”, Nuvela, G. Boccaccio „Decameronul”
În sec.XV-XVI se dezvoltă o mulțime de forme literare:

 Dialogul – o specie literară care reproduce conversația dintre două sau mai multe personaje pe diferite teme. Au scris
dialoguri: Petrarca (cunoscut în primul rând ca autor de sonete), Erasm din Rotterdam, Giordano Bruno, etc.
 Tratatul – lucrare științifică pe diferite teme. Cel mai cunoscut tratat din acea perioadă este „Principele” de Niccolo
Machiavelli, care a fost om de stat, scriitor, savant, filozof. În „Principele”, Machiavelli propune idealul său de conducător al
statului absolutist. Machiavelli a pledat pentru o Italie laică, puternică, independentă și a afirmat că pentru realizarea acestui
scop măreț conducătorul de stat poate neglija chiar și principiile morale și religioase, deoarece „scopul scuză mijloacele”.
 Outopia – denumirea de la grecescul „topus” – „loc”, „ou” – „nu”, deci, un loc inexistent. Utopiile literare reproduc o
realitate ideală, perfectă, dar irealizabilă, un vis, Paradisul pe Pământ, localitate sau țară în care se impun dreptatea,
egalitatea, bunătatea, etc. Cea mai cunoscută operă este „Utopia” de Thomas Morus. Această realitate ideală este contrapusă
stării de lucruri reale din societatea contemporană.
 Nuvela – ca specie literară, nuvela urmărește un singur fir narativ cu un singur conflict bine-definit, cu un număr mic de
personaje, acțiunea centrându-se în jurul unuia dintre aceștia și are loc într-un timp scurt. Cel mai cunoscut autor de nuvele
este Boccaccio.
semnificatia titlului
Titlul trimite la cuvintele greceşti deca (zece) şi imera (zi), sugerînd că e vorba de povestiri spuse timp de zece
zile. Decameronul începe cu o impresionantă descriere a cumplitei ciume din 1348, al cărei martor ocular a fost
autorul.
structura operei
În acest fel, structura „Decameronului” presupune zece părți, numite „zile”, iar fiecare zi este alcătuită din câte
zece povești.
În fiecare zi este aleasă regele sau regina care stabilește tema poveștilor pentru ziua respectivă. După istorisirea
celei de-a zecea povești se interpretează o baladă.
 Ziua a doua – întâmplarea, norocul
 Ziua a treia – cum se pot câștiga lucrurile pierdute sau dorite
 Ziua a patra – dragostea cu sfârșit nefericit
 Ziua a cincea – dragostea cu sfârșit fericit
 Ziua a șasea – salvarea de un pericol printr-o vorbă de duh
 Ziua a șaptea – diferite păcăleli făcute bărbaților de femeile lor
 Ziua a opta – personajele își fac reciproc asemenea păcăleli și glume
 Ziua a zecea – spiritul curtean, gesturile nobile și mărinimia
 Specificul tematicii
În linii generale se lucrează cu două teme: dragostea și aventurile. Acestea au și variații mai concrete, cu
excepția primei zile și zilei a noua, toate istoriile se grupează în jurul unei teme dominante:
Tema dragostei este interpretată într-o variantă deosebită față de cea medievală. Aceasta nu mai este dragostea
platonică, doar spirituală, ci dragostea pământească, reală, chiar fizică și senzuală. Din acest motiv în perioada
medievală s-au găsit multe voci care au clasificat cartea ca indecentă, imorală, cerând să fie arsă pe rug. Dar, de
 fapt, acest erotism este o manieră de reabilitare a omului, nu doar a spiritului, ci și a corpului său, care e la fel de
frumos, o formă de cântare, de preamărire a vieții, a dragostei de viață în toate aspectele ei, inclusiv și cele
trupești.
Principala modalitate de prezentare a realității este ironia, sarcasmul, satira. Aceasta, de asemenea, este o
modalitate care reprezintă eliberarea omului de constrângerile medievale. Omul nu se mai teme să spună
lucrurilor pe nume.
conceptia umanista a operei
„Decameronul” reprezintă o lume în perioada de tranziție, atunci când omul se eliberează de toate cătușele
medievale și îmbrățișează o nouă concepție despre existență – cea renascentistă.
În felul acesta, dacă la începutul operei, în primele zile, personajele se temeau, fug de ciumă, se ascund, cu cât
mai mult trece timpul, cu atât mai libere și sigure de sine devin. Nu se mai tem, nu se mai ascund, prețuiesc
libertatea și iubesc viața, spunând că, chiar și dacă vor muri, vor trăi intens fiecare zi și vor proslăvi viața.
trecerea de la gindirea medievala la cea renascentista
De pe la mijlocul sec.XVI realitatea obiectivă a început a contesta multe dintre idealurile renascentiste. Biserica
începe un atac violent împotriva așa-zisei „primăveri al gândirii”, speriind omul cu pedeapsa divină și focul
infernului. Este perioada când are loc reforma lui Martin Louper, adepții căruia, mai târziu, se vor numi
„protestanți”, protestantismul fiind o mișcare religioasă care, în viitor, a generat mai multe războaie.

11. Caracterizarea personajelor Gargantua şi Pantagruel din romanul „Gargantua

şi Pantagruel”, de Francois Rabelais
Conturate în spiritul marilor idei ale Renaşterii, personajele principale din Gargantua şi Pantagruel, de Francois
Rabelais, dau, printr-un comportament uneori grotesc, abrutizant, emblematic, dimensiunile unei lumi debusolate,
corupte, ineficiente, o lume cotropită de lene şi de plăceri nemăsurate.

Pantagruel are o copilărie demnă de cea a lui Hercule. El nu omoară, e drept, „două stârpituri de şerpi” încă din
leagăn, dar suge laptele „de la patru mii şase sute de vaci”, iar pentru o „crăticioară de fiert terciul” dau o „mână
de ajutor toţi căldărarii din Saumur (oraşul din Anjou), din Villedieu (cel aflat în Normandia), din Bramont
(aşezarea din Lorena)”. Pentru că meşterii nu pot ajunge la un capăt, ei îi scobesc, în cele din urmă, un jgheab de
piatră, din care Pantagruel, care are dinţii de oţel, ca în basme, rupe „o bucată din ghizd”, după cum, zice autorul,
se poate vedea şi astăzi.

Într-o altă zi, Pantagruel se dovedeşte a fi mai înfiorător decât orice animal carnivor, pentru că rupe piciorul doicii
sale („o vacă mare şi blajină”), începând să o mestece pe îndelete: „Mai întâi ugerul şi jumătate din burtă, cu
foiosul şi cu amândoi rărunchii”, iar piciorului nu-i dă drumul cu toate încercările celor din jur. Până la urmă,
sătenii îl leagă „fedeleş în leagăn cu nişte otgoane groase de corabie”. Cu toate acestea, Pantagruel, văzând un urs
care făcea tumbe înveselindu-l pe tatăl său, Gargantua, reuşeşte să scape din ele, pentru a-l „face bucăţele pe
bietul urs ca pe-un pui de găină”.

După această întâmplare, însuşi Gargantua priponeşte leagănul lui Pantagruel cu lanţuri grele, rămase posterităţii,
servind la închiderea unor porturi pentru a nu pătrunde în ele nave străine: „Ceea ce văzând tată-său, şi temându-
se ca nu cumva să i se-aplece, îl popri cu patru lanţuri grele de fer şi-i înţepeni leagănul, proptindu-l cu nişte pari
uriaşi şi uite-aşa se mai potoli şi stătu cuminte, pentru că lanţurile astea nu le putea rupe lesne, după cum nici loc
n-avea să zgâlţâie leagănul. Trei dintre lanţuri servesc şi astăzi la-nchiderea unor porturi din apropiere, pe timp de
noapte: se-ntind adică de-a curmezişul golfului ca să nu poată pătrunde nave străine.”

12. Dramaturgia renascentista

Comedia dell’arte: caracterizare generala
Comedia delle’Arte” era formată din opt-doisprezece actori; trupele de actori ambulanți călătoreau dintr-o localitate în alta și, de
obicei, își prezentau spectacolele la aer liber. Subiectele și personajele erau împrumutate din viața reală, iar spectacolul era predestinat
publicului larg; s-a inspirat și din farsa populară.
 Semnificația titlului
În acea perioadă, „comedia” însemna teatrul în general, iar „arte” însemna meșteșug. În felul acesta, traducerea directă contemporană
va fi „teatrul de meserie”, adică profesionist.
Principalul element al „Comedia delle’Arte” era improvizația. De obicei, înainte de spectacole, nu venea cu partea sa învățată
pederost. I se dădea o schemă generală în care era schițată acțiunea principală, unele momente cheie, iar toate celelalte trebuiau să fie
improvizate pe loc. Deci, succesul spectacolului în mare parte depindea de măiestria actorului. În același timp, actorul trebuia să aibă
o condiție fizică foarte bună, deoarece trebuia să jongleze, să facă scamatorii, acrobații.

Tema principală – dragoste

Cuplul, cuplurile de îndrăgostiți treceau prin diverse obstacole, dar, în final, dragostea învingea. Linia de subiect se complica prin
faptul că se prezentau nu o singură istorie, dar trei, patru sau chiar cinci concomitent. Pe parcurs apăreau tot felul de întâmplări, qui-
pro-quo-uri (tehnică de teatru care presupune crearea a tot felul de confuzii, neînțelegeri care cu timpul se rezolvă).
Cu excepția personajelor centrale, toate celelalte reprezentau tipuri invariabile și, de aceea, purtau măști venite încă din tradiția
carnavalescă populară. Principalele tipuri au fost: Pantalone, Bulcinela, Balanzone, Arlechino, Colombina.

- Teatrul lui Shakespeare

„cazul lui Shk”
Aceasta este problema paternității operelor lui Sheakespeare: este sau nu este el autorul adevărat al operelor semnate cu acest nume?
Pornind de la faptul că se cunosc puține date despre viața lui, că este de origine onestă și că vine din provincie, mulți dintre
cercetători s-au întrebat de unde a avut cunoștințele acestea vaste și fundamentale în atâtea domenii, de unde a știut atât de bine
problemele politice de stat din Anglia dar, și de unde a cunoscut toate dedesubturile vieții de la curte.
Scepticii considerau că cineva a apelat la actorul care mai târziu a devenit coproprietarul teatrului „Globo” și au făcut o înțelegere:
în schimbul unei remunerări o altă persoană, probabil un aristocrat, ia cumpărat numele. Totuși, mai mulți consideră că Sheakespeare
a fost autorul adevărat al acestor opere, a fost un geniu autodidact.
„Hamlet”: motivul greselilor fatale
„Hamlet” – om al renasteri. 4 argumente
„Hamlet” : specificul umanismului tragic. Judecata critica a societatii. Comparatie cu moravurile societatii contemporane.
Fondul de idei a monologului „A fi sau a nu fi”
5 argumente a esentei renascentista a tragediei