Sunteți pe pagina 1din 11

Cap. 2.

Noţiuni introductive asupra energiei solare

2.1 Potenţialul radiaţiilor solare


Energia solară reprezintă una din potenţialele viitoare surse de energie, folosită fie la
înlocuirea pe o scară cât mai mare a surselor convenţionale de energie ( cărbune, petrol, gaze
naturale etc), fie la folosirea ei ca alternativă la utilizarea surselor de energie convenţionale
mai ales pe timpul verii, cea de a doua utilizare fiind în momentul de faţă cea mai raspândită
utilizare din întreaga lume.
Poate cel mai evident avantaj, în vederea utilizării acesteia, pe care îl are, este acela de
a nu produce poluarea mediului înconjurător, deci este o sursă de energie curată; un alt
avantaj al energiei solare este faptul că sursa de energie pe care se bazează întrega tehnologie
este gratuită.
Utilizarea energiei solare apare din timpurile istoriei ca prezentă în viaţa oamenilor
sub diferite forme: armă, curiozitate, utilizare efectivă; astfel în secolul al III-lea î.H.,
matematicianul grec Arhimede (287 - 212 î.H.) a apărat cetatea Siracuza (Sicilia) de atacuri,
cu ajutorul unor oglinzi uraşe care orientau fasciculele de lumină focalizată spre navele
inamice, incendiindu-le.
În 1767, apare şi termenul de energie termo-solară, când omul de ştiinţă eleveţian
Horace de Saussure a inventat "cutia fierbinte", în fapt cel dintâi colector solar iar în 1830
astrologul Sir John Hershel utilizează "cutia fierbinte" pentru a găti în timpul unei expediţii în
sudul Africii ori în anul 1891 când are loc patentarea primului sistem comercial de încălzire a
apei de către Clarence Kemp.
Dintre toate sursele de energie care intră în categoria surse ecologice şi regenerabile
cum ar fi: energia eoliană, energia hidro, energia geotermală, energia mereelor; energia solară
se remarcă prin instalaţiile simple şi cu costuri reduse ale acestora la nivelul unor temperaturi
în jur de 100°C, temperatură folosită pentru încălzirea apei cu peste 40 grade peste
temperatura mediului ambiant, instalaţii folosite la încălzirea apei menajere sau a clădirilor.
De aceea, este deosebit de atractivă ideea utilizării energiei solare în scopul încălzirii
locuinţelor şi se pare că acesta va fi unul dintre cele mai largi domenii de aplicaţie a energiei
solare în acest secol.
Principala sursă de energie a Pământului este Soarele care prezintă următoarele
caracteristici:
magnitudinea vizuală: Mv = -27,73 +/- 0,03
magnitudinea absolută: M = +4,84 +/- 0,03

28
temperatura medie a suprafeţei: T = 5762 +/- 50 K
temperatura în centru este T = 1,5×107 K
raza stelei este r = (6,69 +/- 0,001)×108 m
diametrul unghiular: α = 32'(0,01 rad)
masa soarelui este: M = (1,991 +/- 0,002) 1030 kg
densitatea medie este: ρ =1,41 +/- 0,002 g/cm3
Regiunea centrală a Soarelui cu raza de 0,23 R conţine 40% din masa totală, energia creată
este transferată către păturile superioare ale atmosferei solare. Atmosfera solară este alcătuită
din cromosferă şi coroană:
Cromosfera este o pătură rarefiată de 12000 - 15000 km grosime, având culoarea
roşie. Temperatura este de 4500 K la bază şi de 106 K la înălţimea de 1200 km.
Coroana este o pătură albicioasă strălucitoare observată numai pe timpul eclipselor de
Soare în exteriorul atmosferei terestre, intensitatea radiaţiei solare are o valoare de I0=1353
W/m2 , denumită şi constanta solară.
Distanţa medie Soare - Pământ este de 1,5·108 km

Din cantitatea de energie transmisă de Soare către Pământ, aproximativ 45% este
reflectată în cosmos, iar restul este efectiv utilizabilă. Din totalul de 1,71x1017W primiţi de
Pământ de la Soare, puterea maximă a radiaţiei solare aflate în domeniul spectrului vizibil nu
depăşeşte 1000 W/m2. Soarele emite un spectru continuu de radiaţie, în care sunt prezente
radiaţii de toate lungimile de undă. Radiaţiile caracterizate de lungimi de undă diferite,
transportă cantităţi diferite de energie în aceeaşi unitate de timp. Energia solară luată în
considerare pentru a caracteriza potenţialul energiei solare în diferite locuri de pe pământ, este
dată de constanta solară care reprezintă energia solară ce cade normal pe 1m2 de suprafaţă
externă atmosferei terestre, în timpul de o secundă.
Radiaţia solară ajunsă pe suprafaţa Pământului are două componente: radiaţia directă
şi radiaţia difuză. Radiaţia directă reprezintă radiaţia solară primită de suprafaţa pământului
fără modificarea direcţiei. Radiaţia difuză este radiaţia solară imprăştiată de particulele ce se
află în atmosferă. Suma celor două tipuri de radiaţie constituie radiaţia totală sau globală.
In diferite zone ale globului însorirea variază în acord cu: declinaţia soarelui,
expunerea zilnică faţă de soare, nebulozitate, etc.

29
2.1.1 Influenţa fenomenelor atmosferice asupra radiaţiei solare

Atmosfera modifică intensitatea, distribuţia spectrală şi distribuţia spaţială a radiaţiei


solare prin două mecanisme: absorbţie şi difuzie. Radiaţia absorbită este în general
transformată în caldură, iar radiaţia difuzată este retrimisă în toate direcţiile în atmosferă.
Factorii meteorologici care au o influenţă mare asupra radiaţiei solare la suprafaţa
Pământului sunt:
• transparenţa atmosferei
• nebulozitatea
• felul norilor şi poziţia acestora
În vederea obţinerii unor legături între radiaţia solară la suprafaţa Pământului şi factorii
meteorologici, se cercetează următoarele caracteristici:
• durata efectivă de strălucire a Soarelui,
• numărul mediu al zilelor însorite şi distribuţia densităţii zilnice,
• valori lunare şi anotimpuale ale intensităţii solare radiante.
Nebulozitatea şi felul norilor diminuează în unele zile cu până la 90% din cantitatea de
radiaţii ce ajunge pe Pământ. În funcţie de nebulozitate şi grosimea stratului de nori, s-au
efectuat măsurători ale densităţii puterii radiante solare globale, la diverse ore din zi, pentru
două tipuri de cer: senin (cu nebulozitatea 0-3) şi acoperit (cu nebulozitatea 8-10).
În calculele de dimensionare a instalaţiilor care utilizează energia solară ca sursă termică se
cere cunoaşterea următoarelor date meteorologice:
• valorile radiaţiei solare globale primite pe o suprafaţă orizontală sau sub un unghi
oarecare, în decurs de o zi, o lună, un anotimp;
• distribuţia densităţii radiaţiei solare;
• durata de strălucire a Soarelui;
• numărul mediu al zilelor cu cer senin;
• parametrii aerului exterior: temperatura, umiditate relativă, presiunea barometrică;
• intensitatea şi frecvenţa vântului;
• precipitaţii atmosferice.
Toţi aceşti parametri sunt înregistraţi în fiecare zi, continuu şi la intervale orare fixe. Ele
constituie o bază de date pe suportul căreia se fac studii statistice, rezultatele fiind centralizate
sub formă de tabele sau hărţi.

30
2.1.2 Modele de predeterminare a intensităţii radiaţiei solare

Cum nu intotdeauna sunt disponibile date despre potenţialul energiei solare în diferite
locaţii, s-a incercat să se stabilească relaţii între valoarea radiaţiei solare şi parametrii
meteorologici (numarul de ore de insorire, acoperirea cu nori a cerului, precipitaţii, etc.).
Prima incercare pentru estimarea radiaţiei solare a fost facută de Angstrom care a
sugerat existenta unei relaţii liniare între acest tip de parametrii:

Hg  S 
= a + b 
(2.1)
 S max 
Hc  

unde
Hg - reprezintă valoarea medie lunară a radiaţiei globale zilnice pe o suprafaţă
orizontală pentru o anumita locaţie, kJ/m2 zi
Hc – valoarea medie lunară a radiaţiei globale zilnice pe o suprafaţă orizontală la
aceeaşi locaţie, intr-o zi senina, kJ/m2 zi
S – valoarea medie lunară a orelor zilnice de însorire la locaţia corespunzătoare, ore
Smax – valoarea medie lunară a numărului maxim posibil de ore de însorire pe zi la
locaţia respectivă, ore.
Datorită dificultăţilor în definirea cu exactitate a unei zile senine, Page a sugerat ca Hc din
ecuaţia 1 sa fie înlocuit cu Ho, unde Ho reprezintă valoarea medie lunară a radiaţiei zilnice
extraterestre care ar cădea pe o suprafaţă orizontală la locaţia considerată.

Hg  S 
= a + b 
(2.2)
 S max 
Ho  

Valoarea Ho reprezintă media valorilor pentru fiecare zi din lună. Ho se obţine prin
integrarea pe o zi, conform relaţiei:
 360n 
H o = I sc 1 + 0,033 cos  ∫ (sin Φ cosδ + cos Φ cosδ cosω )dt (2.3)
 365 

In această relaţie t este :

t= 180ω
15π (2.4)
unde t este exprimat in ore, iar ω in radiani.
Deci ecuaţia 2.3 devine:
 360n  +ω s
 ∫ (sin Φ sin δ + cos Φ cosδ cosω )dω
12
Ho = I sc 1 + 0,033 cos (2.5)
π  365  −ω s

unde Isc reprezintă constanta solară, W/m2

31
n – numărul zilei din an
φ - latitudinea
δ - declinaţia
ω - unghiul orar
ωs – unghi orar corespunzator răsăritului, respectiv apusului, pe o suprafaţă
orizontală.
Calculul lui Ho a fost simplificat de Klein care a determinat ziua particulară din fiecare
lună în care radiaţia solară extraterestră este aproximativ egală cu valoarea medie lunară.
a) Valoarea medie lunară a radiaţiei globale orare
Un număr de studii au avut ca obiect obţinerea de relaţii pentru prezicerea variaţiei
zilnice a valorii medii lunare a radiaţiei globale orare pentru o locaţie. Collares-Pereira şi Rabl
au dezvoltat relaţia:
Ig
=
Io
(a + b cosω ) (2.6)
Hg Ho

a = 0,409 + 0,5016 sin (ω s − 60o )


b = 0,6609 − 0,4767 sin (ω s − 600 )
unde :

Ig – valoarea medie lunară a radiaţiei globale orare pe o suprafaţă orizontală


Io - valoarea medie lunară a radiaţiei globale orare extraterestre pe o suprafaţă
orizontală
b) Radiaţia orară globală, directă şi difuză în condiţii de cer senin
S-a dezvoltat o metodă de estimare a radiaţiei solare orare globale şi difuze ce cade pe
o suprafaţă orizontală. Ecuaţia are la baza un model exponenţial în care radiaţia directă scade
cu creşterea distanţei traversate prin atmosferă. Radiaţia globală Ig ce atinge o suprafaţă
orizontală pe pământ este dată de relaţia:

Ig = Ib + Id (2.7)

unde Ig reprezintă radiaţia orară globală


Ib – radiaţia orară directă
Id – radiaţia orară difuză

I b = I bn cos θ z (2.8)
unde Ibn reprezintă radiaţia directă în direcţia razelor de soare

32
θz – unghiul de incidenţă pe o suprafaţă orizontală (zenitul)
Astfel:
I g = I bn cosθ z + I d (2.9)

Intr-un alt model se postulează că:

 −B 
I bn = A exp 

 cosθ z  (2.10)
I d = C − I bn

unde A, B, C reprezinta constante care se determină experimental.


Aceste constante se modifică pe parcursul anului datorită modificărilor sezoniere a
conţinutului de vapori de apă şi de praf din atmosferă şi datorită modificării distanţei soare-
pământ.
c) Radiaţia solară pe suprafeţe inclinate
Cele mai multe convertoare solare (colectori termici plaţi, module fotovoltaice) pentru
a avea o buna eficienţă, se montează în poziţie înclinată faţă de orizontală. De aceea este
necesar să se poata calcula fluxul radiaţiei solare pe aceste suprafeţe. Acest flux este suma
radiaţiei directe şi difuze ce cade direct pe suprafaţă plus radiaţia reflectată pe suprafaţă de la
mediul înconjurător.
Calculul intensităţii radiaţiei solare într-un punct geografic dat necesită cunoaşterea
parametrilor unghiulari ai Soarelui în mişcarea sa aparentă pe bolta cerească. Pentru
descrierea mişcării aparente a Soarelui faţă de un punct de pe suprafaţa globului terestru se
utilizează sistemul de coordonate orizontale. Se pot defini principalii parametri unghiulari:
• latitudinea locului ( φ) adică distanţa unghiulară dintre verticala locului şi planul
ecuatorial, măsurată pe cercul meridian, care conţine în planul său axa polilor şi direcţia
nord-sud iar planul ecuatorial fiind perpendicular pe axa de rotaţie a Pământului
• declinaţia solară (δ) adică unghiul pe care îl face direcţia razei solare în locul considerat
cu planul ecuatorial al bolţii cereşti. Declinaţia solară nu depinde de latitudinea sau
longitudinea locului, ci de zilele şi lunile anului.

δ = +28°27' în solstiţiul de vară (22 iunie)


δ = -23°27' în solstiţiul de iarnă (22 decembrie)
δ=0 La echinocţiul de primăvară şi de toamnă

33
• înălţimea Soarelui (h) reprezintă unghiul direcţiei razelor lui cu planul orizontal.
Depinde de latitudinea locului Φ , declinaţia Soarelui δ şi unghiul orar.
• unghiul de azimut solar (Az) este unghiul definit ca unghiul format de planul meridian al
locului cu planul vertical ce trece prin Soare şi axa Pământului. Azimutul solar se măsoară
de la direcţia nord şi se calculează în funcţie de înălţimea Soarelui h , declinaţia Soarelui δ
şi unghiul orar AH.
Raportul dintre cantitatea de radiaţie directă ce cade pe o suprafaţă şi radiaţia directă pe o
suprafaţă orizontală se numeşte factor de înclinare pentru radiaţia directă şi se noteaza cu rb.
Pentru cazul unei suprafeţe cu faţa spre sud:
cosθ z = sin δ sin (Φ − β ) + cosδ cosω cos(Φ − β ) (2.11)
în timp ce pe o suprafaţă orizontală:
cosθ z = sin Φ sin δ + cos Φ cosδ cosω (2.12)
Deci:
cosθ sin δ sin (Φ − β ) + cosδ cosω cos(Φ − β )
rb = = (2.13)
cosθ z sin Φ sin δ + cos Φ cosδ cosω

unde β reprezintă unghiul de înclinare a suprafeţei înclinate.


Factorul de înclinare pentru radiaţia difuză rd depinde de distribuţia radiaţiei difuze pe
cer şi pe suprafaţa de cer văzută de suprafaţa înclinată.
1 − cos β
rd = ρ (2.14)
2

unde ρ reprezintă reflectivitatea.


Fluxul ce cade pe o suprafaţă înclinată în orice clipă este dat de relaţia:
I T = I b rb + I d rd + (I b + I d )rd (2.15)
d) Instrumente de măsurare a radiaţiei solare

Fluxul de radiaţie solară se măsoară de obicei cu ajutorul unui piranometru sau


pireliometru. Piranometrul este instrumentul care măsoară fie radiaţia globală, fie radiaţia
difuză ce cade pe o suprafaţă semisferică. Senzorul este de tip termocuplu.
Pireliometrul are senzorul amplasat la baza unui tub, astfel încât, cu acest instrument se poate
măsura numai radiaţia directă.
La măsurătorile de radiaţie solară mai pot fi utilizaţi senzori ce constau dintr-o celulă
fotovoltaică. Măsuratorile se realizează în condiţii standard în plan orizontal.
Diferenţele privind măsurătorile utilizând senzori diferiţi au stabilit valori comparabile
în limitele impuse de condiţiile de calibrare şi de precizia sistemului de măsurare.

34
1400

intensitate radiatie solara (W/m2)


S1(W/m2)
1200
S2(W/m2)
S6(W/m2)
1000 S7(W/m2)
S7'(W/m2)
800

600

400
timp
200

0
6.30
7.00
7.30
8.00
8.30
9.00
9.30
10.00
10.30
11.00
11.30
12.00
12.30
13.00
13.30
14.00
14.30
15.00
15.30
16.00
16.30
17.00
17.30
18.00
18.30
19.00
19.30
Fig. 2.1. Măsuratori de intensitate a radiaţiei solare cu diferiţi senzori

e) Radiaţia directă difuză şi globală


Factorii de influenţă cei mai importanţi asupra nivelului radiaţiei solare la sol sunt
reprezentaţi de:
• transparenţa atmosferei
• nebulozitatea
• felul norilor, grosimea şi poziţia acestora

1000
Rad globala
900 Rad difuza

800 Rad directa


Intensitate radiatie solara (W/m2)

700

600

500

400

300

200

100

0
6 8 10 12 14 16 18
Timp (ore)

Fig. 2.2. Radiaţia directă difuză şi globală- 28.06.2004

35
Cantitatea de radiaţie care ajunge la nivelul solului poate fi diminuată în cazuri
excepţionale cu până la 90% pentru o anumită nebulozitate.
Norii şi atmosfera preiau o parte din fluxul radiaţiei solare şi-l difuzează spre sol sub
forma de radiaţie difuză .Suma dintre radiaţia difuză şi cea directă reprezintă radiaţia globală.
Datorită influenţei condiţiilor atmosferice în special nebulozitatea şi stratul de nori se obţine
pentru fluxul radiaţiei globale o distribuţie anuală uniformă pentru valorile lor extreme.
In Fig. 2.3 sunt prezentate valorile medii zilnice ale radiaţie solare mediate pe lună
rezultate în urma măsurătorilor efectuate în perioada 1992-2000 în zona Agigea.
Diferenţele constatate de la lună la lună sunt în concordanţă cu aspectele teoretice:

Fig.2.3
• durata de strălucire geometrică a soarelui este mai mică în lunile de iarnă
• climatul de iarnă cu cerul mai mult acoperit, cu ceaţă şi cu un nivel al umiditatii mai
ridicat
• unghiul de incidenţă al radiaţiei are o variaţie sezonieră ( 22 decembrie incidenţa este
68o
f) Durata de strălucire a Soarelui
Pentru sistemele care utilizează unităţi de stocare a energiei utilizând baterii de
acumulatoare sau boilere de stocare a apei-pentru aplicaţiile solar-termice este important de
apreciat nivelul la care trebuie dimensionată unitatea de stocare şi sistemele de conversie în

36
vederea asigurării necesarului energetic pentru perioadele in care conditiile meteo conferă o
funcţionare deficitară a echipamentelor de conversie .
Durata de strălucire a Soarelui denumită şi durata de insolaţie reprezintă elementul de
caracterizare globală a gradului de însorire a unui punct geografic prestabilit. Măsuratorile
efectuate la Agigea au scos in evidenţă următoarele:

Fig.2.4
Fig.2.4 exprimă durata efectivă de strălucire a Soarelui în ore precum şi durata relativă
respectiv fracţia de insolaţie care reprezintă raportul dintre durata efectivă şi durata posibilă,
stabilită prin durata ,,zilei luminoase”. In zona litorală unde urmează amplasarea sistemului,
durata efectivă de insolaţie este de ordinul a 2300-2500 ore/an de strălucire efectivă .
Prezintă interes stabirirea pe baza înregistrărilor făcute estimarea numărului maxim de

Fig 2.5

37
zile în care nivelul energiei solare este sub 0,1kWh/zi valoare care nefiind utlizabilă
determină un consum energetic exclusiv din unitatea de stocare sau utilizarea unor surse
auxiliare de energie.
Variantele de utilizare a energiei solare se referă la modalităţile de conversie a acestui
tip de energie în alte forme energetice

conversia fototermicã

care prezintã o mare importanţã în aplicaţiile industriale (încãlzirea clãdirilor, prepararea


apei calde de consum, uscarea materialelor, distilarea apei etc.). în cazul conversiei
fototermice, adicã a termoconversiei directe a energiei solare, se obţine cãldura
înmagazinatã în apă, abur, aer cald, alte medii (lichide, gazoase sau solide). Cãldura astfel
obţinutã poate fi folositã direct sau convertitã în alte forme, poate fi folositã prin
transformãri termochimice sau poate fi stocatã în diverse medii solide sau lichide.

conversia fotomecanicã

care prezintã importanţã deocamdatã în energetica spaţialã, unde conversia bazatã pe


presiunea luminii dã naştere la motorul tip "velã solarã", necesar zborurilor navelor
cosmice. Conversia fotomecanicã se referã la echiparea navelor cosmice destinate
cãlãtoriilor lungi, interplanetare, cu aşazisele "pânze solare", la care, datoritã interacţiei
între fotoni şi mari suprafeţe reflectante, desfãşurate dupã ce nava a ajuns în "vidul
cosmic", se produce propulsarea prin impulsul cedat de fotoni la interacţie.

conversia fotochimicã

care poate prin douã moduri sã utilizeze Soarele într-o reacţie chimicã, fie direct prin
excitaţii luminoase a moleculelor unui corp, fie indirect prin intermediul plantelor
(fotosintezã) sau a transformãrii produselor de dejecţie a animalelor.

conversia fotoelectricã

cu mari aplicaţii atât în energetica solarã terestrã, cât şi în energetica spaţialã. Conversia
fotoelectricã directã se poate realiza folosind proprietãţile materialelor semiconductoare din
care se confecţioneazã celulele fotovoltaice.

38