1.

Teoria adaptării la muncă – Dawis, England, Lofquist; enunţaţi conceptele

teoriei şi exemplificaţi adaptarea la muncă într-un caz particular, pe care îl
cunoaşteţi direct.

Premisa acestei terorii este că oamenii au trebuințe de natură biologică și psihologică ce

activează comportamentul intențional. Satisfacerea trebuinței duce la întărirea
comportamentului care a dus la ea. A doua premisă este că mediile ocupaționale au
trebuințe similare cu trebuințele umane. Cazul compatibilității ideale dintre individ și ocupație
presupune satisfacerea deplină a trebuințelor sale și a cerințelor ocupației.
Adaptarea individului la ocupație/muncă este un proces de interacțiune între caracteristicile
sale și cele ale muncii, în care sunt importante următoarele variabile:
- Celeritatea, ritmul și anduranța.
Celeritatea este rapiditateaa cu care individul răspunde sarcinilor de muncă (își adaptează
caracteristicile la cerințele muncii)
Ritmul măsoară modul în care îndividul și mediul ocupațional își satisfac reciproc nevoile.
Anduranța este măsura în care individul rezistă la condiții de muncă nesatisfăcătoare.

Un alt factor care intervine în procesul adaptării este atitudinea pe care individul o adoptă
faţă de muncă: activă (intervine în mediul muncii pentru a spori responsivitatea acestuia la
nevoile lui) sau reactivă (îşi modifică caracteristicile pentru a corespunde cu cerinţele
muncii). Majoritatea indivizilor au atât demersuri active, cât şi reactive în procesul adaptării,
dar există diferenţe individuale în privinţa toleranţei la frustrare. Mediile ocupaţionale au şi
ele, la rândul lor, toleranţe diferite la răspunsurile comportamentale ne-satisfăcătoare ale
angajaţilor.