TABLA DE MATERII

INTRODUCERE……………………………………………........ p.9
I. DELINCVENŢA JUVENILĂ - FORMĂ A DEVIANŢEI
PENALE ADOLESCENTINE………………………………… p.13
1. Devianţă şi delincvenţă – delimitări p.13
conceptuale……………….
2. Noţiunea de delincvenţă p.18
juvenilă……………………….............
3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei p.21
juvenile……….
4. Criminologia şi aspectul p.23
juridic………………………………..
4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile... p.23
4.2. Formele p.27
criminalităţii………………………………………..
4.3. Răspunderea penală a p.30
minorilor…………………………….
4.4. Sistemul sancţionator al p.34
minorilor…………………………...
4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în p.36
România…………………...

II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA

DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. p.41
1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile……….. p.42
2. Teorii şi modele etiologice ale delincvenţei juvenile…………... p.45

5
2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene………………. p.45
2.1.1.Teoriile somatotipului………………………………………. p.46
2.1.2. Teorii genetice……………………………………………... p.50
2.1.3. Teorii neurofiziologice…………………………………...... p.52
2.2. Teorii psihologice……………………………………………. p.54
2.2.1. Teoria personalităţii criminale…………………………….. p.54
2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei………………….. p.59
2.3. Scenariul psihosocial………………………………………… p.63
2.3.1. Teoriile învăţării sociale…………………………………… p.63
2.3.1.1.Teorii ale imitaţiei………………………………………… p.64
2.3.1.2.Teoria asocierilor diferenţiale……………………………. p.66
2.3.1.3. Teoria situaţională……………………………………….. p.69
2.3.2. Teorii ale controlului………………………………………. p.69
2.3.2.1. Teoria rezistenţei la frustrare……………………………. p.69
2.3.2.2. Teoria controlului social………………………………… p.71
2.3.2.3.Teoria neutralizării……………………………………….. p.74
2.4.Scenariul sociologic. Anomie, excludere şi conflict social…… p.75
2.4.1. Teoria anomiei……………………………………………... p.75
2.4.2.Teoria tensiunii structurale………………………………… p.76
2.4.3.Teoria dezorganizării sociale………………………………. p.78
2.4.4. Teoria excluderii sociale…………………………………... p.79
2.4.5. Teoria ecologiei sociale…………………………………… p.79
2.4.6. Teoria subculturilor delincvente…………………………… p.79
2.4.7. Teoriile conflictului………………………………………… p.81
2.4.8. Teoria etichetării………………………………………….. p.83
3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi
portretul său statistic……………………………………………... p.86
4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă……………… p.89
5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România……….. p.92

6
III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ……………………… p.97
1. Nevoia socială de conformitate………………………………... p.97
2. Educaţie şi socializare ca modalităţi de impunere a
conformităţii……………………………………………………… p.99
3. Reţelele socializării şi agenţii ei……………………………….. p.103
4. Locul socializării în ansamblul sistemului social……………... p.108
5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării………. p.110
5.1. Paradigma psihanalitică…………………………………….. p.110
5.2. Paradigma funcţionalistă……………………………………. p.118
5.3. Accentele structuraliste……………………………………… p.124
5.4. Paradigma interacţionistă…………………………………… p.127
5.5. Modelul dramaturgic al socializării…………………………. p.135

IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI

DELINCVENŢA JUVENILĂ………………………………….. p.143
1. Caracteristici ale socializării în copilărie şi adolescenţă……... p.143
2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane…………… p.156
2.1. Tipul familiei…………………………………………………. p.159
2.2. Tipul de disciplină parentală………………………………… p.168
2.3. Maltratarea şi efectele ei…………………………………….. p.173

V. EŞECUL ŞCOLAR ŞI DELINCVENŢA…………………... p.181

1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă……….. p.181
2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar…………………….. p.187
3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa………….. p.192
4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa……………………... p.195
5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă……………………… p.201
6. Diminuarea devianţei şcolare………………………………….. p.203

VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA

7
DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. p.205
1. Modalităţi de evaluare şi predicţie ale delincvenţei
juvenile……..................................................................................... p.205
2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile………. p.209

BIBLIOGRAFIE………………………………………………… p.225

8
 Introducere

A doua şi a treia vârstă, sau legarea florii vieţii

omeneşti este copilăria şi aşa-zisa adolescenţă, la care
vârstă ajungând omul, este ca şi floarea: de se va lega
la vreme bună, ea face roadă bună, iar de se va lega la
vreme rea, face şi roadă rea.
Dimitrie Cantemir1

Cuvintele prinţului moldav, scrise pe la 1698 („de la mântuinţa

lumii”), prefigurează un anume tip de demers epistemologic, ce
recunoaşte plasticitatea iniţială a fiinţei umane şi rolul contextelor
paideice în devenirea sa. „Roada bună” sau „şi rea” a „florii” umane
este efectul calităţii „vremii”, cu alte cuvinte a mediului în care ea se
dezvoltă. O astfel de premisă este asumată şi de autorul acestei lucrări,
care pleacă de la convingerea intimă că dincolo de posibilele
predispoziţii moştenite ale conduitelor noastre, suntem ceea ce suntem

1
Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul
sufletului cu trupul, în traducerea versiunii greceşti de Virgil Cândea, Editura
Minerva, Bucureşti, 1990, p. 309.

9
datorită experienţelor noastre de viaţă, dintre care cele mai importante
sunt cele din perioada „legării florii vieţii omeneşti”, perioada
copilăriei şi adolescenţei.
Despre „roada şi rea”2 a acestei perioade de vârstă, adică
despre comportamentele deviante vom vorbi în această lucrare.
Dacă o bună perioadă de timp devianţa (şi subclasa acesteia,
devianţa penală sau delincvenţa) era tratată ca o componentă ce ţinea
exclusiv de buna educaţie, astăzi ea a devenit o problemă socială
majoră cu care se confruntă societăţile contemporane. Ca problemă
socială, ea nu mai este privită doar prin prisma eşecului educaţie, ci ca
o problemă strâns legată de modul în care funcţionează societatea în
ansamblul ei, incluzând aici familia, şcoala, mecanismele de
socializare, de control, sancţionare şi reabilitare socială, cultura
societăţii, percepţia inechităţii sociale, sărăcia relativă, lipsa de resurse,
privarea de şanse, marginalizarea, anomia socială.
Înţelegerea unei astfel de probleme complexe impune o
abordare multi- şi inter-disciplinară, în care perspectiva biologică,
antropologică, pedagogică şi psihologică să fie completate cu cea
juridică şi sociologică.
De pe coordonatele unei astfel de abordări am încercat să
decelăm cauzele, factorii favorizaţi şi semnificaţiile individuale şi
sociale ale conduitelor delincvente, formele de manifestare ale
delincvenţei juvenile, mecanismele socializării şi disfuncţiile acestora,
ca argumente pentru identificarea unor modalităţi de prevenire,
diminuare şi intervenţie eficientă în domeniu.
În primul capitol, după delimitările conceptuale absolut
necesare tratării unui astfel de subiect, schiţăm perspectiva

2
De semnalat în spusele înţeleptului moldovean prezenţa conjuncţiei: unii copii şi
adolescenţi au şi comportamente indezirabile, ca urmare a deficitului
„climateric”, la vârsta „legării”.

10
criminologică, plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este, în
primul rând, un concept juridic şi criminologic, celelalte perspective
urmând a fi detaliate în capitolele următoare.
Capitolul al doilea prezintă sintetic principalele teorii
etiologice şi comprehensive asupra delincvenţei juvenile, urmând
traseul individ, mediul social, societate.
Capitolele III, IV şi V urmăresc identificarea mecanismelor
socializării, responsabile de instituirea conformităţii şi, în egală
măsură, de erorilor generatoare de conduite deviante şi delincvente,
prezentând succint diverse paradigmele teoretice, variabile ale
socializării primare, desfăşurate în familie, ale socializării secundare,
realizate în şcoală şi influenţele grupului asupra constituirii eului
social.
Capitolul final este dedicat prezentării unor metode şi mijloace
de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile şi a unor posibile
programe sociale de prevenţie şi intervenţie eficace în domeniu.
Prin această tematică, lucrarea se adresează în mod special
studenţilor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, dar în egală
măsură şi altor specialişti a căror activitate are tangenţe cu fenomenul
supus analizei, profesori, sociologi, criminologi, jurişti, poliţişti sau
asistenţi sociali.
Ediţia de faţă actualizează datele statistice ale volumului
precedent, introduce prevederile Noului Cod Penal şi realizează unele
îndreptări minimale în raport cu vechea ediţie (2007).
În încheierea acestui cuvânt introductiv, ţin să aduc mulţumiri
Prof. univ. dr. Anca Dragu, decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei a Universităţii Ovidius Constanţa, pentru încrederea acordată
şi colegilor Conf. univ. dr. Filaret Sîntion şi Conf. univ. dr. Nicolae
Martin, pentru încurajările generoase şi sugestiile utile pe parcursul
elaborării lucrării.

11
Constanţa, noiembrie, 2009
Autorul

12
 I. DELINCVENŢA JUVENILĂ – FORMĂ A DEVIANŢEI
PENALE ADOLESCENTINE

Structura temei:
1. Devianţă şi delincvenţă - delimitări conceptuale
2.Noţiunea de delincvenţă juvenilă
3.Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile
4.Criminologia şi aspectul juridic
Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile
Formele criminalităţii
Răspunderea penală a minorilor
Sistemul sancţionator al minorilor
Evoluţia delincvenţei juvenile în România

1. Devianţă şi delincvenţă - delimitări

conceptuale

Titlul lucrării, Introducere în problematica delincvenţei

juvenile, indică obiectul studiului – delincvenţa juvenilă, dar nu şi

13
perspectiva ştiinţifică din care este abordat obiectul. Această omisiune
este deliberată, pentru a sugera intenţia de abordare multidisciplinară,
intenţie motivată de complexitatea obiectului.
Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică,
posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă,
care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al
disciplinei respective. Integrarea în sistem implică – alături de
definirea termenului – realizarea unei clasificări şi/sau diviziuni,
stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs.
Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiţia trebuie
contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera
în acest curs.
Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea
definiţiilor ştiinţifice se realizează prin gen (proxim) şi diferenţă
specifică, iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de definiţie
conotativă, prima parte a definitorului va indica o noţiune
reprezentativă pentru clasa definitului. Vom încerca să respectăm
aceste exigenţe în cele ce urmează, dar pentru început vom urmări ce
spun dicţionarele3.
În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon ş.a.,
(1996, p. 78) la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi
devianţă. La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe
care legea este autorizată să-l sancţioneze”, iar la devianţă
„transgresiune, identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în
vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbeşte de
încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar

3
Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile, de ce mor oamenii?”
Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc despre neputinţa oamenilor de a răspunde
la această întrebare”. La fel şi cu dicţionarele…

14
în cel de-al doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect
social.
În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă, iar
aceasta este o specie a devianţei4. Aşadar, pentru a înţelege natura
delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianţa.
Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul
1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul
comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a
ordinii instituţionale” şi de către R. Merton, care considera devianţa
drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale”
(apud Rădulescu, 1994, p. 9). Cele două definiţii diferite ne amintesc
de o altă distincţie impusă la cursul de logică, şi anume, definiţia
neutră, prezentă în primul caz, şi definiţia persuasivă, prezentă în al
doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianţa este rezultatul
reacţiei fireşti la o situaţie anormală; aşadar situaţia este vinovată. Vom
înţelege mai târziu semnificaţia acestei definiţii mertoniene.
Cele mai frecvente definiţii ale devianţei se realizează în
raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în
ultimă instanţă, comportamentul mediu este în relaţie cu cel considerat
normal.
După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care
încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup
social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este

4
Dicţionarul de psihologie, (coord. Ursula Şchiopu), Ed. Babel, Bucureşti, 1997,
defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. Ar rămâne de
văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală, dacă există şi
alt gen de infracţiuni. La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile
restrictive ale legii sau ale opiniei publice”, având, după natura gravităţii, trei
clase: crima, delictul şi contravenţia. În cazul acesta, orice atentat la opinia
publică este o infracţiune, iar crima nu este un delict.

15
încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială. Când actul
nu mai este dezaprobat de către comunitate, el încetează a mai fi
deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul
normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind
normale într-o societate dată.
După criteriul statistic, devianţa este o abatere semnificativă
de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societăţii.
Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu
tipul mediu” (Durkheim, 1974, p. 105)5. Cu o astfel de accepţiune
operează în general sociologii, ilustrativă în acest sens fiind definiţia
lui M. Cusson: „Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care
membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele
sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor
reprobare şi sancţiuni” (M. Cusson, 1997, p.440).
Combinând cele două accepţiuni am putea spune că devianţa
reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal,
convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau
nescrise ale societăţii. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme
nescrise, putem vorbi de o devianţă tolerată, în sensul că societatea nu
consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o
sancţioneze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianţă are o mare
relativitate şi variabilitate, având un statut similar frumuseţii: există
numai în ochii celui ce o priveşte6. Am putea spune că nu condamnăm
5
De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia
delincvenţei. Menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior:
criteriu medical, după care devianţii sunt persoane care, datorită unor deficienţe
fizice sau psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale; boala
apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale, după care
devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării).
6
„Nu obiectul este important, ci ochiul” spunea Dostoievski, în Jurnal de
scriitor.

16
un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl
condamnăm.
Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în
cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate
deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor.
Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală
reprezintă delincvenţa. Pe lângă delictele grave, universal reprimate,
cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore
diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă.
Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi
geografic.
În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o
tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei:
- după natura devianţei: - pozitivă (inovativă),
(efectul) - negativă (infracţiune);
- neutră (excentricităţi).
- după forma de manifestare : - deschisă (transparentă);
(vizibilitate) - ascunsă (corupţia).
- după tipul normei încălcate: - penală;
- sexuală;
- politică;
- religioasă;
- familială;
- autoagresivă.
- după actor: - individuală;
- grupală.
- după gravitatea actului: - tolerată (ţinuta indecentă);
- relativ tolerată sau contravenientă;
- gravă, sancţionată penal.

17
- după criteriul medical: - normală;
- patologică.
- după vârstă: - adultă;
- juvenilă.
Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare
măsură aglutinării fenomenului şi vaguităţii determinărilor
conceptuale, clasificarea este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât
şi pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului
devianţei.
Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul
normalităţii transgresate, Maurice Cusson (1997) alcătuieşte o listă cu
următoarele şapte categorii ale devianţei în accepţiunea sociologilor:
- infracţiuni şi delicte, categorie în care intră toate tipurile de
încălcări ale legii, de la cele mai uşoare până la cele mai grave;
- sinuciderea;
- consumul de droguri şi toxicomania, în care autorul include
diverse categorii de dependenţă, inclusiv alcoolismul;
- transgresiunile sexuale, prostituţia, homosexualitatea,
pornografia;
- devianţele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism;
- bolile mentale;
- handicapurile fizice.
Desigur că este cel puţin discutabilă introducerea bolilor
mentale şi a handicapurilor fizice printre categoriile devianţei, lucru
conştientizat şi de către autor, care se întreabă în legătură cu
oportunitatea includerii în categoria devianţei a lucrurilor atât de
diferite cum sunt omuciderea şi surditatea. Cusson sugerează ideea că
în universul devianţei există o gradaţie de la perfect voluntar la
involuntar.

18
 În raport cu legislaţia actuală din România, în categoria
actelor delincvente (a infracţiunilor în limbajul juridic) intră pe lângă
prima clasă a taxonomiei de mai sus şi următoarele trei, în anumite
condiţii.
Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvenţa
juvenilă.

2. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă,

datorată, în parte cel puţin, diverselor perspective din care este
abordată problema. În cazul noţiunii de delincvenţă juvenilă imprecizia
definiţională este şi mai mare, dat fiind faptul că în conotaţia
termenului ar intra, conform unor autori, „orice act care încalcă
exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor”
(Rădulescu M.S., 1999, p. 202). Prin urmare, în clasa delincvenţei
juvenile intră pe lângă acte care definesc delicte în general şi altele
care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi „starea de neascultare”,
„chiulul de la şcoală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de
băuturi alcoolice, fumatul ş.a., acte pentru care adultul nu este
sancţionat. De aici şi dificultatea unei definiţii necontestabile, fapt
relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru
Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955), care nu
au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de
delincvenţă (Grecu F.; Rădulescu S. M., 2003).
Majoritatea conduitelor delincvente în cazul minorilor pot fi
încadrate în patru mari categorii:
- încălcarea legilor de statut;

19
 - furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul
minorilor);
- comportamente agresive, violente;
- comportamentul de bandă, receptat de către ceilalţi ca fiind
periculos.
După cum putem sesiza din cele de mai sus, termenul de
delincvenţă juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care
n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează
legea, dar şi celor care se integrează în anturaje potenţial delincvente,
având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la
domiciliu sau din mediul şcolar, vagabondând, celor care au tulburări
de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvenţa la
raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care
sunt sancţionate juridic.
Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea
largă a conceptului de delincvenţă juvenilă, unii autori (e.g. 7 Banciu,
Rădulescu, 2002) propun utilizarea conceptului de predelincvenţă
juvenilă, pentru a desemna acele abateri nesancţionate penal, cum sunt
conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala, fuga de acasă
sau de la şcoală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau
indecente, indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc., dar care sunt
indicatori ai unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală.
Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al
extensiunii lor, arată astfel:

A A= devianţă socială (sens larg)8

B B= devianţă penală = delincvenţă

7
Vom utiliza, pentru economie în exprimare, abrevierea latină e.g. (exempli
gratia) pentru „de exemplu”.

20
 C C= devianţă penală adolescentină =
delincvenţă juvenilă

Figura 1. Universul de discurs al devianţei

Făcând distincţie între predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă,

D. Banciu şi Sorin M. Rădulescu propun următoarea schemă a
criteriilor normative de definire a delincvenţei juvenile:

Criterii de definire a delincvenţei juvenile

Vârsta majoratului penal Sistemul de tratament şi sancţiuni

Predelincvenţa juvenilă Delincvenţa juvenilă

Impulsivitat Fugă Consum Furt Vagabondaj Agresiuni Tâlhărie

e de de
acas alcool
ă

Sancţiuni şi tratament Sancţiuni şi tratament

8
Unii autori utilizează termenul de devianţă socială într-un sens restrâns, prin
care desemnează ceea ce noi am numit devianţă tolerată, care nu încalcă şi legea
juridică.

21
 Măsuri de Măsuri Măsuri educative Pedepse
protecţie medicale

Figura nr. 3. Criterii normative de definire a delincvenţei juvenile

(Apud Banciu, D., Rădulescu S., M., 2002, p. 77)

Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene

cuprinse în conceptul sociologic de devianţă, în anul 1950 s-a introdus
conceptul de tulburare de comportament, concept care desemnează
orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări
neurosomatice, caracteriale, psihopatice şi psihotice. După anii 1980,
conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de
problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii
psihopatologice. În denotaţia conceptului problemă de comportament
sunt incluse toate tipurile de devianţe.

3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile

Ca formă distinctă de devianţă (de natură penal-

adolescentină), delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex,
care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile
ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80).
Această accepţiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea
echivocului altor definiţii, dar simplifică poate prea mult complexitatea
fenomenului. Prin încălcarea normei sociale, delincvenţa ţine de
abordarea sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale,

22
fiind o subclasă a criminalităţii sau a infracţionalităţii, delincvenţa
juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic, implicate în
depistarea, deferirea justiţiei şi în prevenţie, fiind şi alte organe ale
statului de drept. Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul
acţiunii unui individ, al unei personalităţi, fenomenul cere o abordare
ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane
aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul
şcolarităţii, delincvenţa juvenilă este şi o problemă psihopedagogică.
Accentele analizelor cad divers, în funcţie de specificul unghiului de
abordare.
Analiza multidimensională a delincvenţei creează
posibilitatea înţelegerii fenomenului la diferite nivele:
- dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia
fenomenului (în procente, medii, analize factoriale) în
corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici, culturali,
sociali, geografici etc);
- dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate,
gravitatea prejudiciilor aduse, periculozitatea lor socială,
tipurile de sancţiuni aplicate şi modalităţile de
resocializare;
- dimensiunea sociologică pune delincvenţa în raport cu
multiplele fenomene de dezorganizare socială, de
inadaptare şi marginalizare;
- dimensiunea psihologică evidenţiază structura
personalităţii delincvente, motivaţiile, mobilurile comiterii
delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta
comisă (discernământ, iresponsabilitate);
- dimensiunea pedagogică vizează analiza relaţiei dintre
insuccesul şcolar, devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă;

23
 - dimensiunea economică poate indica aşa-zisul cost al
delictului, prin evidenţierea consecinţelor directe şi
indirecte ale diferitelor infracţiuni;
- dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în
viitor a fenomenului şi propensiunea spre delincvenţă a
anumitor indivizi sau grupuri sociale.
O viziune holistă, integratoare a tuturor acestor dimensiuni,
este încă un deziderat. În ceea ce ne priveşte, vom prezenta în
subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva juridică;
perspectiva psihologică, sociologică şi pedagogică vor fi dezvoltate în
capitolele următoare.

4. Criminologia şi aspectul juridic

4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile

Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu

sensul originar de a judeca, a alege, a separa, preluat în limba latină
sub forma crimen, însemnând decizia judiciară - apoi acuzaţia, actul
de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos,
desemnând cuvânt, raţionalitate, teorie, prin extindere, ştiinţă, indică
prezenţa unei discipline ştiinţifice care are ca obiect de studiu crima.
Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care
formulează următorul postulat: este de tip criminal orice act care
provoacă sancţiunea. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim –
oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei
ştiinţe speciale, criminologia” (Durkheim, 2002, p.40).
Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul
cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă, pe de o parte, cu
studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a

24
acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în
scopul optimizării acesteia (Cioclei V., 1998, p. 57). Criminologia are
o funcţie descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică.
În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcţie
de codurile de legi adoptate. Într-un prim sens, crima desemnează o
infracţiune gravă, pentru care legiuitorul stabileşte, de regulă, pedepse
diferite şi proceduri penale speciale, în raport cu celelalte infracţiuni
(Cioclei V., 1998, p.6).
Acest sens este reflexul împărţirii tripartite a infracţiunii în
codul penal al Revoluţiei Franceze în:
- contravenţii;
- delicte;
- crime.
Această poziţie va fi preluată în Codul Napoleon (1810) şi
menţinută în codurile penale din Franţa, Belgia, Luxemburg, San-
Marino şi Grecia.
Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a
infracţiunilor:
- contravenţii şi
- delicte.
În România, împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din
cel de la 1936) este înlocuită în anul 1969 cu o concepţie unitară
despre infracţiune, care desemnează toate faptele prevăzute de legea
penală, contravenţiile ieşind din sfera de reglementare a justiţiei
penale. În consecinţă, noţiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la
infracţiune în general, definită prin violarea unui articol de lege în
vigoare, fiind sancţionată penal. În noul Cod Penal, infracţiunea este
definită drept „fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o” (CP, art. 15.1). Cel care comite
o infracţiune este un infractor sau un delincvent.

25
 În consecinţă, în legislaţia noastră termenii crimă,
infracţiune, delict au aceeaşi denotaţie, desemnează aceleaşi „obiecte
logice”, chiar dacă în conotaţia lor, în „haloul” semnificant, pot fi
sesizate diferenţe de nuanţe: poliţistul preferă termenul
infracţionalitate, criminologul pe cel de criminalitate, sociologul pe cel
de delincvenţă, psihologul pe cel de tulburare de comportament.
În extensiunea sa, conceptul delincvenţă cuprinde atât
delincvenţa oficială, identificată, judecată şi, eventual, sancţionată, cât
şi delincvenţa ascunsă, invizibilă sau aşa-numita „cifră neagră” a
criminalităţii. Din estimările făcute de criminologi, din patru cazuri de
minori identificaţi de organele de poliţie, numai unul singur este trimis
în judecată; dintre cei judecaţi, doar o parte dintre ei sunt sancţionaţi,
în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate. Unii
specialişti (e.g. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvenţa
ascunsă este de douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută. Alte
studii longitudinale americane au constatat că mai puţin de 2% din
actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvenţă
juvenilă (apud Banciu D., Rădulescu S.M., 2002). Schematic, raportul
dintre aceste concepte se prezintă astfel:

Acte vizibile Acte invizibile

1
2 4

Legendă:

26
 1. delincvenţa identificată de către organele de poliţie;
2. delincvenţa judecată de către instanţele judecătoreşti;
3. delincvenţa sancţionată prin măsuri administrative sau
corecţionale;
4. delincvenţa ascunsă (invizibilă sau neidentificată).

Figura 2. Clasele delincvenţei reale

4.2. Formele criminalităţii

Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte, care pot

fi repartizate în anumite grupe, după anumite criterii obiective şi
subiective, ajungându-se la un sistem de categorii relativ unitar şi
coerent.
Având ca punct de reper valorile sociale periclitate, în
criminologie sunt analizate următoarele forme ale
9
criminalităţii (Oancea I., 1998):

9
În noul Cod Penal infracţiunile sunt grupate în 12 «titluri», după cum urmează:
Titlul I, Infracţiuni contra persoanei (contra vieţii, a integrităţii corporale, asupra
familiei, fătului, libertăţii persoanei, integrităţii sexuale, domiciliului, vieţii
private etc), Titlu II, Infracţiuni contra patrimoniului (furt, tâlhărie, înşelăciune,
tulburare de posesie etc), Titlul III, Infracţiuni contra autorităţii (ultraj, uzurpare
de calităţi oficiale), Titlul IV, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
(nedenunţarea, omisiunea sesizării, tăinuirea, spălarea de bani), Titlul V,
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu (mita, primirea de foloase necuvenite,
traficul de influenţă, delapidarea), Titlul V, Infracţiuni de fals, Titlul VII,
Infracţiuni contra siguranţei publice (pe căi ferate, drumuri, contra sănătăţii
publice), Titlul VIII, Infracţiuni ce aduc atingere unei relaţii privind convieţuirea
socială (traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, infracţiuni contra ordinii
şi liniştii publice, contra familiei, moralei, libertăţii religioase şi respectului
datorat morţilor), Titlul IX, Infracţiuni electorale, Titlul X, Infracţiuni contra

27
1. Criminalitatea contra siguranţei statului, care cuprinde un număr
de 17 tipuri de crime, dintre care amintim: trădarea, atentatul
contra statului, complotul, subminarea puterii de stat,
sabotajul, spionajul etc.
2. Criminalitatea contra persoanei, care cuprinde un număr de 31 de
specii de crime, repartizate în mai multe subgrupe, şi anume:
crime contra vieţii (omor, omor calificat, omor deosebit de
grav, pruncucidere, uciderea din culpă), crime contra
integrităţii corporale sau sănătăţii (lovituri, vătămare
corporală, lovituri cauzatoare de moarte), crime (infracţiuni)
contra libertăţii persoanei (lipsire de libertate, violare de
domiciliu, şantaj), crime cu privire la viaţa sexuală (viol,
raport sexual cu o minoră) şi infracţiuni sau crime contra
demnităţii (insultă, calomnie).
3. Criminalitatea contra autorităţii, ce cuprinde un număr de 10
infracţiuni, dintre care putem aminti: defăimarea unei
organizaţii, ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale, sustragerea
sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii şi trecerea
frauduloasă a frontierei;
4. Criminalitatea contra proprietăţii publice sau personale, cu un
număr de 15 specii de infracţiuni ca: furtul, tâlhăria, abuzul
de încredere, înşelăciunea etc.
5. Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracţiuni, cum
sunt: falsificarea de monedă, fals în înscrisuri sub semnătură
privată etc.

securităţii naţionale (trădarea, spionajul, atentatul), Titlul XI, Infracţiuni contra

capacităţii de apărare a României (dezertarea, încălcarea consemnului etc) şi
Titlul XII, Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război.

28
6. Criminalitatea economică, ce cuprinde infracţiuni de tipul
concurenţei neloiale, divulgării secretului economic,
falsificării de mărfuri.
7. Criminalitatea contra activităţii unor organizaţii de stat,
organizaţii publice şi alte organizaţii cuprinzând 32 de
infracţiuni de tipul abuzului în serviciu, mărturiei
mincinoase, luării de mită, etc.
8. Criminalitatea contra convieţuirii sociale, în care se înscriu 29 de
infracţiuni, ca: infracţiuni contra familiei (bigamia),
infracţiuni contra sănătăţii publice (traficul de stupefiante),
infracţiuni contra asistenţei celor aflaţi în primejdie, infrac-
ţiuni care aduc atingere convieţuirii sociale, infracţiuni contra
ordinii şi liniştii publice, infracţiuni de parazitism social
(cerşetorie, vagabondaj, prostituţie).
9. Criminalitatea contra capacităţii de apărare a ţării. Această formă
de criminalitate include 29 de infracţiuni specifice activităţii
militare, de tipul dezertării, sustragerii de la serviciul militar,
sustragerii de la recrutare, încorporare sau concentrare.
Este evident faptul că dinamica legislativă reaşează categoriile
infracţiunii, unele dintre ele fiind dezincriminate.
Luând drept punct de referinţă vârsta infractorilor, se pot
distinge alte patru forme ale criminalităţii, şi anume: criminalitatea
minorilor, a tinerilor majori, a majorilor şi a vârstnicilor.
1. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalităţii
generale şi cuprinde totalitatea delictelor săvârşite de
persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Minorii cu
vârsta până la 14 ani comit mai frecvent infracţiuni ce
privesc disciplina familială şi şcolară, ca de exemplu
vagabondajul, în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să
comită infracţiuni din ce în ce mai grave, îndeosebi omoruri,

29
 violuri, infracţiuni contra avutului şi contra normelor de
convieţuire socială10.
2. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalităţii ce
cuprinde infracţiunile comise de indivizi cu vârsta cuprinsă
între 18 şi 21 de ani11. Conform unor opinii avizate, în
România, la un total de 100 infracţiuni săvârşite, într-o
perioadă de 5 ani, au participat tineri între 18-26 ani într-un
procentaj de 37,07%. La un total de 100 infracţiuni de omor
şi tentativă de omor au participat 33,44% tineri între 18 şi 20
de ani. (Oancea, 1999). Din punct de vedere statistic, tinerii
cu vârsta între 18 şi 21 de ani comit delicte de tipul
infracţiunilor contra persoanei, contra bunelor moravuri,
contra bunurilor şi infracţiuni cu privire la legea circulaţiei
pe drumurile publice.
3. Criminalitatea adulţilor sau majorilor este cea care ocupă locul cel
mai important în spaţiul criminalităţii, datorită faptului că
perioada de vârstă a adulţilor este mai extinsă (18-60 de ani),
iar în totalul populaţiei, aceştia ocupă ponderea cea mai
mare. Această formă a criminalităţii nu este examinată în
bloc, ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani, 21-25 ani, 25-30
ani etc.). Adulţii tineri sunt cei care participă mult mai mult
la infracţionalitate în comparaţie cu adulţii “confirmaţi” sau
infractorii cu vârsta între 35-55 ani.

10
Conform datelor Poliţiei, la nivelul anului 2005, din cele 59.105 învinuiri,
11.400 au fost aduse minorilor, dintre care 2.188 au fost infracţiuni cu violenţă.
Dintre învinuirile minorilor, 80% au fost pentru furt, 12% pentru tâlhărie, 3,59%
pentru vătămare corporală şi 0,6% pentru prostituţie.
11
De remarcat faptul că în statisticile recente ale MAI, în categoria “tineri” sunt
incluse persoanele cuprinse între 18 – 30 ani.

30
4. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un
procent mult mai redus, îmbrăcând forme deosebite, sub
aspectul cauzelor şi formelor de manifestare, în comparaţie
cu criminalitatea minorilor, tinerilor majori şi majorilor.

4.3. Răspunderea penală a minorilor

Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem

complex de acţiuni, elementul determinant reprezentându-l totuşi
sancţionarea delincvenţilor.
Tradiţional, sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala
conţineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate
printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară
(legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol
cel Mare).
O perspectivă raţionalistă asupra crimei şi pedepsei
consecvente se conturează la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria 12
(1738-1794), cititor al lui Montesquieu şi Rousseau, care aplică
principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcţia justiţiei este de a
proteja libertăţile individuale, legea fiind instrumentul organizat după
principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai
mulţi oameni. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancţiune.
Cele trei principii raţionale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau şi

12
Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, considerat fondator al dreptului penal
modern, publică în anul 1764 la Milano (când nu împlinise 27 de ani) lucrarea
Despre delicte şi pedepse.

31
astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporţionalitatea
pedepsei cu gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de
penalitate.
Poziţia lui Beccaria este în acord cu poziţia fondatorului
utilitarismului Jeremy Bentham (1748–1838)13, forma modernă a
hedonismului, cel care consideră, conform acestei paradigme, că
motivaţiile comportamentelor umane sunt reprezentate de imperativul
trăirii plăcerii şi evitării durerii, iar în cazul delicventului, plăcerea
asociată actului criminal este superioară durerii aşteptate privind
posibila pedeapsă. Prin urmare, pedepsele trebuie să fie suficient de
mari pentru prevenirea recidivei şi descurajarea crimei.
Pe aceste baze teoretice s-au constituit codurile juridice
moderne, care solicită comportamente responsabile şi trag la
răspundere, sancţionând, comportamentele ce intră în conflict cu legea.
Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în
procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faptelor
sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă.
Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect
intelectiv şi unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea
individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar
aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea
faptelor în vederea unor scopuri. În absenţa acestor două elemente ne
aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi stabilită în
urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească
discernământul. În teoria şi practica penală, caracterul infracţional al
unei fapte include în mod cumulativ trei componente:

13
J. Bentham este cunoscut pentru textele sale de filosofie juridică (The Theory of
Legislation, An Introduction to the Principels of Moral and Legislation,
Rationale of Punishment) şi mai ales pentru ideea unui panopticon, ca proiect de
arhitectură a închisorilor pentru facilitarea maximei supravegheri a deţinuţilor.

32
 1. Incriminarea - fapta să fie prevăzută de legea penală;
2. Vinovăţia - fapta să fie comisă cu vinovăţie14;
3. Pericolul social - fapta să prezinte pericol social.
Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe
cale de consecinţă, la excluderea caracterului penal al faptei. Prin
degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la
înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea
şi răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia completă
involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi minoritatea
făptuitorului (art 27 al noului Cod Penal, cauză de neimputabilitate).
Aşadar, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului înlătură
caracterul penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este, pentru
majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18 ani, cea a
majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 şi 18 ani,
excepţie făcând ţările scandinave (stabilită la 15 ani), Germania,
Austria şi Ungaria (fixată la 14 ani), Franţa şi Polonia (stabilită la 13
ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda
minorii sunt sancţionaţi în cadrul unui regim juridic special încă de la
vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta responsabilităţii penale este de 18 ani
(cf. Grecu F., Rădulescu S.M., 2003, p.28). Documentele O.N.U.
consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice
persoană sub 18 ani, iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat
de a fi comis un delict.
Noul Cod Penal român (C.P.art.114) stabileşte trei categorii
15
de minori :

14
Vinovăţia este definită în noul Cod Penal drept “fapta comisă cu intenţie, din
culpă sau cu intenţie depăşită”.
15
De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere
sexual, juridic, social şi politic. Femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la

33
 - minori sub 13 ani care nu răspund pentru faptele antisociale
comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de
discernământ;
- minori care au împlinit 13 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au
răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu
discernământ;
- minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal.
Vinovăţia este legată de noţiunea de discernământ, absenţa
sau prezenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală.
Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico-
legale psihiatrice, într-un institut de specialitate la cererea
judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile expertizei;
sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noţiunea
de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc,
deşi, în opinia noastră, el este, de fapt, psihologic. Simplu spus,
discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conştientiza
consecinţele acţiunilor sale într-un context axiologic, moral şi civic,
adică în raport cu binele şi răul, cu permisul şi interzisul.
Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere
juridic, susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenţie, căci
în realitate putem constata existenţa discernământului faptei antisociale
la minori sub 13 ani, deşi prezumţia legală este cea de inexistenţă
absolută a lui, după cum există situaţii de lipsă a discernământului
după 16 ani, când prezumţia legală este cea a existenţei absolute a
acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepţii, post
factum, a posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea

15 ani, bărbatul după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind
opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi; peste 14 ani poate alege locuinţa în
funcţie de interesele sale; are drept la muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură
de toate drepturile civile.

34
ce relativizează precizia stabilirii acestuia, căci de multe ori, tocmai
ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conştientizeze
consecinţele acţiunilor sale.
De menţionat că lipsa de discernământ a minorului înlătură
sancţiunea penală asupra lui, dar nu exclude răspunderea civilă a
persoanelor care aveau minorul în supraveghere.

4.4. Sistemul sancţionator al minorilor

Conform art. 115 C.P., pentru minorii care la data săvârşiri

infracţiunii aveau vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani se ia o măsură
educativă neprivativă de libertate. Totuşi, există unele situaţii în care
se poate lua o măsură educativă privativă de libertate, atunci când
minorul se află în una dintre următoarele situaţii:
- a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o
măsură educativă ce a fost executată înainte de comiterea
infracţiunii pentru care este judecat16;
- a comis infracţiunea prin exercitarea de ameninţări sau
violenţe, ori dacă s-a produs decesul unei persoane;
- dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
comisă este închisoare de 10 ani sau mai mulţi (ori detenţia
pe viaţă – precizare inutilă în opinia noastră);
- este judecat pentru săvârşirea a două sau mai multe
infracţiuni concurente care, prin natura, gravitatea, numărul
sau frecvenţa acestora, evidenţiază periculozitatea
infractorului.

16
Iată un exemplu tipic de ambiguitate de limbaj, cu consecinţe nefaste pentru
funcţionarea justiţiei. Ne întrebăm ce se întâmplă dacă măsura educativă aplicată
pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată integral „înainte de comiterea
infracţiunii pentru care este judecat”?

35
 Alegerea tipului de sancţiune ţine de instanţa de judecată, ce
are în vedere gravitatea faptei, starea minorului (psihică, fizică,
morală), condiţiile sociale ş.a.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Vom clarifica în cele ce urmează fiecare dintre aceste măsuri.
a) Stagiul de formare civică „constă în obligaţia minorului de a
participa la un program cu o durată de cel mult două luni, pentru a-l
ajuta să conştientizeze consecinţele legale şi sociale la care se expune
în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire
la comportamentul său viitor”, organizarea, asigurarea participării şi
supravegherea minorului pe durata cursului de formare civică căzând
în sarcina serviciului de probaţiune17, fără a afecta programul şcolar
sau profesional al minorului.
b) Supravegherea „constă în controlarea şi îndrumarea
minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între
două şi 4 luni, de către serviciul de probaţiune, pentru a asigura
participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea

17
Serviciul de probaţiune este alcătuit din consilieri care intervin în procesul
penal, în esenţă, pentru promovarea alternativelor la detenţie, întocmirea
referatelor de evaluare a persoanelor atât în faza de urmărire penală cât şi în cea
de judecată. O altă competenţă a serviciilor de probaţiune este aceea a consilierii
psihologice şi acordării altor forme de asistenţă victimelor unor infracţiuni. În
primele şase luni ale anului 2009 se aflau în supravegherea serviciilor de
probaţiune un număr de 1.206 de minori.

36
desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane
care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia”.
c) Consemnarea la sfârşit de săptămână „constă în obligaţia
minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o
durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care în
această perioadă are obligaţia de a participa la anumite programe ori de
a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă”.
d) Asistarea zilnică „constă în obligaţia minorului de a respecta
un program zilnic, stabilit în sarcina sa de serviciul de probaţiune, care
conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor zilnice precum
şi interdicţiile impuse minorului”, pe o durată între 3 şi 6 luni (art. 118-
121 CP).
Pe durata executării măsurilor educative neprivative de
libertate instanţa impune minorului respectarea uneia sau mai multora
dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să frecventeze un program de consiliere psihologică sau alte
programe de reintegrare socială organizate sau coordonate de serviciul
de probaţiune;
c) să participe la activităţi care au drept scop înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor unor infracţiuni şi, pe cât posibil, a unor
consecinţe asemănătoare cu cele produse de minor prin infracţiunea
săvârşită, în condiţiile stabilite de instanţă. Aceste activităţi pot fi
desfăşurate şi în favoarea persoanei vătămate cu acordul acesteia;
d) să nu depăşească limita teritorială stabilită de instanţă fără
acordul serviciului de probaţiune;
e) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
instanţă;

37
 f) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de
familie ai acesteia, cu persoanele cu care a săvârşit infracţiunea ori cu
alte persoane, stabilite de instanţă;
g) să se prezinte la judecătorul pentru minori care a luat măsura
educativă sau, atunci când nu este posibil, la un alt judecător pentru
minori, ori de câte ori este chemat;
h) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire
medicală.
Dacă minorul nu respectă obligaţiile ce-i revin, se pot dispune
măsuri privative de libertate.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
a) Internarea într-un centru educativ „constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde
va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională
potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială”,
pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani. În funcţie de comportamentul
minorului în această perioadă, măsura poate fi înlocuită cu una
neprivativă de libertate, sau cu internarea într-un centru de detenţie
(art. 125 CP).
b) Internarea într-un centru de detenţie „constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu
regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de
reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor sale”, pe o perioadă cuprinsă între 2
şi 5 ani (excepţie făcând cazul în care pedeapsa pentru infracţiune este
de 20 de ani sau mai mare, situaţie în care internarea e cuprinsă între 5
şi 15 ani). În raport cu comportamentul, minorul poate fi premiat cu

38
„asistarea zilnică” sau pedepsit cu prelungirea internării, conform legii
(art. 126 CP.).
Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un
termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au
fost luate, iar cele privative, se prescriu într-un termen egal cu durata
măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani. Măsurile educative,
se precizează în cod, nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.

4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România în perioada de

după anul 1989

La nivel mondial, fenomenul delincvenţei juvenile a

cunoscut în ultimele decenii o creştere îngrijorătoare, atât în ceea ce
priveşte rata minorilor implicaţi în activităţi delincvente, cât şi în
privinţa gravităţii faptelor comise de către aceştia. Sub acest aspect
România se înscrie în tendinţa generală. La cauzalitatea generală,
specifică postmodernităţii, în cazul României se adaugă elementele
legate de dificultăţile economice ale tranziţiei, de sărăcie şi percepţia
inechităţii sociale, de criza autorităţii şi anomia socială şi altele legate
de dinamica demografică şi rata natalităţii, situaţie în care cifrele în
expresie absolută ale delincvenţei juvenile nu mai sunt foarte
relevante.18

18
Referitor la cifrele (statistici, în general) vizând dinamica infracţionalităţii, este
potrivit să avem mai multe rezerve, căci modalităţile de recoltare,
operaţionalizarea conceptelor, contextele etc. sunt diferite; spre exemplu, faptul
că în anul curent sunt raportate cu 50% mai multe spargeri decât în anul 1960
spune ceva despre dinamica fenomenului sau despre dinamica raportării (prin
accesul la telefon)?

39
 Conform datelor publicate de Poliţia Română, statistica
delincvenţei juvenile după anul 1989 se prezintă astfel:

Minori Minori Tineri

Total Total
Anul sub 14 14-18 18 – 30
minori infracţiuni
ani ani ani
1989 4.010

1993 2.281 14.279 16.560

1995 3.167 17.234 20.401

1997 5.388 22.116 27.504

1999 721 15.398 16.119

2002 464 15.206 15.670 83.502 312.204

2003 378 13.583 13.961 73.605 276.841

2004 410 14.698 15.108 65.527 231.637

2005 616 14.637 15.253 62.831 208.239

2006 491 14.292 14.783 67.238 232.659

2007 637 14.310 14.947 80.727 281.457

2008 634 13.197 13.831 82.054 289.331

2009 /
primele 428 7.111 7.539 46.142 163.678
6 luni

Tabelul 1. Evoluţiei delincvenţei juvenile în perioada 1989-2006

40
 (Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor19)

Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste

date, ceea ce putem sesiza ca dinamică 2002-2006 este creşterea
numărului de delincvenţi minori sub 14 ani, pe un fond general de
sensibilă reduce în expresie absolută a infracţionalităţii în categoria
minorilor. Pe ansamblu, statisticile şi rapoartele poliţiei vorbesc despre
creşterea procentului de minori aflaţi în conflict cu legea penală,
creşterea sensibilă a infracţiunilor comise de tineri prin violenţă şi
agresivitate, intensificarea gravităţii faptelor comise de minori şi
scăderea nivelului de vârstă la care minorii îşi încep cariera
infracţională. Această situaţie explică şi scăderea vârstei de sancţionare
a minorului la 13 ani în noul Cod Penal.
La data de 13 octombrie 2009, potrivit Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor20, existau:
- 456 de minori în sistemul penitenciarelor din România, din
care:
- 181 de minori se aflau în penitenciare pentru adulţi,
- 122 în penitenciarele pentru minori şi tineri (42 în P.M.T.
Craiova şi 262 în P.M.T. Tichileşti),

19
Pentru anii 2002 – 2006 am utilizat http://www.politiaromana.ro/ statistici.htm,
iar pentru anii anteriori, apud Grecu, Rădulescu, 2003; pentru spaţiile libere nu
am dispus de date, sau am avut îndoieli în legătură cu corectitudinea lor, fapt ce
m-a determinat să nu le includ în tabel.
20
Cf. http://www.anp-just.ro/, site-ul A.N.P., Dinamica efectivelor, consultat în
data de 20 oct. 2009. A.N.P. deţine 30 de penitenciare pentru adulţi, un
penitenciar pentru femei, 6 penitenciare spital, 2 penitenciare pentru minori şi
tineri (Tichileşti şi Craiova) şi trei centre de reeducare (Buziaş, Găieşti şi Târgu
Ocna).

41
 - 151 în centrele de reeducare (50 de băieţi la C.R. Buziaş, 54
băieţi la C.R. Târgu Ocna şi 47 minori la C.R. Găieşti din care 38
băieţi şi 9 fete) şi
- 2 minori internaţi în spitale penitenciar21.
Potrivit Codului Penal, sancţiunile şi pedepsele sunt
considerate „măsuri de constrângere” şi totodată „mijloace de
reeducare”, în scopul „prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni”, pentru
reintegrarea socială a delincventului.
Reeducarea delincventului22 în condiţii de recluziune, mai
mult sau mai puţin severe, ridică probleme speciale, ştiut fiind că
penitenciarele sunt, în fapt, mai degrabă şcoli de specializare în
infracţiune decât instituţii de reeducare; aşa se explică şi faptul că
minorii deţinuţi prezintă o rată de recidivă mult mai mare decât cei
care au fost sancţionaţi cu măsuri neprivative de libertate.
Pe de altă parte, potrivit unor studii desfăşurate de A.N.P.
asupra copiilor aflaţi în detenţie, s-au constatat carenţe grave în
educaţie, lipsa unor abilităţi sociale, de comunicare şi relaţionare,
deficit în rezolvarea de probleme, neîncredere în forţele proprii şi
traume datorate absenţei relaţiilor cu familia. Toate acestea înclină
balanţa spre utilitatea înlocuirii măsurilor privative cu cele neprivative
de libertate, care permit menţinerea legăturilor cu familia, şcoala şi
comunitatea, în condiţiile unei supravegheri atente a evoluţiei
minorului.

21
Situaţia nu diferă semnificativ de cea din data de 15 iulie 2008, când erau
privaţi de libertate 425 de minori, dintre care 117 în penitenciarele pentru adulţi,
118 în penitenciarele pentru minori şi tineri, 184 se aflau în centrele de reeducare
şi şase în spitalele penitenciar.
22
Vezi în acest sens Maurice Cusson, La resocialisation du jeune délinquant,
Montréal : Les Presses de l'Université de Montréal, 1974, 160 pp.

42
 Nu este mai puţin adevărat şi faptul că centre de reeducare
vor trebui să devină, aşa cum se pretinde, adevărate comunităţi
educaţionale ce acţionează specializat pentru protecţia şi recuperarea
minorului într-un mediu securizant, semideschis, cu acces la toate
resursele educaţionale.
Făcând abstracţie de vârstă, din punct de vedere psihologic
este cunoscut faptul că reeducarea începe în condiţii total defavorabile,
datorită agresivităţii iniţiale a delincventului, care trăieşte acut
frustrări, a şocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de
viaţă, a obişnuinţelor cotidiene din condiţiile de libertate, a proceselor
de redefinire a identităţii, factori care se conjugă în nevroza de
detenţie. După faza agresivă, delincventul ajunge la o anume
acomodare cu sine şi cu soarta, permiţând intervenţia educativă sau/şi
terapeutică. Fără a intra în detalii, vom preciza totuşi faptul că
intervenţia educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când
sunt aplicate diverse tehnici şi procedee terapeutice, cum ar fi
psihoterapia, menită să obţină liniştirea şi resemnarea delincventului,
pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate; terapia
prin realitate pleacă invers, de la determinarea şocului, prin acuza
dură, violentă, fără nici un menajament a delincventului, pentru ca
treptat să se lase loc de speranţă în omenescul potenţial şi reconstructiv
al delincventului; terapia în grup şi terapia de comportament pot
contribui, în forme specifice, la reeducarea delincventului.
Succesul activităţilor de reeducare este condiţionat şi de
existenţa unui sistem de asistenţă post-penală, care să faciliteze
reinserţia socială a tânărului; altfel, şansele de recidivă sunt mult mai
mari. Prin urmare, noul Cod Penal ar trebui însoţit şi de o reformă

43
instituţională, care să permită realizarea în fapt a dezideratului de
reeducare şi integrare socială a tânărului delincvent23.
Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului
are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează
deficitului de socializare sau socializării negative la care a fost expus
delincventul. Etiologia delincvenţei este însă mult mai complexă.

23
Paşi în acest sens au fost iniţiaţi prin Ordonanţa nr. 92 din 29 august 2000
privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor
şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, care în
articolul 11 prevedea, printre altele, şi următoarele atribuţii:
„g) iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi
juridică a minorilor şi tinerilor care au săvârşit infracţiuni;
h) iniţiază şi derulează, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţii civile,
precum şi cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale române şi străine,
programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art. 1 şi în art. 3 alin. (2)
care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în
respectarea condiţiilor impuse de instanţa de judecată şi pentru reintegrarea lor
socială;
i) colaborează cu instituţiile publice şi private, precum şi cu persoanele fizice şi
juridice din raza lor de competenţă, în vederea identificării, după caz, a locurilor
de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a celor de calificare sau
recalificare profesională”; Această instituţie va deveni serviciu de probaţiune
(vezi Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de
probaţiune, în care se spune la art. 6: „Scopul exercitării funcţiei de consilier de
probaţiune îl constituie creşterea gradului de siguranţă publică prin informarea şi
consilierea victimelor infracţiunilor, promovarea alternativelor la detenţie,
prevenirea infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în
comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală”). Tot în acest sens putem
semnala şi Protocolul de colaborare încheiat între Administraţia Naţională a
Penitenciarelor şi Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali în data de 7 octombrie
2009, care prevede, printre altele, şi „Colaborarea şi atragerea de parteneri şi
colaboratori în vederea dezvoltării unor proiecte de interes local, regional şi
strategic în domeniul asistenţei sociale a persoanelor private de libertate, precum

44
Despre teoriile etiologice ale comportamentelor delincvente vom vorbi
în capitolul ce urmează.

II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI

JUVENILE

Structura temei:
1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile
2. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei
juvenile
2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene
2.1.1. Teoriile somatotipului
2.1.2. Teoriile genetice
2.1.3. Teorii neurofiziologice
2.2. Scenarii psihologice
2.2.1. Teoriile personalităţii criminale
2.2.2. Teorii psihanalitice

şi a persoanelor eliberate condiţionat sau aflate în perioada de post-detenţie”.

45
 2.3. Scenariul psihosocial
2.3.1. Teoriile învăţării sociale
2.3.2. Teorii ale controlului
2.4. Scenariul sociologic. Anomie, excludere, dezorganizare
şi conflict social
3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi
portretul său statistic
4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă
5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România

1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile

Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea

fenomenelor care constituie obiectul intervenţiei. Faptele, privite
empiric şi separat, oferă informaţii limitate, uneori contradictorii,
teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o
imagine cuprinzătoare.
În cazul particular al delincvenţei juvenile, o singură teorie nu
poate acoperii complexitatea domeniului; teoriile oferă explicaţii
specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilităţile
explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze
plauzibile şi alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o
posibilă completare sau complementaritate.

46
 Manifestă prin transgresarea normativităţii sociale, delincvenţa
juvenilă are o cauzalitatea şi o condiţionare multiplă, care impune
analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce ţin de
personalitate, în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al
familiei, şcolii, grupului de egali şi a factorilor ce ţin de societate în
ansamblul ei.
O rută multinivelară de abordare a fenomenului
delincvenţional, începând cu nivelul macrosocial (societate), trecând
prin palierul microsocial (grup, familie) şi ajungând la unicitatea
structurii individuale de personalitate, propune şi A. Walsh (1988,
apud Bocancea; Neamţu, 1991), într-o schemă de analiză sugestivă:

Societate, cultură, mediu ANOMIE

valori, norme, structură socială
oportunităţi legitime

Subsisteme ASOCIEREA DIFERENŢIATĂ

(subculturi) bande, presiunea prietenilor,
valori şi credinţe opuse
comportamentului legal

CONTROL SOCIAL
Mediul familial experienţe individuale unice din
mediul familial, afectivitate,

47
 implicare, angajare

Caracteristici PSIHOPATIE, DEPRIVARE

individuale AFECTIVA
caracteristici moştenite şi dobândite
CONDUITE DELINCVENTE
Delincvent alcoolism, consum de droguri,
probleme personale, „atitudini negative”

Figura 4. Ruta cunoaşterii fenomenului delincvent

După unii analişti (e.g. Ogien A., 2002), interpretările

devianţei, în general, şi a subclasei acesteia, teoriile delincvenţei, pot fi
grupate în două mari clase, teorii cauzale şi teorii comprehensive.
Teoriile cauzale iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să
explice etiologia, pentru a contribui la eradicarea ei, în timp ce teoriile
comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante,
plecând chiar de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl
deţine reacţia socială în definirea actului delincvent. Aşa-numitele
„teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de
tip delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză 24, prin

24
Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul), materială
(conţinutul), eficientă (agentul), finală (scopul). Ştiinţa de după Descartes
(îndeosebi prin pozitivism) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste cauze,
limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene, adică la
descoperirea legilor. Prin cauză se înţelege, la modul general, fenomenul care
precede şi determină un efect. Epistemologic, cauzalitatea se exprimă într-o
implicaţie, în care antecedentul determină secventul. Prin structura sa, o astfel de
schemă logică nu permite inferarea cu certitudine a unei concluzii, ci doar
infirmarea ei. Atunci când este vorba de acţiuni umane, individul în acţiunea lui
nu poate fi considerat doar un mijlocitor, prin care se produc efectele. Posedând

48
care se înţelege uneori factor predispozant, condiţie favorizantă, alteori
motiv sau mobil al acţiunii.
Alţi autori (Grecu, F., Rădulescu S., M., 2003), clasifică
teoriile în trei mari categorii:
a) teorii care susţin că delincvenţa juvenilă este o condiţie
moştenită, datorându-se unor factori cu caracter genetic-ereditar;
b) teorii care apreciază că delincvenţa este o conduită
dobândită socio-cultural;
c) teorii mixte, care îmbină cele două explicaţii.
Prima categorie ar aparţine genului de explicaţie biologică, a
doua ar aparţine atât genului de explicaţie psihologică, cât şi
psihosocială şi sociologică, iar cea de-a treia ar aparţine unei explicaţii
eclectice.
Asumându-ne relativa acurateţe a clasificărilor cu care operăm,
vom prezenta succint principalele teorii asupra etiologiei delincvenţei
juvenile, pornind dinspre individ spre societate, în următoarea
succesiunea a scenariilor epistemologice: teorii biologice, psihologice,
psihosociale şi sociologice.

2. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile

grade de libertate, omul este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. În

rest, există condiţii, factori care predispun, motive, intenţii, scopuri. Ansamblul
acestora este desemnat, „lejer” spuneam, prin conceptul de „cauză”. Vom
menţine această semnificaţie generală a conceptului.

49
 Vreme îndelungată, cauzele comportamentului delincvent erau
considerate a fi forţele supranaturale. Oamenii acţionau în moduri
iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”.
Astfel de „explicaţii” mai persistă marginal în medii subculturale şi în
timpurile noastre. Ignoranţa şi teama, în relaţie cu „spiritul fabulos”,
explică în parte această inerţie. Începând cu secolul al XIX-lea,
dezvoltarea ştiinţei duce la înlocuirea treptată a superstiţiilor cu
explicaţii bazate pe faptele de observaţie.

2.1. Scenariul biologic

Primele tentative de explicare a conduitelor delincvente

pornind de la faptele de observaţie pot fi subsumate scenariului
biologic, incluzând aici toate acele teorii care consideră că delincvenţa
este o caracteristică înnăscută, avându-şi sursa fie într-un gen aparte de
constituţie somatică, fie în codul genetic, fie în caracteristici
neurofiziologice. Conform acestor teorii, caracteristicile înnăscute ale
individului explică, direct sau indirect, comportamentele agresive,
violente şi criminogene.

2.1.1. Teoriile somatotipului

Una dintre primele explicaţii pozitive ale delincvenţei a fost

susţinută de către profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso
(1836 – 1909), care va formula teza criminalului înnăscut, tarat
genetic, degenerat (Omul delincvent, [1876], 1992). La originea
cercetărilor sale s-a aflat descoperirea unui craniu de criminal, care

50
prezenta în zona occipitală medie o adâncitură, trăsătură ce se regăsea
la unele cranii primitive, ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului;
ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii de criminali
decedaţi şi a 5.907 de cranii ale unor delincvenţi în viaţă, extinzând
cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare, omul
sălbatic, copii sau bolnavi psihic.
Lombroso conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte,
fiind purtători ai unor stigmate tipice; ei ar fi subdezvoltaţi din punct
de vedere biologic, uşor de recunoscut după atribute fizice transmise
ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teşită, sinusurile frontale
foarte dezvoltate, (…) ieşire în evidenţă a liniei oblice a temporalului,
simplicitatea articulaţiilor, marea grosime a oaselor craniene,
dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor, prognatismul,
oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des şi creţ,
urechi voluminoase…” (1992, p.21). În funcţie de numărul
stigmatelor, Lombroso vorbeşte de tipul de „criminalul perfect” (5 – 6
trăsături), sau de tipul de „criminalul imperfect” (3 – 4) trăsături
specifice; sub trei trăsături nu am avea de-a face cu un tip criminal, ci
cu predispoziţii la agresivitate şi violenţă.
Trăsăturile atavice ar fi specifice diverselor tipuri de
delincvenţe: cel cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea
urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, lungimea
excesivă a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a
feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă
mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit,
barba rară, fruntea teşită; ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic
al craniului, prin lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi
etc.
În urma numeroaselor critici, Lombroso sfârşeşte prin a
considera că din totalul celor care comit delicte numai 35 – 40%

51
aparţin acestei categorii de atavici, ceilalţi fiind încadraţi, după
caracterul relativ înnăscut al înclinaţiilor criminale, în criminaloizi,
criminali de ocazie şi criminali din pasiune (apud Ogien, 2002). În
ultima etapă a cercetărilor sale, alături de atavism, criminalistul italian
adaugă epilepsia, ca „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al
tuturor degenerescenţelor”, factor cheie în etiologia delincvenţei, şi
alte caracteristici fiziologice (insensibilitatea la durere, cicatrizarea
rapidă a rănilor) şi morale (lipsa ruşinii, onoarei, remuşcării şi milei,
vanitatea).
În concluzie, conform teoriei lombrosiene, criminalitatea
reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic
şi pe o patologie epileptică. Cu toate limitele pe care le incumbă un
astfel de scenariu predestinal, cercetările lombrosiene au constituit
punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific.
Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un
precursor al biotipologiei.
Într-o cercetare ulterioară, un alt medic de închisoare,
psihiatrul britanic Charles Goring (1913), comparând 3000 de
criminali cu 1000 de studenţi de la Cambridge a constatat că trăsăturile
pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la
necriminali, rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între
criminali şi necriminali (cf. Goodman N, 1992).
Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un
biotip distinct a continuat să aibă adepţi. Unul dintre aceştia este
psihiatru german Ernest Kretschmer (1942), care consideră că în
funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi,
fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea
anumitor specii de infracţiuni:
1) tipul picnicomorf, ce cuprinde indivizi corpolenţi, scunzi, cu faţă
rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi, se

52
 caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană
(înşelăciune, fraudă);
2) tipul leptomorf (sau astenic): defineşte persoanele înalte, slabe, cu
chip prelung, dotate divers din punct de vedere intelectual,
interiorizate, cu adaptare socială precară, ce se caracterizează
printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă;
infracţiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de
încredere);
3) tipul atletomorf, caracterizat printr-un sistem osteo-muscular
puternic, care oscilează între sensibilitate şi brutalitate, se
remarcă, îndeosebi, printr-o criminalitate brutală (omoruri,
tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă;
4) tipul displastic, cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi
morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale
caracterelor sexuale ori malformaţii corporale; psiho-medical
regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenicii; ei
comit de regulă delicte sexuale, operează neaşteptat (uneori
stupid, alteori sălbatic); îşi încep cariera criminală de regulă după
18 ani şi sunt expuşi recidivei (apud Cioclei, 1999).
Această ipoteză a legăturii criminalităţii de „tipul anatomic”
(somatotipul) este reluată de către medicul american William Sheldon
(1949), care a descris criminalul ca fiind, mai degrabă, un mezomorf
(musculos şi atletic, energic, mereu agitat, insensibil şi impulsiv,
predispus la tulburări delirante de natură paranoidă), decât ectomorf
(înalt, slab şi fragil, introspectiv, sensibil şi nervos, dominat de
puternice componente heboide, cu corespondent clinic în schizofrenia
heboide), sau un endomorf (scund şi gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară,
sociabil şi petrecăreţ, caracterizat prin tulburări şi deprivări afective,
predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui pentru a pune
capăt crimei era eugenia socială, eliminarea celor care, conform

53
predicţiei ştiinţifice, nu vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele
vieţii sociale.
Principiile generale ale poziţiei lui W. Sheldon au fost
susţinute şi de criminologii americani S. Glueek şi E. Glueek (1934,
1950), care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori
delincvenţi şi un eşantion similar de copii nedelincvenţi, pentru a
descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate. Concluzia
lor a fost că, spre deosebire de adolescenţii nedelincvenţi, delincvenţii
sunt mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi faţă de autoritate,
se tem mai mult de eşec şi de respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi
suspicioşi, manifestă mai multe comportamente defensive. Tipul
anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a criminalităţii. În opinia
lor, mezomorfii au un tip de personalitate (caracterizată prin
extravertire, insensibilitate faţă de alţii, comportament agresiv,
atitudini de ostilitate, neîncredere şi antisociabilitate) care i-ar putea
împinge la acte criminale. Relaţia între caracteristicile fizice şi
criminalitate ar fi, aşadar, una indirectă, mediată de anumite trăsături
de personalitate. Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema
precocitate25 a conduitelor delincvente, 44% dintre delicvenţi comiţând
fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87,7% înainte de 10 ani
(apud Ogien, 2002).
În rezumat, cercetătorii americani susţin existenţa unui
potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie, se întăreşte în
şcoală, eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. O constituţie
bio-psihologică i-ar predispune la delincvenţă pe cei care au parte de o

25
M. Cusson (2006-b) subliniază faptul că cercetările recente stabilesc că unele
comportamente agresive ating un vârf de frecvenţă foarte devreme în cursul
copilăriei, către 2 ani, când copilul reacţionează violent, lovind cu pumnii şi
picioarele, muşcând şi ţipând, smulgând jucăria râvnită din mâinile altor copii.
Educaţia ar presupune tocmai exersarea controlulului impulsurilor şi regresiunea
comportamentelor agresive.

54
socializare primară defectuoasă. Pe această bază teoretică ei realizează
„tabele sociale predictive”, ce nu au ca itemi somatotipul, ci
caracteristici de factură psihologică. Somatotipul este luat în
considerare mai ales sub aspectul unor afecţiuni sau disfuncţii
organice, care pot genera sentimente de inferioritate, potenţate prin
dispreţul tacit sau exprimat al celor din jur, sentimente care incită la
comportamente compensatorii, unele dintre ele fiind de tip delincvent.
Legătura între prezenţa deficienţei şi delincvenţă s-a dovedit a fi însă
slabă, factorii biologici individuali fiind mediaţi de cei sociali. Asupra
tabelelor Glueek vom reveni în ultimul capitol, în contextul prezentării
metodelor de predicţie a delincvenţei juvenile

2.1.2. Teorii genetice

În categoria teoriilor constituţiei criminogene intră şi teorii de

factură genetică. Justificarea unor astfel de teorii provine din faptul că
geneticienii au constatat că în cazul delincvenţilor abaterile de la
cariotipul normal sunt mai frecvente. De aici şi ipoteza unei
componente genetice a delincvenţei.
După cum se ştie, sexul este condiţionat genetic de modelul
cariotipic, cel masculin fiind 46 XY, iar cel feminin 46 XX. Una dintre
anomaliile modelului cariotipic este reprezentată de formula 47 XXY,
respectiv de existenţa suplimentară a unui cromozom X, anomalie
denumită sindromul Klinefelter. Subiecţii cu această anomalie sunt
înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau
absentă, iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin timiditate,
tendinţe spre ipohondrie şi depresie. După unele cercetări, frecvenţa
anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în
rândul populaţiei generale. Faptele comise de aceste persoane sunt

55
diverse, dar se poate observa o tendinţă spre tematica sexuală:
homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, furt din raţiuni fetişiste,
voaierism etc. Se pare că excesul de cromozomi X are drept consecinţă
o personalitate deseori anormală psihiatric.
O altă anomalie este constituită de prezenţa suplimentară a
unui cromozom masculin, în formula 47 XYY (P. A. Jacobs, 1965). În
acest caz, indivizii sunt înalţi, supermasculinizaţi, uneori cu o anomalie
în conformaţia urechilor, calviţie şi miopie. După unele studii,
frecvenţa acestei anomalii printre criminali ar fi de 10 ori mai mare
decât în populaţia generală. Se apreciază că existenţa acestei anomalii
predispune spre violenţă şi omucideri, cu o înclinaţie generală spre
crimă mai evidentă decât în sindromul Klinefelter. Alte studii (Witkin
et. al., 197626 sau Radcliffe S. G. şi Paul N., 1986) au dovedit că
aceştia nu sunt mai agresivi decât alţii, dar că au o inteligenţă relativ
mai redusă27 şi o anumită imaturitate emoţională; în cazul băieţilor cu
această structură cromozomială s-a constatat o mai pronunţată tendinţă
spre delincvenţă, dar fără prezenţa violenţei. Cum ambele anomalii
există şi la indivizi perfect integraţi, rezultă faptul că rolul lor este
eventual acela de predispoziţie spre devianţă şi nu de determinare
cauzală.
În general, cel mai bun indicator al verificării ipotezei
caracteristicilor moştenite ale delincvenţei este analiza comparativă a
conduitei copiilor adoptaţi în raport cu taţii biologici şi a gemenilor

26
Witkin şi colegii săi au identificat într-un eşantion de 4.139 de bărbaţi : 12
cazuri XYY din care 5 (42%) infractori şi 16 cazuri XXY, din care 3 (19%)
infractori; din 389 infractori s-au găsit 5 cazuri de tipul XYY (Witkin et al., 1976,
„XYY and XXY men: Criminality and aggresion”, Science, 19, apud Mitrofan,
1997, p.25).
27
Unele studii (Wilson şi Hernstein, 1984, apud Mitrofan, 1997) indică un QI de
92 pentru criminali, deci cu 8 puncte sub media populaţiei generale.

56
înfiaţi de familii diferite, între ei şi cu taţii lor biologici. Semnificative
în acest sens sunt cercetările desfăşurate în Danemarca de către S. A.
Mednick (1994), care au cuprins statisticile cu privire la adopţii pentru
întreaga populaţie daneză, într-o perioadă lungă de timp, selectând
14.000 de copii adoptaţi. Cercetarea relevă existenţa unei corelaţii
pozitive semnificative între infracţionalitatea tatălui biologic şi cea a
fiului adoptiv, dar numai în privinţa infracţiunilor contra proprietăţii.
Concluzia ar fi aceea că tendinţa spre tâlhărie, spre furt, este înnăscută,
dar nu şi violenţa (apud Grecu, Rădulescu, 2003).
Rezultatele majorităţii cercetărilor ce relevă dependenţa
delincvenţei de factorul ereditar au fost contestate, fie datorită
nereprezentativităţii eşantioanelor, fie datorită unor proceduri de
prelucrare şi interpretare. Ceea ce putem accepta astăzi în urma unor
astfel de studii, fără a exclude posibilitatea unor predispoziţii
moştenite, este concluzia moderată conform căreia factorul ereditar nu
constituie un element determinant în constelaţia multiplă şi diversă a
etiologiei conduitei de tip delincvent.

2.1.3. Teorii neurofiziologice

În urmă cu aproape 50 de ani cercetătorii au descoperit în

cazul multor delincvenţi existenţa unor disfuncţii cerebrale relevate
prin EEG. În privinţa semnificaţiei anomaliilor bioelectrice unii autori
le consideră ca fiind indiciul unei potologii cerebrale (M. Kimura şi Y.
Nakazawa, 1963), alţii al unei întârzieri de câţiva ani în maturizare (G.
Verdeau şi J. Verdeaux, 1963) iar unii drept mărturia unor situaţii
tensionat conflictuale (D. Silverman, 1964).

57
 Toate aceste ipoteze au fost confirmate de cercetările lui V.
Dragomirescu prezentate în Psihopatologia comportamentului deviant
(1976). În urma cercetărilor efectuate pe 111 minori cu conduite
deviante, cu vârsta între 12 şi 17 ani, s-a constatat prezenţa unor
anomalii EEG la 91 de cazuri (82%); dintre acestea, la 36 de cazuri s-
au înregistrat anomalii ce relevă o retardare neuropsihică, la 31 dintre
cazuri anomaliile sugerează disfuncţii în dinamica cerebrală, iar la 24
de minori s-au evidenţiat şi prezenţa unor anomalii de tip epileptic.
Tot în această mare grupă putem introduce şi teoria lui H.
Eysenck (apud Mitrofan, 1997, pp. 26-27) referitoare la inhibiţia
corticală. În raport cu viteza instalării inhibiţiei corticale pot fi distinse
două categorii de subiecţi:
a) tipul CIR (cortical inhibition rapidly), asociat cu
extroversia, se caracterizează printr-o mare rapiditate a instalării
inhibiţiei şi prin resimţirea mai slabă a stimulării; subiecţii de acest tip
văd mediul ca fiind deficient pe linia stimulării, se plictisesc repede şi
caută mereu noi surse de excitare; ei sunt mai dificil de socializat şi
mai predispuşi la conduite delincvente.
b) tipul CIS (cortical inhibition slowly), asociat introversiei,
cuprinde subiecţi la care inhibiţia apare mai încet şi resimt mai mult
stimulul; dacă celălalt tip caută stimulul, aceştia evită stimulul.
O altă serie de cercetări este reprezentată de cele privind
existenţa, pe de o parte, a relaţiei directe între nivelul crescut de
testosteron (hormon masculin) şi agresivitate, iar pe de altă parte,
relaţia inversă între nivelul de serotonină (neurotransmiţător) şi
agresivitate (Linnoila, 1983). Nivelul scăzut de metabolizant al
serotoninei în fluidul cerebrospinal ar fi în legătură cu tendinţele de
suicid, stările depresive, alcoolism, impulsivitate şi omucidere
(Virkunnen M., 1989, apud Grecu, Rădulescu, 2003). Cumularea celor
doi factori, nivel crescut de testosteron şi scăzut de serotonină, ar

58
genera o reacţie agresivă incontrolabilă de către subiect. Aceste
determinante psihofiziologice nu exonerează subiectul de
responsabilitate, dar se pot constitui în circumstanţe atenuante pentru
actul violent.
În fine, introducem aici şi cercetări care au pus în relaţie
stările emoţionale şi sexuale cu sistemul limbic (Bandler, R., 1985),
considerat sediu al vieţii emoţionale, „creier emoţional” (Goleman,
2005). Stimularea electrică a nucleului amigdalian sau a hipocampului
generează, în cazul şoarecilor sau pisicilor, agresivitate; în cazul
oamenilor, aceleaşi proceduri au produs senzaţii de teamă şi
agresivitate. Intervenţiile chirurgicale de extirpare a unor tumori din
aceste părţi ale creierului nu s-au dovedit semnificative asupra
violenţei pacienţilor, în unele cazuri, înregistrându-se o incapacitate a
pacientului de a mai relaţiona afectiv cu semenii.
În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului că
factorii ereditari şi cei neurofiziologici au un eventual rol de element
predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal, factorii de
personalitate şi cei din mediul social jucând un rol important în
promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile
biologice le pot avea asupra unui comportament.
Analiza etiologică a delincvenţei este dominată astăzi de două
orientări complementare, cea psihologică şi cea sociologică, între ele
intercalându-se orientarea psihosociologică.

2.2. Scenarii psihologice

Abordarea psihologică, fără a ignora influenţele condiţiilor de

mediu în determinarea tendinţelor spre delincvenţă, se concentrează

59
mai ales pe analiza particularităţilor psihice, înnăscute sau dobândite,
ale personalităţii delincvente.

2.2.1. Teoria personalităţii criminale

Cele mai vechi tentative de explicare psihologică a

delincvenţei atribuie criminalului o personalitate aparte. Conform
acestora (Philipe Pinel, 1801, Richard Dugdale, 1895, Henry Goddard,
1913), delincventul este un psihopat, un „degenerat” mintal, sau
„sociopat”, care a moştenit anumite tare psihice ce îl determină la o
conduită antisocială.
Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moştenirea
tarelor, ideea „psihopatului” sau a „sociopatului” continuă să rămână
actuală, psihologii realizând portrete tipice ale personalităţii criminale.
În Masca sănătăţii mentale, Hervey Clecklei (1976) formula
următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate
antisocială (apud Grecu, Rădulescu, 2003, p. 100):
- farmec superficial şi inteligenţă emoţională, ce oferă
posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare;
- sentimente lipsite de profunzime şi de empatie, absenţa
conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor, indiferenţă manifestată
faţă de consecinţele negative ale faptelor comise;
- conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate,
acţiuni dificil de înţeles sau anticipat;
- incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa
temerilor;
- egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu şi
incapacitate de ataşament afectiv;

60
 - atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate şi
rea-credinţă, relaţii sociale instabile şi de scurtă durată.
Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar
corespunde profilului psihopatului şi, prin extensie, al delincventului
de mare periculozitate este realizat de un grup de psihiatri canadieni
(K. Gray, H. Hutchinson, 1964). Conform acestora, profilul psihopatic
al delincventului s-ar caracteriza prin:
- neputinţa de a profita de experienţa altora;
- lipsa sentimentului de responsabilitate;
- imposibilitatea de a relaţiona cu semnificaţie şi de durată;
- un control deficitar sau chiar absenţa controlului asupra unor
impulsuri;
- simţ moral puternic diminuat sau chiar absent;
- imaturitate emoţională;
- egocentrism puternic;
- purtare pregnant antisocială şi distructivă;
- lipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a
comportamentului (apud, C. Bocancea, G. Neamţu, 1999, p. 164).
După cum se poate sesiza, caracteristicile atribuite criminalului
în cele două teorii (şi în multe altele pe care nu le mai evidenţiem) sunt
aproape identice. Să însemne aceasta faptul că delincventul are un tip
de personalitate aparte, diferită net de cea a nedelincventului? La
această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel, (La
société criminogéne, 1971), care consideră că diferenţa dintre
delincvent şi nedelincvent este graduală şi că orice om, în circumstanţe
excepţionale poate deveni un delincvent. Ceea ce îi deosebeşte pe
infractori de neinfractori este trecerea la act, ultimii rezistând tentaţie,
în timp ce primii nu. Componentele nucleului personalităţii criminale
care determină trecerea la act sunt în opinia lui:

61
 - egocentrismul (tendinţa subiectului de a raporta totul la
sine însuşi);
- labilitatea (instabilitate, fluctuaţie, improvizaţie);
- agresivitatea (de la simpla afirmare a eului şi dinamism
combativ până la ostilitate):
- indiferenţa afectivă.
Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie
reţinut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului. Acest
proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism.
Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este
explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice
executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă,
când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă, este necesar ca el
să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând
la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură această
ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie
considerate în mod individual. Numai reunirea tuturor componentelor,
precum şi semnificaţia corelaţiilor dintre acestea, dau un caracter
particular personalităţii în ansamblul ei.
Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956
(J.J. Conger, W.C. Miller), având în vedere un eşantion reprezentativ
pentru băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la vârsta de
15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin
intermediul testelor psihologice, cât şi prin evaluările făcute de
profesori, în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională,
impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii cu
conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional,
impulsivi, suspicioşi, cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia,
egocentrici, anxioşi, nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de
viaţă.

62
 Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenţei
juvenile de prezenţa unei imaturităţi afective sau a uneia caracteriale.
Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistenţa stărilor afective,
instabilitate, indiferenţă, ambivalenţă afectivă, slaba dezvoltare a
emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.
Asemănător, imaturitatea caracterială se caracterizează (cf. Răşcanu,
1994) prin:
- autocontrol insuficient;
- impulsivitate şi agresivitate;
- subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise;
- indolenţă, indiferenţă, dispreţ faţă de muncă:
- opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale;
- exacerbarea unor motive personale egoiste, a trebuinţelor
inferioare;
- absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive
superioare, de ordin social şi a sentimentelor morale;
- dorinţa unei vieţi uşoare.
În majoritatea cazurilor, afirmă psihologii, tulburările
caracteriale pot fi descifrate încă din copilăria timpurie, cronicizându-
se ulterior şi caracterizând „copilul problemă”.
În legătură cu imaturitatea intelectuală sau cu inteligenţa
delincvenţilor lucrurile nu sunt la fel de clare. Ceea ce este evident este
faptul că printre minorii delincvenţi găsim un număr relativ mare de
cazuri ce prezintă carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală.
Capacităţile intelectuale reduse îi împiedică pe mulţi dintre ei în
anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor, mai ales pe termen
lung şi, în acelaşi timp, să evalueze raţional raportul dintre câştiguri şi
pierderi. Totuşi, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delincvenţii au
comis delictul pentru că au o capacitate intelectuală redusă, sau au fost
prinşi din această cauză, cei mai inteligenţi fiind „oameni cinstiţi”? Pe

63
de altă parte, sunt categorii de delicte ce solicită capacităţi deosebite şi
sunt comise de către persoane cu o inteligenţă superioară. Pare mai
plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o
premisă a infracţionalităţii, atunci când este asociat cu perturbări de
ordin emotiv-afectiv şi cu alte elemente ce ţin de valorile şi atitudinile
subiectului, respectiv cu contextul socializării.
La finalul acestor consideraţii, se cuvine să facem câteva
observaţii. În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de
personalitate se înscriu, ca orice altă dimensiune a umanului, pe un
continuum şi numai modalitatea specifică de analiză raţională face ca
acest continuum să fie secţionat în categorii distincte. În al doilea rând,
biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucţii consecvente unei
etichetări retrospective. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca
delincvent, furtul cireşelor şi alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat
într-o schemă ce prefigurau comportamentul criminal. Şi în al treilea
rând, profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de
infracţiuni, plecând de la premisa simplistă şi, în fond, eronată, că
personalitatea delincventului ar fi aceeaşi. Putem însă ignora
diferenţele dintre un violator înrăit şi un adolescent care fură dintr-un
magazin, sau dintre un criminal în serie şi femeia părăsită care se
prostituează, între înaltul demnitar, care prin mijloace „subtile”
prejudiciază statul de sume imense şi un consumator de droguri, între
cel care conduce sub influenţa băuturilor alcoolice şi funcţionarul care
primeşte mită? Evident că întrebarea este doar retorică. Profilul
personalităţii delincventului este un model abstract, nelipsit de
semnificaţie, dar numai un model, cu toate limitele asociate unei astfel
de simplificări.
Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor
moşteniţi cu cei dobândiţi în prima copilărie, sau mai târziu, şi
consolidaţi ulterior prin experienţele particulare de viaţă, în anumite

64
condiţii ale mediului social. Iar dacă este să ne referim la un act
(criminal) anume, aici intervin în discuţie şi elemente ale contextul
situaţional (legate de starea subiectului, starea victimei, situaţia de fapt
etc).
Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc, îndeosebi,
teoriile psihanalitice.

2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei juvenile

Conform teoriei psihanalitice, copilul vine pe lume ca o fiinţă

pur instinctivă, guvernată de principiul plăcerii, căruia i se vor opune
treptat exigenţe ale principiului realităţii, care caracterizează adaptarea
socială, în urma unui proces lent de reprimare şi sublimare a
pulsiunilor. Comportamentul delincvent este determinat de prezenţa
unor conflicte infrapsihice ale copilăriei; traumele acestei vârste vor
avea consecinţe pe întreaga durată a vieţii.
Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului
delincvent o structură nevrotică, manifestă prin conflicte intra- şi inter-
personale, generate de momentele constituirii supraeului şi de eşecul
rezolvării complexului Oedip. Carenţele afectivităţii materne, sau
absenţa identificării cu tatăl, ar genera traumatisme care reapar la
vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate, generatoare de acte
impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. Comportamentul
delincvent este înţeles ca produs al compensării frustrărilor şi al
proiecţiei agresivităţii.
Agresivitatea este, în opinia lui Freud, o tendinţă psihică
înnăscută, originată în pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un
cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu Erosul. Ea poate fi introiectată
sau proiectată asupra obiectelor exterioare, în raport cu puterea

65
supraeului. Sadismul nu este decât o proiectare externă a agresivităţii,
în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii agresive
asupra propriului eu.
Plecând de la concepţia originară a lui S. Freud, E. Erikson şi J.
Lacan completează această perspectivă cu una culturalistă asupra
genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural.
Dacă ar fi să sistematizăm teoriile susţinute de către adepţii lui
Freud, am putea distinge următoarele accente explicative:
- comportamentul delincvent este rezultatul evoluţiei nevrotice
a personalităţii;
- absenţa sublimării, a substituirii pulsiunilor inconştiente cu
activităţi socialmente acceptate, generează tensiuni ce pot lua
forma unor conduite antisociale;
- complexul oedipian, cu suprimarea simbolică a părintelui de
acelaşi sex, poate genera un complex de vinovăţie; dacă
ostilitatea faţă de tată este reprimată, agresivitatea va fi
direcţionată spre acte criminale;
- ura faţă de tată ar determina proiecţia acesteia asupra figurii
autorităţii;
- un tânăr având sentimentul culpabilităţii indus de supraeul
puternic va avea o dorinţă incontrolabilă de a se autopedepsi şi
va căuta cu obstinaţie satisfacerea acestei nevoi; pedeapsa
apare ca o justificare morală a crimei comise;
- un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar
putea determina reprimarea pulsiunilor şi emoţiilor negative,
care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în
adolescenţă, ducând la conduite inexplicabile prin cruzime,
deseori cu mutilarea victimelor;
- un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba
impulsurile orientate spre căutarea plăcerii, de a simţi vina sau

66
 compasiune faţă de ceilalţi, de unde şi un comportament
agresiv şi antisocial;
- unele manifestări delincvente pot apărea ca modalităţi de
supracompensare a unor crize narcisice, resimţite ca stări de
devalorizare, însingurare, nesiguranţă;
- indivizii deprivaţi în prima copilărie de obiecte ale dorinţei
lor ar dezvolta o reacţie compensatorie, putând deveni alcoolici
pentru a-şi satisface pulsiunile orale, sau sadici, pentru a-şi
compensa pulsiunile anale.
La acestea, unii cercetători adaugă privarea de dragoste în
copilărie, corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de
afectivitate – psihopatie – violenţă, iar alţii adaugă enurezisul, ca semn
al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv, cu incendierea sau
plăcerea privirii focului, activitate excitantă, cu cruzimea faţă de
animale, indicând lipsa de simpatie faţă de victime, printre indicii de
diagnoză sau prognoză pentru conduita delincventă.

Evaluând teoriile care pun criminalitatea pe seama

caracteristicilor individuale, Briar şi Piliavin (1965, apud Oigen, 2002)
formulează următoarele concluzii:
- factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform;
- indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu
necesitate acelaşi itinerariu, adică nu devin automat
delincvenţi;
- majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă la aceste
obişnuinţe la vârsta adultă;
- o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă
trăsăturile psihologice care compun modelul criminalului.

67
 Explicaţiile psihanalitice par a fi adecvate mai ales
comportamentului compulsiv al nevroticului sau psihoticului, care
comit delictul ca urmare a unor presiuni iraţionale irepresibile şi mai
puţin situaţiei delincventului raţional şi calculat. Distincţii între diverse
tipuri de criminalitate găsim la Alexander şi H. Staub (apud Mitrofan,
Zdrenghea, Butoi, 1992), care realizează următoarea clasificare:
- criminalitate imaginară, care transpare în vise, fantezii sau
acte ratate;
- criminalitatea ocazională, ce are loc în situaţii în care eul
este ameninţat iminent;
- criminalitate obişnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali:
- criminalii organici, cu o personalitate ce ţine de
psihiatria clasică (bolnavi cu alterări mintale);
- criminalii nevrotici, care acţionează în funcţie de
mobiluri inconştiente;
- criminalii normali, sănătoşi din punct de vedere
psihic, dar care sunt taraţi din punct de vedere social.
Despre criminalitatea acestora din urmă, sănătoşi psihic dar
taraţi din punct de vedere social, vorbesc teoriile psihosociale şi cele
sociologice.

2.3. Scenariul psihosocial

Teoriile care se înscriu în acest scenariu pun în relaţie

caracteristicile biologice şi psihice ale copilului şi tânărului cu mediul
în care este el socializat. Giddens (2001, p. 197) recunoaşte meritul
teoriilor biologice şi psihologice, care „pot identifica anumite
caracteristici de personalitate care, în anumite contexte de învăţare
socială şi experienţă, îi predispun pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte

68
atenţia supra actelor delictuale”. Premisa de la care pleacă aceste teorii
este aceea că orice conduită de tip delincvent este rezultanta
interacţiunii factorilor individuali, bio-psihici, cu cei sociali, ai
mediului în care copilul creşte şi se dezvoltă; caracteristicile
individuale reprezintă doar potenţialităţi ce se pun în valoare, se
actualizează, numai în anumite condiţii de mediu, datorită, în primul
rând, mecanismelor specifice proceselor de învăţare socială.
Dintr-o astfel de perspectivă, unii cercetători (H. J. Eysenck, B.
Skinner) subliniază erorile educaţiei şi ale socializării morale, care
generează eşecul asimilării şi internalizării normelor de conduită.
Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de
sancţiuni, interdicţiile severe, modele negative etc., împiedică
dezvoltarea autonomiei morale, întărind motivaţiile negative ale
conduitelor.
Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de
tensiuni şi conflicte, dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt
consideraţi a fi cei mai importanţi. Copilul receptează ca o cutie de
rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale, dobândind tulburări
psihomotorii, comportamentale şi sexuale. Carenţele funcţiilor
principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare)
explică de ce peste jumătate dintre delincvenţi provin din familii
dezorganizate.
Eşecul socializării se manifestă ca un deficit al maturizării
sociale şi implicit ca un deficit al dezvoltării personalităţii. În anul
1970, cercetătorul italian Giacomo Canepa (apud Petcu, M., p.147)
enumeră ca trăsături ale imaturităţii psihosociale următoarele
caracteristici:
- toleranţă scăzută la frustrare;
- autocontrol deficitar, impulsivitate şi agresivitate;
- egocentrism;

69
 - subestimarea gravităţii actelor antisociale comise;
- subdezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare
de ordin social (învăţare, muncă);
- evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării uşoare, fără
muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale etc28.
Cu un sens apropiat celui de imaturitate psihosocială, R.
Mucchielli (1965) vorbeşte de o disocialitate a delincventului,
manifestă prin divergenţa faţă de mediu social exprimată prin:
- neacceptarea colectivului;
- falsa percepţie socială a celor din jur;
- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor
actelor comise;
- respingerea rolului social jucat înainte de a deveni
delincvent.
Markerii „sindromului personalităţi antisociale”, conform
Henriette Hass (2001) care din 20.000 de recruţi din armata elveţiană
identifică 371 de violatori şi agresori ce se disting printr-o puternică
„tendinţă de disocialitate” ar fi participare la prostituţie, comportament
sexual de risc, datorii neplătite, frecventarea cazinourilor, tendinţa spre
plictideală.
Aceste caracteristici ale delincventului s-ar datora conjuncţiei
trăsăturilor de personalitate cu mediul în care trăieşte şi se formează
copilul. Având în vedere polivalenţa delincvenţilor recidivişti,

28
Rezultatele investigaţiilor sale arată că delincvenţii se caracterizează prin:
- impulsivitate mărită, la 68% dintre ei;
- indiferenţă afectivă, la 27% ;
- egocentrism, la 41% ;
- agresivitate, la 72% ;
- tendinţe de opoziţie, la 46%;
- scepticism, la 50% (cf. Mitrofan et. al., 1997, pp. 56-57).

70
legăturile foarte strânse dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă
şi corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie, Maurice
Cusson (1997, pp. 450 – 451) conchide asupra existenţei la anumiţi
indivizi a unei predispoziţii spre devianţă, „o virtualitate difuză
susceptibilă de a se actualiza într-un mare număr de comportamente
condamnate”, manifestă prin transgresiuni polimorfe. Aceste
predispoziţii sunt moştenite şi dobândite într-un raport niciodată
precizabil, iar actualizarea acestei virtualităţi depinde de nişa
existenţială, de specificul proceselor de învăţare socială şi de
mecanismele de control şi autocontrol.

2.3.1. Teoriile învăţării sociale

Teoriile învăţării sociale acordă importanţă deosebită
socializării, considerând că un comportament delincvent se învaţă aşa
cum se învaţă şi comportamentul conformist, prin intermediul
socializării, prin interiorizarea modelelor, a normelor, valorilor şi
tehnicilor de comportament.

2.3.1.1. Teorii ale imitaţiei. Încă G. Tarde (La criminalité

comparée) considera delincvenţa un produs al imitaţiei rezultată din
contactul repetat cu alţi delincvenţi. Teoria imitaţiei, parţial
discreditată o vreme, este reluată şi actualizată de către Albert
Bandura, care îi redă nobleţea pierdută, prin relevarea importanţei
agenţilor sociali ca sursă de pattern-uri comportamentale. Potrivit
acestuia, copilul, observându-i pe ceilalţi, codează informaţia despre
comportament şi o foloseşte apoi drept ghid pentru acţiunile sale
ulterioare. Experimentele realizate de Bandura în colaborare cu
Dorothea Ross şi Sheila Ross (1961) se desfăşoară pe copiii de la
grădiniţă, care sunt expuşi unor modele comportamentale agresive sau

71
nonagresive. Variantele experimentelor sale sunt diferite29, dar toate
converg la acelaşi rezultat: simpla expunere la modele agresive
amplifică tendinţele agresive ale observatorului. Imitarea modelului
depinde în bună măsură de mecanismele de întărire, sancţiune sau
recompensă pentru conduita agresivă, de modelul adecvat statusului
sexual (tendinţa băieţilor de a imita conduita modelelor masculine şi a
fetiţelor de a imita modele feminine). Dacă teoria lui Bandura vine din
psihologie, cea a lui E. Sutherland provine din sociologie, concluziile
lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învăţată.

2.3.1.2. Teoria asocierilor diferenţiale. Conform acestei teorii

propuse de Edwin Sutherland (1939), reprezentant al Şcolii de la
Chicago (completată de teoria transmiterii culturale formulată
împreună cu D. Cressey, unul dintre foştii lui studenţi), criminalitatea
nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihice
dobândite, ci este învăţată în cursul socializării, prin interacţiune şi
29
Într-unul dintre experimente, Bandura utilizează trei grupuri de copii, primul
expus unui model agresiv, al doilea unui model nonagresiv şi un grup de control.
Copiii din grupul agresiv erau aşezaţi într-un colţ al laboratorului, având o sarcină
simplă, dar cu posibilitatea urmăririi unui adult ce se comporta violent cu o
păpuşă; expunerea la modelul violent dura 10 minute; grupul al doilea avea
aceeaşi sarcină, dar adultul îşi făcea de lucru cu nişte jucării, ignorând păpuşa.
După expunere, subiecţii erau uşor frustraţi, apoi introduşi pentru 20 de minute
într-o cameră, cu diverse jucării, printre care şi păpuşa cu pricina. După aşteptări,
copiii expuşi la modelul agresiv îl reproduceau. Experimentele se complică
ulterior, copiii fiind expuşi unor modele agresive situate pe un continuum real-
fictiv, de la personaje reale, la expunere de film şi desene animate, confirmându-
se ipoteza conform căreia există o relaţie directă între gradul de realitate al
modelului şi tendinţa subiectului de a-i imita comportamentul. În alte
experimente sunt vizate consecinţele tipurilor de întăriri consecvente conduitei
agresive, prin expunerea la modele agresive recompensate, respectiv la modele
agresive pedepsite.

72
comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Prin
interacţiunea cu „alţii semnificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini şi
valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze
normelor sociale. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele
pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative
(nonconformiste) de comportament. Ataşarea sau asocierea de grupuri
care respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente, aşa cum
asocierea cu modele criminale va determina o conduită de tip
delincvent.
În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este rezultatul prezenţei
unei subculturi deviante, în care se învaţă norme şi comportamente
antisociale. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi
numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactelor cu
aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta la care au loc
aceste contacte. Copiii şi tinerii, având o mai redusă experienţă, sunt
mai vulnerabili la influenţele care conduc spre un comportament
delicvent.
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele
opt enunţuri:
a) comportamentul criminal se învaţă;
b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea
cu alte persoane prin intermediul comunicării;
c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor
exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal;
d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de
comitere a crimei, a direcţiilor specifice ale motivelor, impulsurilor,
raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament;
e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau
nefavorabile a codurilor legale;

73
 f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive
la definiţii favorabile violării normelor;
g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al
frecvenţei, duratei, priorităţii şi intensităţii expunerii la modele
criminale sau noncriminale;
h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal,
reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi
nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit).
Această teorie explică persistenţa criminalităţii în anumite
comunităţi marginale, cartiere periferice, mahalale, în care valorile
subculturii şi comportamentele aferente sunt replicate de la o generaţie
la alta prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate
pepiniere pentru comportamentul criminal. Întărirea unor astfel de
conduite, prin absenţa controlului social, a sancţiunilor, şi
recompensarea conduitelor delincvente în interiorul comunităţii,
conduce, la sporirea criminalităţii (teoria reîntăririi diferenţiale).

2.3.1.3. Teoria neutralizării. O explicaţie pertinentă privind

relaţia dintre valori şi delincvenţa juvenilă formulează Gresham Sykes
în colaborare cu David Matza (1961), care arată că majoritatea tinerilor
aflaţi în derivă recunosc normele şi valorile convenţionale, fără a se
deosebi din punct de vedere moral de alţi tineri. Ei ajung să comită
delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de
neutralizare, ca justificări subalterne. Printre tehnicile de neutralizare
autorii menţionează:
a) negarea responsabilităţii, motivând acţiunea prin
influenţa unor presiuni externe, a unor stări inexplicabile,
împotriva propriei voinţe;

74
 b) negarea prejudiciului provocat, considerat un fleac, lipsit
de importanţă pentru victimă (cei care au făcut armata
ştiu că acolo nu se fură, ci „se împrumută”);
c) negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei, „îşi merită
soarta”);
d) condamnarea acuzatorilor (poliţişti corupţi, violenţi şi
stupizi);
e) apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie, a
codului de onoare).
Invocarea tehnicilor de neutralizare a sentimentului de
culpabilitate consecvent crimei constituie pentru Matza indiciul
acceptării principiale a codului moral convenţional de către
delincvenţi; tehnicile de neutralizare sunt posibile întrucât normele
morale nu acţionează ca imperative categorice, ci ca unele
condiţionale, ce permit multe excepţii (nu e bine să omori, cu excepţia
războiului sau legitimei apărări, când devine scuzabil). Aceste
alternative sunt învăţate în procesul socializării, alături sau împreună
cu valorile convenţionale.
2.3.2. Teorii ale controlului

În această categorie includem acele teorii care consideră că un

comportament delincvent este datorat absenţei controlului exterior şi a
autocontrolului subiectului.

2.3.2.1. Teoria „rezistenţei la frustrare” combină perspectiva

psihologică cu cea sociologică. Frustrarea este definită ca fiind o
„stare emoţională negativă, ce apare la privarea individului sau a
grupului de drepturile cuvenite, la neîmplinirea unor aşteptări şi
speranţe, ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinţe” (Tucicov, B., T.,
1981). Într-o accepţie apropiată, frustrarea este considerată a fi starea

75
unei persoane care „este privată de o satisfacţie legitimă şi care este
înşelată în aspiraţiile sale” (Sillamy N., 1967, p. 127). Deşi nu ne
propunem o discuţie asupra conceptului, trebuie să subliniem totuşi că
situaţia care generează frustrarea nu trebuie înţeleasă ca fiind
încălcarea unor „drepturi cuvenite” sau „privarea de o satisfacţie
legitimă”, ci ca percepţie subiectivă a individului în legătură cu
aşteptările sale.
Frustrarea nu generează automat un comportament agresiv, ci
determină stări de tensiuni psihice ce pot declanşa acte agresive sau pot
fi inhibate. Capacitatea individului de a se adapta situaţiilor frustrante,
de a nu reacţiona prin violenţă, găsind soluţii alternative de
compensare, a fost numită de către Marshall B. Clinard toleranţă la
frustrare. Conform teoriei rezistenţei la frustrare, în forma ei cea mai
rudimentară, comportamentul delictual aparţine celor cu o slabă
rezistenţă la frustrare.
O teorie mai complexă a fost elaborată de Walter C. Reckless
(1961), care s-a întrebat de ce, chiar şi în zonele cu criminalitate
ridicată, unii tineri nu ajung delicvenţi. Răspunsul lui este acela că în
faţa diverselor frustrări indivizii acţionează diferit, în raport cu
rezistenţa internă şi cea externă. Comportamentul criminal rezultă din
lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa unui control
extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate.
Rezistenţa exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare
(familie, vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea dobândirii unui
status şi sentimentul identificării cu grupul. Rezistenţa interioară este
matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a
imaginii de sine în raport cu alţii, orientarea spre scopuri dezirabile şi
toleranţă la frustrare. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de
personalitate.

76
 Pentru Reckless, dezvoltarea unei imagini bune despre sine, un
eu puternic, orientarea spre scopuri pozitive, simţul accentuat al
legăturilor de familie, orizont moral consistent, asumarea unor roluri
sociale semnificative, autodisciplina, toleranţa la frustrare servesc ca
izolatori faţă de subcultura delicventă înconjurătoare şi ca mecanisme
de protecţie în calea reacţiei la frustrare prin agresiune.
Cel mai important factor este controlul intern sau
autocontrolul. Reckless şi Dinitz (cf. Grecu, Rădulescu, 2003, p. 115)
au utilizat pentru studiul autocontrolului tinerilor din ariile
criminogene următorii itemi:
a) „Ai vrea, probabil, să ajungi, cândva, la închisoare?”
b) „Dacă descoperi că un prieten te bagă într-un bucluc, continui să
mai fii prieten cu el?”
c) „Sunt adulţii, de obicei, împotriva ta?”
d) „Există printre prietenii tăi, unii care au încălcat legea?”
e) „Ai încredere în tatăl tău?”
f) „Părinţii tăi te pedepsesc?”
g) „Personal, crezi că eşti o persoană calmă.., normală.., dinamică.. ?”
Convingerea cercetătorilor americani este că aceşti itemi pot
constitui un puternic predictor al conduitelor delincvente.

2.3.2.2. Teoria controlului social. Dacă Reckless a pus

accentul pe factorii interni ai controlului, Travis Hirschi (1969)
construieşte o teorie ce subliniază rolul factorilor externi ai controlului
social în geneza conduitelor. Plecând de la teoria lui Durkheim asupra
controlului social, Hirschi afirmă că integrarea şi legăturile sociale
puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii
lor şi să se conformeze acestora. Integrarea este definită de calitatea şi
frecvenţa relaţiilor interpresonale ale unei persoane cu membrii
grupului din care face parte şi prin participarea la proiecte comune.

77
Integrarea este generatoare de conformitate. Numeroase studii (de la
Durkheim, 1923, la Hirschi, 1969, Braithwaite, 1989 sau Cusson,
2006) demonstrează faptul că tendinţa spre delincvenţă variază invers
proporţional cu calitatea relaţiilor de familie, ataşamentul faţă de
şcoală şi faţă de locul de muncă. Dintr-o astfel de perspectivă,
delincvenţa juvenilă apare ca fiind determinată în mod esenţial de un
deficit al socializării, manifest prin incapacitatea familiei, şcolii şi
comunităţii de a impune conformitatea. Legăturile sociale puternice,
care îi fac pe oameni să respecte normele, au câteva caracteristici
definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social:
- ataşamentul implică legăturile puternice ale tânărului cu
anumite persoane semnificative din comunitate şi, în primul rând, cu
părinţii. Relaţia cu alţii semnificativi oneşti îi determină pe copii şi
tineri să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora,
făcându-i, după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri
responsabile. Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în
etapa copilăriei la nivelul grupului familial; în consecinţă, dacă familia
este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci
riscul socializării ratate este mult mai mare.
- angajamentul, sau investiţia tinerilor în construirea unei
cariere sociale legale, le temperează comportamentul. Dacă investiţia
este una semnificativă sub aspectul duratei, energiei, eforturilor
depuse, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci pierderile ar fi
mai mari decât beneficiile. Angajamentul corespunde unei socializări
anticipative, care îi proiectează pe tineri spre cariere nondelincvente30.

30
În anii ’60, afirmă Goodman (1992), un strigăt mobilizator al celor care
susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de
ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era aceea că oamenii peste vârsta de
treizeci de ani erau puternic angajaţi social, puteau avea familii, locuri de muncă
sigure, poziţii sociale, ceea ce îi făceau mai puţin dispuşi să se angajeze în acţiuni

78
În absenţa angajării în proiecte de durată ce au ca scop realizarea de
sine şi atingerea unui anumit statut social, tinerii au tendinţa unor
conduite hedoniste, asociindu-se în grupuri pentru a trăi mai intens
bucuria clipei prezente; în aceste situaţii, riscul delincvenţional este
mai ridicat;
- implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi,
afirma Hirschi, lasă mai puţin timp pentru comportament delincvent;
- sistemele de credinţe în valori legitime împărtăşite leagă
laolaltă membrii comunităţii, sporindu-le rezistenţa la tentaţiile unor
comportamente deviante.
Cu cât sunt mai puternice cele patru elemente, cu atât este mai
puţin probabil un comportament delincvent, şi reciproc, cu cât lipsesc
aceste constrângeri, cu atât este mai facilă transgresarea normelor
convenţionale. În cazul delincvenţilor, societatea nu reuşeşte realizarea
controlului prin intermediul celor patru legături sociale menţionate.
În urma verificării teoriei prin intermediul unei cercetări
asupra unui lot de 4.000 de elevi californieni, Hirschi (apud Grecu,
2003, pp. 119-120) ajunge la următoarele concluzii:
- tinerii profund ataşaţi de părinţi sunt mai puţin înclinaţi să
comită acte delincvente;
- angajarea în activităţi convenţionale, ca frecventarea şcolii
şi refuzul de a chiuli sau consuma alcool sunt indicatori ai
comportamentului nondelincvent;
- tinerii delincvenţi au legături slabe şi distante cu persoanele
semnificative;

în urma cărora puteau pierde totul. Situaţia lor îi condiţiona să se conformeze

valorilor şi normelor sociale existente. Mult mai expus este tânărul, ale cărui
angajamente sociale nu s-au consolidat, iar asumarea riscului reprezintă o
tentaţie.

79
 - convingerile despre societate sunt similare tinerilor
delincvenţi şi nondelincvenţi.
Cercetări ulterioare au evidenţiat inconsistenţa unor dintre
presupoziţiile lui Hirschi, relevând, de pildă, faptul că prieteniile unor
tineri delincvenţi pot fi mai puternice decât cele între nedelincvenţi,
sau că ataşamentul faţă de părinţii delincvenţi poate spori riscul
delincvenţei juvenile.
Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii, ceea ce
este evident este faptul că lipsa autocontrolului individual, al înfrânării
tentaţiilor narcisiste, ca şi diminuarea controlului societal favorizează
conduitele delincvente. Controlul nu este doar implicit, aşa cum am
văzut la Hirschi, ci şi explicit, realizat de către societate prin instituţiile
specializate în controlul social, poliţie şi justiţie. „În condiţii altminteri
egale, afirmă M. Cusson (1997, p. 446), variaţia criminalităţii este
invers proporţională cu probabilitatea încarcerării”.
Într-o abordare mai largă, de factură sociologică, M. Cusson
(1983) defineşte controlul social ca reprezentând toate mijloacele
utilizate în mod expres de societate pentru a preveni sau reduce
criminalitatea. Crima se poate face pentru a servi multiplelor pasiuni:
lăcomia, gelozia, mânia, resentimentul, pofta, ambiţia etc. Ea este o
ispită general umană, fiecare om fiind un potenţial infractor.
Trangresarea legii este pur şi simplu un mijloc pentru a-ţi satisface
poftele, dorinţele, plăcerile. Majoritatea oamenilor rezistă ispitei de a
încălca normele datorită mecanismelor de control social, care
structurează astfel relaţiile interpersonale încât pe termen lung
respectarea normei să fie mai profitabilă decât încălcarea ei. În
tipologia acestora, criminalistul canadian introduce patru categorii:
- tratamentul, care urmăreşte reabilitarea şi resocializarea
infractorilor, plecând de la premisa că acesta are o
tulburare de personalitate de care trebuie tratat;

80
 - moralitatea, prin condamnarea crimei, plecând de la
convingerea că tendinţa spre delincvenţă este ţinută în frâu
de convingeri morale solide;
- descurajarea, prin legislaţie punitivă şi încarcerarea
infractorilor;
- justiţia, prin distribuirea echitabilă a beneficiilor, convinge
indivizii că este în interesul lor să trăiască într-o societate
unde persoana şi proprietatea sunt respectate.
Situaţia din România postrevoluţionară oferă dovezi evidente
asupra relaţiei ce există între criza valorilor, criza autorităţii, injustiţia
socială şi delincvenţa juvenilă.
În concluzie, fără a nega rolul posibil al unor predispoziţii
înnăscute, teoriile psihosociale explică delincvenţa juvenilă prin
caracteristici ale nişei proximei dezvoltări: imitaţia modelelor,
învăţarea socială, asocierile diferenţiale şi întăririle în absenţa unor
factori frenatori, ce ţin de controlul intern şi extern. Aceste teorii de
nivel mediu permit trecerea spre scenariile sociologice, în care
accentele explicative cad pe cadrele societale. Teoria controlului social
în abordarea lui M. Cusson a constituit o bună prefaţă.

2.4. Scenariul sociologic.

Anomie, dezorganizare, excludere şi conflict social

Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială,

punând în dependenţă tendinţele spre delincvenţă de mediul socio-
cultural mai larg al deficienţelor, conflictelor şi disfuncţiilor sistemului
social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace
legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Delincvenţa
apare drept un conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul

81
ei, un protest la adresa inegalităţilor şi barierelor sociale ale societăţii
adulţilor.

2.4.1. Teoria anomiei. J. M. Guyau este cel care introduce

termenul de anomie, prin care desemna discrepanţa sau distanţa care
există între o anumită normă morală sau religioasă, ca normă ideală, şi
norma interiorizată, sau forma în care aceasta se regăseşte în mod
concret în sistemul axiologic al unui subiect. Preluând acest concept,
E. Durkheim îi atribuie un înţeles uşor diferit, şi anume, acela de
situaţie disfuncţională a societăţii, în care comunitatea nu mai reuşeşte
integrarea membrilor şi controlul normativ al conduitelor. Această
insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate este caracteristică
crizelor de creştere sau de recesiune, în care acţiunea regulatorie a
grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează
comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută
normativă şi slăbirea controlului exercitat de societate îi restrânge
acesteia posibilitatea de a mai structura un comportament adecvat.
Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca
oamenii să fie dezorientaţi, anxioşi, dezorganizarea socială
răsfrângându-se la nivelul dezorganizării personalităţii.
În parte, o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii
târzii, bazată pe o solidaritate de tip organic, cu un grad redus de
integrare socială; pe măsură ce societatea devine tot mai complexă,
prin procesele de industrializare şi urbanizare, care reduce funcţia de
socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate din satele
tradiţionale, este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale. La
această caracteristică generală se adaugă şi dezorganizarea socială
determinată de marile crize sau depresiuni. Reducerea sau absenţa
controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspectul acesta
este cu atât mai evident în postmodernitate, caracterizată prin relaxare

82
morală, liturghia austeră a datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor
şi libertăţilor individuale, care statuează consumatorismul şi
hedonismul ca forme normale de existenţă.

2.4.2. Teoria tensiunii structurale. Pe această bază teoretică, R.

K. Merton (1938) reformulează şi dezvoltă teoria, arătând că devianţa
se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii
de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de
societate pentru atingerea acelor scopuri. Devianţii sunt incapabili să
atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes31, din cauza lipsei
de mijloace adecvate. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză
sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute, prin diferite
bariere structurale. Această situaţie duce la un sentiment de inadecvare
la structurile societale. Când scopurile nu pot fi atinse prin mijloacele
conformismului social, sunt alese alternative delincvente. Încălcarea
normelor apare astfel ca un răspuns „normal” al persoanei care
acţionează în cadrul unui anumit sistem de organizare a societăţii, care
îi blochează posibilităţile de utilizare a mijloacelor legale.
Modalităţile de adaptare a individului la situaţia la care ia parte
sunt, în opinia lui Merton, următoarele:
- Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură
stabilitatea obişnuită a societăţilor; conformistul acceptă atât scopurile
31
Poate această presiune pentru succes, în condiţiile unei mari inegalităţi a
veniturilor şi a unei politici publice insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică,
în parte, faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor violente,
(după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene (A.
Giddens, 2001, p. 203) afirmă că în Detroit, cu o populaţie de un milion şi
jumătate de locuitori, au loc mai multe crime raportate decât în întreaga Marea
Britanie, cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori; accesibilitatea armelor de
foc, în opinia autorului citat, nu poate fi o explicaţie, căci în Elveţia, de pildă,
armele de foc sunt foarte accesibile, dar ratele violenţei sunt extrem de mici.

83
culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor
scopuri.
- Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale
standard, dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a
acestor scopuri.
- Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu
acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural, acţionează totuşi în
moduri aprobate de societate (e.g. birocratul stereotipic, care este mai
atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la
atingerea scopului acestor formulare).
- Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat
viziunea competitivă, renunţând atât la scopurile, cât şi mijloacele
aprobate cultural; „retrasul” (Giddens, 2001) este individul care se află
în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi,
rătăcitori, vagabonzi, cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.” (Merton,
1965, p. 186).
- Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana
respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu
alte scopuri şi mijloace alternative (e.g., revoluţionarul sau cel care
protestează pentru drepturi civile).
Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc ca modalităţi
specifice de adaptare, redând cu + acceptarea şi cu - respingerea:

Nr. Moduri de adaptare Scopuri Mijloace

crt.
1 Conformitate + +
2 Inovaţie + -
3 Ritualism - +
4 Evaziune - -
5 Rebeliune ± ±

84
 Tabelul 2. Modalităţi de adaptare

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei se regăseşte

în societate, în structura socială şi în cultură, mai curând decât în
individ. Argumentul forte care susţine o astfel de teorie este acela că
devianţa este mult mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile
legitime pentru succes sunt mai puţin accesibile.

2.4.3. Teoria dezorganizării sociale. Operaţionalizând teoria

lui Merton, teoreticienii şcolii de la Chicago, Clifford Shaw şi Henry
Mac Kay (1942) realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte
douăzeci de oraşe americane, corelând dosarele delincvenţilor minori
judecaţi de tribunal cu cartierele din care provin, desenând hărţi ale
criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că în
marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată
decât în celelalte oraşe; comunităţile eterogene, cu grad scăzut de
structurare şi coeziune, cu un control social deficitar şi ineficace se
caracterizează printr-o rată ridicată a criminalităţii. Dezorganizarea
socială se asociază, după unii autori (W.I.Thomas, F. Znaniecki), unei
dezorganizări de personalitate. Prin urmare, locul de domiciliu este un
bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace
delincvenţa prezentându-se ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa
comunităţii. Soluţia pentru diminuarea fenomenului ar viza
remodelarea mediului social.

2.4.4. Teoria excluderii sociale. De pe poziţiile fundamentale

ale tensiunii structurale au fost elaborate teorii ce accentuează
dimensiunea ideologică, considerând că excluderea socială generează
modele alternative de conduită, indezirabile social, care funcţionează

85
ca mecanisme de protecţie socială pentru acele categorii sociale
excluse.

2.4.5. Teoria „ecologiei sociale” elaborată de J. şi P. Blau

(1982, apud Grecu; Rădulescu, 2003) avertizează asupra riscului
deprivării relative generate de amestecarea populaţiei sărace cu
populaţia bogată, situaţie care se regăseşte şi în România. Proximitatea
vecinătăţii dintre săraci şi bogaţi acutizează procesele de comparare
socială şi, consideră autorii, se constituie într-un predictor puternic al
unei rate înalte de criminalitate.

2.4.6. Teoria subculturilor deviante. A. Cohen şi M. Gordon

în teoria subculturilor deviante (apropiată teoriei grupurilor de la
marginea străzii – W.F. Whyte) susţin că „subcultura” apare ca reacţie
de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând indivizi
care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi
ascensiune socială. De aceea, subcultura include un set de valori şi
norme diferite de cele ale modelului cultural dominant, uneori chiar în
opoziţie cu acestea. „Subcultura delincventă, afirmă criminologul
american A. Cohen, îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar
le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu
principiile subculturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după
normele culturii globale” (1955, p.26). Copiii mediilor populare sunt
prinşi între două registre de prescripţii, cele ale valorilor dominante
vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale
mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative
conducându-i pe unii dintre ei, ca o reacţie funcţională, să adopte
conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate
diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi
mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât

86
socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv şi din altele, copiii
din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi
umilinţa. Pe scurt, ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic
învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care pot rezolva
această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul
de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu
propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin care ei se pot
realiza în mod satisfăcător” (Cohen, 1971, p. 134). Mecanismul
interiorizării „noilor jocuri” este cel al socializării în grup, prin care
subcultura se reproduce, implicând generaţii succesive de copii ce
reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea
şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă (Banciu, 2002).
Conform autorilor amintiţi, există trei tipuri dominante de
subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din zonele
urbane:
- modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip
delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri
materiale;
- modelul conflictual, care are ca normă de bază violenţa, forţa
sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme;
- modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage
într-un univers propriu, guvernat de senzaţiile aduse de narcotice.
Aceste modele apar deseori în forme combinate, bandele de
32
tineri caracterizându-se, în general, prin nonutilitarism, în sensul că
tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din solidaritate şi
nu necesar din raţiuni de câştig, maliţiozitate, comiţând acte
delincvente ca o sfidare la adresa celorlalţi, negativism, versatilitate,

32
Conform datelor organelor de poliţie, numai în Bucureşti există peste 200 găşti
de cartier, ce cuprind în total aproximativ 1000 de membri, jumătate dintre ei
fiind consumatori de droguri.

87
autonomie. Reunind tineri care se confruntă cu probleme asemănătoare
(sărăcie, mizerie, şomaj, lipsa afectivităţii familiale), bandele se
structurează şi funcţionează pe baza unui consens intim al membrilor,
în baza unor coduri de drepturi şi obligaţii, a unui sistem de norme şi
valori opuse, în mare parte, societăţii globale.

2.4.7. Teoriile conflictului. Fundamentul teoretic al

conflictualismului se găseşte în teoria marxistă, conform căreia
societatea este constituită din raporturi de dominaţie. Menţinerea
ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a
privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. Normele sunt
mijloace de reproducere a dominaţiei, legitimitatea provenind din
monopolul puterii şi din utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată).
Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod
egal, societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament
criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă
(muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au
dobândit (capitalistul). Acest conflict îşi are originea în
competitivitatea inerentă capitalismului, orientat spre maximizarea
profitului, şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar,
pentru a se putea menţine cel puţin la un nivel minimal de existenţă.
De pe o astfel de poziţie încărcată ideologic, Quinney (1974,
cf. Goodman, 1991) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie
controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau crimă orice
faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au
acumulat. Din această perspectivă, chiar acele crime care par
neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături
sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi
sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă.

88
 În mod similar, Spitzer (1980) evidenţiază modul în care
autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce
ameninţă funcţionarea sistemului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei
care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este
definit delictual. Mai mult, capitaliştii îi definesc drept devianţi din
punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară
pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu
arată respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în
organizaţiile ierarhice capitaliste. Fiind o încălcare a regulilor,
teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale celor elaborate
de către cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens,
2001, p. 195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic
reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii.
Din această perspectivă critică, delincvenţa apare, pe de o
parte, ca răspuns adaptativ al claselor defavorizate de o societate
nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei puternici o
aplică unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de teoria reacţiei
sociale de marcaj sau teoria etichetării.

2.4.8. Teoria etichetării. Teoria reacţiei sociale de marcaj sau

teoria etichetării (labeling theory) este construită de către reprezentaţii
etnometodologiei şi interacţionismului simbolic.
Teza principală a teoreticienilor reacţiei sociale (Edwin
Lemert, Kai Erikson, Howard S. Becker, Erwing Goffman) este aceea
că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau conformist.
Devianţa reclamă o definiţie, fiind rezultatul unei reacţii sociale, prin
care grupurile care deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică
unele acte ca fiind deviante. În consecinţă, susţine Edwin Lemert, nu
devianţa produce controlul social, ci controlul social produce devianţa.

89
 Teoria reacţiei sociale leagă, în felul acesta, modurile micro şi
macro de abordare a devianţei. Definiţiile devianţei sunt realizate de
către „antreprenorii morali”, iar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin
interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în dinamica
identitară a individului, în construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine.
Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat astfel, sistemul
justiţiei criminale producând mult din ceea ce intenţionează să
corecteze. „Devianţa, afirmă Erikson (1967, p. 296), nu este o
proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate
conferită acestor forme de către publicuri care, în mod direct sau
indirect, le observă”, iar Becker întăreşte, afirmând că „devianţa nu
este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecinţa aplicării de
către ceilalţi a unor reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient.
Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat această etichetare;
conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o etichetează ca
atare” (Becker, 1973, p. 9).
Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării
poate fi sintetizat astfel: deşi din când în când toţi oamenii se
angajează în acte care sunt definite de societatea (sau grupul) lor ca
fiind deviante, aceste acte nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt
observate, ele sunt considerate comportamente tranzitorii (e.g. furtul
dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o joacă
inofensivă, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta
este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce
este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa
secundară, recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă
desemnată în acest scop, adică etichetarea publică. Eticheta alterează
sentimentul de identitate al persoanei, producând o degradare de statut.
Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul
poate fi considerată ca un stigmat, care schimbă în mod substanţial atât

90
identitatea interpersonală, cât şi conştiinţa de sine a persoanei
etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un
act de devianţă secundară poate duce, de asemenea, la o etichetare
retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane, pentru a o face să se
conformeze identităţii prezente deviante. Reacţia socială în faţa
deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu
îndepărtarea de normalitate. Devianţii etichetaţi sau excluşi caută
soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze mediul
marginal deviant, în care presiunile pentru conformitate nu se mai
exercită. Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile, astfel încât,
constată Cusson (1997), suntem în prezenţa unui efect pervers: reacţia
socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent
în loc să îl resoarbă. Contactul cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze
tehnicile de neutralizare folosite, să-şi reconsidere identitatea şi să se
solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui.
Pentru E. Goffman, identitatea socială are două dimensiuni,
cea virtuală, atribuită pe baza unor expectanţe şi una reală, care atestă
adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate virtuală este
întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze
identitate reală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea
între cele două identităţi este un stigmat, care face din individ o fiinţă
discreditată. Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de
vedere; nu există delincvenţi ca atare, ci indivizi puşi în situaţia de a
purta un stigmat. Pe scurt, reacţia socială împotriva criminalităţii este o
operaţiune de etichetare prin care cei care au avut ghinionul de a fi
prinşi sunt stigmatizaţi ca delincvenţi, punându-li-se o etichetă
negativă. Purtătorul unui astfel de stigmat nu va mai fi capabil să
reintre în circuitul social, fiind obligat la noi infracţiuni.
Vom putea obiecta, arătând că etichetarea nu este un marcaj
irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar, de

91
cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincţia propusă de
sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui
Cohen: „pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne
deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile
noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni
comise, după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în care unele pot
conduce la altele, conform unei progresii caracteristice” (Cohen, 1986,
p. 59). Odată ce ne-am însuşit eticheta intrăm pe drumul unei progresii
ireversibile.
O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în
general şi, cu atât mai mult, în cazul adolescenţilor, pentru care
valorile subalterne asociate vârstei, îndrăzneala, spiritul aventurii,
nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăţiei, curajului
şi durităţii pot fi uşor etichetate ca fiind conduite delincvente.
Desigur că se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii
criminali se angajează în practici criminale chiar dacă nu sunt prinşi şi
niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. Pentru
unii, faptul de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-şi
schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final,
există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse
tipuri de instituţii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor
este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că
acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca
fiind deviante.

2.4.9. Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că

analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de
geneza devianţei. Din această perspectivă, situaţia reprezintă
ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea
unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin

92
realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se
actualizează atunci când există circumstanţe favorabile, atât în ceea ce
priveşte starea deviantului, cât şi a obiectului, respectiv
vulnerabilitatea ţintelor (expunere, proximitate, atracţie,
nesupraveghere), accesul la tehnica necesară etc. Delincvenţii
procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea
în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de
evenimentele care se produc. Cusson (1990, p.86) enumeră 19 măsuri
utile pentru reducerea criminalităţii printr-o mai bună protejare a
obiectelor care pot atrage delictul. De asemenea, sunt corelaţi şi
factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delictuale
(e. g. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul
reducerii componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii
monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie
internă). În acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei îl
prezintă mass-media („devianţa observată” în producţii de film, diverse
emisiuni TV, care pot stimula imaginaţia şi imitaţia). Asupra
impactului mass-media asupra delincvenţei juvenile vom reveni.

3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi

portretul său statistic

Prin prelucrări statistice ale datelor, sociologii stabilesc

caracteristici ale delincventului, luând în discuţie vârsta, genul, clasa
socială, rasa etc., oferind numeroase date interesante pentru analiza şi,
mai ales, pentru predicţia şi prevenţia fenomenului deviant.
Norman Goodman (1998), având în analiză mai ales
criminalitatea din Statele Unite, constată că majoritatea delictelor sunt

93
comise de tineri cuprinşi între 14 şi 24 de ani, acest grup de vârstă
explicând mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ
jumătate din toate delictele împotriva proprietăţii. Furturile,
toxicomania, omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această
categorie de vârstă.
După acelaşi autor, bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii
de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai
multe crime violente. Conform lui Giddens, (2001), în Marea Britanie
femeile reprezintă 3% din populaţia britanică din închisori, dominante
în categoria delictelor la nivelul anului 1993 fiind frauda şi falsul
(22,3%) şi furtul şi comerţul cu bunuri furate (18,2%). Această situaţie
este explicată prin specificul socializării, a presiunii pentru succes în
raport cu genul dar şi prin specificul unor acte delictuale, care sunt
legate automat de gen (violul este o infracţiune preponderent
masculină, iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină). De
asemenea, se apreciază că agenţii care aplică legea sunt deseori mai
şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta
bărbaţii.
În ceea ce priveşte clasa socială, cea mare parte dintre
delicvenţi sunt din clasa de jos, la fel şi victimele lor. Este tot atât de
adevărat şi faptul că probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai
mare pentru oamenii din clasa de jos33.
Conform lui Goodman, rasa este implicată în infracţiune într-
un mod copleşitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi
decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia constituiau 12%
din populaţie, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33%

33
Situaţia actuală din România este elocventă pentru a susţine această afirmaţie,
numeroase fiind cazurile în care cei din clasa bogată găsesc diferite portiţe
juridice de a scăpa de pedeapsă, uneori amânând succesiv procesele până la
prescrierea faptei.

94
pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva
persoanei (cf. Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, 1987).
Totuşi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie
între clasa socială şi rasă, care afectează rata criminalităţii. Americanii
africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii, dar probabilitatea de
a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii
africani decât pentru albi.
În final, de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor
devianţe: furt, violenţă, alcoolism, toxicomanie, omucidere şi
sinucidere, între care există legături foarte strânse34.
Alături de vârstă, gen, clasă sau rasă, analizele cantitative ale
fenomenului delincvent iau în calcul numeroase alte variabile ca
rezidenţa, tipul infracţiunii, categoria socio-profesional, originea
etnică, instrucţie şcolară, status social, familie, profil psihologic,
ducând spre realizarea unui portret statistic al delincventului.
Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite
(1989), să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a
cazurilor de către un:
- individ de sex masculin
- între 15-25 de ani
- celibatar
- cu reşedinţa într-un oraş mare
- care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială
- are rezultate şcolare mediocre
- este în relaţii bune cu delincvenţii
Tinerii ar fi mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă:
- ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare
- ar avea aspiraţii profesionale înalte
- ar fi foarte legaţi de părinţii
34
Pentru mai multe date statistice vezi A. Giddens, 2001.

95
 - ar crede în respectarea legii.
Având în vedere astfel de caracteristici, M. Cusson 35 (1990,
p. 71) realizează următorul portret-tip al delincventului juvenil: „Este
un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-a răsfăţat,
a cedat capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de
muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea
multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La mijlocul
ciclului şcolar, el abia ştie să scrie şi să citească. Este orientat atunci
spre un program minimal, în care îşi pierde timpul. Capătă obişnuinţa
de a lenevi, se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana.
Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. Având ambiţii
nerealiste, dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. Mai mulţi
ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului
mamei, ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Prin furt
ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri”
(apud Oigen, 2002, p. 42).
Poziţia lui Cusson ţine mai curând de o abordare
comprehensivă şi fenomenologică decât de una determinist-cauzală,
specialistul canadian încercând să înţeleagă fenomenul delincvenţional
pornind de la descrierea vieţii delincventului. Întrebările la care
răspunde Cusson (2006) sunt:
„Care este stilul de viaţă al delincventului?”
„Ce-l atrage într-o astfel de viaţă?
„De ce acest stil de viaţă determină la trecerea la actul
delincvent?”
Răspunsul la aceste întrebări îl determină pe Cusson la o
regândire a fundamentelor tradiţionale ale criminalităţii. Nu sărăcia
determină criminalitatea, ci mai curând criminalitatea determină

35
Maurice Cusson, Professeur à l’École de Criminologie, Chercheur, Centre
international de Criminologie comparée, Université de Montréal.

96
sărăcia. Avem tendinţa să uităm faptul că criminalitatea poate fi o
modalitate uşoară de a-ţi promova interesele şi de a-ţi satisface toate
pasiunile fără efort, fără truda muncii şi fără sacrificii. Delincventul
adoptă un stil de viaţă pe care omul comun şi-l permite doar în
sărbătoare. În mod tradiţional, în sărbătoare tabu-urile sunt ridicate şi
toate excesele sunt permise, prin transgresiunea rituală a interdictelor.36
Ceea ce este pentru omul mediu o excepţie, este regula la delincvent.
Pentru el viaţa e o sărbătoare continuă: „Life as a party”. Sărăcie? 37 Da,
dacă avem în vedere conturile goale şi datoriile. Nu, dacă avem în
vedere stilul de viaţă. O viaţă extravagantă, ca o petrecere fără de
sfârşit. Beţie şi orgie, femei uşoare şi droguri, cheltuieli ostentative şi
jocuri de noroc, prostituate şi cazinouri, medicamente psihotrope şi
adrenalină, obscenitate, intensitate şi exces. Deasupra tutror acestora,
un dispreţ suveran faţă de muncă. Delincvenţii sunt sclavii distracţiei,
fiinţe ale nopţii. O astfel de viaţă costă, de aici furtul, jaful, frauda,
agresivitatea, violul. Traiectoria acestora începe încă din adolescenţă
sau chiar din copilărie.

4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă

Considerate separat, fiecare dintre teoriile enunţate sunt

susceptibile de a fi criticate pentru faptul că neglijează anumite aspecte
36
Vezi în acest sens Roger Caillois, Omul şi sacru, Ed. Nemira, 1997,
sau G. Bataille, La Part maudite, Essai d’économie générale, în
Œuvres complètes, VII, Gallimard, 1976. O sinteză a acestora în
Marica, M., 2010, cap. „Erotismul în căutarea continuităţii
pierdute. G. Bataille”.
37
Sondajele efectuate în închisorile canadiene relevă un câştig (penal) mediu
anual al deţinuţilor intervievaţi de 52.000 $.

97
ale realităţii, eludând anumite categorii de delicte şi actori ai acestora.
Aşa procedează J. L. Siegel (1989, apud Grecu; Rădulescu, 2003, pp.
175-176), care realizează o evaluare a punctelor forte şi a celor
vulnerabile din cadrul teoriilor sociologice asupra delincvenţei,
aprecieri pe care le prezentăm sintetic în Tabelul nr. 3. În opinia
noastră, aceste teorii nici nu-şi propun să prezinte o explicaţie
exhaustivă asupra etiologiei posibile a delincvenţei. Meritul lor
principal constă în faptul că ne oferă o anume imagine asupra
fenomenului, şi nu imaginea lui absolută.
Probabil cea mai potrivită atitudine în raport cu aceste teorii
este cea sugerată de epistemologia lui Thomas S. Kuhn ( 1976, 1982),
în conformitate cu care teoriile ştiinţifice sunt paradigme asemeni
jocurilor puzzle, care compun, cu figurine specifice (concepte şi
instrumente), o anume imagine a realităţii; alte jocuri operează cu alte
figurine, pentru a reda o imagine particulară a aceleaşi lumi; diversele
jocuri ne întregesc imaginea despre lume, dar nici una dintre ele nu
reuşeşte să surprindă lumea în ansamblul ei. Nu lipsesc, desigur,
ambiţii de a surprinde în imagini holiste lumea delincvenţei în întregul
ei. Vom urmării în paragraful următor astfel de încercări.

98
 Puncte forte Puncte vulnerabile

Stabileşte de ce ratele de criminalitate sunt mai ridicate în Nu explică: a) de ce există şi infracţiuni comise de clasa mijlocie? b)
ariile slums-urilor. Evidenţiază factorii care produc de ce anumiţi tineri nu adoptă o conduită delincventă? c) cât de
criminalitatea. Sugerează programe de reducere a adecvate sunt statisticile oficiale?
criminalităţii.

Explică ratele ridicate de criminalitate în ariile dezorganizate Nu ţine seama de persoanele care trăiesc în arii urbane, fără a se
ale oraşului. Evaluează ratele şi tendinţele criminalităţii angaja în cariere infracţionale. Se limitează la criminalitatea urbană.
urbane. Ignoră deosebirile între indivizi.

Explică geneza criminalităţii şi prezenţa ei în toate elementele Nu explică: a) unde se formează definiţii antisociale?; b) cum se pot

99
structurii sociale. Explică de ce anumite persoane din ariile cu măsura aceste definiţii sau cum se poate dovedi că o persoană a fost
criminalitate înaltă nu ajung delincvenţi sau infractori. expusă excesiv influenţei lor?; c) ce determină actele iraţionale de
violenţă?; Nu oferă indicii asupra modului de testare a teoriei.

Adaugă principiilor teoriei învăţării pe cele ale „asocierilor Nu explică: a) de ce, totuşi, cei recompensaţi pentru conduite
diferenţiale”. Pune în legătură explicaţiile psihologice cu cele convenţionale, aşa cum sunt membrii clasei mijlocii, comit şi ei
sociologice. infracţiuni?; b) de ce unii tineri delincvenţi nu ajung infractori adulţi,
deşi au fost recompensaţi pentru comiterea unor acte deviante?
 Teoria Premisa majoră Puncte forte Teoria Puncte
Premisa
vulnerabile
majoră

Teoria neutralizării Tinerii învaţă căile de neutralizare a constrângerilor Explică de ce numeroşi delincvenţi nu Nu indică
Teoria dacă
ecologică
„neutralizările”
Crima
apar este
înainte
un sau
produs
dupăalviolarea
comunităţilor
legii. Nu
de
morale şi alunecă periodic în interiorul şi în afara devin infractori adulţi. Explică de ce explică de ce unii tineri „alunecă”
vecinătate
înspre
aflate
o carieră
în tranziţie,
delincventă
care manifestă
şi alţii
pattern-urilor comportamentului criminal. tinerii delincvenţi pot adopta şi nu?; Nu poate explica motivaţia
dezorganizare
anumitorsocială
acte autodistructive,
şi conflicte de valori.
aşa
conduite convenţionale. cum este, de exemplu, consumul şi dependenţa de heroină.

Teoria ecologiei sociale Crima apare atunci când săracii şi bogaţii trăiesc în
imediata apropiere. Conflictele şi problemele vieţii
Teoria subculturilor delincvente Frustrarea de status caracteristică băieţilor din clasele Explică modul în care condiţiile de Ignoră infracţiunile comise de reprezentanţii clasei mijlocii. Nu a fost
sociale urbane au un rol important în apariţia
defavorizate, creată de incapacitatea de a realiza viaţă ale claselor defavorizate produc testată empiric, iar eforturile de cercetare sunt neconcluzive. Ignoră
crimei.
succesul dobândit de reprezentanţii claselor mijlocii, îi crima. Explică actele de vandalism şi faptul că delincvenţa este un act raţional şi chiar profitabil.
determină să se alăture bandelor cele violente. Identifică conflictele
dintre reprezentanţii claselor
mijlocii.
defavorizate şi cei ai claselorTeoria asocierilor diferenţiale Oamenii învaţă să comită crime prin expunerea la

100
definiţii antisociale

Teoria culturii claselor Indivizii care se supun regulilor de stradă ale vieţii Identifică în mod coerent elementele Nu oferă evidenţă empirică în sprijinul existenţei unei „culturi” a
defavorizate claselor defavorizate se găsesc în conflict cu cultura culturii claselor defavorizate care îi claselor defavorizate. Ignoră influenţele exercitate de cultura clasei
dominantă. determină pe reprezentanţii lor să mijlocii. Nu explică infracţiunile comise de membrii claselor
comită infracţiuni. favorizate.

Teoria reîntăririi diferenţiale Comportamentul criminal depinde de experienţele

Teoria oportunităţilor diferenţiale Blocarea oportunităţilor convenţionale îi determină pe Arată că oportunităţile ilegale sunt Ignoră criminalitatea claselor favorizate. Presupune că atât clasele
persoanei în ceea ce priveşte recompensele pentru
tinerii din clasele defavorizate să se alăture bandelor structurate diferit în cadrul societăţii. defavorizate, cât şi cele favorizate au valori similare. Evidenţiază
conduitele convenţionale şi sancţiunile pentru
criminale, conflictuale şi evazioniste. Indică motivul pentru care indivizii se faptul că bandele de tineri nu sunt specializate într-un anume tip de
conduitele deviante. Recompensa pentru devianţă
implică într-un anumit tip de activitate infracţiune.
conduce la crimă.
criminală.
 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România

Având în vedere ansamblul teoriilor privind geneza şi

semnificaţia delincvenţei, putem afirma că omul, ca fiinţă bio-psiho-
socio-culturală, este rezultatul unei sinteze originale şi irepetabile între
potenţialităţile dobândite şi achiziţiile din mediul socio-cultural.
Fenomenul delincvenţei juvenile este favorizat de procese ce se
petrec la nivel macrosocial, cum ar fi creşterea aglomerărilor urbane,
mişcările masive de populaţie, multiplicarea dificultăţilor economice,
instabilitatea economică, şomajul, inflaţia, diversificarea proceselor de
aculturaţie, apariţia unor subculturi, disoluţia controlului comunitar
tradiţional, creşterea permisivităţii şi a toleranţei sociale, decăderea
moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale, criza de autoritate. La acestea
se adaugă inegalităţile uriaşe, nejustificate legal şi moral, sfidarea şi
ignorarea problemelor reale, corupţia şi dispreţul guvernanţilor şi
parlamentarilor, procesele dizarmonice şi disfuncţionale, cu aspecte de
anomie şi patologie socială.
La nivel mezosocial, putem aminti insuficienţele şi disfuncţiile
instanţelor cu rol socializator, familie, şcoală, grup de muncă, scăderea
controlului parental, dezorganizarea sau disoluţia familiei, creşterea
ratei divorţialităţii şi instabilităţii cuplului familial. Şcoala, incapabilă
să facă faţă multiplelor probleme care sunt lăsate pe seama ei de către
ceilalţi factori demisionari, proliferează evaziunea şi abandonul şcolar,
indisciplina şi mediocritatea, creşterea numărului copiilor problemă.
La nivel individual regăsim rezonanţe ale tuturor acestor
fenomene în structura psihică unică şi irepetabilă a fiecăruia dintre noi.
Gilles Ferreol (1988, p.55) sintetizează aceşti factori în felul
următor:

101
 Factori Componente Tipuri de probleme
Individuali - Biologică - Tulburări senzo-motorii
- Psihologică - Egocentrism, imaturitate
afectivă
Sociali - Microgrupuri
socializatoare:
- Familie - Conflicte
- Şcoală - Eşec şcolar
- Grup de - Fenomenul bandelor
prieteni
- Cultură - Conflicte culturale sau între
generaţii
- Contracultură criminală
- Schimbări - Dificultăţi de integrare socială
sociale - Rolul mass-media
- Extinderea urbanizării
- Permisivitate mai mare

- Situaţii - Alcoolism
favorizante - Toxicomanie

Tabelul 4. Factori implicaţi în geneza conduitelor delincvente

Dan Banciu şi Sorin M. Rădulescu ( 2002, pp. 126 – 135) au

încercat proiectarea unui model de analiză etiologică a delincvenţei
juvenile în România, prin identificarea, selectarea şi ordonarea
principalelor variabile explicative în raport cu locul şi importanţa lor în
lanţul cauzal, reţinând ca dimensiuni şi variabile:

102
 a) structura şi funcţionalitatea familiei (caracterizată prin
status socioeconomic, grad de coeziune, relaţii intrafamiliale,
stil educativ, model de autoritate etc);
b) influenţa formativă a şcolii (evidenţiată de rezultatele
obţinute în munca educativă, performanţele şcolare ale
tinerilor, tipurile specifice de control exercitate de către
factorii educativi, natura şi intensitatea unor acte
predelincvente comise în şcoală şi în afara ei etc.);
c) rolul socializării profesionale exercitate de către
grupul profesional:
d) efecte exercitate de către grupul de apartenenţă
(prieteni, colegi, „gaşcă”) şi modalităţi de petrecere a
timpului liber.
Aceste variabile au fost grupate şi ierarhizate în funcţie de trei
niveluri explicative intermediare:
- nivelul situaţiei social-economice şi culturale a tânărului
deviant şi a familiei acestuia;
- nivelul de interdependenţă a disfuncţiilor activităţilor
educative şi eşecurilor socializării;
- nivelul de intensitate şi forma abaterilor de la normele de
convieţuire socială şi a actelor de încălcare a legii de către
minori şi tineri.
Dintre factorii sociali cu influenţe criminogene, modelul
evidenţiază ca fiind mai importanţi:
- eşecul socializării sau socializarea discordantă şi negativă în familie;
- gradul scăzut de pregătire şi adaptare şcolară (eşec, abandon şcolar);
- nivelul scăzut de integrare profesională sau integrarea profesională
„negativă” (absenteism, indisciplină, fluctuaţie potenţială);
- absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber.

103
 Rezultatele cercetării pot fi redate succint în următorul model
de analiză:
NIVELUL DE DEZVOLTARE SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI
CULTURALĂ – indicatori statistici şi demografici
- indicatori statistici şi demografici -

MODALITĂŢI DE PETRECERE A TIMPULUI LIBER

INSTANŢE CU ROL DE SOCIALIZARE,
INTEGRARE ŞI CONTROL SOCIAL
- valori, norme, modele, scopuri ale diferitelor instituţii şi organizaţii -
SOCIALIZARE SOCIALIZARE SOCIALIZARE FORME
FORMENEGATIVE
POZITIVE
ÎN FAMILIE ŞCOLARĂ ÎN GRUP DE
DE SOCIALIZARE
SOCIALIZARE

MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE MANIFESTĂRI

- factori de personalitate PREDELINCVENTE

DELINCVENŢĂ
- ocazie
COMPORTAMENT NORMAL
- situaţie infracţională
- tip de infracţiune

Figura 6. Un posibil model de analiză etiologică a delincvenţei

juvenile

Ca urmare, orice proiect de reducere a delincvenţei juvenile

trebuie să aibă ca punct de plecare înţelegerea mecanismelor
socializării. În cele ce urmează vom analiza aceste mecanisme,
începând cu cele din familie şi continuând cu cele din şcoală şi grupul
de egali.

104
 III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ

Structura temei:
1. Nevoia socială de conformitate

105
 2. Educaţia şi socializarea ca modalităţi de impunere a
conformităţii
3. Reţelele socializării şi agenţii ei
4. Locul socializării în ansamblul sistemului social
5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării
5.1. Paradigma psihanalitică
5.2.Paradigma funcţionalistă
5.3. Accentele structuralismului
5.4. Paradigma interacţionistă
5.5. Modelul dramaturgic

1. Nevoia de conformitate

Pentru a înţelege delincvenţa, ca abatere semnificativă de la

normele de comportament acceptate de comunitate, este necesar să
înţelegem mai întâi mecanismele interiorizării normelor care generează
comportamentul conformist.
Existenţa şi funcţionarea oricărei societăţi este dependentă de
consensul şi conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o
compun la un anumit model normativ. Acest model normativ este
compus dintr-un ansamblu ierarhizat de valori, norme şi îndatoriri, ce
reglează comportamentele şi asigură stabilitatea societăţii respective.
Valorile reprezintă dezirabilul comun în raport cu care se
structurează normele de comportament. Normele sunt prescripţii de
comportament, resimţite deopotrivă ca obligaţii ale fiecărui individ şi,
în acelaşi timp, ca resurse pentru acţiunea socială. Menirea lor este
aceea de a asigura organizarea, coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi
instituţiilor, convieţuirea şi interacţiunea membrilor comunităţii. Ele
generează sistemul de drepturi şi obligaţii, permit funcţionarea

106
organizaţiilor şi grupurilor, stabilesc reguli de conduită şi acţiune
pentru indivizi. Unele dintre ele sunt generale, obligatorii pentru toţi
membrii unei comunităţi, altele sunt specifice, adresându-se diverselor
rol-statusuri.
Poziţia pe care un individ o ocupă într-o dimensiune a
sistemului social defineşte statusul individului, identitatea lui
recunoscută social printr-un set de drepturi şi îndatoriri. Exigenţele sau
aşteptările societăţii de la un individ ce ocupă un anumit status
definesc rolul social. Normele apar astfel ca obligaţii specifice
rolurilor sociale ale modelului normativ. Exercitarea corectă, normală
şi performantă a rolurilor este răsplătită social cu recunoaşterea unui
anumit status social. Abaterea de la modelul normativ apare ca
disfuncţie şi este sancţionată social în raport cu gravitatea abaterii.
Învăţarea şi interiorizarea rolurilor sociale, a nomelor ce
asigură consensul social, cu alte cuvinte, instituirea conformităţii este
sarcina prioritară a socializării. Ce se înţelege prin socializare şi care
este raportul dintre socializare şi educaţie urmează să analizăm în
paragraful următor.

2. Educaţia şi socializarea ca modalităţi de impunere a

conformităţii

În literatura de specialitate accepţiunile acordate celor doi

termeni, socializare şi educaţie, epuizează gama raporturile de
concordanţă între termeni, de la raportul de identitate, la cel de
încrucişare şi cel de ordonare în ambele sensuri. Diversitatea
accepţiunilor este datorată, pe de o parte, complexităţii raporturilor
existente între cele două procese sau fapte sociale, iar pe de altă parte,
perspectivelor diferite din care este abordat subiectul.

107
 În accepţiunea noastră, socializarea desemnează procesul
prin care învăţăm să devenim membri ai unei societăţi, prin
interiorizarea normelor şi valorilor societăţii respective şi prin
deprinderea anumitor roluri sociale.38 Definită astfel, socializarea
începe odată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu
intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea. Socializarea nu se
identifică nici cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea
conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială), nici cu cel al
integrării sociale (definit prin aderarea liber consimţită a individului la
un set de norme şi atitudini specifice unui grup social). Adaptarea şi
integrarea socială sunt componente ale socializării.
În alte accepţiuni, termenul socializare are o conotaţie
restrânsă la transformarea unui individ „dintr-o fiinţă asocială într-o
fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare”
(Cherkaoui, M., 1996, p. 248), sens prin care noi vom desemna
socializarea primară, privită ca un atribut al copilăriei, având ca agenţi
familia, perioadă esenţială în formarea eului nostru social. Prin
socializarea primară copilul devine treptat o fiinţă conştientă de sine,
integrată în tipul de cultură în care s-a născut, proces realizat prin
interiorizarea valorilor, atitudinilor şi modelelor de comportament
specifice grupului sau comunităţii din care face parte39. Acest proces
presupune educaţia.
38
Vezi şi Marshall (2003, p. 532). Psihologul ieşean A. Neculau (1983, p. 55)
defineşte socializarea ca „un complex proces psihosociologic de interiorizare a
unor norme şi modele sociale de comportament, conducând la obţinerea statutului
de membru al unei colectivităţi sociale de către individ”.
39
Pentru diferenţierea accepţiunilor sociologice de cele psihologice, care pun
accent pe iniţiativa individului, vezi şi Dicţionar de psihologie, coord. U.
Şchiopu, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p. 647 şi următoarele la termenul
sociabilitate şi Dicţionarul de psihosociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981, p.227 şi urm., la termenul socializare.

108
 Prin educaţie40 desemnăm ansamblul de măsuri aplicate mai
mult sau mai puţin intenţionat şi sistematic asupra individului, în
vederea dezvoltării unor însuşiri fizice, morale, intelectuale în
conformitate cu un scop urmărit. Termenul educaţie e mai complex,
presupunând pe lângă dimensiunea formativă şi pe cea informativă, iar
ca finalitate, atât socializarea individului (constituirea eului său
social41, care să-i permită integrarea şi adaptarea socială), cât şi
individualizarea sau diferenţierea subiectului ca personalitate distinctă,
unică şi irepetabilă (constituirea eului său individual42).
Conform accepţiunilor propuse, socializarea vizează
influenţa societală globală asupra individului, realizată nu doar
intenţionat şi explicit, ci şi difuz şi fără intenţie (influenţa pe care o are
grupul de egali asupra unui tânăr, sau influenţa mijloacelor de
informare în masă). Educaţia apare conform accepţiunilor noastre ca
un proces de socializare, dar, în acelaşi timp, şi ca unul de
personalizare a fiinţei umane. Dacă socializare presupune absorbţia
socialului la sine, implicând în mod necesar o relativă standardizare şi
uniformizare a individului, educaţia înseamnă şi diferenţiere,
individualizare, particularizare. Raportul acesta dintre socializare şi
individualizare a conturat două tipuri distincte de orientări pedagogice:
- orientarea sociocentrică, care acordă prioritate socialului şi
stabileşte ca finalitate a educaţiei integrarea optimă a individului în
40
Nu dorim să ne substituim pedagogilor cu această definiţie, dar din
considerente didactice suntem constrânşi să operăm cu o anumită convenţie,
asumându-ne toate limitele inevitabile unui astfel de schematism.
41
Prin eu social desemnăm acea componentă dobândită a personalităţii,
constituită din trăsături relativ coerente şi stabile, comune majorităţii membrilor
unei colectivităţi, exprimând ceea ce este identic între indivizii unei colectivităţi.
42
Prin eu individual, concept corelativ eului social, desemnăm acea componentă a
personalităţii constituită din trăsăturile originale, care îl individualizează pe
subiect în raport cu ceilalţi membri ai colectivităţii.

109
mecanismul social, orientare ce domină cultura europeană din
antichitatea greacă, de la Platon şi Aristotel şi până în modernitate; este
poziţia specifică orientărilor funcţionaliste sau structural-
funcţionaliste. Din această perspectivă, scopul educaţiei îl reprezintă
realizarea conformităţii, determinarea acceptării şi supunerii faţă de
exigenţele normative ale grupului şi societăţii în ansamblul ei;
- orientarea antropocentrică, ce acordă prioritate omului
individual, scop unic şi suficient sieşi, educaţia vizând actualizarea
posibilităţilor latente ale copilului, pentru ca acesta să-şi poată găsi
fericirea; iniţiatorul acestei orientări este considerat a fi J. J. Rousseau,
cu ideea conform căreia omul este bun de la natură, dar societatea îl
corupe; prin urmare, copilul trebuie să-şi consolideze natura bună,
printr-o dezvoltare liberă, în absenţa constrângerilor sociale; o astfel de
orientare „se refuză unor scopuri prestabilite ce ar violenta şi perverti
natura copilului” (Păun, 1982, p. 80). În prelungirea unei astfel de
orientări se situează abordările de tip interacţionist şi reprezentanţii
„noiilor educaţii”.
În practică, cele două orientări nu există în formă pură, fiind
vorba de accente puse fie pe dimensiunea socială, fie pe cea
individuală a fiinţei umane. Majoritatea teoriilor contemporane înţeleg
educaţia deopotrivă ca una dintre cele mai importante mecanisme ale
socializării, ale devenirii sociale a fiinţei umane şi, în acelaşi timp,
drept mijlocul cel mai important al actualizării posibilităţilor latente ale
naturii umane individuale.
În concluzie, putem spune că socializarea presupune atât
ceea ce pedagogii numesc educaţie formală, cât şi ceea ce ei numesc
educaţie informală sau nonformală, care în accepţiunea noastră nu este
propriu-zis educaţie, ci influenţă socializatoare. Dacă nu folosim
termenul de socializare, atunci putem să vorbim de educaţie formală şi
informală. Dacă introducem în discuţie termenul socializare, atunci

110
ceea ce numeam educaţie informală poate fi considerată influenţă
socializatoare. În consonanţă cu aceste consideraţii, vom putea spune
că „omul învaţă cât trăieşte”, dar nu că este educat cât trăieşte, ci că se
constituie într-un mediu de rezonanţă a influenţelor socializatoare
întreaga viaţă. Între acţiunea educativă şi influenţele socializatoare
diverse pot exista şi disonanţe sau chiar conflicte, intenţiile urmărite
prin educaţie fiind prejudiciate de presiuni contrare, ce vin din partea
diverselor medii cu care subiectul intră în contact.
Cu toate acestea, putem spune că scopul socializării, acela de
integrare a individului în colectivitate, este atins prin educaţie. Cu cât
educaţia este mai eficace, cu atât individul este mai bine integrat în
universul valoric al spaţiului social în care trăieşte. Ineficacitatea
educaţiei, artificialitatea acesteia, generează dificultăţi de adaptare şi
integrare socială, insatisfacţie personală şi expunere la riscul ratării
sociale. Oricum am privi lucrurile, prin prisma oricărei teorii
etiologice, delincvenţa juvenilă este expresia eşecului educaţiei şi
socializării în a impune copilului şi tânărului modelele dezirabile de
comportament, adică, de a determina conformitatea; se poate vorbi
apoi despre cauzele acestui eşec, despre caracteristicile ereditare şi cele
dobândite din diverse medii şi experienţe de viaţă.

3. Reţelele socializării şi agenţii ei

Nişele existenţiale în raport cu care omul modern realizează

procese de socializare fiind extrem de diverse, putem vorbi de mai
multe tipuri de socializări:
În raport cu mediul în care se realizează, putem distinge între
socializarea primară, secundară şi terţiară sau continuă. Socializarea
primară este primul tip de socializare la care este expus nou-născutul,

111
putând fi definită ca „procesul prin care un individ biologic, asocial în
raport cu oricare dintre colectivităţile umane, dobândeşte primul
său eu social, prima sa identitate socială; socializarea primară
echivalează cu umanizarea individului” (Stănciulescu, 1996, p. 204).
Importanţa mediului social în devenirea omului ca om este
relevată de cazurile nefericite în care copiii şi-au petrecut primii ani
departe de un contact uman normal43. În absenţa mediului uman în
primii ani de viaţă, copilul îşi pierde multe dintre disponibilităţile de
tip uman. Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă
condiţie a devenirii normale a personalităţii prezenţa unui mediu
social, în care copilul să se bucure de îngrijire, atenţie, mângâiere şi
dragoste.
Socializarea în familie are mai multe componente: afective,
normative, cognitive, creative. Imensul ei avantaj, care îi explică şi
durabilitatea peste timp, constă, pe de o parte, în faptul că se realizează
întotdeauna într-un climat impregnat de afectivitate, care facilitează
43
Literatura de specialitate aminteşte în acest sens cazul copilului sălbatic din
Aveyron, descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei, pe 9
ianuarie 1800, în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, care părea
mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul igienei, îşi sfâşia hainele, nu se
putea recunoaşte în oglindă. A fost învăţat să meargă la toaletă, să poarte haine,
să se îmbrace singur, dar n-a reuşit niciodată să stăpânească mai mult de câteva
cuvinte. A făcut mici progrese şi a murit în vârstă de aproximativ 40 de ani; un alt
caz devenit celebru este cel al celor două fete ţinute în izolare de către bunici,
prezentat de Kingsley Davis. Ambele fete aveau în jur de 6 ani când au fost
descoperite, neputând vorbi, merge sau îngriji. Anna moare la 10 ani bolnavă
fiind de hepatită, fără a repurta progrese semnificative: câteva cuvinte şi expresii,
aspecte rudimentare ale grijii de sine. Isabelle, care a fost izolată cu mama surdo-
mută, a făcut progrese mult mai mari, în doi ani ajungând la o dezvoltare aparent
normală şi reuşind să meargă la şcoală; este de asemenea cunoscut cazul fetiţei
Genie, izolată între 2 şi 13 ani, care nu a mai reuşit progrese semnificative. Toate
aceste cazuri demonstrează importanţa contactului uman în prima copilărie.

112
însuşirea valorilor şi normelor, iar pe de altă parte, că se desfăşoară în
momentele de maximă plasticitate a sistemului psihic. Succesul ei
depinde de calitatea interacţiunilor din familie şi de congruenţa ei cu
celelalte forme de socializare.
Pentru o perioadă de timp socializarea primară însoţită de
socializarea secundară. Socializarea secundară este realizată în
instituţiile din afara familiei, respectiv în creşă, cămin, grădiniţă şi
şcoală, instituţii care suplinesc parţial şi completează socializarea
primară. În absenţa familiei, astfel de instituţii preiau şi sarcina
socializării primare. Succesul socializării secundare depinde de
continuitatea sau concordanţa valorilor în virtutea cărora se exercită
cele două tipuri de socializări; în bună măsură eşecul socializării
secundare, manifest în incapacitatea de integrare în regimul şcolar sau
în devianţa de tip şcolar, este determinat de existenţa unor presiuni
socializatoare contradictorii în cele două medii, sau de demisia
explicită sau implicită a unuia dintre agenţii socializării.
Socializarea terţiară44 sau continuă, se referă la influenţele
pe care le generează contactul cu alte medii, în afara familiei şi şcolii,
cum ar fi biserica, armata, partidele politice, grupul (de egali, de
muncă) etc. Socializarea terţiară continuă toată viaţa, omul aflându-se
frecvent în situaţia de a-şi interioriza noi roluri, de a se integra în
diverse grupuri sau instituţii. Fundamentală rămâne însă socializarea
primară, desemnată în limbajul uzual prin „cei şapte ani de-acasă” şi

44
Utilizând drept criteriu al clasificării eul social sau identitatea socială, unii
autori (e. g. E. Stănciulescu, 1996, p. 204, D. Popovici 2003, p. 169) consideră
primară socializarea ce constituie primul eu social sau prima identitate socială,
iar socializare secundară, drept cea prin care individul dobândeşte o pluralitate de
euri sau identităţi sociale; în acest sens este nu mai putem vorbi de o socializare
terţiară.

113
cea secundară, şcolară, procese ce vor constitui suportul oricărei
socializări ulterioare.
Alături de cele trei clase ale socializării, specialiştii disting şi
alte tipuri, în raport cu diverse criterii utilizate. În raport cu timpul
pentru care se desfăşoară socializarea, vom putea distinge între:
- socializare adaptativă – realizată în interiorul unei
colectivităţi, căreia îi sunt interiorizate valorile, normele şi modelele de
comportament;
- socializare anticipativă – realizată ca pregătire pentru
integrare într-un alt grup viitor, aşa cum este cazul cuplurilor de tineri
îndrăgostiţi, ce anticipează viaţa de familie, sau practica de specialitate
a studenţilor, care anticipează grupul de muncă.
În raport cu domeniul vizat se vorbeşte de socializarea
muncii, socializarea ocupaţională sau profesională, socializarea
politică, socializarea pentru viaţa privată, socializarea pentru viaţa
publică ş.a. 45
În raport cu normele interiorizate se poate realiza o distincţie
între socializare pozitivă, prin interiorizarea valorilor dezirabile
comunitar, sau de o socializare negativă, prin interiorizarea unor
norme ce ţin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. Pentru
integrarea socială a persoanei care este victima unei socializări
negative este nevoie de multe ori de desocializare şi resocializare.
Desocializarea este procesul de renunţare la normele şi
valorile asociate socializării anterioare; desocializarea se poate asocia
izolării fizice şi sociale a unei persoane, îndepărtării ei de contextele
sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; cu rare

45
L. Culda (2000, pp. 58-66), utilizând drept criteriu contextul social al realizării
ei, distinge între socializarea pentru viaţa privată şi socializarea pentru viaţa
publică, secunda fiind divizată în socializare publică profesională şi socializare
publică cetăţenească.

114
excepţii (cazul sihăstriei, poate) desocializarea presupune concomitent
resocializare.
Resocializarea este procesul complementar desocializării,
prin care se abandonează vechile norme şi valori şi se învaţă altele noi
(un nou rol, de soţ, de exemplu, presupune abandonarea vechiului rol
de celibatar). Resocializarea se impune şi în cazul delincvenţilor,
plecând de la premisa că ei au fost victime ale unei socializări
negative. În cazul unora dintre aceştia, resocializarea presupune
redefinirea radicală a sinelui, rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor,
proces realizat de instituţii totale, cum le numeşte E. Goffman,
([1961], (2004)). În aceste instituţii, alături de închisori 46, sociologul
american include lagărele de concentrare, spitalele de boli psihice,

46
Erving Goffman, 2000, Aziluri, Editura Humanitas, Bucureşti sau Editura
Polirom, Iaşi, 2004; De văzut schimbările radicale în cariera morală a
instituţionalizatului, ritualurile de ştergere a eului (deposedarea de roluri,
procedurile de „ajustare” sau „programare” prin transformarea individului într-un
obiect al mecanismului administrativ, de care este „prelucrat”, dezbrăcat, cântărit,
amprentat, spălat, dezinfectat, tuns, anonimat, înregistrat numeric, testele de
supunere etc); în acelaşi sens vezi şi Michel Foucault, 1997, A supraveghea şi a
pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Humanitas, Bucureşti, (sau Editura Paralela
45, 2005), care consideră închisoarea ca „imagine concentrată şi austeră a tuturor
formelor de disciplină” (p. 322), care „trebuie să fie un aparat disciplinar
exhaustiv. În mai multe sensuri: trebuie să se ocupe de toate aspectele individului,
de modelarea lui fizică, de aptitudinea lui pentru muncă, de comportarea zilnică,
de atitudinea morală, de înclinaţiile lui; închisoarea, într-o măsură mult mai mare
decât şcoala, atelierul sau armata, care implică, fiecare, o anumită specializare,
este „omni-disciplinară” (p. 297). La începutul anilor `70 Foucault înfiinţează,
alături de alţi filosofi, sociologi, jurnalişti, medici, avocaţi, istorici şi scriitori,
aşa-numitul GIP, Group d´information sur les prisons (Grup de informare cu
privire la închisori), activitatea acestora având un rol esenţial în reformarea
penitenciarelor şi în orientarea tribunalelor pentru minori în favoarea soluţiilor
alternative încarcerării.

115
unităţile militare, mănăstirile. În astfel de aşezăminte, întreaga viaţă a
individului este controlată de către instituţia care urmăreşte în mod
deliberat anihilarea socializării anterioare şi resocializarea în raport cu
noi norme şi valori, act ce impune o recodificare integrală a existenţei
individului; alteori, în perioadele postrevoluţionare se produce o
masivă resocializare la nivelul întregii societăţi, de succesul acesteia
depinzând performanţele noii noii lumi; este şi cazul nostru, al celor
care după anul 1989 am fost în situaţia de a abandona norme, valori,
atitudini şi comportamente specifice vechii societăţi colectiviste; în
cazul unora procesul a fost mai rapid şi mai puţin dureros, în cazul
altora desocializarea s-a făcut doar superficial, marginal, sau aproape
deloc; întârzierile în ţările estice în raport cu cele occidentale nu sunt
datorate doar tehnologicului, care ar putea fi relativ repede recuperat
prin import, ci ţin în principal de mecanismele de resocializare în
raport cu noile valori al antreprenoriatului, concurenţei, libertăţii
responsabile etc.

4. Locul socializării în ansamblul sistemului social

Pentru a înţelege locul pe care îl ocupă socializarea în

ansamblul mecanismelor prin care societatea îşi reproduce şi dezvoltă
condiţiile propriei existenţe, specialiştii identifică dintr-o perspectivă
sistemică următoarele structuri aflate într-o interacţiune:
a) structurile de socializare, familie, şcoală, asociaţii
culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei
comunităţi o anumită cultură, anumite valori morale, ştiinţifice,
politice, religioase, legitimând comportamentele acceptabile sau
dezirabile pentru comunitate;

116
 b) structurile economice, care au ca funcţii producţia şi
circulaţia bunurilor, a serviciilor şi forţei de muncă, mijlocul de
reglementare fiind banul;
c) structurile politice, care definesc obiectivele colective şi
acţionează pentru îndeplinirea lor; instrumentul specific al
subsistemului fiind puterea politică instituţionalizată (statul), care
deţine monopolul coerciţiei legitime;
d) structurile normative, ansamblul de instituţii, norme,
reguli, legi care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţii
sociale, prin persuasiune sau constrângere, reglementând funcţionarea
celorlalte subsisteme.
Sistemul de socializare este înţeles, aşadar, ca având rolul
fundamental de a reproduce condiţiile culturale ale existenţei sociale,
fiind responsabil de calitatea omului ce acţionează în toate
subsistemele. Ca „proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-
un subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea are în
conţinutul său o dimensiune psihologică, ce ţine de maturizarea
personalităţii, una culturologică, ce presupune internalizarea normelor
şi valorilor sociale pentru a putea distinge între conduite permise şi
prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi
indezirabile social şi una sociologică, ce presupune deprinderea
rolurilor sociale conform unor norme şi reguli specifice şi elaborarea
unor comportamente corespunzătoare acestora.
Prin diverse mecanisme (învăţare socială, influenţă socială,
presiune socială, control social – premiere şi sancţiune) socializarea
transmite şi se structurează:
• modalităţi de comunicare: limbajul oral, scris,
codurile de comunicare simbolice, expresive
(nonverbale);

117
 • modele sociale de comportament, pe baza unor
norme funcţionale considerate valori într-o anumită
cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor,
forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe
alocare unui status social;
• seturi instrumentale: modalităţi de cunoaştere, de
învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi
profesionale;
• norme de internalitate (de interpretare a acţiunilor
celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare
afectiv-atitudinală a individului (Neamţu, C., 2003,
pp. 64-65).
În legătură cu mecanismele prin care se structurează astfel de
abilităţi s-au formulat teorii diverse, care poartă amprenta specifică
paradigmei de care aparţin. Pe cele mai importante dintre acestea le
vom prezenta în cele ce urmează.

5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării

Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi

variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente.
Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru
care teoriile socializării se concentrează asupra acestor etape de vârstă.
Din raţiuni de concizie, am selectat din multitudinea teoriilor una de
factură psihologică – psihanaliza, una de factură sociologică –
funcţionalismul, cu extensiunea sa structuralistă, şi una de factură
psihosociologică, interacţionismul, cu extinderea lui dramaturgică.

118
 5.1. Paradigma psihanalitică

Noutatea psihanalizei o constituie răsturnarea raportului

tradiţional dintre conştient şi inconştient în favoarea celui din urmă;
inconştientul va deveni responsabil de echilibrul şi dezechilibrul vieţii
noastre psihice.
Freud analizează mecanismelor inconştiente sub aspect
structural, funcţional şi dinamic.
Din punct de vedere structural, zona cea mai adâncă a
psihicului ar constitui-o Sinele, reprezentând natura din noi, cu
pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie să-
şi croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii. În interacţiune
cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta
este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente, instanţă
organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă
înspre realitate. Ca excrescenţă a Sinelui, Eu-l are rolul de a media
interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume exterioară este
pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia
naştere o altă entitate psihică numită Supraeu. Acesta se cristalizează
până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate
din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente.
Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a
fiinţei umane, al interiorizării normativităţii constrângătoare.
Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin,
prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest Supraeu determină
introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri, în special a părintelui
de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective
originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în
interiorul copilului, unde îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul
adult, cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care

119
mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din
interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru
totdeauna. Din acest moment, Eul, „înainte de a trece la satisfacerea
instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din
afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a
se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” (Freud S., 1991, p. 270).
Supraeul ia locul părinţilor şi impune „renunţarea la satisfacerea
instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl
continuă pe tată” (Ibidem, p. 273). El va acţiona ca instanţă de
interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta,
prin mecanismele de refulare. Refularea este „o reprezentare
ireconciliabilă cu eul”, o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută
opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu
exigenţele etice şi estetice ale persoanei. Dinamica personalităţii apare
astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice: Sine, Eu,
Supraeu.
Din punct de vedere funcţional, individul fiinţează simultan
în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii
psihice specifice: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care
include „procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de
dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste
procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea;
nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi
uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că
satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După
această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare
psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care determină
renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în
favoarea plăcerii amânate.

120
 Eul apare astfel ca zona tampon între pulsiunile instinctuale
ale Sinelui, guvernat de principiul plăcerii, şi exigenţele morale ale
Supraeului, guvernat de principiul realităţii; el devine astfel un
mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de
reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu
exigenţele Supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele
pulsiuni ale căror reprezentări sunt reprimate.
Din punct de vedere dinamic, fundamentul energiilor
pulsionale ale sinelui îl reprezintă libido-ul47, ansamblul tendinţelor
spre plăcere, în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina
naturală a pulsiunilor instinctuale. Tot ceea ce realizează fiecare dintre
noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de
apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa
dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul
social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea uneşte,
fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui.
Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare,
pentru psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei
metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilul aduce pe lume germenii
vieţii sexuale, care vor străbate succesiv mai multe stadii, în
conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până la
maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl
reprezintă „funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale
corpului”.
În tipul primei copilării, instinctul sexual nu este încă centrat,
fiind la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital,
este preponderent un erotism oral, care vizează ca obiect privilegiat
sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul
căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta
47
Libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.

121
anală şi stăpânirea de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în
viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă, în
care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui
Oedip48) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul
acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin
intermediul sublimării, proces care face posibilă apariţia de noi obiecte
în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate
deosebirile radicale dintre „iubirea firească” şi cea „nefirească”,
întrucât tiparele „iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie.
Sexualitatea infantilă parcurge, aşadar, drumul de la
autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13
ani)49 în care energia este, în mare parte, deturnată spre alte scopuri
decât cele sexuale, contribuind prin diversele baraje sexuale
(dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice) la formarea
sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-
zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17 –18 ani (Freud, 1991). Ulterior,
între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o
etapă intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente
una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul
eu, numind acest stadiu narcisism.

48
Fenomenele reprezentate de complexul Oedip sunt considerate de către
psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia
simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest
sens lucrarea unei fidele psihanaliste franceze Françoise Dolto, 1993, Psihanaliza
şi copilul, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti.
49
În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce
dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată
de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care
era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani; începerea de două ori
consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a
animalului în om.

122
 Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică
se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) şi
cele de conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe
conflictul dintre instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos50,
instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii
instinctuale. De aici înainte, lupta dintre aceste necesităţi umane
fundamentale, sau „pulsiuni”, opoziţia dintre „Eros” sau instinctul
vieţii, care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de
a-şi manifesta afecţiunea şi „Thanatos”, sau pulsiunea morţii,
considerată baza înclinaţiei noastre agresive, explică întreaga drama a
vieţii noastre.
Noua deschiderea filosofică îi permite lui Freud să facă
trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii,
operând cu acelaşi demers de tip „anamnezic”, întorcându-se spre
copilăria umanităţii, spre populaţiile primitive. O astfel de analiză este
anunţată încă din 1913, în studiile reunite sub titlul „Totem şi tabu”.
Prin „aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de
psihologia popoarelor” (Freud S., 1991, p.29), Freud regăseşte în
complexul Oedip începuturile simultane ale societăţii, religiei, moralei
şi artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de
iubire şi ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această
ambivalenţa a complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care
stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în
acelaşi timp, îl admirau şi îl iubeau, generează conştiinţa vinovăţiei.
Fraţii uniţi împotriva duşmanului comun, au devenit rivali de îndată ce
şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a
nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului, prin
care renunţau la posesiunea femeilor râvnite, adică la scopul principal
pentru care îşi uciseră tatăl. În consecinţă, ceea ce tatăl le interzicea
50
De precizat totuşi faptul că Freud nu foloseşte termenul Thanatos.

123
odinioară, fiii îşi refuză acum. Este ceea ce se numeşte supunere
retrospectivă. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat
două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul şi incestul51, care
concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip.
Prin actul consumării corpului tatălui, fraţii paricizi realizau o
identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale,
a îngrădirilor morale şi a religiei. „După instituirea clanului fratern, a
matriarhatului, exogamiei şi totemismului, a început dezvoltarea a ceea
ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate
(Freud, 1991, p. 284). Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern,
întemeiat pe legăturile de sânge. Societatea se bazează acum pe
complicitatea la o crimă săvârşită în comun, religia pe conştiinţa
vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe necesităţile acestei
societăţi, pe de o parte, şi pe trebuinţa de ispăşire generată de
conştiinţa vinovăţiei, pe de altă parte (Totem şi tabu, 1991, p.153).
Aşadar, iubirea şi agresivitatea sunt pulsiuni umane
fundamentale. Ca urmare a ostilităţii primare, societatea – mereu
ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor
psihice de ordin cultural. De aici acea mobilizare de metode care îi
incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce
priveşte scopul; de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii
aproapelui. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor
agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război. În ceea ce priveşte
iubirea aproapelui sau duşmanului, Freud îl citează pe H. Heine:
„desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i
vedea spânzuraţi.” Omul nu este făptura blajină, ci mai curând homini
lupus, o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică

51
Despre interdicte şi mecanismele de transgresiune, vezi Bataille G., (1998),
Erotismul, Editura Nemira, Bucureşti.

124
înclinaţie spre agresiune, fiind tentat să-şi satisfacă trebuinţa de
agresiune pe seama aproapelui.
Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile
iubirii, singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi
lovituri: spaniolii şi portughezii, englezii şi scoţienii, germanii de Nord
şi de Sud, comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc
ca urmare a acestui „narcisism al micilor deosebiri” (Ibidem, p. 336).
Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a
înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind diseminarea sa
peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizaţia
popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut din iubirea
universală de oameni substanţa creştinismului, consecinţa a fost
intoleranţa faţă de neconvertiţi.
Ca urmare, va conchide Freud, „agresivitatea constituie o
dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane (…) pentru
civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil” (Ibidem, p. 342).
Civilizaţia este opera Erosului, care tinde să unească indivizii izolaţi în
familii, triburi, popoare, naţiuni, umanitate. Avantajele muncii în
comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Pulsiunea
agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. Ea este
descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii, cu care
Erosul îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin
această luptă între Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi instinctul
distrugerii. Ca urmare, progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o
pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte, crede Freud, prin ignorarea
agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. Împiedicarea
satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva
persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca, la rândul ei,
această agresivitate să fie reprimată. Odată reprimată şi transferată
asupra supraeului, agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de

125
culpabilitate. Din această perspectivă delincventul apare ca un individ
ce suferă de o mare nevoie compulsivă de a fi pedepsit. Mai mult,
umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei
însăşi. Aşa se explică angoasa în civilizaţia noastră.
În concluzie la perspectiva psihanalitică, putem afirma ideea
existenţei unui determinism abisal al eului social, dependent de
contextele particulare ale dezvoltării şi soluţionării complexului
oedipean. Supraeul este instanţa ce reprezintă socialul condensat în
psihismul nostru de adâncime, care contaminează toate alegerile
noastre ulterioare. Suntem iremediabil ceea ce părinţi, fără voia lor, au
făcut să fim. Echilibrul, satisfacţiile şi frustrările noastre, fericirea şi
nefericirea, provin din această instanţă infiltrată adânc şi irezonabil în
structura abisală a psihicului. Robusteţea Supraeului, nivelul
reprimărilor, măsura sublimărilor compensatorii, identificările,
introiecţiile şi proiecţiile, mecanismele de apărare ale eului sunt
condiţionate de istoria noastră timpurie şi condiţionează, la rândul lor,
istoria prezentă. Explicaţia delincvenţei juvenile trebuie căutată în
perioada constituirii acestor mecanisme intime, în prima copilărie.

5.2. Paradigma funcţionalistă

Dacă în psihologie paradigma ce a dominat problematica

socializării primele două treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza,
în sociologie paradigma dominantă a aceleiaşi perioade a fost
funcţionalismul, cu întregirea lui structuralistă.
Funcţionalismul sociologic pleacă de la premisa că societatea
reprezintă un ansamblu de elemente solidare, un întreg organic, în care
părţile sale constitutive îndeplinesc funcţii dependente de nevoile
întregului, analiza privilegiind acest aspect funcţional. Dintr-o astfel de

126
perspectivă generală este înţeles şi sistemul de socializare, ce răspunde
unei nevoi a întregului, şi anume, nevoii sale de reproducere a
condiţiilor de funcţionare.
Sociologul francez Emile Durkheim52, fondator al
funcţionalismului, desemna prin termenul socializare totalitatea
influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l
integra funcţional în substanţa sa. Societatea este privită de către
sociologul francez, ca un fapt social53, sau un „lucru”, un dat „sui
generis”, o realitate exterioară, constituită anterior oricărui individ,
realitate ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau nou-venit.
Societatea exercită presiuni integratoare asupra fiecărui candidat la
condiţia de membru al ei, constrângându-l să-i accepte propriile reguli.
Ansamblul acestor presiuni, în cursul cărora are loc procesul de
interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa
individuală, prin interiorizarea constrângerilor exterioare, poartă
numele de socializare. Termenul care mediază între constrângerea
exterioară şi cea interioară, între societate şi individ, este educaţia.

52
Emile Durkheim (1858-1917), a scris un număr impresionant de lucrări
fundamentale în domeniul educaţiei şi al sociologiei, dintre care amintim:
Regulile metodei sociologice,[1895], trad. rom. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974,
Despre sinucidere, [1897], trad. rom. Iaşi, Institutul European, 1993,
Determinarea faptului moral [1906], Formele elementare ale vieţii religioase
[1912], trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995, Educaţia morală, [1923], Educaţie şi
sociologie, [1927], trad rom. 1930, Evoluţia pedagogiei în Franţa, [1938], trad.
rom., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972; Lecţii de sociologie [1950].
53
Faptele sociale constituie unitatea elementară de analiză, deosebindu-se de
faptele individual, ce ţin de voinţa individului prin constrângerea exterioară prin
care acţionează asupra individului: „este fapt social orice fel de a face, fixat sau
nu, capabil să exercite individului o constrângere exterioară”; un astfel de fapt
social este şi educaţia.

127
 Educaţia are rolul, în viziunea lui Durkheim, de a orienta şi
stimula potenţialul genetic cu care copilul se naşte, permiţând
actualizarea sau realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat
către a impune copilului moduri de a vedea, simţii şi acţiona specifice
comunităţii, la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai
prin intermediul constrângerilor. Educaţia „are ca obiect să provoace şi
să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi
morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul
ei, cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat”
(Durkheim, 1980, p. 39). Încă din primele zile de viaţă, explică
sociologul, părinţii îl constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă
la ore regulate, la curăţenie, calm, obedienţă; mai târziu îl constrâng să
ţină cont de celălalt, să respecte uzanţele, convenienţele, să muncească.
Aceste constrângeri nu trebuie considerate a fi limitări ale libertăţii
copilului, căci ele acţionează tocmai în interesul lui, „căci fiinţa nouă,
pe care acţiunea colectivă o clădeşte în fiecare din noi, pe calea
educaţiei, reprezintă ceea ce este mai bun, ceea ce este cu deosebire
omenesc în noi” (Ibidem, p. 41).
Dacă în timp constrângerea exterioară nu mai este resimţită,
aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi
trebuinţe interioare, care acţionează inconştient. Această interiorizare a
normativităţii sociale prin intermediul educaţiei este echivalentă cu o a
doua naştere, cea a omul social. Crearea fiinţei sociale este rezultatul
acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei
tinere. Individul nu este decât produsul acestui proces. Educaţia,
expresie a cerinţelor integratoare ale sistemului social, are drept scop
„socializarea metodică a tinerei generaţii”, fapt ce presupune a crea în
noi un sistem de obişnuinţe, sentimente, idei ce exprimă grupul din
care facem parte. Prin aceasta se naşte în noi fiinţa socială,
inseparabilă de fiinţa individuală. Dacă fiinţa individuală este

128
reprezentată „din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi
înşine şi la evenimentele vieţii noastre personale”, fiinţa socială
reprezintă „un sistem de idei, sentimente şi obişnuinţe, care exprimă în
noi, nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile diferite din care
facem parte, ca: credinţele religioase şi practicile morale, tradiţiile
naţionale sau profesionale, opiniile colective de tot felul” (Ibidem, p.
68). Educaţia apare drept „mijlocul prin care societatea îşi reînnoieşte
condiţiile propriei existenţe”, iar prima dintre aceste condiţii o
constituie integrarea membrilor săi prin realizarea unei anumite
omogenităţi („asemănări existente pe care le presupune viaţa
colectivă”).
Raportul dintre fiinţa individuală şi cea socială este
dependent de nivelul de integrare pe care sistemul îl impune.
Societăţile premoderne, consideră sociologul francez, se caracterizau
prin omogenitate şi solidaritate mecanică, fiind atât de puternic
integrate încât subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia
în familie era suficientă, fiindcă societatea însăşi era o mare familie;
lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate
organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus, permiţând
individului o mare libertate de mişcare. Datorită nivelului redus de
integrare, societatea modernă generează individualism şi egoism. Într-o
astfel de societate, educaţia familială, încărcată de afectivitate şi
particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societăţii actuale
impune educaţia de tip şcolar, impersonal şi neutru. Şcoala apare astfel
ca un instrument al realizării acestei solidarităţi organice. Dacă familia
face din copil un bun personal, el reproducând toate particularităţile ei,
până şi ticurile fizionomice ale părinţilor, prin şcoală copilul devine un
bun naţional.
Conţinutul central al educaţiei îl constituie domeniul moral,
al normelor şi datoriei. Elementele constitutive ale moralităţii sunt, în

129
opinia sociologului francez, spiritul de disciplină, ataşamentul faţă de
grupul social şi autonomia voinţei. Tendinţa de a imita conduitele la
care este martor şi sugestibilitatea copilului sunt premisele educării
spiritului de disciplină; cunoaşterea societăţii, prin viaţa în colectivitate
şi prin participarea la practicile ei, generează ataşamentul faţă de
grupul social şi dezvoltarea autonomiei personale. Reuşita acestui
proces de socializare este dependentă de nivelul de integrare, respectiv
de controlul pe care îl exercită societatea asupra individului. Situaţiile
anomice, generate de schimbări societale rapide sau de convulsii şi
crize, slăbesc controlul, normele devin disfuncţionale, iar conduitele se
abat tot mai mult de la standardele anterioare, manifestându-se deviant
sau delincvent.
Aşadar, educaţia socializează, asigurând interiorizarea
comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă;
prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu, cu
caracteristicile cele mai frecvente. Acest tip mediu este cerut de
structura societăţii respective.
Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul
deosebit de important al educaţiei şi, în mod deosebit, al educaţiei
şcolare în dinamica unei societăţi. Limita sistemului său, explicabilă
istoric, este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate
spre individ, care este tratat ca un simplu receptacol pasiv, incapabil de
discernământ şi decizie. Educatorul este redus la condiţia unui
mediator, care transmite algoritmul social individului. Sunt
minimalizate sau neglijate aspectele active, creative, de individualizare
şi diferenţiere, de personalizare a individului. Educaţia este văzută mai
ales prin prisma funcţiei sale de omogenizare. Sociologul francez
omite faptul că socializare nu înseamnă doar presiunea mediului asupra
individului, ci şi influenţe ale actorului social asupra mediului.

130
 Fără a-i nega virtuţi explicative, o astfel de paradigmă în
înţelegerea raportului dintre individ şi societate are un viciu de fond:
individul îşi are ca singură raţiune de a fi societatea; el îşi găseşte
justificarea numai în şi pentru societate, ca element al sistemului.
Precedentele unei astfel de poziţii le putem identifica încă în
antichitatea greacă, în filosofia unui Platon (Republica) sau Aristotel
(Politica). Dacă atunci cultul cetăţii era justificat, pentru
contemporanul nostru, care a fost martorul constrângerilor totalitare, o
astfel de poziţie nu mai are prea mare aderenţă. Trăim însă excesul
invers, al individualismului iresponsabil; timpul va restabili buna
măsura a lucrurilor, dar educaţia o poate face mai repede; nu numai ea,
desigur.
Delincvenţa apare din această perspectivă ca eşec al
socializării individului, eşec determinat de incapacitatea actorilor, în
primul rând al familiei şi şcolii, de a impune mecanismele
conformităţii. Un astfel de eşec poate fi favorizat de contextele
anomice pe care le traversează societatea, situaţii caracterizate de
disfuncţii integratoare. În astfel de momente creşte probabilitatea
conduitelor ce se abat de la medie şi, implicit, a conduitelor
delincvente. Existenţa unor astfel de conduite nu este, în opinia
sociologului francez, un semn al patologiei sociale, căci normalitate
este pur şi simplu o problemă de regularitate a conduitelor. Aşa se
explică faptul că, în anumite limite, crima este normală, numai excesul
fiind de natură morbidă; ea este factor al „sănătăţii publice”, având
rolul ei în organizarea şi coeziunea socială. În opinia lui Durkheim,
nici o societate nu poate impune conformarea totală a tuturor
membrilor ei la valorile şi normele pe care le promovează; într-o
societate de sfinţi, greşelile ce par de nimic omului de rând ar provoca
acelaşi scandal pe care îl declanşează delictul uzual în conştiinţele
obişnuite (1974). Criminalitatea, deşi „normală” în anumite limite, este

131
disfuncţională, conducând la diminuarea motivaţiei spre conformitate,
la subminarea încrederii în ordinea socială. Totuşi, constată sociologul
francez, criminalul punând sub semnul întrebării obiceiurile şi regulile
tradiţiei obligă colectivitatea să reacţioneze solidar, trasând şi retrasând
contururi între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, iar în această
mobilizare permanentă de energii societatea îşi modernizează
principiile de organizare.

5.3. Accentele structuralismului

Structura generală a funcţionalismului durkheimian este

preluată şi prelucrată în cadrele structuralismului54 de către sociologul
american Talcott Parsons55, care accentuează importanţa structurilor
sociale instituţionalizate pentru modelarea indivizilor.
Societatea, consideră sociologul american, este un sistem
constituit dintr-o pluralitate de subsisteme, diferite calitativ şi
organizate ierarhic, a cărui funcţionare este condiţionată de integrarea
şi conformitatea indivizilor la un anumit model normativ, ce răspunde
cerinţelor sistemului.
54
Structuralismul, ca perspectivă teoretică, a debutat în lingvistică (F. de
Saussure) şi antropologie (Claude Lévi-Strauss), psihanaliză (Jacques Lacan),
marxism (Louis Althusser). În filosofie Michel Foucault proclamă „moartea
omului” şi victoria structurilor, comportamentul fiind predictat de către epistemă
(Cuvintele şi lucrurile).
55
Talcott Parsons (1902–1979) a reprezentat în primele decenii postbelice
personalitatea teoretică cea mai importantă a sociologiei anglofone, prin
elaborarea unui funcţionalism structural (Structura acţiunii sociale, [1937];
Sistemul social, [1951]).

132
 Elementul privilegiat al analizei lui Parsons îl constituie
acţiunea socială, care este explicată prin funcţia ei într-o structură
dată. Sistemul general al acţiunii este compus, în opinia lui Parsons,
din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural, compus din elemente
simbolice (cunoştinţe, valori, ideologii), care se plasează în vârful
ierarhiei, urmat de cel social, apoi de sistemul personalităţii şi la bază,
de sistemul biologic. Sistemul superior exercită control asupra
sistemelor aflate mai jos, prin informaţia pe care le-o procură şi le-o
difuzează. Personalitatea este un sistem de control al organismului
biologic, iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului
social. Ca sistem mai bogat în informaţie, societatea controlează
sistemul de personalitate, propunând individului modele culturale şi
scopuri colective; ca subsistem mai bogat în energie, personalitatea
condiţionează societatea, reconstruind-o permanent.
Pentru a supravieţui, fiecare sistem trebuie să îndeplinească,
în opinia lui Parsons, patru condiţii fundamentale: adaptarea (la
mediu), atingerea scopurilor (organizând resursele în vederea obţinerii
recompensei), integrarea (coordonare internă) şi stabilitatea (sau
păstrarea formei structurale).
Socializarea este primul, în ordine ierarhică, dintre
subsistemele sistemului social, superior instituţiilor de control,
sistemului politic şi celui economic. Funcţia acestui sistem este aceea
de dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare şi a capacităţilor care
sunt cerinţe preliminare esenţiale ale viitoarei lor performanţe de rol
(Parsons, 1964). Din această perspectivă, individul nu interiorizează
roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare, care funcţionează ca
modele de interacţiune asociate structurii.
Iată, simplificat, esenţa explicaţiei lui Parsons: individul
(ego) este motivat pentru acţiune de imperativul satisfacerii nevoilor şi
intereselor, în condiţiile evitării frustrării şi optimizării gratificaţiilor.

133
Pentru aceasta, el este nevoit să interacţioneze cu altul (alter) şi va
încerca să-i procure acestuia o reacţie pozitivă. Fiecare participant la
acţiunea socială este la rândul lui un altul pentru celălalt. De aceea ei
sunt obligaţi să se conformeze unei ordini normative care
reglementează viaţa comunitară, ordine legitimată de ansamblul de
valori împărtăşite de membri şi concretizată în sistemul de roluri
complementare. Rolul complementar este rolul celuilalt, rolul lui alter,
care poate fi, la rândul său, individual sau colectiv. Această orientare
spre aşteptările celuilalt este reciprocă sau complementară, iar
„premisa acestei reciprocităţi sau complementarităţi este comunicarea
printr-un sistem de simboluri.” (Parsons, T.; Shils, E, 2001, pp. 40 –
41). De aceea, nu putem vorbi de un eu în sine, ci doar de un eu situat
adică de o identitatea de rol folosită într-o situaţie anume. În situaţii de
conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identităţii prin selecţia
rolului care asigură o mai înaltă autoapreciere.
În procesul educaţiei, atât educatorul, cât şi educatul, participă
la procesul de construcţie a socialului, prin elemente de creativitate. A
învăţa roluri sociale înseamnă, în primul rând, a învăţa să fi
complementul cuiva într-o anumită relaţie reglementată structural.
Acest lucru presupune existenţa unei tendinţe spre conformitate cu un
set de norme, de standarde pentru acţiune (un pattern normativ). Fără
stabilitate şi, prin urmare, previzibilitate, care sunt esenţa ordinii,
individul nu pot reacţiona satisfăcător la ceea ce celălalt aşteaptă de la
el. Imperativele funcţionale ale sistemelor normative nu sunt însă
absolute, ci presupun, în anumite limite, interpretări şi transformări
creative în evenimentele situaţionale. „Nu este necesar şi, desigur, nici
probabil, afirmă Parsons, ca toate aspectele unei situaţii ce trebuie
confruntate în sens practic să fie tratate de actor în conformitate cu
toate canoanele unui sistem de valori dat.” (Ibidem, pp. 43). Aici îşi are
sursa devianţa şi delincvenţa, care nu sunt altceva decât abateri de la

134
repertoriul rolurilor şi statusurilor sociale; mecanismele instituţionale
de control şi presiunile interne ale constrângerilor interiorizate prin
intermediul procesului de socializare nu sunt suficient de eficiente. Sub
această ameninţare la adresa sistemului, societatea reacţionează prin
mecanisme coercitive, în măsură să restabilească echilibrul funcţional.
Plecând de la ideile lui Durkheim despre socializare şi anomie
şi de la structuralismul lui Parsons, R. Merton va ajunge la formularea
teoriei tensiunii structurale.

5.4. Paradigma interacţionismul simbolic

Dacă funcţionalismul structuralist vede socializarea ca

rezultat al unei presiuni realizate de sistem asupra unui individ inert,
constrâns de imperativele acţiunii la conformitate, interacţionismul 56
deplasează accentele pe rolul creativ al subiectului, care se autocreează
pe sine ca fiinţă socială în exerciţiul dramaturgic asistat al jocurilor de
rol. Interacţionismul simbolic, iniţiat de către pragmatiştii americani
W. James, Jh. Dewey, C. Cooley, dezvoltat de către George Herbert
Mead57 şi continuat de către Herbert Blumer, Ralph Linton, Erving

56
În România, orientarea interacţionistă este inaugurată de către C. R. Motru prin
lucrările Cultura română şi politicianismul, [1904] şi Puterea sufletească, [1907]
(Cf. Ilie Bădescu Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, (coord), (1996), Istoria
sociologiei. Teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti.
57
George Herbert Mead (1863-1931), sociolog şi filosof pragmatist american,
profesor la Universitatea din Chicago, este autorul lucrării fundamentale,
publicată postum, Mind, Self and Society. From the Standpoint of a Social
Behaviorist, Chicago, The University of Chicago Press, [1934], editată după
notele de curs ale studenţilor; este considerat unul dintre cei mai importanţi
fondatori ai unei tradiţiei sociologice ce va fi denumită după moartea sa
interacţionism simbolic; termenul este introdus de către Herbet Blumer în anul
1937.

135
Goffman, Edwin Lemert ş.a., explică procesualitatea constituirii
personalităţii, sub aspectul concentratului de viaţă colectivă sedimentat
în ea, prin intermediul mecanismelor comunicării simbolice.
Presupoziţia pe care se situează interacţionismul este aceea
că omul există într-un registru ontologic distinct, cel al semnificaţiilor,
cunoaşterea şi acţiunea lui fiind mediate de simboluri. Interacţionistul
priveşte în spatele acestor simboluri, în încercarea de a descifra sensul
acţiunii. Teza fundamentală a interacţionismului afirmă că sinele ia
naştere şi se dezvoltă în procesul social al interacţiunii: „Sinele,
argumentează George Herbert Mead, este ceva supus dezvoltării; el nu
este de la naştere acolo, ci se naşte în procesul experienţei sociale şi al
activităţii, adică se dezvoltă înlăuntrul unui individ anume, ca rezultat
al relaţiei sale cu acest proces considerat ca întreg” (1934, p. 40, apud
Bădescu, 1996, p. 338).
În opinia autorului american, comportamentul social al
speciei umane are o bază biologică, constând din impulsul sexual,
impulsul parental şi impulsul de solidaritate. Aceasta bază biologică
creează premisele socializării, proces în care rolul fundamental îl
deţine comunicarea.
Orice act social, cât de simplu ar fi el, presupune
comunicare. Dacă un act reflex este înscris în limitele codului genetic,
un gest simbolic are o anumită semnificaţie. Conştiinţa, sau sinele
individual, are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice
în procesul de interacţiune subiect-obiect. Pentru Mead, nu
comunicarea este produs al conştiinţei, ci dimpotrivă, conştiinţa este
cea care îşi află originea în comunicare, în contextul experienţei
sociale. „În experienţa noastră, afirmă Mead, interiorizarea
conversaţiilor prin gesturi purtate cu ceilalţi în procesul social este
esenţa însăşi a gândirii” (Ibidem, p. 41). Eul nostru nu există „decât în
măsura în care eul celorlalţi există şi intră ca atare în experienţa

136
noastră” (Ibidem, p. 69). Cel mai important gest simbolic este limbajul,
prin care ne construim facultăţile intelectuale; în afara construcţiei sale
dintr-un material lingvistic, conştiinţa este o ficţiune. Gândirea poate fi
înţeleasă, la rândul ei, ca o conversaţie interioară. Eu-l social, ca de
altfel întreaga organizare socială, apare, astfel, ca produs al
comunicării prin gesturi simbolice în procesul interacţiunii indivizilor.
De aici şi numele de interacţionism simbolic.
Conform acestei paradigme, conştiinţa de sine se constituie
progresiv, prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor celorlalţi, în
cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative.
Procesul constituirii sinelui social are la bază asumarea de roluri ale
celuilalt. Conduitele de rol devin treptat o a doua natură a individului;
preluând roluri, copilul se inserează în câmpul relaţiilor sociale, printr-
un proces stadial, de trecere de la asumarea de roluri izolate, după
modelul altului semnificativ (mama, tata, bunicul), la asumarea unor
unităţi de roluri şi interiorizarea unui altul colectiv din ce în ce mai
complex.
Activităţile ludice, jocul58, ilustrează modul în care copilul
este pus în situaţia de a interioriza atitudinea celuilalt, preluând fără
întrerupere atitudini din anturajul său, în special ale persoanelor de
care depinde sau cu care intră în interacţiune (membrii familiei).
Această experienţă este baza învăţării.

58
Mildred Parten defineşte, într-un studiu din 1932, câteva categorii ale
dezvoltării jocului, care în linii generale, continuă să fie acceptate şi astăzi. La
început copilul se va juca singur, dar treptat va solicita tot mai mult prezenţa unui
partener. Joaca independentă, solitară, începută de la vârsta de un an, va fi
urmată de activitatea paralelă prin imitaţie şi apoi, în jurul vârstei de trei ani, de
joaca asociativă, când observă şi răspunde la ce fac ceilalţi. La patru ani copiii
încep joaca cooperativă (cf. A. Giddens, op. cit. pp. 38–39).

137
 Într-o primă etapă, până spre patru ani, copilul îşi asumă
roluri prin imitarea adulţilor semnificativi pentru mediul în care
trăieşte, predominante fiind jocurile ficţionale. Copilul practică jocul
liber, sau joaca (play), imaginându-şi coparticipanţi cu rol de modele.
De la patru la şase ani, jocul dobândeşte puternice valenţe
socializatoare. Un copil se joacă de-a mama, de-a tata, de-a învăţătorul,
de-a poliţistul; adică el intră în diverse roluri, adresându-se sieşi cu
personajul pe care îl joacă. Asumarea de rol nu înseamnă doar imitaţie,
ci şi creaţie. Rolul jucat are, desigur, referenţi reali, dar este, în ultimă
instanţă, rezultatul unei experienţe imaginare.
Identificarea cu modelul este prilej de cunoaştere atât a
celuilalt, cât şi a sinelui propriu în contextul relaţional. Ea reprezintă
totodată şi o ieşire din egocentrism şi acomodarea la cerinţele celuilalt.
De aici importanţa esenţială a calităţii modelelor oferite pentru astfel
de jocuri, căci acestea se vor constitui în grile de lectură prin care va fi
decodificată realitatea socială. Constatăm aici fundamentele
justificative pentru teoriile învăţării sociale, ale imitaţiei, ale
subculturilor delincvente.
Persoana semnificativă este importantă nu doar prin prisma
calităţii modelului oferit, ci şi prin felul în care se raportează la copil,
căci acesta se va vedea pe sine însuşi în raport cu percepţia raportării
celuilalt la el. Procesul prin care învăţăm să ne vedem pe noi înşine aşa
cum credem că ne văd ceilalţi a fost analizat încă de către Cooley 59,
care l-a numit sinele-oglindă (looking-glass self). Filosoful pragmatist
remarca faptul că întotdeauna copilul tinde să se vadă pe sine aşa cum
îl văd adulţii. Privirea celuilalt apare ca o nevoie imperioasă de etalon
al sinelui, căci „fiecare-i pentru fiecare o oglindă” (Cooley, 1902, p.

59
Charles Horton Cooley (1864 – 1929), filosof pragmatist, profesor la
Universitatea din Michigan, considerat a fi unul dintre precursorii
interacţionismului.

138
183, apud Bădescu, 1996, p. 326). Cu alte cuvinte, noi suntem ceea ce
ne imaginăm că alţii cred despre noi, sinele fiind o realitate oglindită,
un fapt imaginar, de percepţie a percepţiei celuilalt. Paradigma sinelui-
oglindă este aceea că societatea este o construcţie mentală, ce există
mai întâi în mintea celor ce o compun. Ca urmare „persoanele şi
societatea trebuie să fie mai întâi studiate în imaginaţie” (Ibidem, p.
86).
În constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne
imaginăm cum le apărem celorlalţi, ne imaginăm cum ne judecă
ceilalţi, iar apoi începem să avem sentimentele şi reacţiile ce decurg
din aceste judecăţi. Deşi sunt doar interpretări şi reacţii personale la
aceste interpretări, ele au consecinţe reale chiar dacă sunt eronate.
Atitudinile şi comportamentele indivizilor sunt determinate de
imaginea pe care o au despre ei înşişi, prin interacţiunea cu grupul,
care reprezintă oglinda ce serveşte ca sistem de referinţă pentru individ
întreaga viaţă. Privirea celuilalt, admirativă sau acuzatoare mă
confirmă sau mă infirmă ca fiinţă cu valoare; cu atât mai mult în cazul
copiilor. Ca adult, eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea
acuzatoare a celuilalt, considerând-o răutăcioasă. Copilul este însă
descoperit; privirea dură a celuilalt este pentru el semnul insuficienţei
sale, de aici complexul de vinovăţie, de inferioritate, neîncrederea în
sine.
Dobândirea conştiinţei de sine implică pentru Mead,
distincţia între „eu” şi „pe mine”. Dacă „eul” reprezintă componenta
personală, eul psihologic sau eu-l ca subiect generat de reacţia
organismului la atitudinile celorlalţi, „pe mine” reprezintă componenta
sociologică, eul ca obiect sau eul social al copilului care reuşeşte să se
vadă pe sine aşa cum îl văd ceilalţi. Eul social reprezintă „ansamblul
organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm”, la care
reacţionăm ca eu psihologic. Eul nostru nu este, aşadar, o „substanţă”,

139
ci un proces, un rezultat al interacţiunii dintre eul psihologic, creator, şi
cel social, conformist. Constituirea acestuia are loc, în opinia lui Mead,
în jurul vârstei de cinci ani.
De la şase-şapte ani, mediile socializatoare se multiplică o
dată cu intrarea copilului în şcoală. Acum începe să practice jocuri
sociale reglementate (games) prin reguli care trebuie înţelese,
impunând cunoaşterea şi acceptarea rolului tuturor celorlalţi, onestitate
şi participare egală. În această perioadă copiii încep să înţeleagă
valorile şi moralitatea prezente în cultura în care ei se dezvoltă. Copilul
reacţionează acum într-un spaţiu de reglementări complexe, care se
constituie într-un altul colectiv. Jocul de echipă ilustrează situaţia care
dă naştere unei personalităţi, prin încorporarea normelor jocului social,
ţinând seama de partiturile dinamice ale celorlalţi coechipieri sociali.
Grupul de egali permite o tranziţie securizantă între familie şi
societate, oferind copilului alte modele pe care familia şi şcoala nu le
poate oferi. Numai interiorizarea unui proces social în integralitatea sa
permite construirea sinelui complet. O dată interiorizate, achiziţiile
devin parte integrantă a sinelui individual, funcţionând ca instanţe
interioare de control.
Conştiinţa socială se realizează plenar prin interiorizarea
multiplelor roluri care reflectă atitudinile comune ale grupului. Altul
generalizat desemnează ansamblul de aşteptări pe care individul crede
că ceilalţi le au de la el, în raport cu rolul pe care acesta îl exercită.
Implantarea acestor atitudini comune, a acestor reacţii sociale în
individ, este scopul educaţiei.
Copilul nu mai este însă un simplu receptor de mesaje, ca la
Durkheim; toate mesajele se pliază pe sensibilitatea sa, dobândind o
semnificaţie particulară. El posedă un sine cu lentile proprii în
decodificarea lumii, ca lume a sa. Astfel, asumarea de rol presupune o
selecţie şi o resemnificare a experienţei, iar răspunsul,

140
comportamentul, este elaborat în funcţie de această semnificare.
Mesajul se recreează prin permanente negocieri şi compromisuri.
Conceptul de eu negociat sugerează faptul că eul social este rezultatul
selecţiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi şi diverşi alţi
semnificativi. Selecţia vizează protejarea imaginii de sine şi sporirea
autoaprecierii.
Pe de altă parte, construcţia eului social nu este rezultatul
unei acţiuni exercitate exclusiv de generaţia adultă asupra generaţiei
tinere, ci rezultatul complex al acestei relaţii, în care rolul activ îl are
copilul, ce-şi interiorizează sublumile sociale în jocul său social.
Părintele nu este deţinătorul unic al puterii suverane; copiii sunt
capabili să-şi mobilizeze resursele emoţionale pentru a influenţa la
rândul lor deciziile şi atitudinile părinţilor. Educaţia nu are, prin
urmare, ca efect reproducerea structurilor sociale în subiect în scopul
integrării sale, ci reconstrucţia intergeneraţională a acestor structuri, ca
urmare a interacţiunilor; în câmpul acestora, copilul participă el însuşi
la construcţia socialului, o dată cu construirea sinelui propriu.
Ca urmare a interiorizării rolurilor diferite în situaţii
distincte, sinele este subdivizat într-o multitudine de sineităţi, în raport
cu diverşi interlocutori şi situaţii. Discutăm politică cu unii, religie cu
alţii, existând multiple diferenţieri ale sinelui, corespunzătoare
diferitelor situaţii sociale. Personalitatea matură este, aşadar, o
personalitate multiplă, diferenţiată în raport cu multitudinea relaţiilor
sociale. Divizarea sinelui unitar în sineităţi componente este rezultatul
rolurilor sociale diferite pe care individul le joacă pe scena vieţii.
În concluzie, formarea personalităţii este un proces care are
la bază comunicarea, interacţiunea prin gesturi simbolice, prin care
individul interiorizează rolurile altului semnificativ (mama, tata,
poliţistul, doctoriţa), ale altului colectiv (după modelul jocului de
echipă) şi în final ale altului generalizat (interiorizarea sentimentului

141
responsabil de membru al colectivităţii), în baza selecţiilor şi
reinterpretării mesajelor. Socializarea apare din această perspectivă ca
o reconstrucţie permanentă a socialului.
Din faptul că formarea personalităţii are loc prin acest joc de
roluri, rezultă importanţa pe care o au modelele în viaţa noastră.
Modelele reale, imediate, sunt reprezentate de persoanele aflate în
proximitatea noastră încă din primii ani de viaţă, continuând cu
învăţătorii şi profesorii, cu medicii sau poliţiştii. Tot mai importante în
timpul din urmă devin modelele mediatice, cu care subiectul nu se află
în contact imediat, ci intermediat de mijloacele moderne de informare
în masă. La acestea se adaugă modelele ficţionale ale literaturii, iar la
confluenţa tuturor acestora se structurează modelul personal, ca nucleu
al idealului cultural al personalităţii.
Studiile de psihanaliză culturalistă nuanţează modalităţile
prin care se constituie eul social, aducând în atenţie importanţa
factorului cultural în constituirea a cea ce Kardiner şi Linton (1945,
1968) numesc personalitate de bază, ca tip mediu de personalitate, ce
comportă trăsăturile considerate normale într-o cultură. Prin
identificare (a te pune în locul celuilalt), introiecţie (asimilarea
celuilalt în eu) şi proiecţie (introducerea eului în ceilalţi), înţelegem
impactul asupra noastră a datului cultural.
Socializare nu înseamnă, aşadar doar absorbţia, sub
presiunea mediului extern, a rolurilor, modelelor şi normelor, ci şi
influenţa actorului social asupra mediului său. Influenţa nu este
unidirecţională, dinspre societate spre individ, ci şi inversă, dinspre
individ spre comunitate. Din această perspectivă, lumea socială este o
scenă a intersubiectivităţii, a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii,
iar metoda adecvată de cunoaştere este cea fenomenologică, abilitată
să surprindă caracterul intenţional al activităţilor şi produselor noastre

142
comunicative. Analiza lumii ca spectacol este instrumentul sociologiei
dramaturgice.

5.5. Modelul dramaturgic al socializării

Sociologia dramaturgică iniţiată de sociologul american

Erving Goffman60 se instituie în prelungirea „sociologiei
comprehensive” sau „interpretative” iniţiate de Max Weber şi a
curentului interacţionist (în special cel din creaţia lui Everett Hughes şi
Herbert Blumer), acordând atenţie simbolurilor şi ritualurilor prin care
în interacţiunile cotidiene, „faţă în faţă”, oamenii îşi joacă rolurile,
gestionând impresii pentru a face credibile anumite personaje.
Producerea eului social nu se va mai constitui într-un produs finit, ci
într-un proces ce se desfăşoară continuu, ca un efect dramaturgic, ce
implică o permanentă construcţie şi reconstrucţie a ordinii sociale.
Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această
dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă, ci
reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene,
cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la
petreceri, la cozi, la adunări, într-un fel de sociologie a
circumstanţelor. Deconstrucţia postmodernă a atins, mai târziu, e

60
Erving Goffman (1922–1982) este creatorul perspectivei dramaturgice în
sociologie.

143
adevărat, şi sociologia, care a început să se abată de la regula
durkheimiană a studierii comportamentelor generale, normale, medii,
interesându-se tot mai ades de minorităţi, de cazuri sau indivizi, adică
de socialul individualizat, sau „socialul în forma lui şifonată” (Lahire,
2000, p. 13), în „pliurile” căruia se găseşte concentratul social din
individ.
Tradiţional, instituţiile erau analizate din punct de vedere
„tehnic”- în termeni de eficienţă, „politic”- prin raportare la acţiunile
pe care fiecare participant le poate pretinde de la alţii, la tipurile de
privaţiuni sau recompense ce pot fi distribuite, la tipurile de control
social care coordonează exercitarea autorităţii, „structural” - prin
raportare la diviziunile de statut orizontale şi verticale şi la relaţiile
care le leagă şi „cultural” - prin raportare la valorile care influenţează
activitatea, valori ce ţin de tradiţii, obiceiuri, mode, etichetă etc.
Abordarea dramaturgică se instituie într-o a cincea perspectivă, ce
urmăreşte descrierea tehnicilor de gestionare a impresiei în instituţie,
identitatea şi interrelaţiile echipelor care performează în instituţia
respectivă (Goffman, 2003, p. 265).
Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi
normele prind viaţă numai în experienţa zilnică, cotidiană. Actorii ce
se prezintă „sub învelişul unui personaj” (Ibidem, p. 27), le respectă
sau le încalcă, în funcţie de modul în care definesc contextul
interacţional în care se desfăşoară acţiunea lor. Modelele de adaptare
includ nu doar conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau
infracţiunile şi violările flagrante.
În fiecare întâlnire faţă în faţă, individul este constrâns să
formuleze o definiţie a situaţiei61 şi, totodată, a sinelui în conformitate

61
Importanţa definirii situaţiei este evidenţiată de către sociologul american
William Isaac Thomaas (1899–1977), care formulează o teoremă ce îi poartă
numele: „Atunci când oamenii consideră o situaţie ca fiind reală, ea devine reală

144
cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră
suficient de convingătoare pentru a fi credibil. El se află într-o situaţie
similară actorului care interpretează o partitură, dând expresie unui
personaj, pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei
pe care jocul său o propune, în realitate totul fiind interpretare,
spectacol şi gestiune de impresii.
Prestaţia subiectului într-o întâlnire faţă în faţă este analizată
în termenii unei reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege
totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura
sau rutina este „modul de acţiune prestabilit care se desfăşoară în
cursul unei performări şi care poate fi prezentat sau preluat şi în alte
ocazii” (ibidem, p. 43). Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada,
la rândul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind
decorul, ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte şi faţada
personală (faţa sau masca) - înfăţişarea compusă pentru interpretarea
rolului, în care intră sexul, vârsta, statura, vestimentaţia, vorbirea,
expresiile faciale, gesturile, manierele62. Relaţia dintre faţadă şi culise
este înţeleasă prin analogie cu spaţiul arhitectural, în care faţada este
întotdeauna bine decorată, netedă, curată, iar culisele ascund elemente
intime, aflate în neorânduială.
O condiţie a dramaturgiei sociale, a relaţionării sau
comunicării sociale, este dobândirea exerciţiului de a-ţi construi o faţă

prin consecinţele ei” (teorema lui Thomas) (The Child in America). De aici
Randall Collins va conchide ideea că „Puterea provine din abilitatea de a controla
definirea situaţiilor”.
62
Despre secretele strategice ale femeilor vorbeşte S. de Beauvoir în Al doilea
sex (trad. rom. Diana Bolcu, Delia Verdeş, Editura Univers, Bucureşti, 1998)
afirmând: „Lângă celelalte femei, femeia se află în spatele decorului; îşi
lustruieşte armele, în aşteptarea luptei; îşi combină toaleta, inventează un nou
machiaj, îşi pregăteşte vicleniile: lâncezeşte în papuci şi halat prin culise, înainte
de a urca pe scenă.”

145
sau o mască63 socială şi de a accepta tacit faţa sau masca celorlalţi.
Pentru a-şi păstra propria faţă, individul trebuie să se supună unor
constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor; el îşi prezintă doar o
viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale, reprimându-şi
primele impulsuri şi sentimente, transmiţând celorlalţi numai ceea ce
aceştia pot accepta. Adulţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu
problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde faţa şi
personajul este distrus. De aceea, adulţii sociali intră prin faţa unei
clădiri, cei social neîmpliniţi, personalul, copiii intră prin spatele ei.
Dacă faţa sau chipul este întâmpinare, demnitate, respect şi
responsabilitatea (suntem chip şi asemănare cu divinul), spatele este
asociat ruşinii, culpabilităţii şi fugii64. A întoarce spatele celui ce-ţi
vorbeşte este gest de dispreţ.
Tendinţa actorului este aceea de a răspunde aşteptărilor
normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa
reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi
ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii, prin compunerea
unei măşti. În ultima instanţă, faţa sau masca socială este sinele mai
bun pe care l-am vrea pentru noi. Interpretările zilnice devin rutiniere,
aplicând stereotip aceleaşi moduri de a reacţiona. Aceste rutine sociale
prind carne în structura intimă a fiinţei noastre şi compun ceea ce
numim identitate personală.
În jocul să, actorul va căuta să-şi mobilizeze resursele astfel
încât să transmită celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în
ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate face acest lucru

63
Goffman face trimitere la înţelesul etimologic al termenului persoană – persona
= masca actorului (2003, pp. 47–48).
64
O filosofie a întâlnirii, în care conceptul central este cel de chip sau faţă,
dezvoltă francezul Emmanuel Levinas (vezi Între noi. Încercare de a-l gândi pe
celălalt, Editura All, 2000).

146
prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului
ideal. El nu caută înfăţişările care îl individualizează, ci mai ales pe
cele care îl apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva
anume, ci cu categoria generică a actelor sale. Pentru a înţelege ceea ce
vrea să spună Goffman ne ajută Sartre: „Să-l privim cu atenţie pe acest
picolo. Are gestul viu şi apăsat, un pic prea precis, un pic prea rapid,
vine către consumatori cu un pas puţin prea viu, se înclină cu puţin
prea mare grabă, vocea sa, ochii îi exprimă un interes puţin prea plin
de solicitudine pentru comanda clientului, iată-l în sfârşit revenind,
încercând să imite în mersul său rigoarea inflexibilă a nu se ştie cărui
automat, purtându-şi tava cu un fel de cutezanţă de dansator pe sârmă,
punând-o într-un echilibru continuu instabil şi continuu rupt, pe care îl
restabileşte mereu cu o mişcare uşoară a braţului sau a mâinii. Întreaga
sa conduită ni se pare un joc. El se străduieşte să-şi înlănţuie mişcările
ca şi cum ele ar fi mecanisme care se comandă unele pe altele, mimica
şi vocea sa chiar par mecanisme; el îşi conferă sprinteneala şi
rapiditatea nemiloasă a lucrurilor. Se joacă, se amuză. Dar de-a ce se
joacă el? Nu trebuie să-l observi prea mult pentru a-ţi da seama: se
joacă de-a picoloul. Nu există nimic aici care să ne poată surprinde:
jocul este un fel de reperare şi de investigare. Copilul se joacă cu
corpul său pentru a-l explora, pentru a-i întocmi inventarul, picoloul se
joacă cu condiţia sa pentru a o realiza. Această obligaţie nu diferă de
cea care li se impune tuturor comercianţilor: condiţia lor este în
întregime cea de curtoazie, publicul cere de la ei s-o realizeze ca pe o
curtoazie, există jocul băcanului, al croitorului, al evaluatorului în
licitaţii, prin care ei se străduiesc să-şi convingă clientela că nu sunt
altceva nimic decât un băcan, un evaluator, un croitor. Un băcan care
visează este ofensator pentru cumpărător, fiindcă nu mai este în
întregime băcan. Politeţea cere ca el să se menţină în funcţia sa de
băcan, aşa cum soldatul în poziţie de drepţi se face lucru-soldat, cu o

147
privire directă, dar care nu vede, care nu mai este făcută pentru a
vedea, de vreme ce regulamentul şi nu interesul de moment este cel
care determină punctul pe care privirea trebuie să-l fixeze (privirea
„fixată la zece paşi”). Iată numeroase precauţii pentru a închide omul
în ceea ce este” (Jean-Paul Sartre, 2004, pp. 108–109).
Mecanisme similare sunt puse în act şi în contextele ce
vizează identitatea instituţională. În interiorul oricărei instituţii sociale
există o echipă de performeri care cooperează pentru a oferi publicului
o anumită definiţie a situaţiei. Acest lucru presupune existenţa unei
imagini identitare a echipei, a publicului şi o serie de postulate privind
etosul care trebuie menţinut prin reguli de politeţe şi etichetă. Între
performeri şi public există un pact tacit pentru a susţine spectacolul.
Unităţile sociale mari (echipe, instituţii), afirmă Goffman, îşi pun
reputaţia în joc de fiecare dată când un individ îşi performează rutina;
cu fiecare performare, legitimitatea acestor unităţi este testată,
reputaţia fiindu-le pusă permanent în joc. Operaţia greşită a chirurgului
discreditează atât omul, cât şi spitalul. Disfuncţionalităţile de ordin
dramaturgic au consecinţe la trei nivele: personalitatea, interacţiunea şi
structura socială. Dacă suntem surprinşi performând o reprezentare
denaturată, ne simţim profund umiliţi, „ne pică faţa”.
Pentru protecţia spectacolului dramaturgic se cere, ca primă
exigenţă, loialitatea dramaturgică între coechipieri. Ei nu trebuie să
supraliciteze prezenţa în regiunile expuse, trebuie să evite legăturile
afective cu publicul. Se cere o disciplină dramaturgică, circumspecţie,
prevederea şi planificarea punerilor în scenă, evitarea nervozităţii. În
raport cu publicul trebuie menţinută o anumită distanţă socială, trebuie
conservat misterul, căci familiaritatea naşte dispreţ. Deseori,
adevăratul secret din spatele misterului nu există, dar „marea problemă
este să împiedici publicul să afle acest lucru” (Ibidem, 94).

148
 Revenind la calitatea performării individuale, Goffman
afirmă că realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului
inocent, condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic,
al conspiratorului intenţionat, care conspiră cu toată arta: consensul de
faţadă şi asasinatul de culise. Inocentul este victima iluziei create în
jocul social; cinicul, conştientizând iluzia, o manipulează în interes
personal. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă, într-o nouă
întâlnire faţă în faţă, un ciclu de mişcare înainte-înapoi, între cinism şi
sinceritate, între mascaradă şi banală iluzie.
Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării, reglându-şi
conduita prin îmbinarea şireteniei cu prefăcătoria admisă tacit de toţi.
Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane.
Atributele pe care se presupune că le posedă un individ în
baza performării sale îi definesc identitatea virtuală, iar cele pe care le
posedă ca atare îi definesc identitatea reală. Este firesc să existe între
cele două identităţi o anume distanţă, un spaţiu de acoperit prin propria
strădanie între cel ce sunt şi cel ce doresc să fiu. Nefirescul se naşte
atunci când distanţa între ele este prea mare, persoana respectivă
expunându-se la două categorii de riscuri: pe de o parte, ea singură se
condamnă unei anxietăţii asociate sentimentului unei permanente
neîmplinirii (broasca ce se umflă pentru a părea un elefant sfârşeşte
prin a plesni), iar pe de altă parte, se expune riscului im-personalizării,
prin instalarea în persoana care nu-i este proprie; deconspirarea im-
posturii se soldează cu discreditarea şi stigmatizarea actorului trişor.
Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului
perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi
pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii
propuse şi compuse în jocul său. Reducerea societăţii la un act de
spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri, manipulează
personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează impresii - face

149
din sociologie o ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală. Viaţa
socială apare ca o sursă de imagini pe care le proiectăm pentru alţii şi
pe care alţii le proiectează pentru noi. Sinele pus în scenă nu este o
entitate organică, ci o imagine, un efect dramatic iradiat difuz din
performarea unei scene. El nu provine din posesorul său, ci din
întreaga scenă a acţiunii sale, fiind produs şi nu cauză a ei.
Din această perspectivă şi delincvenţa apare ca rezultat sau
efect dramaturgic al spectacolului social, în care unii actori posedă
puterea de a impune definiţii asupra altora. A se vedea voinţa
definitorie a puterii actuale de a eticheta homosexualitate şi prostituţia
ca acte deviante sau normale. Delincventul este tocmai persoana ce
suportă procesul de etichetare negativă.

150
 IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI
DELINCVENŢA JUVENILĂ

Structura temei:
1.Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă
2.Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane
3.Tipul de familie
4.Tipul de disciplină parentală
5. Maltratarea şi efectele ei

1. Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă

Vorbind despre delincvenţa juvenilă avem în vedere o

anumită categorie de vârstă, adolescenţa. Cele mai multe dintre
lucrările consacrate acestui subiect analizează caracteristicile
adolescenţei, cu accent pe criza juvenilă. Totuşi, în etiologia
delincvenţei am constatat cauze, factori şi condiţii favorizante ce ţin de
o etapă de vârstă mai mică, mergând până spre prima copilărie. Este
motivul pentru care vom face câteva consideraţii şi asupra copilăriei.
Debutul existenţei copilului este marcat de dependenţa totală
faţă de adult, fiziologic şi afectiv. În perioada primei copilării (0-3 ani)
copilul se diferenţiază progresiv de mamă, distingându-se, spre
sfârşitul perioadei, ca actor şi membru într-un sistem interactiv, având

151
un nivel elementar al conştiinţei de sine. Prima „reuşită socială” a
copilului este consimţământul de a-şi lăsa mama să se îndepărteze fără
să manifeste angoasă. Este semnul interiorizării unei relaţii.
Din punct de vedere psihanalitic, perioada poate fi
subîmpărţită în stadiul psihosexual oral (0-2 ani) în care gura (suptul,
muşcatul) este sursa principală a plăcerii. Această fază se
caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume, prin narcisism
primar şi prin dependenţă faţă de mamă. Comunicarea se desfăşoară pe
o bază accentuat afectivă, impactul cel mai semnificativ sub raport
socializator avându-l mama, cu care realizează „contagiunea afectivă”.
Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii, un „instrument de
organizare a relaţiilor şi contactelor sociale primare” (Osterrieth, apud
Păun, 1982, p. 107). Toţi copiii zâmbesc, chiar şi cei născuţi orbi, după
o lună sau şase săptămâni. Dacă psihanaliza evidenţiază efectele grave
pe care le poate genera separarea de mamă asupra dezvoltării
armonioase a copilului, alte teorii semnalează efectele negative asupra
mamei şi asupra familiei în întregul ei, a despărţirii de copil,
considerându-se că însăşi familia este modelată de evoluţia copilului.
La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală - stadiul anal,
dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale.
Se acordă importanţă curăţeniei, ordinii, punctualităţii. B. Lahire
(2000) afirmă că ordinea domestică şi ordinea cognitivă cerută mai
târziu de activitatea şcolară sunt indisolubile. Copilul care trăieşte într-
un univers domestic ordonat dobândeşte implicit metode de organizare
a structurilor cognitive ordonate, predispuse să funcţioneze ca structuri
de ordonare a lumii.
Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificaţia de
prim rol autonom al copilului, ce permite prima diferenţiere a sinelui
ca obiect. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21 –25 de

152
luni, când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Tot acum apar
tandreţea şi ruşinea, ca premise ale judecăţii morale.
Unul dintre cele mai importante evenimente socializatoare al
perioadei este achiziţia limbajului, purtător al „genelor sociale”.
Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile
lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile
ulterioare, lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o
construcţie inconştientă bazată pe obiceiurile lingvistice ale grupului
(Bernstein, 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare,
producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra
succesului şcolar.
Criminologii acordă atenţie deosebită dinamicii violenţei.
Conform unei anchete longitudinale canadiene asupra a 22.831 de
copii între 0 şi 11 ani, frecvenţa comportamentelor violente (ţipete,
accese de furie, muşcat, lovit, dat din picioare) atinge un maxim între
27 şi 29 de luni, când 53% dintre băieţi şi 41% dintre fete lovesc şi
muşcă. Apoi, sub presiunea educaţiei aceste comportamente
regresează, copiii învăţând progresiv să se controleze (cf. Cusson,
2006-b). Nu ne naștem răi, dar suntem echipați pentru apărare și atac,
pentru a face față unui mediu ostil. De aceea, consideră Cusson,
ucenicia non-violenţe trebuie să înceapă foarte devreme.
Perioada 3–6 ani debutează cu prima criză de independenţă
faţă de adult, manifestă în dorinţa de a face totul singur, de a acţiona pe
cont propriu. Criza de independenţă este un salt în autonomia
comportamentală.
Spre 4 ani egoul se maturizează, iar sursa plăcerii se transferă
treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă,
dar se descoperă „străinul intim”, tatăl, cu care trebuie să o împartă. În
momentul acestei „descoperiri” se declanşează criza oedipiană,
manifestă în atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de

153
părintele acelaşi sex. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea
cu părintele de acelaşi sex. Interiorizarea imaginii parentale face ca
prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea
normelor şi consemnelor impuse. Se constituie o conştiinţă morală
primară (supraeul în limbaj freudian), care acţionează ca un fel de
voce interioară a părinţilor, asigurând reglarea conduitelor, pe de o
parte, şi un sentiment al securităţii, pe de altă parte.
Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii
fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi, perfecţi,65 securizanţi,
dar, în acelaşi timp, şi ca fiinţe frustrante, agresive. Aceasta îi
determină pe copii şi să respecte normele, dar şi să le încalce.
Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea
diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. „Copilul îşi
construieşte identitatea sexuală, afirmă Pierre Bourdieu, element
capital al identităţii sociale, în acelaşi timp când îşi construieşte
reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe, pornind de la acelaşi
ansamblu socialmente definit de indici ce sunt, inseparabil, biologici şi
sociali. Cu alte cuvinte, conştientizarea identităţii sexuale şi
incorporarea dispoziţiilor asociate unei definiţii sociale determinate a
funcţiilor sociale ce le revin bărbaţilor şi femeilor merg mână în mână
cu adoptarea unei concepţii socialmente definite despre diviziunea
sexuală a muncii” (2000, p.125). Potrivit unor studii americane (citate
de Stănciulescu, E., 1997), bărbaţii sunt mai implicaţi în cultivarea
rolurilor de sex, acordând fetelor mai multă atenţie şi afecţiune, în timp
ce băieţilor le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă,
manifestând faţă de ei o mai mare exigenţă. Discriminările sexuale de
mai târziu îşi au o parte din origini aici, în momentul în care se

65
J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor
sunt absoluturi; ei încarnează raţiunea universală, legea, sensul şi scopul lumii”
(J.-P. Sartre, 1969, Baudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, p. 45).

154
internalizează rolul de sex, cu întreaga constelaţie atitudinală asociată
acestuia.
Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată
crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea
limitelor sistemului familiei, caracterizat prin particularism şi
afectivitate, şi intrarea în alte subsisteme sociale.
Socializarea primeşte noi dimensiuni prin integrarea
copilului în grădiniţă, unde cadrul lui de referinţă se diversifică, relaţia
cu părinţii fiind concurată de o nouă relaţie, ce cu cei de aceeaşi vârstă.
Dacă relaţia cu vârstnicii este prioritar afectivă şi constrângătoare, cea
cu covârstnicii este concurenţială şi consensuală. Este etapa în care
activitatea solitară de până la trei ani, când copilul îi tratează pe cei din
jur ca pe nişte obiecte, se deschide spre ceilalţi, mai întâi, printr-o
activitate paralelă (3–4 ani), iar apoi asociativă (5–6 ani) şi colectivă
(6–7 ani) (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 112).
Perioada post-oedipiană (6–11 ani) este o perioadă de
stabilitate sexuală, cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte
grupuri decât familia. Raportul dependenţă – autonomie evoluează
către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă
mai ales în relaţia tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de
sensibil, cu tendinţă de a dramatiza.
Intrarea în şcoală face ca vechea identitate cu familia să se
destrame, asumarea solului de elev este aspectul esenţial al acestei
faze. Grupul şcolar, caracterizat prin neutralitate afectivă şi
universalism, dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale.
Socializarea secundară, şcolară, provoacă interiorizarea
valorilor şi normelor societale, importantă fiind consonanţa valorilor
internalizate în familie cu cele internalizate în şcoală. Elevul este
constrâns în şcoală să accepte condiţia neutralităţii afective şi a
diferenţierilor pe axa performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau a

155
insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. În cazul
copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie, succesul şcolar îi poate face
dependenţi de instituţie, în care găsesc compensare prin respectul şi
aprecierea profesorilor şi colegilor. Dependenţa de instituţia şcolară
generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală, un loc al
satisfacţiilor de multe ori neconştientizate.
Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale
tipurilor de performanţă, pregătindu-se noi criterii de evaluare şi
clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferenţieri, axate aproape
exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar, sunt tot mai des criticate
astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. Bourdieu
vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare, care ar
fi “liberă de sancţiunea directă a realului” (Bourdieu, 1997, p. 29).
Conform studiului canadian citat anterior, la 11 ani, doar
14% dintre băieți și 8% dintre fete mai manifestă violență fizică. Dar
evoluția nu este liniară.
Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate
(11–15 ani), urmată de adolescenţa propriu-zisă (15 –18 ani). Debutul
adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o
scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau
revoluţiei adolescenţilor, când moştenirea culturală este desacralizată,
tânărul situându-se deseori într-un spaţiu al unor valori încă nedefinite,
unele contestate, altele abia intuite, datorită simţului său critic deosebit
de ascuţit. Ieşirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea să
nu mai găsească suport, ceea ce a fost important în perioada anterioară
nu mai este actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se
produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei
spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară uneori nelinişti,
depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia
adolescentului spre autochestionare. Societatea adulţilor îi apare

156
deseori adolescentului ca fiind o societate represivă, dominatoare şi
manipulatoare, în virtutea criteriului vârstei şi al unor valori ce nu mai
au relevanţă pentru el.
Referindu-se la adolescenţa lui Baudelaire, J.-P. Sartre
caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma
filosoful francez – când copilul, crescând, îşi depăşeşte părinţii cu un
cap şi priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic:
depăşindu-şi părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei
sale transcendenţe. Tatăl şi mama au descrescut; iată-i pirpirii şi
mediocri, nejustificabili şi nejustificaţi; majestoasele gânduri, care
reflectau universul, decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea
trebuie refăcută, toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt
contestate şi, dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte, dat fiind
că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre
atâtea altele, copilul îşi pierde esenţa şi adevărul; dispoziţiile vagi,
gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii
sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile,
riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Nejustificat,
nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. Totul
trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant” (J.-P.
Sartre, 1969, p.46).
Acest neant de care vorbeşte existenţialistul francez poate fi
umplut cu înţelegere, consideraţie şi iubire, astfel încât momentul
tensional din existenţa adolescentului să fie depăşit fără dramă şi fără
dramatism. Flexibilitatea atitudinii parentale, capacitatea părinţilor de a
accepta frământările şi dorinţa de independenţă, respectul şi
consideraţia acordată adolescentului sunt factori ce contribuie la
depăşirea silenţioasă a perioadei.
De altfel, criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale,
rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent, în societăţile

157
primare ea nefiind prezentă. Unele studii comparativ-culturale
(Schlegel; Berry, 1991) constată că, în general, relaţiile adolescenţilor
cu familiile lor sunt armonioase, conflictele apărând în special în
societăţile în care rezidenţa este nelocală, schimbările socioeconomice
rapide, iar individualismul şi realizarea personală sunt valori culturale
centrale. Alte cercetări accentuează dimensiunea conflictuală, vorbind
de „tineretul revoltat” (H. Marcuse) sau de „generaţia evaziunii” (J.
Coleman).
O problemă dificilă în această perioadă o constituie
concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de
comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de
constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a
maturizării biologice de cea socială. Datorită condiţiilor de nutriţie şi
nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială
întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin
absenţa funcţiei sociale a adolescentului, care este doar consumator de
buget şi nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut
social, nici copil şi nici adult, întins pe o perioadă foarte lungă.
Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin
extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele putând
provoca revolta adolescentului.
Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă
refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări şi
restructurări, se pendulează între originalitate şi conformism66.

66
Iată ce spune despre această etapă de vârstă prinţul moldav, Dimitrie Cantemir,
în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea: „A patra vârstă sau rodul de
curând legat al vieţii omeneşti este tinereţea, care este ca un fruct a cărui calitate
ca dulceaţă sau amăreală nu s-a stabilit încă, de aceea trebuie să fie bine păzit şi
nevătămat păzită, ca nu cumva să se întâmple să vină gândacul să-l strice, sau
păianjenul să-l învăluie cu pânza, căci cât de puţin l-ar strica, greu va mai ajunge

158
Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se manifestă acut la
14–16 ani, prin teribilisme de tot felul, prin radicalism al opiniilor, prin
episoade violente şi spectaculoase, atitudini ce exprimă aspiraţia la
independenţă, autonomie şi libertate şi vor sfârşi prin realizarea unui
nou echilibru al personalităţii.
Una dintre erorile frecvente ale educaţiei, deoportivă ale
părinţilor şi profesorilor, constă în a-l considera pe adolescentul ce se
vrea original ca pe un copil neştiutor, urmarea fiind rezistenţa la actul
educaţional şi la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe
adultul care-l respectă. Comportamentul adolescentului trebuie
îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în
acord cu aspiraţiile individuale şi sociale.
Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi
acceptaţi, iubiţi, preţuiţi, dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Este
vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii, manifestând
tendinţe contradictorii, oscilând între egocentrism şi altruism,
solitudine şi socialitate. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum
să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar un proiect, ce va să
fie. De aici instabilitatea afectivă, nonconformismul, indisciplina,
agresivitatea, protestul, ostilitatea la intruziunea în spaţiul intimităţii
confuze. Astfel de atitudini port fi uşor etichetate de către educatori
grăbiţi drept tendinţe spre devianţă.

la dulceaţa şi gustul ce urma să aibă când se coace. Tot aşa, tânărul la toate
trebuie să ia seama, deoarece are duşmani mai mulţi la această vârstă decât la
alta. Mai întâi, pentru că această vârstă este însăşi vârsta tinereţii, care este
oarecum rătăcită şi neaşezată. În al doilea rând, la această vârstă sângele este mai
abundent, adică poftele sporesc cu prisosinţă, fiind mai numeroase şi mai
puternice decât la celelalte vârste, de care trebuie să ne păzim foarte mult”
(Dimitrie Cantemir, 1990, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, Ed.
Minerva, Bucureşti, p. 311).

159
 Menţionăm aici şi faptul că mediul social acţionează (şi acest
fapt e vabil nu doar pentru adolescent) ca o oglindă. Identitatea
psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt
semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o
importanţă capitală fiindcă el se află într-o criză identitară, în căutare şi
nevoie a confirmării de sine.
Criza adolescenţilor sau conflictul dintre generaţii este
datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. Adultul este situat
inconştient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale,
iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler).
Adolescenţa este marcată de tendinţe aparent contradictorii:
nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare
subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. Cei apropiaţi,
părinţii, dar şi profesorii, trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea
sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act
hermeneutic de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare.
Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de
protecţie, care permit tânărului o anumită independenţă şi evitarea
rigorilor convenţiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul,
cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau,
alteori, modalităţi de supravieţuire. Criteriul respectului necondiţionat
al regulilor sau al strictei moralităţi este inaplicabil; până la un anumit
punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei.
La această vârstă, o importanţă deosebită în constituirea
personalităţii o au identificările cu modelul, eroul, prietenul. De aici
prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Educatorul,
părinte sau profesor, trebuie să practice un stil mai puţin directiv, cu
asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce.
Presiunea necondiţionată şi indiscutabilă spre conformism nu mai are
aderenţă. Controlul social exterior se interiorizează, devenind

160
autocontrol, motivaţiile comportamentului trecând de la dominanta
normativă, reglată exterior, la dominanta normală, reglată interior,
printr-o dialectică subtilă între constrângere, model şi libertate. Stilul
de educaţie autoritar şi represiv, care-şi propune învăţarea
necondiţionată a consemnelor şi conformităţii, cu reprimarea oricăror
opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală,
generează insecuritate afectivă, cu tendinţe spre evaziune, acte de
violenţă şi agresivitate, conduite structurate defectuos, tendinţe
conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante,
crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă
înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei,
decât pe cea a integrării şi realizării de sine.
În ceea ce privește evoluția violenței, un studiu american
(Dobrin et al., 1996) citat de M. Cusson (2006-b) arată că la 12 ani
59% dintre respondenți recunosc că s-au bătut în ultimul an, pentru ca
după 13 ani procentajul să scadă constant. Cu vârsta, scad formele
primitive și inofensive de violență, dar apar forme mai elaborate și mai
primejdioase. Conform Centrului canadian de statistică juridică
frecvența omuciderilor atinge un maxim la 18 ani, pentru a se reduce
apoi cu regularitate la vârstele următoare.
Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa
realizării adecvate a funcţiilor familiei, un gen de „personalitate
colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura
personalităţii morale a adolescenţilor. Valorile şi atitudinile, gradul de
organizare şi coeziune, climatul conjugal, relaţii intrafamiliale,
modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vieţii de familie
influenţează puternic socializarea morală a tinerilor.
Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea
deplină, permiţând integrarea în colectivitatea adultă, în care familia de
procreare, sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă

161
importanţă deosebită. Integrarea în aceste noi colectivităţi impune
interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ, soţie, rolul
profesional, rolul de cetăţean, de enoriaş.
Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge
prin următoarele caracteristici:
- extensiunea simţului eului, adică încorporarea în
personalitate a unor noi rol-statusuri;
- raportarea caldă a eului la ceilalţi, prin depăşirea
egocentrismului infantil, manifestări ale intimităţii,
respectului, compasiunii, toleranţei;
- securitatea emoţională, asumarea raţională a riscurilor,
toleranţă la frustrare;
- percepţie realistă, asumarea sarcinilor şi disponibilitatea
rezolvării lor;
- obiectivarea eului, capacitatea de intuiţie şi umor;
- o anume filosofie a vieţii, prin închegarea unei viziuni
unificatoare asupra existenţei.
Procesul de socializare se desfăşoară de această dată cu
anticipaţie, în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii
adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de
procreare, iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-
sistem ocupaţional.

Socializarea nu se încheie aici, în adolescenţă, ci continuă pe

întreg parcursul vieţii, existând tranziţii de realizat, crize de depăşit.
Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relaţii
profesionale, libertate care implică „condamnarea la responsabilitate”
despre care vorbeşte Sartre. Din păcate, suntem zguduiţi de această

162
condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viaţă uneori prea
târziu. E condamnare, pentru că suntem singuri şi nu avem nici o scuză
în faţa conştiinţei noastre în privinţa alegrilor pe care le facem, deşi nu
deţinem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoştinţă de
cauză. Aşa se face că uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite.
Crizei adolescenţei îi poate urma, peste ani, criza vârstei de mijloc,
generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei.
Căderea în această conştiinţă a temporalităţii fiinţării noastre poate
repune în discuţie opţiunile anterioare, valorile şi fundamentele
acestora. Uneori o putem lua de la capăt, atunci când încă nu e prea
târziu. Dar târziul vine întotdeauna prea devreme; mult prea devreme.
Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om.
Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase.
Şi mai dureros este orizontul morţii, ca punct final al unei existenţei.
Despre stadiile procesului comprimat de socializare şi adaptare la
iminenţa morţii vorbeşte Elisabeth Kübler-Ross (1987), care aminteşte
următoarea succesiune: negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori,
acceptarea.
Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. Erikson
(1950), care a distins opt stadii principale ale parcursului vieţii, fiecare
dintre ele caracterizându-se printr-o situaţie de „criză psihosocială”, în
care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante
(încredere – neîncredere, autonomie – ruşine, iniţiativă – vinovăţie,
hărnicie – inferioritate etc.), în raport cu experienţa particulară de
viaţă. Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială
îl au familia şi şcoala. Stadiul al cincilea, care desemnează adolescenţa
(„vârsta metafizică”), este considerat crucial pentru cristalizarea
identităţii de sine.
Redăm aceste stadii în următorul tabel:

163
 Stadiul de Crize sociale Amplasare Produs favorabil
dezvoltare socială
1. Pruncia Încredere Familie Dezvoltarea încrederii în sine, în
(primul an) spre părinţi şi în lume
neîncredere
2. Copilăria Autonomie Familie Dezvoltarea simţului de
timpurie (2-3 spre ruşine, autocontrol, fără pierderea
ani) îndoială autostimei
3. Perioada de Iniţiativă spre Familie Învăţarea direcţiei şi scopului
la 4 la 5 ani vinovăţie activităţilor

4. Perioada de Sârguinţă Vecini, Dobândirea simţului iscusinţei şi

la 6 ani până la spre şcoală competenţei
instalarea inferioritate
pubertăţii
5. Adolescenţă Identitatea Grup de Dezvoltarea identităţii eului ca
(10-20 ani) spre confuzia prieteni simţ coerent al sinelui
identitară
6. Prematuritate Intimitate Parteneri Autentică intimitate, sentimentul
(20-30 ani) spre izolare de „pierderii unuia în celălalt”, ca
prietenie şi premise pentru o viaţă afectivă
sex ulterioară echilibrată
7. Perioada Generativitate Noua Dezvoltarea altor preocupări
adultă spre stagnare familie, dincolo de familia apropiată, în
(40-50 ani) munca ceea ce priveşte generaţiile
viitoare şi societatea
8. Bătrâneţe Sârguinţă Pensionare Dobândirea sentimentului de
(după 60 de ani) spre disperare şi moarte satisfacţie cu privire la realizările
iminentă vieţii individuale

164
 Tabelul nr. 5. Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson
(prelucrare după Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 166 – 167)

Aceste stadii şi caracteristicile asociate lor trebuie privite în

relativitatea şi convenţionalitatea lor, dezvoltarea personalităţii fiind un
proces continuu şi singular.

2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane

Familia este factorul primordial al formării şi socializării

copilului, reprezentând în viziunea structural-funcţionalistă „cureaua
de transmisie a normelor culturale din generaţie în generaţie”
(Merton). Socializarea primară este decisivă pentru viitoarea
personalitate a copilului, oferind matricea în interiorul căreia se vor
structura cele mai importante trăsături morale şi caracteriale, care îl vor
marca ireversibil pentru întreaga viaţă. Intuiţia simţului comun
vorbeşte de „cei şapte ani de acasă”. Rezistenţa socializării în familie
derivă din faptul că acţiunea ei se desfăşoară într-un cadru informal, în
care suportul afectiv joacă rolul primordial. Aceasta face ca structurile
dobândite în familie să fie fundamentul tuturor celorlalte influenţe.
Celelalte influenţele socializatoare se vor plia pe schemele socializării
primare. Socializarea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea
celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii
definite de către părinţi. De aici şi importanţa socializării primare, căci
orice disfuncţie a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în
personalitatea copilului.
Majoritatea cercetătorilor identifică două funcţii
fundamentale ale educaţiei familiale:
- cea de producere a personalităţii sociale şi

165
 - cea de transmitere intergeneraţională a modelelor culturale
şi a statutelor sociale.
Cele două funcţii nu pot fi decât artificial disociate, distincţia
lor vizând mai mult referentul, pentru prima accentul căzând pe individ
(personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere
culturală). În realitatea lor concretă, cele două funcţii se presupun
reciproc, personalitatea socială presupunând achiziţiile culturale, iar
aceste achiziţii asigură reproducţia culturală.
În ordine cronologică, funcţia elementară a familiei este cea de
factor al securităţii, oferind copilului sentimentul siguranţei, care îi
permite construcţia echilibrată a personalităţii. Securitatea presupune:
- satisfacerea trebuinţelor elementare;
- coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare;
- protecţia împotriva factorilor externi;
- asigurarea sentimentul de a fi acceptat necondiţionat ca
membru al familiei;
- prezenţa iubirii părinteşti;
- consolidarea sentimentului unei personalităţi distincte, cu
posibilitatea opţiunii între anumite limite ale libertăţii.
O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că
este rodul acceptării lui necondiţionate de către părinţi (Neamţu, C.,
2003, p. 66). Aceasta mediază, la rândul ei, conştiinţa de sine a
copilului. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu
perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea
părinţilor o acceptare condiţionată, de bună purtare sau de performanţă,
în care adulţii respingeau anumite aspecte ale personalităţii lor.
Aspectele criticate ale personalităţii vor fi ulterior negate de copil şi
proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile.
O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai
capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau

166
aspectele negative ale personalităţii sale. Pierderea acceptării de către
mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult, iar eşecul,
de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de
frustrare şi neîncredere în alţii, dar şi în sine.
Desigur, conţinutul socializării primare nu se reduce doar la
dimensiunea afectivă; am putea spune că dimensiunea afectivă este
mediul socializării în această perioadă a copilăriei, dar educaţia
familială presupune şi dimensiunea normativă. Acceptarea
necondiționată nu înseamnă tolerarea comportamentelor negative ale
copilului. Controlul impulsivității, respectul pentru celălalt, disciplina,
și asumarea de responsabilități sunt dimensiuni vitale, în raport cu care
educația parentală este răspunzătoare. Alături de aceste dimensiuni,
socialiyarea în familie presupune și o dimensiune cognitivă. Explicit
sau implicit, familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul îşi
apropie lumea făcând-o o lume a sa. Părinţii, în calitatea lor de primi
adulţi semnificativi, exercită direct şi indirect influenţe educaţional
formative, oferind primele modele de identificare într-un anumit climat
afectiv. Atât educaţia directă, cât şi modelele şi climatul, au rol
important în maturizarea copilului.
Kari Killen (1998) identifică şapte funcţii parentale pe care
părinţii le exercită diferenţiat, în raport cu abilităţile lor:
- abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale
copilului;
- abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula
cognitiv şi afectiv;
- abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul;
- abilitatea de a-şi înfrâna propriile frustrări şi porniri
agresive fără a le răsfrânge asupra copilului;
- capacitatea de a avea aşteptări realiste faţă de copil;
- capacitatea de a percepe copilul în mod realist;

167
 - abilitatea de a răsplăti şi de a valoriza copilul.
Văzută dinspre societate, familia este cea care transmite
valorile şi atitudinile specifice unui anumit model cultural. Valorile
educative au o dimensiune cognitiv - evaluativă (ce e „bine” şi ce e
„rău”), o dimensiune afectivă, implicând un ataşament diferenţiat în
raport cu diversele valori, şi o dimensiune pragmatică sau
comportamentală, constituindu-se într-un ghid pentru acţiune. Seturile
valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura
socială, de apartenenţa socio-profesională, de nivelul de instrucţie, de
mediul de rezidenţă şi de alţi factori.
Numeroase studii de sociologie a educaţiei (enumerate de
Stănciulescu, 1997, p. 61) argumentează teza conform căreia părinţii
aparţinând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor
valori diferite. Dacă în clasele mijlocii şi superioare sunt valorizate
superior autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în
clasele de jos accentul este pus pe ordine şi curăţenie, obedienţă şi
respect al vârstei. La fel se prezintă lucrurile şi în raport cu profesiile
părinţilor: că cât statutul ocupaţional este mai înalt, cu atât este mai
apreciată autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât
mai mare este accentul pus pe conformitate şi obedienţă. Constatările
inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică, dimpotrivă,
teza susţinută de ei o regăsim în filosofie încă de la sofiştii greci, care
făceau distincţie între morala celor mulţi şi morala stăpânilor şi până la
Nietzsche, cu distincţia între „morala sclavilor” şi „morala
aristocrată”. Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de
conservare a existenţei. Desigur că această dependenţă a valorilor
educative de statutul socio-economic are relevanţă statistică, dar nu
trebuie absolutizată, intervenind cumulat o multitudine de alţi factori.
Vom discuta în cele ce urmează câteva dintre variabilele
familiale cu implicaţii semnificative în evoluţia copilului şi tânărului.

168
 3. Tipul familiei

O bună perioadă de timp, studiile privind eficienţa

socializării, performanţa sau eşecul şcolar al copilului, comportamentul
conformist sau delincvent, se structurau pe distincţia tranşantă dintre
familia organizată şi cea dezorganizată. Dinamica familiei
contemporane, marcată de diminuarea natalităţii, multiplicarea
coabitărilor, creşterea numărului de copii născuţi în afara familiei,
explozia ratei divorţialităţii (Stănciulescu, 1997, pp. 137 şi urm.), a
repus în discuţie disjuncţia tradiţională, argumentând ideea că ceea ce
este important pentru dezvoltarea copilului nu este atât forma sau tipul
familiei („organizată” sau „dezorganizată”), cât funcţionalitatea
acesteia, atmosfera sau climatul ei. Este şi motivul pentru care
conceptul de familie „dezorganizată” tinde să fie înlocuit cu cel de
familie monoparentală, pentru a sublinia existenţa relaţiei parentale
independent de relaţia conjugală.
Climatul familial este conceptul de maximă generalitate ce
caracterizează atmosfera sau cadrul general de relaţionare
interpersonală, putând fi surprins prin intermediul mai multor
indicatori, cum sunt:
- modul de raportare interpersonală a părinţilor (apropiere,
dragoste, înţelegere şi sprijin reciproc, complementaritate
de sarcini, comunicare, respect, acord în legătură cu
problemele majore, sau dimpotrivă);
- sistemul atitudinilor parentale în raport cu valorile preţuite;
- dinamica şi modul de soluţionare a stărilor tensionale sau a
conflictelor;
- modul în care este perceput şi tratat copilul;

169
 - modalităţile de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar
sau diferenţiat);
- gradul de acceptare şi tolerare a comportamentelor variate
ale copilului;
- modul de aplicare a sancţiunilor şi recompenselor;
- gradul de deschidere şi sinceritate a copilului în raport cu
părinţii;
- satisfacţia resimţită de fiecare membru pentru viaţa de
familie.
Studiile recente argumentează importanţa deosebită pe care o
are climatul familial pentru dezvoltarea copilului, climatele tensionale,
conflictuale contribuind în mod semnificativ la geneza conduitelor
deviante ale copiilor.
Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind
relaţia dintre dezorganizarea familiei şi delincvenţă (rezumate de C.
Neamţu 2003, p. 67), arată că:
- prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu
10–15% mai mare decât în familiile organizate;
- corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa
juvenilă este mai puternică pentru formele minore de abateri şi mai
slabă pentru formele grave de comportament infracţional;
- asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul
familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu cele
dezorganizate prin deces;
- nu există o diferenţă semnificativă între impactul
dezorganizării familiei asupra fetelor şi, respectiv, asupra băieţilor;
- nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine
dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile;
- nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în
delincvenţa juvenilă.

170
 Fără a intra în distincţii tipologice complexe asupra familiei
şi particularităţilor sale, vom lua în discuţie în acest paragraf câteva
variabilele precum coeziunea, adaptabilitatea, flexibilitatea, talia şi
tipul de autoritate exercitat, variabile considerate a fi factori cheie în
socializarea copilului. În raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot
realiza tipologii diverse, asupra cărora, din considerente legate de
concizie, nu ne propunem să vorbim aici.
Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici
ale familiei privite ca microgrup social. Coeziunea exprimă măsura în
care membrii familiei sunt dispuşi să renunţe la o parte din
gratificaţiile, opiniile şi conduitele individuale în favoarea familiei ca
întreg. O serie de studii psihosociologice evidenţiază existenţa unei
corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al
coeziunii familiale. Manifestă prin intensitatea legăturii emoţionale
dintre membrii familiei, coeziunea familială poate fi măsurată prin
diverse variabile: angajare emoţională, independenţă, frontiere, timp,
spaţiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, loisir.
În familiile cu o coeziune scăzută, partenerii cuplului au o
conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai
mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la
activităţi comune; în aceste condiţii, întâlnirile membrilor se
transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. Coeziunea
familiei este indicată şi de o altă caracteristică a grupului familial pe
care o putem numi identitatea familială. Identitatea familială este rodul
sedimentării inconştiente a rolurilor, modelelor şi exigenţelor explicite,
a atmosferei ce se respiră în interiorul familiei. Indicatori identităţii
sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei faţă de viaţă
(familii harnice, generoase, modeste, leneşe, arogante) şi dispoziţia de
fond ce caracterizează familia (stenice, agresive etc). Copilul este
întotdeauna un mediu de rezonanţă al familiei, chip şi asemănare a ei.

171
 Capacitatea de autoreglare, sau adaptabilitatea, este definită
prin măsura în care sistemul familial se poare restructura, schimbând
structurile de roluri, de putere şi reguli, ca răspuns la un stres
emoţional generat de o disfuncţie în raport cu obişnuinţele funcţionale
ale sistemului, în scopul menţinerii integrităţii şi identităţii sale. O
astfel de situaţie ce necesită adaptabilitate poate fi generată de apariţia
primului copil. Naşterea primului copil poate constitui momentul unor
schimbări esenţiale în relaţia de cuplu, schimbări ce solicită
autoreglări. Prin apariţia copilului, relaţia afectivă diadică (soţ-soţie) se
transformă în triadă (soţie-copil-soţ), constituindu-se noi relaţii diadice
(mamă-copil, tată-copil). Cercetările în acest domeniu relevă faptul că
dacă în familiile fără copii soţul are o autoritate mai mare decât soţia,
după apariţia copilului, soţia participă într-o măsură mai mare la luarea
deciziilor, iar soţul preia unele dintre activităţile menajere ce reveneau
anterior soţiei. Studiile evidenţiază faptul că implicarea soţului în
diferite sarcini educative corelează pozitiv cu nivelul studiilor acestuia.
Dacă pentru schimbările generate de apariţia copilului soţii
sunt oarecum pregătiţi şi adaptarea se realizează mai uşor, modificările
neanticipate în funcţionalitatea familiei pot genera adevărate şocuri.
Disfuncţiile familiei legate de starea socio-economică (şomaj, spaţiu de
locuit, sărăcie), sau de ritmul trepidant al existenţei (angajarea în
activităţile legate de serviciu şi timpul redus de comunicare şi
activitate comună), precum şi altele, ce ţin de particularităţile de
personalitate ale membrilor îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre
părinţi şi dintre aceştia şi copii.
Adaptabilitatea unei familii este caracterizată prin
următoarele variabile: disciplină, control, posibilităţi de afirmare a
sinelui, stil de negociere, complementaritate de roluri, reguli
relaţionale şi mecanisme de autoreglare. Incapacitatea de autoreglare
duce la tensiuni şi, în ultimă instanţă, la destrămarea cuplului.

172
Separarea părinţilor are implicaţii şi asupra copiilor, amploarea
acestora fiind condiţionată de vârsta copilului şi de posibilităţile
ulterioare de susţinere. Absenţa posibilităţii de identificare,
autoculpabilizarea, anxietatea, sunt doar câteva dintre consecinţele
separării, cu urmări majore în devenirea copilului. Studiile asupra
familiei monoparentale conchid asupra faptului că „probabilitatea de a
identifica naşteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard în
dezvoltarea psiho-afectivă asupra acestora din urmă, tulburările de
comportament, abandon/eşec şcolar ori chiar delincvenţă este mai mare
în această categorie de populaţie” (Stănciulescu, pp. 140-141). Cu
toate acestea, o serie de cercetări din ultima perioadă demonstrează că
pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de
interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei
contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci
structura completă sau incompletă a familiei. Dezacordul marital poate
fi mult mai nociv pentru copil decât separarea părinţilor; unele
cercetători consideră că cu cât este mai mare gradul de dezacord
marital, cu atât este mai mare probabilitatea ca băieţii între cinci şi
zece ani să sufere de tulburări comportamentale.
O altă caracteristică a familiei, aflată în relaţie cu
autoreglarea, este flexibilitatea ei în diversele etape ale dinamicii sale:
trecerea de la familie fără copii, când întreaga afectivitate este
absorbită în relaţia de cuplu, la situaţia în care apare copilul, ce preia o
parte din afectivitatea reciprocă a soţilor; trecerea de la statutul de
părinte de preşcolar la cel de părinte de copil şcolar şi de aici la cel de
părinte de student, urmată de părăsirea familiei de către copil,
momente ce presupun restructurări şi redefiniri atât ale eu-lui
individual cât şi ale celui familial.
Talia familiei şi poziţia copilului în seria fraternă are
implicaţii asupra constituirii eu-lui social al copilului. Numeroase

173
studii au abordat problema specifică a copilului unic, demonstrând
vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai
mare să creeze situaţii problematice, deoarece el polarizează
afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. Nucleu al familiei, copilul
unic se poate considera, adesea, centrul lumii. De obicei, el poate
obţine succese şcolare şi apoi profesionale, dar este inabil în relaţiile
umane. Trăind într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de
dimensiunea rivalitate – solidaritate, va fi mai dependent de adulţi şi
mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie
numeroasă. Pe de altă parte, copiii mai mari în seria fraternă pot deveni
modele de identificare, având şanse crescute să devină mai echilibraţi
şi mai responsabili, datorită relaţiilor umane mai bogate, mai variate,
cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar şi pe cea a raporturilor
de cooperare-solidaritate. În absenţa unor astfel de experienţe,
insatisfacţiile generate de eşecuri îi generează frustrări cărora nu este
obişnuit să le facă faţă şi îl determină să reacţioneze discordant, nu
rareori prin conduite de tip predelincvent, prin violenţă, fugă de acasă,
furturi.
Psihosociologii afirmă că relaţia fraternă are un rol important
în dezvoltarea personalităţii, contribuind la formarea unor structuri
atitudinal-relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social,
şcolar, familial. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia
familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi
solidaritate durabilă între fraţi, dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie,
competiţie şi conflict.
Rivalitatea fraternă se constituie iniţial în raport cu mama,
atunci când apare în familie un frate nou, care declanşează reacţia de
gelozie a primului născut. Dacă părinţii, mama în special67, nu îl
67
Cu toate schimbările care afectează astăzi relaţiile dintre soţi, cercetările arată
că bărbaţii alocă educaţiei durate de timp mult mai mici comparativ cu soţiile;

174
ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredinţează
mici sarcini de supraveghere, de educare a frăţiorului, rivalitatea se va
manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor,
concurenţă ce se va ilustra ca punere în valoare prin conduite
compensatorii, care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la
mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie
catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea
afectivă. Studii recente (Stănciulescu, 1997) arată că primul născut
pare mai dispus să accepte modelul parental de identificare şi să
împlinească dorinţele părinţilor, explicaţia fiind aceea că primilor
născuţi li se acordă o atenţie mai mare (în absenţa concurenţei
celorlalţi), iar părinţii, fiind mai tineri, sunt mai disponibili (primul
născut, intervenind foarte curând după căsătorie, este implicat în
construcţia conjugalităţii).
Sentimentul de frustrare generat de apariţia unui frăţior se
atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Al doilea născut
beneficiază de experienţa fratelui mai mare, dar se simte frustrat de
lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu
acesta. Mijlociul din familie are poziţia în care conflictele dintre
identificări ating apogeul, deoarece el nu poate deveni nici cel mai
mare şi mai puternic, nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul
atenţiei. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează
atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei.
Dificultăţi sunt însă şi în cazul unei familii prea numeroase.
Deşi solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integrarea
şcolară şi socială, cercetările din acest domeniu arată că în familiile

intervenţiile lor în reglarea comportamentului copiilor sunt de două ori mai puţine
decât cele ale mamelor şi, de cele mai multe ori, de tip normativ (permisiuni,
interdicţii, recomandări); ca urmare, şi copiii au tendinţa de a se îndrepta în
comunicare preponderent spre mamă, cea care îi susţine şi emoţional.

175
numeroase legătura copilului cu părinţii tinde să slăbească, părinţii
fiind substituiţi, în mare parte din sarcinile lor, de către fraţi. Climatul
educativ în astfel de familii este expus riscului de a cunoaşte două
extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu, 2004, 148), familie
organizată dar cu puţină afecţiune, sau a climatului anarhic, ce scapă
controlului părinţilor prea ocupaţi pentru a mai putea face faţă
solicitărilor de părinte.
Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în
disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile
restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari să se
ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici, sarcină pe care
aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Între fraţi au loc
procese concurenţiale, se fac şi se desfac alianţe, unii dintre ei având
statutul de marginalizaţi, simţindu-se părăsiţi, excluşi. Studiile pe
această problemă atestă faptul că familiile numeroase corelează cu
delincvenţa juvenilă mai puternic decât familiile restrânse. Explicaţiile
acestui fenomen trimit nu doar la eficienţa disciplinei familiale, ci şi la
riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire.
Sărăcia cronică a familiei este unul dintre factorii cei mai importanţi în
amplificarea fenomenului delincvenţei juvenile. Cele mai mari costuri
ale reformei au fost plătite de familiile cu mai mulţi copii. Confruntaţi
cu dificultăţi economice numeroşi părinţi îşi neglijează copiii, căutând
loc de muncă sau muncind în orare neregulate, se refugiază în alcool,
demisionând din familie, sau se angajează în activităţi delincvente.
Tensiunile intrafamiliale cresc şi atmosfera familiei degenerează în
agresivitate şi violenţă. Sărăcia a determinat o creştere dramatică a
numărului de pruncucideri şi de copii abandonaţi68. Din aceste familii

68
Conform estimărilor organizaţiei „Salvaţi Copiii”, numărul copiilor abandonaţi
în maternităţi, leagăne, case de copii şi alte centre de plasament instituţional era
în anul 2007 de aproximativ 100.000.

176
sărace provin şi marea majoritate a copiilor străzii 69, care constituie,
conform statisticilor Poliţie, jumătate din numărul copiilor delincvenţi.
De aici rezultă că sărăcia este, indirect, un indicator relevant al
delincvenţei juvenile.

4. Tipul de disciplină parentală

Integrarea socială a copilului este condiţionată de dobândirea

conduitei civilizate în grup, de interiorizarea valorilor de întrajutorare,
cooperare, solidaritate. În toate acestea, modelul de comportament
oferit de părinte este esenţial.
Tipurile de disciplină parentală – permisiv, autoritar,
indiferent – circumscriu atitudinea părinţilor faţă de copii. Psihanaliştii
arată că această atitudinea faţă de copii este determinată de o
multitudine de sentimente inconştiente: prin copii, părinţii pot retrăi
anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării, sau vor să se
realizeze compensatoriu prin ei, având, nu de puţine ori, sentimentul că
şi-au ratat viaţa, dar că o pot recupera substitutiv, prin intermediul
copiilor.
Când educă majoritatea părinţilor reacţionează într-o manieră
emoţională, simţindu-se ofensaţi atunci când copilul nu ascultă de
regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi
dorinţe. Principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a

69
Oficial se estimează că la nivel de ţară numărul copiilor străzii este de circa
2.000–3.000, jumătate dintre ei aflându-se în Bucureşti, oraşele mari, Constanţa,
Timişoara, Iaşi având un număr ce variază între 100 şi 200 de copii; conform
organizaţiei “Salvaţi Copiii”, 52% dintre aceşti copii au vârsta de 7–15 ani, 25%
au vârsta de 16–18 ani, 71% fiind băieţi; mai mult de jumătate dintre ei se află în
stradă de circa 3 ani.

177
copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun
altor legi decât cele ale adulţilor, fiind guvernate mai ales de principiul
plăcerii. În general, adulţii reacţionează în faţa manifestărilor
pulsionale ale copilului în două moduri:
- le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau
semn de răutate; acţionând compulsiv impun copilului frustrări inutile,
rezultatul acestor măsuri fiind o dezvoltare într-o manieră patologică,
caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual, cu
dificultăţi ale afirmării de sine;
- tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz
în care ele se vor dezvolta; în absenţa cenzurilor necesare, pretenţiile
vor deveni insuportabile.
Reacţiile extreme – autoritarismul, permisivitatea necritică şi
indiferenţa – ca stiluri de disciplină parentală, sunt indicatori
importanţi ai predicţiei eşecului şcolar şi, în corelaţie, ai delincvenţei
juvenile. Copilul va putea deveni responsabil şi integrat social eficient
numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. Experimente
numeroase confirmă aceste teze. Spre exemplu, psihologul francez N.
Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136–137) cere copiilor să
aleagă între două explicaţii posibile ale unei conduite generoase
(împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinţii lor vor
să-i facă să-şi împrumute lucrurile sau pentru că le place să facă mici
bucurii colegilor?” Copilul cu educaţie autoritară va alege primul
răspuns, iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă.
Educaţia autoritară produce o determinare exterioară, fără durabilitate
în timp, iar educaţia liberală favorizează interiorizarea interdicţiei,
făcând din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminării: „Îmi
face plăcere”. Prin urmare, practicile parentale permisive favorizează
dobândirea normei de internalitate, cea mai profitabilă condiţie pentru
copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate şi toleranţă,

178
între susţinere parentală, încurajare, recompensă şi exigenţă în
controlul conduitei.
Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii şi de
dinamica familiei contemporane, studiile de sociologia educaţiei
evidenţiază predominanţa feminină şi rolul secundar al tatălui în
educaţia copiilor. Dacă taţii comunică mai puţin cu copiii, carenţele
acestei comunicări sunt, de regulă, compensate de o mai intensă
comunicare cu mama. Mamele copiilor cu bună integrare practică un
stil educativ caracterizat prin orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini
de explorare sau rezolvare de probleme, prin ajutor în evaluarea
acţiunilor şi consecinţelor, prin aport informaţional şi feed-back.
Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile acestora, sunt autoritare,
anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de
opţiune copiilor.
Conform unor cercetări recente (J.-P. Pourtois; H. Desmet,
1991), un stil educativ favorabil îl are mama care:
- adaptează exigenţele la posibilităţile copilului;
- facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu
dificultăţi;
- exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa
eşecului;
- stimulează gândirea copilului;
- recompensează;
- arată rareori stări ostile faţă de copil;
- manifestă stimă faţă de copil;
- pretinde şi oferă justificări;
- lasă iniţiativa copilului în învăţare;
- furnizează copilului standarde de performanţă;
- oferă puţine feed-back-uri corective.

179
 Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q.I., trăsături de
personalitate, stil educativ), J.-P. Pourtois afirmă că familia (mama)
este responsabilă direct de 70,63% din variaţia în dezvoltarea
intelectuală a copilului de 7 ani şi de 13,63% din variaţia achiziţiilor
şcolare; impactul asupra performanţelor şcolare este mult mai mare,
căci el se exercită şi indirect (cf. Stănciulescu, 1997, p. 105 – 106).
Pentru eficienţa educaţiei se cere acordul şi consecvenţa ambilor
părinţi, dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre
eşecul şcolar.
Cercetările din domeniul delincvenţei juvenile evidenţiază
faptul că fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al
aşteptărilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a
autorităţii faţă de copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai
frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere faţă de copil. În
condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în
sine decât ceilalţi, au dificultăţi în a-şi face prieteni, se simt incapabili
de a face faţă solicitărilor mediului, pe care îl percep drept ostil. Teoria
ataşamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform
căreia afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii
individuale. Dragostea mamei este, pentru Bowlby, la fel de
importantă pentru sănătatea mentală, ca vitaminele şi proteinele pentru
sănătatea fizică. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un
potenţial caracter delincvent, deoarece privarea de afectivitate duce la
tulburări emoţionale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil,
furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi70. Impactul
deprivării emoţionale asupra copilului este susţinut şi prin analiza
orfelinatelor din România, concluziile acestor cercetări susţinând că:
- afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală;
- deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”;
70
Vezi o analiză amănunţită în Şoitu, (2003).

180
 - deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a
caracterului instabil.
Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt
responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”, manifestat prin
apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice,
retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice,
comportamente fără conţinut, repetitive, stereotipe, retard în
dezvoltarea conştiinţei de sine şi în dezvoltarea identităţii sexuale.
Totuşi, relaţia afecţiune-reuşită şcolară nu este mecanică, afecţiunea
maternă conducând mai degrabă la insuccese, atunci când este dublată
de o permisivitate necritică în raport cu conduita şcolară a elevului,
importantă fiind constituirea motivaţiei interioare pentru conduita
socialmente dezirabilă şi pentru succesul şcolar, pe fundamentul
afectiv. Părinţii afectuoşi şi autoritari în acelaşi timp au în general
copii mai bine socializaţi moral, dar mai puţin independenţi şi creativi,
decât cei afectuoşi dar mai puţin autoritari.
Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relaţia mamă
– copil, nu trebuie să ignorăm atitudinea tatălui faţă de copil.
Atitudinea autoritară a tatălui (tatăl autoritar în tipologia lui R.
Vincent, 1972), care are o personalitate puternică, exigentă, ce pretinde
ascultare, generează copii timizi, inhibaţi sau rebeli şi autoritari, la
rândul lor, în timp ce tatăl tiran, în realitate o fiinţă slabă, care
operează compensatoriu, generează inhibiţie şi frică, instabilitate şi
dezechilibru afectiv.
Printre cauzele evoluţiei nevrotice Erich Fromm (1995)
indică mama iubitoare, dar prea indulgentă sau dominatoare şi tatăl
slab sau lipsit de interes pentru copil, care rămâne fixat de un
ataşament matern, căutând „mame” în toţi cei din jur, lipsindu-i
trăsăturile paterne, disciplina, independenţa, puterea de a fi propriul
stăpân. Nevroza obsesională, conchide Fromm, se dezvoltă mai mult

181
pe baza unui ataşament unilateral faţă de tată, iar isteria, alcoolismul,
lipsa de realism, incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă
din centrarea pe mamă.
Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de
psihologi, sociologi, antropologi şi alţi specialişti, Petru Iluţ (2005, pp.
213–215) enumeră ca principii orientative în educaţia copiilor
următoarele:
- respectul reciproc părinţi-copii, în asigurarea căruia rolul
conducător revine părinţilor, care îmbină blândeţea, căldura şi
drăgălăşenia cu fermitatea;
- constanţă şi claritate în atitudini şi preocuparea de a-i învăţa pe
copii importanţa consecinţelor logice ale acţiunii prin aplicarea
regulii celor trei R: soluţie Relaţională, care să implice Respectul şi
nu umilinţa şi care să fie Rezonabilă, având scopul de a învăţa din ea
şi nu de a produce suferinţă;
- comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse
de copil şi încercarea de a înţelege mesajul real pe care doreşte să-l
comunice, pentru a lua decizia cuvenită;
- fără pedepse fizice, care, chiar dacă rezolvă pe termen scurt un
comportament nedorit, au consecinţe negative pe termen mediu şi
lung, atât pentru copii (generând resentimente, mânie, frică, ură), cât
şi pentru părinţi, care se simt ulterior vinovaţi, confuzi, necăjiţi,
suferind alături de copii; pedepsele fizice induc un comportament
violent, care se va reproduce şi în viaţa adultă. De la violentarea
copiilor mulţi părinţi trec imediat la tandreţe, intrându-se într-un stil
de ataşament ambivalent-anxios, care suplimentează efectele
negative asupra copiilor. În locul pedepselor fizice ar trebui
practicate alte principii ale modificării comportamentului, cum ar fi
retragerea gratificaţiilor pentru un timp.

182
 Pedeapsa fizică, chiar şi atunci când este mai mult simbolică,
este tot mai mult criticată de către adepţii liberalismului educaţional.

5. Maltratarea şi consecinţele ei

Maltratarea este definită ca „expunere de către părinţi a

copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual,
emoţional, sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi
dezvoltarea le sunt periclitate” ( K. Killen, 1998, p.15).
Din perspectiva consecinţelor actului, este util să distingem
între:
a) maltratarea de criză, care poate apărea în familiile cu o
funcţionare normală, dar care, confruntate cu o anumită situaţie de
stres, îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii (dacă
asemenea situaţii sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus);
b) maltratarea transgeneraţională, specifică familiilor a căror mod
de viaţă este haotic, iar relaţiile dintre părinţi şi copii sunt
dezorganizate, fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor,
situaţie în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca
modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu
diverse prilejuri.
Specialiştii problemei consideră că maltratarea este rezultatul
interacţiunii a patru categorii de factori stresori (Killen, apud C.
Neamţu, 2003, p.76):
- factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială,
şomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau
marginalizarea);

183
- factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă,
aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoaşterea şi
comunicarea în cuplu);
- caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate şi
stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol);
- caracteristici ale copilului.
Combinarea acestor elemente ce ţin de statusul social al
familiei (sărăcia şi insecuritatea socială), de caracteristicile familiei
(climatul familial) cu caracteristicile fiecărui membru se constituie în
factori de risc asupra copilului. Figura următoare sintetizează aceşti
factori de risc de abuz asupra copilului:

Variabile Variabile legate de îngrijitorul Variabile

socioculturale copilului (părinte, tutore, legate de
educator) copil
- sărăcie - abuz în copilărie - hipe
- loc aglomerat - dereglare emoţională racti
- izolare - consum exagerat de substanţe v
- mutări nocive (alcool, droguri etc.) - imp
frecvente - părinte/tutore prea tânăr şi singur ulsiv
- stres - nevoia de control asupra - neas
copilului cultă
- tehnici de disciplină neadecvate tor
- neat
ent

Risc de abuz
asupra copilului

Figura nr. 7. Modelul integrativ al răului tratament al copilului

184
 (Brehm, apud Iluţ, 2004, p.133)

Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic,

abuzul sexual şi neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de vârsta,
intensitatea, frecvenţa şi percepţia lui ca legitim sau ilegitim de către
copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan
psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de sine
deformate şi strategii de supravieţuire prin retragerea în lumea
interioară sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Cu efecte
psihice asemănătoare, uneori mai grave sub aspect psihic, se soldează
şi violenţa verbală şi atitudinală, chiar dacă nu implică lovire: iritarea
şi cicăleala, dezaprobarea permanentă, ţipetele, ameninţarea şi
înjosirea sau umilirea copilului.
Există un adevărat cerc vicios al violenţei: cu cât violenţa
este utilizată mai des, cu atât ea se devalorizează şi părintele este tentat
să fie şi mai violent. Pe de altă parte, violenţa întreţine şi perpetuează
violenţa, astfel încât agresivitatea părintelui se transmite asupra
copilului, iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici
predictori ai violenţei adulte. Copiii agresivi trăiesc în familii agresive,
în care se foloseşte pe scară largă pedeapsa fizică şi violenţa verbală.
Printre cele mai importante caracteristici ale părinţilor care-şi
abuzează copiii P. Iluţ (2004) enumeră:
- Provin dintr-un mediu în care s-a practicat violenţa.
- Consideră că cea mai eficientă metodă de educaţie e pedeapsa
corporală.
- În familie se practică violenţa între soţi, bărbatul impunându-şi
astfel „autoritatea”.
- În raporturile cu copiii se practică un stil confuz,
contradictoriu, derutant (ambivalent/anxios), au aşteptări

185
 nerealiste de la ei, prin succesele copiilor vor să-şi satisfacă
orgolii şi nevoi personale.
- Nu sunt îngrijoraţi de rănile fizice şi psihice produse copiilor
(„aşa cresc mari!”).
Numeroasele studii longitudinale, care au urmărit biografiile
unor persoane începând de la vârsta de cinci ani pe perioade de zeci de
ani, ajung invariabil la concluzia că abuzurile comise de părinţi asupra
propriilor copii, severitatea şi duritatea pedepselor, gradul de
nervozitate a părinţilor şi dizarmonia cuplului sunt printre cei mai
reprezentativi predictori ai carierei delincvente.
După cercetători ai domeniului ( cf. Grecu; Rădulescu, 2003,
p.209), principalii indicatori care arată prezenţa unui mediu familial
caracterizat de violenţă ar fi următorii:
1. conduite agresive ale copilului;
2. izolare, pasivitate, emotivitate;
3. dificultăţi şcolare: performanţe scăzute, absenteism,
indisciplină;
4. inversarea rolului: copilul tutelează adultul:
5. tulburări nocturne: insomnii, coşmaruri, poluţii, agitaţie
în timpul somnului;
6. dureri somatice (de cap, stomac, guturai cronic, alergii);
7. comportament autodistructiv, înclinat spre accidente;
8. vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istoria
accidentului;
9. teamă de contactul fizic iniţiat de părinţi sau alţi adulţi;
10. plânset disperat sau absenţa plânsului;
11. urmărirea siguranţei, stare de alertă permanentă;
12. căutare permanentă a hranei, avantajelor, serviciilor;
13. conduite evazioniste şi deviante persistente (vagabondaj,
abuz de alcool, droguri, prostituţie.

186
 Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din
punct de vedere psihologic, prin consecinţele sale devastatoare asupra
personalităţii.
Spre deosebire de abuzul fizic, ce corelează puternic cu
gradul de sărăcie a familiilor, abuzul sexual se petrece în toate clasele
sociale, cele mai multe victime fiind fetele, iar majoritatea autorilor
sunt bărbaţi. Conform estimărilor, între 10 şi 20% dintre copii au
suferit o formă sau alta de abuz sexual, incluzând în această categorie
violul71, sodomia, pederastia, incestul şi întreţinerea de relaţii sexuale
ilegale cu minorul. În SUA, aproximativ 13% din totalul abuzurilor
faţă de copii sunt de natură sexuală, fetele fiind de trei ori mai expuse
acestui risc decât băieţii. Spre deosebire de alte forme de abuz, cel
sexual nu e asociat cu rasa, etnia sau statutul socio-economic, fiind mai
expuşi abuzului fetele, preadolescenţii (8-10 ani), copiii cu un singur
părinte, copiii cu tată vitreg (cf. Iluţ, 2005).
Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac
trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentaţie,
îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere.
Conform unor cercetători ( e.g. J. Bowlby, G. R. Patterson), aceşti
copii tind să devină hoţi de profesie într-o proporţie mai mare decât cei
abuzaţi, care tind să devină preponderent violenţi
Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare,
dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte, constând în
insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare.
Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează şi
stabilizează în personalităţi tarate. Un studiu desfăşurat în SUA

71
Datele asupra agresiunilor de tip sexual sunt, în general, foarte aproximative,
datorită faptului că o mare parte dintre victime nu raportează delictul; o cercetare
din Marea Britanie relevă faptul că o femeie din şase a fost violată (Giddens,
2001, p. 217).

187
(Widom, C., S., 1989, apud, Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 212-213) pe
condamnaţii pentru infracţiuni violente, relevă corelaţiile care există
între diversele acte de abuz pe care aceştia le-au suferit în copilărie:

Acte de abuz în copilărie Condamnaţi pentru

infracţiuni violente
Abuz fizic 15,8%
Neglijare 12,5%
Abuz fizic şi neglijare 7,1%
Abuz sexual şi alte abuzuri 7,1%
Numai abuz sexual 5,6%
Control sever fără maltratare 7,9%

Tabelul nr. 6. Relaţia abuz – infracţiune

În general, deprivarea afectivă are efecte negative asupra

dezvoltării cognitive, asupra însuşirii limbajului şi structurării
capacităţilor de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte
neurologice, care ating uneori regiuni ale creierului ce răspund de
memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copiii neglijaţi manifestă o
mai redusă afectivitate, iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult
sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalţi, incapacitate de
cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copiii
maltrataţi nu frecventează şcoala (cf. Ionescu, 1997, pp. 30 – 37) şi
marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. Dacă
avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin,
la rândul lor, dintre copiii maltrataţi, putem să ne aşteptăm la
reproducerea mecanismului. Copiii maltrataţi au toate şansele să

188
eşueze şcolar, ca tineri să devină delincvenţi, iar ca adulţi, părinţi ce-şi
maltratează copiii.
*
În finalul acestui capitol, semnalăm procesul de eroziune
structurală la care este expusă familia contemporană, cu demisia
parţială de la funcţiile ei tradiţionale, cu degradarea lentă, dar continuă,
a autorităţii şi calităţii performării sale, fenomene care explică în bună
măsură rata de creştere a delincvenţei juvenile în majoritatea statelor
lumii dezvoltate; la aceste fenomene ce ţin de tendinţele dinamicii
familiei sau cuplului postmodern se adaugă, pentru ţările estice ale
Europei, şi în special pentru România, fenomene legate de dificultăţile
tranziţiei, sărăcia, mizeria existenţială, „exodul economic” spre ţările
vestice, cu întreg cortegiu de consecinţe nefavorabile pentru educarea
şi formarea tinerelor generaţii. Societatea, în ansamblul ei, nu a fost
pregătită pentru o astfel de evoluţie, iar şcoala, care ar putea suplini
parţial funcţiile familiei, are propriile ei dificultăţi şi limite. Despre
socializarea şcolară vom discuta în capitolul următor.

189
 V. DEVIANŢA ŞCOLARĂ ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ

Structura temei:

1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă

2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar
3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă
4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa
5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă
6. Diminuarea devianţei şcolare

1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă

Şcoala, alături de familie, reprezintă un agent important al

socializării tinerei generaţii, facilitând învăţarea şi interiorizarea
modelelor normative recunoscute de societate. Disfuncţiile manifeste
în funcţionalitatea ei contribuie într-o măsură semnificativă la geneza
devianţei şcolare şi, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente
în rândul copiilor şi tinerilor.
Primele cercetări care au încercat să înţeleagă rolul şcolii în
incidenţa delincvenţei juvenile au avut loc în Marea Britanie la
sfârşitul anilor ’60 (Cf. Neamţu, 2003, pp.82–83) şi au avut un design
metodologic asemănător, corelând rata delincvenţei juvenile din
diverse şcoli cu aspectele organizatorice şi funcţionale ale
respectivelor instituţii educative. Concluziile unor astfel de cercetări
reliefează faptul că un control mai puţin rigid în şcoală, cooptarea
elevilor în organizarea vieţii şcolare, o relaţie mai apropiată între

190
şcoală şi părinţi sunt factori criminoinhibitivi puternici, în timp ce
politica şcolară incoerentă, lipsită de fermitate şi discriminatorie,
sistemul de recompense subdimensionat, conducere incoerentă şi
ineficientă, dependenţa de finanţarea publică, lipsa de prestigiu a şcolii
sunt caracteristici ale organizării vieţii şcolare asociate
comportamentului deviant.
Majoritatea specialiştilor în problematica delincvenţei
juvenile subliniază strânsa corelaţie dintre delincvenţă şi nivelul
pregătirii şcolare, delincvenţii având, de regulă, un nivel de pregătire
şcolară redus. Copiii inadaptaţi şcolar intră în categoria „copiilor
problemă”, ce se înscriu tendenţial pe linia delincvenţei. Formele
iniţial uşoare de devianţă şcolară se agravează şi se cronicizează,
devianţa şcolară putând fi un indicator semnificativ al unei evoluţii
spre devianţa penală. „Devianţa şcolară, afirmă Maurice Cusson (1997,
p. 448), merge mână în mână cu delincvenţa juvenilă, corelaţiile dintre
aceste două variabile fiind atât de puternice încât cu greu pot fi
disociate”.
Prin devianţă şcolară desemnăm toate tipurile de abateri de la
normele şi valorile ce reglementează rol-statusul de şcolar. O parte
dintre ele se subsumează conceptului general de devianţă, iar altele
intră sub incidenţa comportamentului delincvent.

Devianţa
Delincvenţa
Delincvenţa juvenilă
Devianţa şcolară

Figura 8 Relaţia între devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă

191
 Evoluţiile recente semnalează contextul anomic al educaţiei
formale, care se confruntă tot mai îngrijorător cu fenomene de
inadaptare şi abandon şcolar. O astfel de situaţie este pusă de unii
analişti pe seama distanţei care există între cultura şcolară şi realitatea
extraşcolară, care duce la pierderea motivaţiei, la eşec, etichetare şi
marginalizare. „În această situaţie, consideră Cristina Neamţu (2003,
p.9), elevii pot avea două tipuri de reacţii: fie contestă legitimitatea,
validitatea etichetei, angajându-se în conduite ofensive faţă de
reprezentanţii/simbolurile şcolii, fie recurg la conduite evazioniste: fug
de la şcoală, ori, când sunt prezenţi, se refugiază în reverii
compensatorii, întreţinute sau nu de consumul substanţelor psihoactive,
şi, în cele din urmă, abandonează şcoala”.
Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă a fost
pusă în evidenţă de numeroase cercetări sociologice, care consideră
drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul şcolar,
indiferenţa faţă de învăţătură, atitudinea rebelă faţă de autorităţile
şcolare, reacţiile disproporţionate şi violente faţă de colegi, tendinţa de
a se asocia cu elemente delincvente, utilizarea precoce şi frecventă a
limbajului obscen, minciunile, furturile frecvente, chiar înainte de 9
ani, preocupările sexuale precoce ş.a.
Studiile privind inadaptarea şcolară confirmă forţa predictivă a
devianţei şcolare pentru conduita delincventă, subliniind existenţa unei
puternice corelaţii între nivelul scăzut al instrucţiei şi delincvenţa
juvenilă. Deşi devianţa şcolară este „cel mai important indicator
predictiv către o carieră delincventă” (Neamţu, 2003, p. 42), nu trebuie
să tragem concluzia că deviantul şcolar va fi un delincvent. Ceea ce se
poate afirma este faptul că toţi delincvenţii a fost devianţi şcolari, dar
numeroşi devianţi şcolari nu ajung să fie delincvenţi.

192
 Devianţa şcolară constituie, uneori, un mecanism de apărare a
elevului în faţa constrângerilor lumii adulte şi, în particular, o formă de
rezistenţă la adresa instituţiei şcolare. Psihologul american Th. Gordon
(1981, apud Neamţu, 2003) schiţează următorul tablou al
mecanismelor de apărare la care recurg elevii în funcţie de coloratura
afectivă a situaţiilor şcolare:

Sentimente Mecanisme de apărare

Ranchiună, mânie, Revoltă, rezistenţă, neîncredere
ostilitate
Frustrare Răzbunare (principiul „ochi pentru ochi”)
Ură, aversiune Minciună, înşelătorie, disimulare
Jenă, stânjeneală Blamarea altora, calomnie, bârfă
Ruşine, umilinţă Fraudă, plagiat, copiat
Teamă, angoasă, Ameninţare, intimidare, bravadă
nelinişte
Tristeţe, deprimare Dorinţa de a câştiga totul, respingerea
pierderilor
Neputinţă, apatie Supunere, conformare
Încăpăţânare, obstinaţie Curtarea adultului, „perierea”
Emulaţie, rivalitate Refuzul riscurilor, asigurarea şanselor de
reuşită înainte de a acţiona

Tabelul 7. Mecanisme de apărare la care recurg elevii

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale

devianţei şcolare, Cristina Neamţu (2003) analizează următoarele:
• copiatul, ca formă specifică şi relativ generalizată de înşelăciune
manifestă în şcoala românească, tolerată şi uneori chiar încurajată
de unele cadre didactice; printre motivaţiile unei astfel de conduite

193
 deviante, putem regăsi presiunea părinţilor în raport cu notele
elevilor, revolta la adresa volumului de cunoştinţe solicitat,
profitabilitatea unui astfel de comportament, strategie de
supravieţuire a copiilor într-un mediu marcat de dominaţia
adulţilor, caracterul exterior al normei constrângătoare, presiunea
examenelor, moda etc.
• fuga de la şcoală / de acasă, conduite de tip evazionist cu un
mare potenţial delincvenţional; cauzele pot fi legate de mediul
familial conflictual, de mediul şcolar perceput ca ostil, de dorinţa
de libertate etc.
• absenteismul şcolar şi abandonul şcolar, care corelează pozitiv
cu sărăcia;
• violenţa şi vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasă
în ultima perioadă;
• toxicomania;
• suicidul.
Importanţa devianţei şcolare şi, în special, a violenţei
tinerilor în şcoală şi în afara ei este subliniată de către Eliot Sorel,
Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială, care
argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX, cauza principală a
morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci
violenţa (Sorel, E., 1999). Spre aceeaşi idee converg şi rezultatele unui
studiu efectuat în 1980 pe un eşantion de 575 de profesori din Los
Angeles (apud Neamţu, C., 2003, p. 239), care arată că majoritatea
profesorilor apreciază că în şcoli vandalismul şi violenţa nu mai pot fi
controlate, iar la percheziţia dulapurilor elevilor s-au găsit droguri,
dinamită, cuţite, stilete, muniţie, bâte şi arme de foc.
Am discutat în capitolul al doilea etiologia violenţei, aici
vrem doar să subliniem un aspect pe care nu l-am discutat, şi anume,
rolul mass-media, în special al televizorului şi al jocurilor pe computer,

194
în geneza comportamentelor agresive. Numeroase studii sociologice
scot în evidenţă legătura indubitabilă între violenţa mass-media şi
comportamentul agresiv. Conform specialiştilor, vizionarea
programelor violente, pe lângă faptul că oferă modele de imitaţie şi
învăţare prin identificarea cu personajele agresive, provoacă şi o
dezinhibare a conduitelor agresive, o impregnare sau orientare a
gândirii şi memoriei spre actele de tip agresiv, desensibilizare
emoţională, sugestie agresională ş.a. În schema de mai jos este redată
relaţia dintre expunere la violenţă şi agresivitate, săgeata puntată
(catharsisul) indicând reducerea agresivităţii:

Dezinhibiţie

Învăţarea de tehnici
de agresiune
violenţa mass-media
Expunerea la

Afectează
Agresivitate

operaţionalitatea
sistemului cognitiv
Desensibilizare
faţă de victimă

Catharsis

Figura nr. 9. Efectele mass-media asupra agresivităţii

(apud Iluţ, 2004, p. 120)

Desigur că nu putem imputa mass-mediei toate relele

socialului, dar nici nu putem omite faptul că pe lângă rolul benefic
indiscutabil, mijloacele de comunicare contribuie în mod semnificativ
la geneza şi exacerbarea comportamentelor delincvente.

195
 În finalul acestui subpunct, fără pretenţia unei ierarhii precise,
vom enumera, într-o ordine relativă a gravităţii abaterii, următoarele
conduite deviante la elevi: lenea, egoismul, minciuna, violenţa verbală,
copiatul, fumatul ostentativ, diferite atitudini nonconformiste,
nesupunerea, obrăznicia, chiulul, absenteismul, abandonul şcolar,
vagabondajul, consumul curent de alcool, violenţa fizică, vandalismul,
furtul, tâlhăria, consumul de droguri, manifestări perverse, prostituţia,
suicidul. Unele dintre aceste forme ale devianţei şcolare pot fi
considerate conduite predelincvente, iar altele constituie forme ale
delincvenţei juvenile. Pentru o analiză detaliată a fiecărora dintre
acestea recomand lucrarea Cristinei Neamţu, Devianţa şcolară.

2.Scenariul segregar al insuccesului şcolar

Numeroase teorii leagă insuccesul şcolar de apartenenţa

clasială a elevului. Cel mai reprezentativ dintre aceşti autori este
sociologul francez Pierre Bourdieu, care argumentează ideea că
sistemul de învăţământ este un factor al reproducţiei inegalităţilor şi
dominaţiei, ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe
acestea, prin diplome, în avantaje sociale.
În societate, afirmă Bourdieu, există grupuri sociale diferite,
aflate în concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând
idei, valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi
universale. Aceste valori specifice diverselor grupuri aflate în
competiţie socială compun ceea ce Bourdieu numeşte „arbitrariu
cultural”. Grupurile îşi dispută publicul, clientela, masa, iar cele mai
puternice îşi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim prin
intermediul diverselor instrumente ale puterii, din rândul cărora şcoala
joacă un rol primordial. Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala

196
reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este
în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin
şcoală, aristocraţia ia forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de
violenţă, prin care puterea impune semnificaţii ca legitime, disimulând
raporturile de forţă, procedură numită violenţă simbolică. Şcoala este
instituţia care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin
violenţă simbolică.
Rolul şcolii în acest proces este argumentat astfel: puterea nu
se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin violenţa
simbolică, prin sistemul de semnificaţii; nici un sistem ideologic însă
nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc
predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă,
violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii
prin constituirea unui habitus.
Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a
personalităţii, ce cuprinde scheme de percepţie, de gândire, de
evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează
realitatea. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de
clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi
aparţine; el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială,
conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor
acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin
influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii.
Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie
principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de
percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru
experienţele ulterioare. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt
deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar.
Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează
ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin

197
violenţă simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce
concurează familia. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre
habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar, pe care şcoala
urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural
dominant. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei
culturi neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a
unui arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea
pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca
deţinătoare prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei
simbolice.
Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj
imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de
mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o imagine despre
lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele
cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să
convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce
echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale.
Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită
habitusului. Prin urmare, şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă
care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează
clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o
aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi
clasamente şcolare şi invers. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia
de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă,
întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de învăţământ – afirmă
Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei
teodicee a propriului său privilegiu nu atât prin ideologiile pe care le
produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică
a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe care
o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o înregistrează în

198
secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute şi
capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi
prin transmiterea acestei forme de moştenire” (Bourdieu, 2000, p.219).
Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B.
Lahire (2000), ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât
asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai
multe variante:
1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc
sancţiuni negative;
2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această
dată, sancţiuni mai curând negative;
3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai
puţin precară, la a construi scheme culturale specifice
şcolii, care se află, total sau parţial, în disonanţă cu
schemele dobândite anterior în sânul universului familial
şi încep să dea sens unei vieţi duble.
Din această perspectivă, delincvenţa apare ca reacţie de
protest la adresa unei societăţi nedrepte, ca singură modalitate a
tânărului exclus de a accede la poziţia socială refuzată de un sistem ce
conservă şi reproduce privilegii prin violenţă simbolică.

*
În aceeaşi ordine de idei, sociologul englez B. Bernstein a
elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate
funcţionează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat,
aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje
are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre
lume, două moduri diferite de situare în lume.
Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată,
rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor,

199
prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa
de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu.
Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea
enunţurilor, precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor,
utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe,
subînţelesuri.
Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul
elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia.
Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea
lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe
de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de
cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare
valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi
avantaje imediate. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism,
meritocraţie corelate pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi
stăpânirii de sine, părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii,
climatul familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea
codului elaborat ca singur legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a
elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel
răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor şi, prin aceasta, de
excluderea şi marginalizarea unor categorii de copii şi tineri. Ca reacţie
de răspuns se naşte delincvenţa.
În concluzie, din această perspectivă se poate spune că şcoala,
în exerciţiul legitimării arbitrariului, impune excluziuni sociale,
generând indirect, prin condamnarea la insucces a unor categorii de
tineri, delincvenţa juvenilă. Injustiţia socială, sărăcia, şomajul,
promiscuitatea, sunt, în mare parte, efecte ale violenţei simbolice, în
exercitarea căreia şcoala joacă un rol important.
3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă

200
 Numeroasele disfuncţii ale educaţiei şcolare au impus în opinia
specialiştilor ideea unei crize a învăţământului. Lansată spre sfârşitul
anilor '60 şi amplificată în anii '70, ideea crizei educaţiei72 semnifică
existenţa unei inadecvări fundamentale între educaţie şi societate, ce
solicită acţiuni pentru transformări de amploare în domeniul
educaţional. Philip H. Coombs, cel care lansează sintagma „criză a
educaţiei” în anul 1968, semnalează existenţa unor disproporţii între
cererea şi oferta de educaţie, între resursele alocate şi cele necesare
educaţiei, între educaţia şcolară şi cea non-şcolară, caracterul învechit
al planurilor şi programelor, al metodelor şi structurilor organizatorice
din învăţământ.
În anii ce au urmat s-au desfăşurat numeroase studii ce relevă
şi alte limite ale învăţământului. Sintetizând, nemulţumirile legate de
învăţământul actual derivă, în principal, din următoarele:
- incapacitatea învăţământului de a oferi o autentică egalitate a
şanselor;
- pierderile semnificative înregistrate pe parcursul procesului
de învăţământ, datorate lipsei de motivaţie şi autoeliminării
grupurilor defavorizate;
- incapacitatea sistemului educaţional de a pregăti tânărul
contemporan pentru soluţionarea problemelor cu care se
confruntă;

72
Sintagma „criză educaţională” a fost lansată de către Philip Coombs în lucrarea
La crise mondiale de l’éducation apărută la Presses Universitaires de France,
Paris, 1968. În următorii a apărut un număr impresionant de studii şi publicaţii cu
acest subiect (Hannah Arendt, A schimba şcoala (1970), Ivan Ilitch, O societate
fără şcoală (1971), Hubert Hannouon, Ivan Ilitch sau şcoala fără societate
(1973), J.P. Gourevitch, Sfidarea educaţiei (1973), R.G. Corwin, Educaţia în
criză (1973), Edgar Faure, A învăţa să fii (1973), ş.a.

201
 - inadecvarea structurilor şi conţinuturilor la dinamica
schimbărilor şi la finalităţi;
- supradimensionarea programelor şi supraîncărcarea elevului,
ca urmare a exploziei cunoştinţelor şi a marelui stoc
informaţional ce se vrea a fi transmis;
- desincronizarea între cererea de educaţie şi oferta
învăţământului;
- costurile tot mai ridicate, pentru familie şi pentru stat, în
condiţiile penuriei de resurse alocate învăţământului;
- explozia demografică şi afluxul progresiv de elevi care a
surprins nepregătite sistemele tradiţionale de învăţământ;
- caracterul artificial şi ritualic al şcolii, care produce o
dependenţă de instituţie cu mecanismul ei de suprimare a
spontaneităţii şi creativităţii, înlocuite prin conformism şi
acceptare rigidă;
- centralismul excesiv al sistemului care afectează capacitatea
lui de adaptare.
Date fiind aceste limite, unii autori denunţă şcoala ca o
instituţie a prizonieratului (M. Foucault), ajungând să vorbească de o
„şcoală fără societate” (Ivan Illich73) într-un puternic curent
antipedagogic. Se impută şcolii curriculum ascuns ce cultivă, prin
intermediul predării şi organizării şcolare, obedienţa faţă de autoritate,
amânarea satisfacţiei şi alte atitudini ce sunt menite să facă din viitorul
cetăţean un ins conformist, mediocru şi tolerant. De aici şi pedagogia
nondirectivă care încearcă să umanizeze actul educaţional, depăşind
caracterul ritualic şi artificial al instituţiei şcolare.
În lucrarea Învăţământul românesc azi, sub coordonarea lui A.
Miroiu (1998), sunt inventariate supoziţiile tacite ale învăţământului
73
Pedagog mexican, care plecând de la limitele reale ale şcolii contemporane
realizează o critică nedreaptă şi uneori distructivă la adresa şcolii.

202
românesc din perioada de după revoluţie, supoziţii care, în marea lor
majoritate, au rămas actuale:
a) autocentrarea şi autosuficienţa;
b) elitismul, excepţionalismul şi intelectualismul;
c) segregarea şi asocialitatea;
d) autoritarismul, hiperierarhizarea şi
hipercentralizarea;
e) depersonalizarea şi antihedonismul;
f) conservatorismul şi inegalitatea de şanse.
Toate aceste limite ale educaţiei şcolare au drept consecinţă
creşterea insatisfacţiei în raport cu activitatea şcolară, tendinţe de
rezistenţă şi evaziune, forme diverse de devianţă, eşec şcolar, abandon
şi delincvenţă juvenilă.
Specialiştii din domeniul educaţiei identifică disfuncţii
generatoare de inadaptare şcolară la nivelul tuturor componentelor
procesului educaţional, începând cu elementele legate de proiectarea şi
dezvoltarea curriculumului, obiectivele şi conţinuturile învăţământului,
cultura şcolii, metodele de predare-învăţare şi evaluare, formele de
organizare a învăţării şi până la conduita şi tactul profesorului în
relaţiile cu elevii74.

4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa

Şcoala este „un creuzet privilegiat al dinamicii sociale”

(Jean-Marc Monteil, 1997, p.71), care funcţionează ca o
74
Vezi o analiză dezvoltată în Neamţu, 2002.

203
microsocietate, cu valori şi norme proprii, cu grupuri şi subgrupuri, cu
ierarhii specifice. Unitatea centrală a şcolii este clasa de elevi, în care
pot fi regăsite toate caracteristicile grupurilor sociale. Este motivul
pentru care vom analiza câteva caracteristici ale vieţii de grup, având
ca referent în primul rând grupul formal, clasa de elevi, şi în al doilea
rând grupul informal, de egali, care poate fi compus din colegii de
clasă, din şcoală, sau prieteni din cartier. În felul acesta vom înţelege
mai bine acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenţei pe
grup (teoria subculturilor delincvente, teoria asocierilor diferenţiale,
teoria grupului de la marginea străzii etc.).
Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane care
interacţionează pe baza unor valori şi norme comune, pentru
realizarea anumitor obiective specifice, recunoscându-şi dependenţa
mutuală. El se constituie în mediu al socializării şi integrării sociale, al
învăţării rolurilor sociale, mijloc de reproducţie a valorilor şi normelor
comunităţii. Grupul oferă individului securitate şi mediu de afirmare,
răspunde nevoilor asociative, nevoilor de apartenenţă, reprezentând
„un câmp de experienţă intermediar, situat între viaţa interioară şi
realitatea exterioară, în cadrul căruia se operează metabolizarea
realităţii dinăuntru şi dinafară”, un „spaţiu intermediar, loc de tranziţie,
recipient şi cadru al fiinţei individualizate” (Rouchy, 2000, p. 52).
Din perspectiva analizei grupurilor, clasa de elevi poate fi
considerată drept un „grup de muncă specific, compus dintr-un număr
de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un animator (profesorul), ale
căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii şi de normele
de funcţionare” (Neculau, 1983, p. 105). Este vorba de un grup relativ
mic, cu interacţiuni preponderent „faţă în faţă”, formalizat şi ierarhizat,
cu relaţii concomitent de comunicare şi afective.
Ca orice grup, clasa îndeplineşte mai multe funcţii. Una
dintre cele mai importante funcţii este cea de integrare socială. Nevoia

204
de apartenenţă, de integrare în grup este în relaţie cu confortul sau
disconfortul pe care elevul îl resimte în interiorul grupului. Relaţiile
armonioase cu membrii grupului conduc la creşterea stimei de sine, la
dorinţa de a coopera, la ridicarea nivelului de aspiraţie, iar izolarea
generează anxietate, ostilitate, agresivitate şi, în cele din urmă,
contraperformanţă şi tendinţe spre devianţă. În strânsă legătură cu
integrarea se află şi sentimentul de securitate pe care îl oferă grupul
membrilor săi; se poate vorbi şi de funcţia de reglementare a relaţiilor
intraindividuale şi intergrupale şi de cea de constituire a identităţii de
sine proprie grupului.
Existenţa unui sistem de norme este premisa oricărui grup;
în grupurile informale, normele rezultă dintr-un proces cumulativ al
interacţiunii în cadrul grupului şi prescriu modele de comportament
comune, de a căror acceptare este condiţionată apartenenţa la grup.
Norma este o regulă de conduită recunoscută şi acceptată de
membrii grupului, ea are rol reglator, de a menţine o anume consistenţă
comportamentală, determinând unitatea şi coeziunea grupului; ea este
totodată un criteriu de evaluare a conduitelor individuale. Normele
joacă rolul de ghid pentru comportamentul fiecărui membru al grupului
şi reduc ambiguitatea, oferind previzibilitate conduitelor.
Normele şcolare postulează conduite standardizate de a căror
acceptare depinde primirea şi rămânerea în grupul şi instituţia şcolara;
unele dintre norme sunt prescrise (regulamente şcolare, regulamente
de ordine interioară), în timp ce altele sunt rezultatul interacţiunii
membrilor, norme implicite, negociate, elastice.
Procesul prin care apare norma de grup este numit
normalizare, grupul exercitând presiuni asupra indivizilor pentru a-i
determina la conformism, la acceptarea normei de grup.
Tendinţa spre conformism, ca dorinţă de a fi în acord cu
ceilalţi membri ai grupului, este generată de nevoia de a păstra statutul,

205
de a fi acceptat de grup, de nevoia de aprobare socială, grupul
sancţionând deviantul de la normă cu excluderea.
Experimentele lui Muzafer Sherif, Allport, Solomon Asch,
evidenţiază puternica presiune spre conformism exercitată de grup.
Cercetătorii arată că cu cât coeziunea este mai mare, cu atât presiunea
spre uniformitate este mai mare şi creşte tendinţa de a-l exclude pe
deviant. Pe de altă parte, cu cât individul este mai atras de grup, cu atât
schimbarea de atitudine este mai semnificativă, datorită dorinţei de a
menţine relaţia cu ceilalţi membrii ai grupului.
În cazul în care presiunea spre conformitate nu vine din
partea grupului, ci din partea autorităţii, vorbim de obedienţă (vezi
cercetările lui Stanley Milgram).
Ca urmare a unor astfel de evidenţe, putem afirma că
membrii unui grup manifestă tendinţă spre conformism pentru a
câştiga sau menţine aprobarea grupului pe care îl consideră atractiv,
pentru a evita situaţiile dezagreabile care pot rezulta din
nonconformismul lor. De aici şi importanţa normelor de grup pentru
înţelegerea comportamentelor copiilor şi tinerilor. Dacă grupul de
egali, „grupul de cartier”, „grupul stradal”, sau cum dorim să îl numim,
promovează norme ce pot fi considerate ca aparţinând unei
contraculturi, tendinţa spre conformism în raport cu grupul înseamnă
devianţă în raport cu normele culturii globale.
Devianţa şcolară constă în abaterea de la normele prescrise şi
este favorizată de disfuncţionalităţile normative ce ţin în general de:
- conflictul normativ intrinsec, în situaţii în care există
norme contradictorii în interiorul sistemul normativ sau în
atitudinea autorităţii în raport cu norma, ca în situaţia
absurdă, dar din păcate destul de frecventă, a interdicţie
permise (nesancţionată, trecută cu vederea), care
încurajează sau determină comportament duplicitar şi o

206
 atitudine generală dispreţuitoare faţă de normă („există
pentru a fi încălcate”, „merge şi aşa” etc);
- conflictul normativ extrinsec, generat de situaţia în care
normele interne (ale şcolii) intră în dezacord cu alte norme
externe (ale grupului de apartenenţă);
- artificialitatea normelor în raport cu realitatea, inadecvarea
lor la lumea în care trăim;
- inculcarea inadecvată a normei, cu accent exclusiv pe
prescriptiv şi absenţa negocierii; spre susţinerea acestei idei merg şi
experimentele realizate de Fredman (1965, apud Monteil, 1997,
pp.133-134), care argumentează ideea conform căreia o normă are
durabilitate mai mare dacă este impusă cu o constrângere mai puţin
severă decât sub o ameninţare puternică. Experimentul constă în a-i
face pe copii să renunţe la a se juca cu jucăria preferată, un robot foarte
atractiv, operând cu două tipuri de ameninţări, una uşoară şi alta foarte
puternică. Odată lăsaţi singuri, timp de cinci minute, copiii, observaţi
printr-o oglindă falsă, respectă consemnul, indiferent de tipul
ameninţării la care au fost supuşi. După câteva săptămâni, li se oferă
acestor copii ocazia de a se juca cu mai multe obiecte, printre care şi
faimosul roboţel. Experimentatorul constată că acei copii care în faza
precedentă a experimentului au fost supuşi unei ameninţări puternice
se joacă ulterior cu robotul într-o proporţie de două ori mai mare decât
ceilalţi. Explicaţia este aceea că ameninţarea slabă a creat senzaţia
renunţării de bună voie la jucărie, oferind sentimentul libertăţii
opţiunii, care pare să favorizeze interiorizarea normelor de
comportament. Rezultă de aici ideea că pedagogia ordinului prescriptiv
trebuie să facă loc unei pedagogii a angajamentului, bazată pe
sentimentul de libertate. Determinarea exterioară se va transforma
astfel în autodeterminare, care este tocmai semnul socializării reuşite.
Alte cercetări (Osfield şi Katz) nuanţează aceste concluzii arătând că

207
efectele ameninţării slabe („mă voi supăra dacă ai folosi jucăria
interzisă”) sunt eficace în cazul copiilor din clasele medii, dar nu şi în
cazul copiilor de origine socială defavorizată. Totuşi, concluzia
cercetătorilor afirmă că „este posibil ca ameninţarea cu o pedeapsă mai
degrabă uşoară decât gravă să fie un mijloc eficace de asigurare a
formării unui sistem de valori la copii” (Doise, 1999, p. 210).
Respectarea sau abaterea de la normă este mediată de
coeziunea grupului, care reprezintă măsura în care grupul dispune de
unitate; ea variază de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim
(grupuri puternic coezive). Coeziunea grupului de elevi exprimă
măsura în care elevii sunt dispuşi să renunţe în favoarea grupului la o
parte din gratificaţii, dorinţele, atitudinile şi opiniile personale, prin
tendinţa lor de a rămâne împreună, prin atmosfera prietenoasă,
cooperantă şi rezistentă la destructurare. La baza ei stau:
- conştientizarea şi asumarea scopurile comune;
- cunoaşterea reciprocă;
- gradul de satisfacţie generat de viaţa de grup;
- nivelul de reuşită în acţiunile comune;
- existenţa unor perspective ale grupului.
Interacţiunea optimă a acestor parametrii duce la coeziune.
Coeziunea unui grup, în general, şi a clasei, în particular, poate exista
în raport cu valorile instituţionale sau în raport cu valori aflate în
opoziţie.
Aprecierile pentru grup menţin solidaritatea şi accentuează
cooperarea; încurajarea iniţiativei elevilor este benefică (clasele apatice
sunt disciplinate, dar slab coezive şi performante).
Analiza coezivităţii grupului este un indicator şi pentru
satisfacţia de sine înregistrată de fiecare membru în interiorul grupului.
Încercăm să menţinem sau să mărim stima de sine prin afilierea la
grupuri care contribuie la satisfacerea acestei nevoi, prin constituirea

208
unei identităţi sociale de apartenenţă; când această nevoie nu este
satisfăcută, vom părăsi grupul căutând satisfacţia în alte grupuri. Aşa
se explică faptul că elevii care înregistrează eşec şcolar şi insatisfacţie
în grupul clasă au tendinţa de a evada în alte medii, cum sunt grupurile
de la marginea străzii, care le satisfac nevoile legate de recunoaştere
socială, stimă de sine etc. Despre rolul grupurilor informale în
etiologia delincvenţei vorbesc teoriile asocierilor diferenţiale,
subculturilor delincvente, grupurilor de la marginea străzii.

5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă

Cumularea insatisfacţiilor generate de viaţa şcolară

generează atitudini evazioniste, manifeste în fuga de la şcoală,
absenteism şi, în ultimă instanţă, în abandon şcolar. Abandonul şcolar
este expresia inadaptării elevului la cerinţele vieţii şcolare, dar indică
în acelaşi timp şi incapacitatea şcolii de a se adapta la cerinţele şi
nevoile tânărului.
Studiile care încearcă surprinderea relaţiei dintre abandonul
şcolar şi delincvenţă au ca fundament teoretic teoria tensiunii psihice,
în conformitate cu care abandonul şcolar ar implica o scădere a
tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scăderea frecvenţei conduitelor
delincvente şi, la polul opus, teoria controlului social, care consideră
că, dimpotrivă, abandonul determină, prin scăderea controlului social,
o intensificare a conduitelor delincvente.
Unele cercetări longitudinale (D. Elliot şi H. Voss, apud
Neamţu, C., 2003, p. 206), care au urmărit evoluţia unor eşantioane
reprezentative pe durata a patru ani, validează teoria tensiunii sociale,
constatând că:

209
 - indicele delincvenţei este considerabil mai ridicat la tinerii
care au abandonat şcoala, comparativ cu cei care şi-au
continuat studiile;
- natura experienţelor şcolare este motivul cel mai frecvent al
conduitelor de devianţă şcolară, al abandonului în mod
special;
- indicele de delincvenţă al celor care abandonează şcoala
descreşte în perioada imediat următoare plecării din şcoală,
tendinţa de scădere rămânând constantă, în timp ce
delincvenţa tinerilor care nu au abandonat şcoala creşte
constant în perioada celor patru ani de studiu. Explicaţia
cercetătorilor ar fi aceea că părăsirea şcolii ar reduce
frustrarea şi alienarea şi, astfel, s-ar reduce motivaţia pentru
delincvenţă.
La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetări pe termen
scurt. Analizele desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp, reliefează
faptul că abandonul şcolar, reducând controlul social asupra
individului, determină pe termen lung o creştere a activităţii
infracţionale. Cei care abandonează şcoala au şanse de reuşită pe piaţa
muncii şi posibilitatea unor câştiguri obţinute prin mijloacele
recunoscute social mult mai reduse în comparaţie cu cei care îşi
termină studiile. Aşa se explică dificultăţile economice, perioadele mai
lungi de şomaj, şansele ridicate de divorţ şi infracţionalitatea sporită pe
care o constată cercetările desfăşurate asupra celor care au abandonat
şcoala.
Concluziile unor astfel de cercetări converg în a susţine ideea
că abandonul şcolar, alături de formele grave de violenţă, reprezintă
principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră
delincventă. Vulnerabilitatea la abandon şcolar poate fi identificată
relativ uşor, prin estimarea unor factori semnificativi, cum ar fi

210
combinarea agresivităţii cu eşecul şcolar şi vârsta cronologică mai
ridicată a elevului în raport cu cea a colegilor de clasă. La aceste
elemente ce vizează elevul, dacă se adaugă familia conflictuală sau
dezorganizată, sărăcia şi promiscuitatea, obţinem indici de certitudine
în privinţa traseului delictogen al copilului. În astfel de situaţii, şcoala
este lipsită de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de
asistenţă socială.

6. Diminuarea devianţei şcolare

Diminuarea devianţei şcolare nu se poate realiza printr-un

efort izolat al şcolii, chiar dacă aceasta ar funcţiona perfect. Şcoala nu
reprezintă decât un subsistem al sistemului social global, care poartă
amprenta întregului. În privinţa fenomenului deviant, între şcoală şi
comunitate relaţia de cauzalitate este de natură circulară, modelele de
conduită deviantă din afara şcolii sunt aduse în şcoală şi se manifestă
atât în spaţiul şcolii, cât şi în afara lor. Ca urmare, orice măsură
eficace de prevenţie a devianţei vizează legătura complexă dintre
şcoală şi societate. Aceasta nu înseamnă că şcoala nu produce sau nu
contribuie prin disfuncţiile sale la geneza sau influenţa
comportamentelor deviante.
Reflectând sistemul social care îl înglobează, sistemul şcolar
discriminează, ierarhizează, selecţionează, recompensează. La o astfel
de competiţie nu toţi elevi au aceeaşi şansă. Unii, inevitabil, vor fi
expuşi eşecului în competiţia şcolară, situaţie în care vor aborda
strategii de compensare a imaginii de sine. În situaţia în care percepem
inferioritatea în competiţie, avem la îndemână mai multe posibilităţi de
reacţie: tentativa de a-i ajunge şi depăşi pe ceilalţi cu care ne aflăm în
competiţie, abandonarea concursului, renunţarea la comparaţie,

211
introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili.
Dacă vom constata că nu putem câştiga, reacţionăm pentru a nu pierde,
introducând noi criterii de evaluare. Cine se angajează într-o
competiţie când jocurile sunt dinainte făcute? Aşa procedează elevul
pentru a scăpa de consecinţele psihologice ale insuccesului şcolar,
înlocuind criteriile reuşitei cu altele, prin care se obţine o remediere a
stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetăm drept
deviante. Într-un anume fel, şcoala, cu criteriile ei de evaluare şi
selecţie, generează devianţă şi chiar delincvenţă. Pentru a evita astfel
de situaţii trebuie să-i creăm elevului condiţiile necesare pentru o
comparaţie în măsură să îi asigure o imagine de sine psihosociologic
acceptabilă. Altfel, afirmă Monteil, „străin printre ai săi, elevul nu va
înceta să ceară un paşaport pentru a părăsi teritoriul. Fără bagaje,
având drept sprijin o reprezentare dihotomică a universului şcolar şi,
de aici, a societăţii, un anume număr de copii intră astfel pe drumul
care duce, în cele din urmă, la centrele de asistenţă socială. Instituţiile
educative le cer acestora să rezolve de urgenţă probleme pe care ele
însele le-au creat în timp” (Monteil, 1997, pp. 96–97).
Eşecul şcolar este urmat de abandonul şcolar, unul dintre cei
mai importanţi factori criminogeni; abandonul şcolar este însoţit de
ancorarea în grupuri delincvente, bande sau găşti de cartier, ce comit
acte de vandalism şi alte delicte grave.
Dată fiind corelaţia foarte strânsă între devianţa şcolară şi
delincvenţă, rezultă că cel mai important factor al reducerii
delincvenţei este diminuarea devianţei şcolare. Aşa se face că şcoala
devine nucleul activităţilor de prevenţie a delincvenţei. Investiţia în
calitatea activităţilor şcolare este o investiţie nu doar în performanţele
intelectuale şi profesionale ale viitoarelor generaţii adulte, ci, poate în
primul rând, în calitatea lor umană.

212
 *
Încheiem acest capitol rezumând semnele ce anunță o
predispoziție la delincvență conform M. Cusson (2006-b, p. 80):

Factori de risc
Familie:
Raporturi copii-părinți în care măsurile coercitive domină
relațiile pozitive;
Măsuri disciplinare aplicate în mod inconsecvent sau excesiv
de dur;
Părinți neatenți sau indiferenți: nu cunosc bine faptele și
gesturile copiilor.

Comportamente:
Agresiune;
Comportament de împotrivire;
Impulsivitate și hiperactivitate;
Rare raporturi de cooperare.

Dezvoltare cognitivă:
QI slab;
Eșec sau/și retardare școlară;
Dificultate de concentrare;
Dificultăți în a anticipa, planifica și gândi înainte de a acționa,
neprevedere;
Dificultate în a adopta punctul de vedere al celuilalt
(egocentrism).

Amici:
Frecventare a unor amici devianți;

213
 Respingere din partea unor colegi prosociali.

Acești factori ne oferă indicii privind țintele unor acțiuni

preventive.

VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA

DELINCVENŢEI JUVENILE

Structura temei:
1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile
2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile

214
 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile

Evaluarea şi predicţia fenomenului de predelincvenţă şi

delincvenţă juvenilă este o condiţie esenţială a instituirii programelor
de prevenire şi diminuare a actelor infracţionale în rândul tinerilor.
Spre deosebire de evaluarea delincvenţei adulte, în cazul tinerilor se
cere maximă prudenţă profesională, datorită caracteristicilor vârstei ale
cărei manifestări glisează permanent între normalitate şi devianţă, între
conformism şi nonconformism. De aceea este necesară nu doar
constatarea prezenţei unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind
delincventă, ci şi decriptarea semnificaţiilor personale şi decelarea
ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva
conduită. Ţinând seama de influenţa negativă a etichetării, este
necesară realizarea unei distincţii între caracterul obiectiv al
infracţiunii şi caracterul ei subiectiv, ţinând de particularităţile de
dezvoltare, de prezenţa discernământului, de conţinutul socializării
morale primite în familie, de influenţele din partea anturajului, a
grupului de egali etc., fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află
în derivă, ei înşişi victime la rândul lor, iar societatea în întregul ei este
responsabilă de o astfel de stare de lucruri. În cazul unora dintre ei,
maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile şi integrarea
firească în societatea adultă; în cazul altora, predelincvenţa constituie o
anticameră a delincvenţei, caz în care intervenţia socială corectivă este
absolut obligatorie.
Cu aceste asumpţii, cercetarea ştiinţifică a fenomenului
delincvenţei juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de
tehnici psihologice, sociologice, criminalistice, aşa cum sunt
experimentele psihologice, sociogramele, testele psihologice,

215
biografiile, studiile de caz, cazuisticile, expertizele psihiatrice,
analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecţi
minori, care pot aduce multiple clarificări fenomenului.
Specialiştii în domeniu (Banciu, D. ; Rădulescu, S.M., 2002)
inventariază următoarele metode şi tehnici de cercetare a tendinţelor
spre delincvenţă: tabelele de predicţie Glueck, tehnica bazată pe
principiul „extrapolării”, tehnica scalării centroide a variaţiei, teste de
măsurare a propensiunii spre delincvenţă, scale de măsurare a atitudinii
faţă de delincvenţa juvenilă. Le vom prezenta succint.
Tabelele de predicţie Glueck. Primele instrumente ştiinţifice
de predicţie în domeniul delincvenţei juvenile au fost construite de
către Sheldon şi Eleanor Glueck (1967) în perioada interbelică.
Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară, alcătuită din
antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi şi investigatori sociali, prin
compararea unui lot de 500 de minori delincvenţi cu altul, similar ca
structură, alcătuit din copii nedelincvenţi. Prin compararea loturilor au
rezultat 402 caracteristici, dintre care cele mai semnificative au fost
grupate câte cinci în patru tabele de predicţie, care au valoare
predictivă numai dacă sunt considerate împreună:
- tabelul I cuprinde factori psihosociali predictivi:
o disciplinarea minorului de către tată;
o supravegherea minorului de către mamă;
o afecţiunea tatălui;
o afecţiunea mamei;
o coeziunea familiei;
- tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii
caracteriale:
o afirmare socială;
o sfidare;
o suspiciune;

216
 o tendinţe distructive;
o labilitate emoţională;
- tabelul III inventariază trăsături de personalitate:
o aventurism;
o extravertit în acţiune;
o sugestibilitate;
o încăpăţânare;
o instabilitate afectivă;
- tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului
psihologic:
o scor de informaţie;
o abatere de la scor;
o coeficient de lectură;
o coeficient aritmetic;
o scorul calcului aritmetic al vârstei în luni.
Tabelele s-au dovedit utile pentru estimarea şanselor unui
minor de a ajunge delincvent, cu toate că ulterior s-au dovedit a nu
avea eficienţa predictivă scontată (cf. Banciu, D., ; Rădulescu, S.M.,
2002).
Un alt instrument de predicţie este scala dezvoltată de W.
Kwarceus (1966), intitulată The Kwaraceus Delinquency Pronennes
Scale and Check List, care utilizează indicatori precum:
- absenţe frecvente de la şcoală;
- atitudine indiferentă faţă de învăţătură;
- atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare;
- reacţii disproporţionate şi violente;
- tendinţa de asociere cu elemente depravate;
- utilizarea limbajului obscen;
- minciună şi furturi frecvente;
- preocupări sexuale precoce;

217
 - consum de literatură pornografică etc (cf. Mitrofan, 1999).
Tehnica scalării centroide a variaţiei pleacă de la premisa că
delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele
într-o anume succesiune, ceea ce dă posibilitatea schiţării traiectoriei
predictibile a comportamentului delincvent.
Printre cele mai utilizate teste în domeniul cunoaşterii
fenomenului delincvenţei se numără cele de inteligenţă, testele de
personalitate şi testele sociometrice. Pentru predicţie se dovedesc de a
fi de o utilitate deosebită şi testele proiective.
Testul Rorschach oferă informaţii semnificative asupra unor
componente ale personalităţii, asupra conflictelor intra- şi inter-
personale şi asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale.
Testul de percepţie tematică (T.A.T.) este considerat util
pentru evidenţierea unor sentimente şi atitudini faţă de anumite
persoane (părinţi, educatori, prieteni) şi situaţii sociale frustrante, ca şi
pentru descifrarea unor motivaţii şi tendinţe ale conduitei
(impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerţie etc.).
Testul Rosenzweig evidenţiază anumite tendinţe agresive sau
masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendinţe antisociale.
Testul Szondi identifică tendinţele fundamentale şi
caracteristicile antisociale ale personalităţii tânărului.
Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MMPI) este
util în evidenţierea unor trăsături care caracterizează morala
adolescentină şi raporturile tânărului cu educatorii, părinţii şi alţi actori
semnificativi pentru adolescent.
N. Mitrofan (1999) subliniază şi importanţa Scalei de
socializare „SO” din The California Psychological Inventory (CPI),
Inventarul de personalitate pentru copii (P.I.C.), Inventarul lui
Jesness, „The Jesness Inventory” (pentru a măsura convingerile,
atitudinile şi opiniile subiecţilor), Scala concepţiei despre sine a lui

218
Reckless şi Dinitz („The Self-Concept Scale”), Scala lui Mulligan
(„The Mulligan Scale” – inadaptare şi agresivitate pentru 13 –15 ani) şi
Scala lui Rutter („The Rutter Scale”, pentru 9–10 ani).
Alături de acestea, sunt utile Scara de socializare SO a lui G.H.
Gough, cu 54 de itemi, scalele de maturizare socială M.Q. Grant și J.
Grant (1957), B.T. Palmer (1969), L. Kohlberg (1968), W. Kay (1970),
scalele de adaptabilitate, autocontrol și socializare din CPI.
Dintre scalele de măsurare a atitudinilor, Banciu şi Rădulescu
(2002) amintesc:
- atitudinea faţă de lege şi morală, dezvoltată de M.R. Kratz în
1931;
- atitudinea faţă de justiţie, elaborată de E.A. Rundquist şi R.F.
Sletto, în anul 1936;
- atitudinea faţă de lege şi justiţie, dezvoltată de N. Watt şi B.A.
Maher în 1958;
- atitudinea faţă de organismele juridice, elaborată de A. W.
Chapman în 1960;
- atitudinea faţă de delincventul minor, elaborată de W E.
Alberts.
- O normă elementară de deontologie ne obligă să tratăm
rezultatele obţinute prin astfel de teste cu multă precauţie, fără a le
absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică şi fără ca în baza lor să
recurgem la etichetări. Tratate cu prudenţă, astfel de instrumente se pot
dovedi utile în cunoaşterea fenomenului delincvent, în baza căreia se
pot stabili apoi programe speciale de prevenţie.

2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile

219
 Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o
aserţiune de domeniul evidenţei. Chiar dacă nivelul delincvenţei
juvenile în ţara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte ţări,
tendinţele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai
intensă şi coerentă activitate preventivă. Prevenirea delincvenţei
constă, în accepţiunea lui Cusson (2006-b, p. 8) „într-un ansamblu de
acţiuni necoercitive asupra cauzelor delictelor în scopul specific de a le
reduce probabilitatea sau gravitatea”. Cazul particular al delincvenţei
juvenile reclamă o activitate complexă, ce nu se poate realiza prin
activităţi sporadice, de tip campanie, şi sectoriale, declanşate de o
anumită instituţie într-un anumit interval de timp. Pentru a avea
eficacitate, prevenţia delincvenţei juvenile trebuie să fie parte
componentă a politicii sociale, care să implice într-o acţiune coerentă,
susţinută şi pe termen lung, diferite instituţii, începând cu cele
educative, familia, şcoala, comunitatea, continuând cu cele de asistenţă
socială şi cu cele sancţionatoare, ca poliţia şi justiţia. O astfel de
activitate cere coroborarea autorităţilor publice cu comunitatea şi
organismele non-guvernamentale, într-un efort conjugat, coerent şi
realist.
În funcţie de instituţiile care participă la realizarea prevenirii,
unii autori (Rădulescu; Banciu, 1996) disting între:
o prevenţia primară, prin antrenarea instituţiilor cu rol de
socializare şi control social în acţiunile de identificare
şi combatere a surselor potenţiale de criminalitate;
o prevenţia secundară, îndreptată spre combaterea şi
neutralizarea delincvenţilor, diminuarea prejudiciilor
sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii
şi sancţionarea delincvenţilor;
o prevenţia situaţională sau contextuală, prin atragerea
comunităţii şi publicului în acţiunea de prevenire şi

220
 neutralizare a delictelor şi delincvenţilor, utilizându-se
în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea
publicului şi a indivizilor din arii şi zone criminogene
despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte,
existenţa unor factori de risc în anumite zone etc.
În raport cu momentul desfăşurării acţiunilor preventive, putem
distinge între:
- măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele
măsuri care pot fi numite la propriu prevenţie);
- măsuri adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de
organismele de poliţie, procuratură, justiţie (pe care le putem
numi măsuri de intervenţie);
- măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri
sancţionatorii şi corective).
Desigur că toate aceste acţiuni, inclusiv sancţiunea şi
încarcerarea au şi un rol preventiv, dar adevărata prevenţie este cea
realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante
delictum).
Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea
planificării acţiunilor de prevenire a delincvenţei juvenile, plecând de
la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se
desfăşoară haotic şi conjunctural. O planificare a unei astfel de
activităţi presupune formularea raţională, concretă şi realistă a
obiectivelor, de pe poziţii multidisciplinare, care să implice efortul
conjugat al diverselor structuri şi specialişti, cuprinzând criminologi,
psihologi, sociologi, asistenţi sociali, jurişti, reprezentanţi ai
administraţiei, ai comunităţilor locale etc.
Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie
cunoaşterea situaţiilor de fapt, în baza cercetărilor de teren, în relaţie
cu nevoile şi resursele comunităţii. Componentele programelor trebuie

221
adaptate specificului naţional şi local, fără a copia necritic modele
străine, cu ignorarea condiţiilor particulare. Acest fapt nu trebuie însă
să ne facă să ignorăm experienţa altor ţări care au o bogată tradiţie în
acest domeniu.
În absenţa unor programe coerente pe plan naţional, vom
sintetiza în cele ce urmează experienţa în domeniu a SUA, prezentată
de Florentina Grecu şi Sorin M. Rădulescu în Delincvenţa juvenilă în
societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi
România (2003).
Printre componentele programelor de prevenire a delincvenţei
juvenile, autorii citaţi enumeră:
a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii, în
care sunt incluse:
- Programe clinice de orientare şi ghidare a minorilor care
ridică probleme speciale. În categoria acestora sunt intră:
- terapia şi consilierea individuală, atât în cadrul
instituţional, cât şi în cadrul familiei, şcolii şi al aplicării
programelor de probaţiune de către specialişti anume instruiţi,
psihologi, psihiatri, asistenţi sociali, ofiţeri de probaţiune; M.
Cusson (2006-b) include terapia individuală la categoria
procedeelor ineficiente. Citând un proiect american cu o durată
de doi ani, bazat pe conseling individual (Gotffredson, 2001),
susține că nu s-au obținut ameliorări în raport cu grupul martor.
- terapia de grup, care porneşte de la principiile
schiţate de Moreno, utilizând ca metode principale psihodrama
şi sociodrama75; Cusson consideră terapia de grup chiar nocivă.
75
În legătură cu terapia de grup nu trebuie să fim prea optimişti; nu orice terapie
se dovedeşte eficientă. Cusson (2006-b) relatează cazul echipei de psihologi din
Oregon, care a reunit tineri predelincvenţi şi delincvenţă între 13 şi 14 ani în
grupuri de discuţie ce urmăresc dezvoltarea abilităţilor de a rezolva probleme
interpersonale. Spusele lăudăroase în legătură cu faptele comise ale unora erau

222
 - comunitatea terapeutică, ca formă complementară a
terapiei de grup, formată din delincvenţi şi foşti delincvenţi.
(La acestea Cusson adaugă
- programe având ca scop dezvoltarea respectului de
sine a adolescenților predelincvenți; plecând de la premisa
stigmatizării adolescenților predelincvenți, se urmărește
destigmatizarea lor. Gottfredson (2001) constată ineficiența
programelor de acest tip.
- conferințe și expuneri asupra respectării legii care
nici ele nu sunt mai eficiente. Este citat programul american
DARE, în care poliția a organizat 17 cursuri privind mijloacele
de ˶ a spune nu drogurilorˮ , program încheiat cu un eșec. Un
program asemănător (dar derulat de către profesori instruiți și
adresat simultan și părinților) a rulat și în Europa, inclusiv în
România prin 19 școli din câteva județe (Programul
Necenzurat), dar evaluarea a fost strict formală, pe bază de
chestionar de cunoștințe și de satisfacție a cursanților.
- activitățile pur recreative, care nici ele nu au nici o
legătură cu delincvența).
- Programe zonale de prevenire a delincvenţei juvenile ce au ca
model „Proiectul Zonei Chicago”, iniţiat de C. Shaw, care viza
mobilizarea comunităţii pentru rezolvarea propriilor probleme sociale,
economice, educaţionale, sanitare, morale.
- Asociaţii formate din tineri şi adulţi ca modalitate de
prevenire. Relevant pentru această categoriei este proiectul iniţiat de
Lewis Yablonsky în 1953, denumit „Asocierea între tineri şi adulţi”,

primite cu admiraţie de ceilalţi. S-a constatat, câţiva ani mai târziu, că sesiunile
de discuţii în grup nu doar că sunt ineficace, ci accentuează predispoziţia la
delincvenţă, cei din grupul de discuţie comiţând mai multe delicte decât cei din
grupul martor. Interacţiunea din sânul grupului de adolescenţi devianţi riscă să
devină ea însăşi criminogenă.

223
prin care se urmărea realizarea unei interacţiuni naturale şi constructive
între tinerii delincvenţi, aparţinând unor bande sau grupuri stradale,
proveniţi din familii în care tatăl era absent sau oferea modele
negative, cu adulţi responsabili; un rol important era acordat acţiunilor
sportive, luând fiinţă ligi şi cluburi sportive, cu acţiuni şi reguli,
programe şi orare de antrenament şi competiţii, minimalizând influenţa
nocivă exercitată de bande asupra tinerilor; alături de activităţi sportive
se acorda importanţă dezvoltării activităţilor recreative, prin
mobilizarea voluntarilor adulţi, utilizarea facilităţilor comunităţii şi
obţinerea sprijinului moral şi financiar din partea comunităţii locale.
Totuşi, nici astfel de măsuri nu au rezultate spectaculoase.
Proiectul Cambridge-Somerville Youth Study desfăşurat într-o zonă cu
criminalitate ridicată din Massachusetts pe o perioadă de cinci ani şi
jumătate nu a avut rezultatele scontate. Cercetătorii au recrutat 650 de
băieţi de 12 ani şi mai puţin, din care au compus sub control riguros
325 pentru grupul experimental şi 325 pentru grupul martor. În grupul
experimental, mentorii specializaţi aveau în medie 30 de întâlniri pe an
cu copiii, întreţineau o relaţie amicală şi călduroasă cu ei, îi sfătuiau şi
îi ajutau când aceştia se confruntau cu dificultăţi la şcoală sau acasă,
se întâlneau cu ei în diverse locuri, se organizau astfel încât să fie
prezenţi în taberele din perioada verii. La sfârşitul experimentului
cercetătorii n-au descoperit nicio diferenţă semnificativă între cele
două grupuri în privinţa delincvenţei. Nici peste 30 de ani, când
subiecţii avea în jur de 40 de ani, nu s-a constatat diferenţe în privinţa
activităţii delictuale, doar că, în mod curios, subiecţii trataţi sufereau
mai adesea de probleme de alcoolism şi de tulburări mentale decât
ceilalţi. Ca şi cum, afirmă Cusson (2006-b), intervenţia ar fi avut ca
efect pe termen lung fragilizarea subiecţilor.
b) Programe de intervenţie în sprijinul familiilor care au copii
aflaţi în situaţie de risc. Plecând de la premisa că factorii principali

224
asociaţi cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia, familia
monoparentală şi abuzul parental, au fost implementate programe ce
vizează asistenţa pentru reducerea dificultăţilor financiare, terapii
familiale pentru ameliorarea comunicării, reducerea absenteismului şi
a eşecului şcolar prin intervenţii cu caracter specific în şcoală.
Principalele repere ale planului pentru justiţia şi prevenirea
delincvenţei juvenile elaborat de Departamentul de Justiţie al SUA
cuprinde o reţea complexă de actori şi acţiuni desfăşurate la nivelul
individului, familiei, şcolii, grupurilor şi comunităţii în ansamblul ei:

INFLUENŢE INDIVIDUALE
Îndrumare Formarea tinerilor pentru o carieră
profesională
Cluburi sportive Dezvoltare şi conducere personală
Cluburi de băieţi şi fete Activităţi recreative
Sănătate fizică şi mentală Incapacităţi în domeniul instrucţiei şi
învăţării
INFLUENŢE FAMILIALE
Grupuri de sprijin pentru părinţi Prevenirea consumului de alcool/ al
sarcinii
Intervenţia în situaţii de criză familială Educarea capacităţilor părinţilor şi
familiei
Servicii pentru fuga tinerilor de acasă/ Planificarea modului de creştere şi
pentru cei de pe străzi, fără locuinţă educare a copiilor
Avocaţi desemnaţi special de Tribunal Educaţia vieţii de familie pentru
adolescenţi şi părinţi
INFLUENŢE ŞCOLARE
Instrucţie profesională Prevenirea consumului de alcool şi
droguri
Prevenirea violenţei Instrucţie juridică
Reducerea absenteismului şcolar Programe orientate către instruire
(alfabetizare)
INFLUENŢELE ANTURAJULUI
Prevenirea şi intervenţia în cazul Servicii comunitare pe bază de
fenomenelor bandelor de tineri voluntariat
Rezolvarea conflictelor – medierea în Participarea la echipe sportive
cadrul anturajului
Consilierea şi supravegherea anturajului Adolescenţi, infracţiuni şi comunitate
PROGRAME COMUNITARE ŞI ALE GRUPURILOR DE VECINĂTATE
Politică comunitară Mobilizarea grupului de vecinătate

225
 pentru securitatea comunităţii
Refugii sigure pentru tineri Bunici luaţi sub îngrijire
Programe în sprijinul victimelor Zone şcolare eliberate de droguri
Supravegherea grupului de vecinătate Instrucţia şi ucenicia profesională a
tinerilor
Programe extraşcolare finanţate de
comunitate pentru supraveghere,
îndrumare, recreere şi activităţi
culturale

Tabelul nr. 7. Repere ale planului pentru prevenirea delincvenţei

juvenile în SUA76

Conform estimărilor experţilor, costul unor astfel de programe

aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2.000 şi 3.000
dolari pe copil. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de
autorităţile române77.
Cu resursele materiale şi mijloacele logistice limitate de care
dispun autorităţile române, au fost întreprinse în ultima perioadă

76
Astfel de programe îşi au originea concepţia sociologică a Şcolii de la Chicago,
care a lansat în anii ˈ30 Chicago Area Project , program ce urma trei categorii de
acţiuni: organizarea loisirului pentru tinerii din sector cu trimiterea lor în tabere
de vară, înfiinţarea de echipe sportive (base-ball, baschet, fotbal, box), renovarea
urbană (ameliorarea serviciilor publice, a şcolilor, securitatea rutieră) şi
„counseling” pentru membrii bandelor. Cusson (2006-b) afirmă că rezultatele au
fost îndoielince, criminalitatea scăzând în zonele de implementare, dar a scăzut şi
acolo unde nu se intervenise. Un alt mare proiect american a fost Neighborhood
Anti-Crime Self Help Program lansat în anul 1982, cu infiinţarea de cluburi
pentru tineri, activităţi sportive, birouri pentru căutarea locurilor de muncă şi o
mai bună supraveghere. Verdictul evaluării a fost acela că proiectul n-a reuşit să
reducă delincvenţa, mai mult, în anumite arii ea a crescut. Insuccesul este pus de
Cusson pe seama concentrării pe acţiunile recreative, pe loisir, copiii familiilor
dezorganizate continuând să stea pe stradă, dar jucând mai mult base-ball.
77
În anul 2000 Centru naţional canadian de prevenire a crimei a distribuit în
Québec aproape 6 milioane de dolari pentru a sprijini finanţarea a 134 de proiecte
care vizau tinerii susceptibili să alunece în delincvenţă, elevi în pericolul de a fi
victimele racketului, femei pândite de brutalitatea conjugală etc. (cf. Cusson,
2006-b).

226
măsuri de prevenire a delincvenţei, începând cu revizuirea legislaţiei şi
continuând cu constituirea diverselor organisme guvernamentale şi
neguvernamentale de intervenţie. Printre aceste măsuri aflate în
derulare amintim reforma sistemului penitenciar, dezinstituţionalizarea
sancţionatorie a minorilor delincvenţi prin înlocuirea pedepsei cu
închisoare cu măsuri alternative, incluzând aici serviciul de probaţiune,
eliberarea de probă, munca în folosul comunităţii, instituirea
tribunalelor speciale pentru minori.
În anul 1993 a fost iniţiat de către Ministerul de Interne în
colaborare cu Ministerul Educaţiei Programul Naţional de Prevenire a
Delincvenţei Juvenile, iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copiilor; ca efect imediat a
fost lansat programul naţional de protecţie a copilului denumit
„Integrarea socială a copiilor străzii”.
De remarcat în acest context şi activitatea unor organisme non-
guvernamentale, cum ar fi organizaţia „Salvaţi Copiii”, care a
desfăşurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii,
prin plasarea lor în familii de adopţie, în centre de plasament şi în alte
instituţii de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială şi profesională.
În prezent se desfăşoară un amplu program de dezinstituţionalizare a
copiilor, cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii
Europene.
Toate aceste măsuri „de prevenire”, după cum lesne se poate
sesiza, au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte şi nu operează în
domeniul cauzalităţii. Pentru a opera la acest nivel, acţiunile ar trebui
să vizeze mai ales familia şi şcoala. Cum familia este, totuşi, o zonă a
intereselor private, unde autoritatea nu poate interveni decât prin
măsuri de protecţie, de remediu sau substituţionale în cazul încălcărilor
de drepturi, şcoala este o instituţie publică, unde autorităţile şi
comunitatea sunt obligate să intervină.

227
 Dată fiind legătura dintre devianţa şcolară şi delincvenţa
juvenilă, începând cu anii ̀ 80 şcoala a devenit nodul central al
activităţilor de prevenţie, intervenţia juridică trecând în plan secundar
faţă de intervenţia educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că
dacă se acţionează în sensul însănătoşirii morale a mediului educativ,
se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent, ci şi
criminalitatea viitoare (Neamţu, 2003). Este mult mai preferabilă, atât
pentru societate, cât şi pentru individ, investiţia în educaţie în
comparaţie cu investiţia în constrângere şi corecţie. Aşa se face că
astăzi, politicile de prevenţie implică un parteneriat care reuneşte
poliţia, serviciile administrative, serviciile sociale, dispozitivele de
ajutor (guvernamentale şi neguvernamentale), asociaţiile comunităţii în
jurul unui pivot central, care este şcoala. În activitatea acesteia, un rol
important îl are psihologul şi consilierul şcolar. Din păcate, la noi
domină activităţile de prevenire situaţională78, de protecţie, care au
funcţia de a proteja persoanele şi bunurile împotriva unor ameninţări
precise, ca spargeri din locuinţe şi autovehicole, prin pliante ce
amintesc utilitatea alarmei, încuietorilor79 etc. şi mult mai puţine
activităţi de prevenirea socială, care ţin de educaţie şi formare.
Printre măsurile de prevenire situaţională M. Cusson (2006-b,
pp. 35-36) include:
- suprevegherile şi verificările (poliţişti, patrule, jandarmi,
gardieni, portari, supraveghetori, sisteme electronice, camere
de luat vederi, detectoare) menite să ducă la creşterea riscului
delictului;

78
Prin prevenire situaţională se înţelege „modificările circumstanţelor speciale în
care delictele ar putea fi comise, astfel încât ele să pară dificile, riscante sau
neinteresante pentru cei care ar fi tentaţi să le comită” (Cusson, 2006-b, p. 34).
79
Se recomandă parcarea autovehicolelor în zone bine luminate, în timp ce nici în
oraşe turistice nu funcţionează iluminatul public fiindcă primăriile nu au fonduri!

228
- protecţii fizice (uşi solide, gratii, ziduri, case de fier,
dispozitive antifurt, alarme, intrfoane);
- controale la accese şi la ieşiri (bariere; împrejmuiri, percheziţii)
- controlul factorilor favorizanţi (limitarea accesului la arme,
substanţe şi unelte care facilitează trecerea la act, buna
iluminare stradală);
- deturnările (modificarea traseelor, orarelor, separarea
adversarilor, pistele false);
- diminuarea folosului scontat (coduri funcţionale, marcarea
pieselor, ştergerea rapidă a graffiti-urilor pentru a împiedica
satisfacţia oferită de admirarea operei).
Aceste măsuri au scopul diminuării opţiunilor
delincvenţilor potenţiali, sporind riscurile şi dificultăţile şi
reducând beneficiile.
Prevenirea situaţională trebuie însă completată cu
prevenirea socială. În condiţiile în care celelalte modele de
prevenire şi-au dovedit ineficienţa, Cusson (2006-b) propune
prevenirea prin dezvoltare, care urmăreşte restaurarea
condiţiilor educative normale, pentru ca evoluţia intelectuală,
socială, morală a copilului să-şi urmeze cursul firesc. Pentru
aceasta părinţii trebuie iniţiaţi în „arta de a fi părinţi”, care
vizează „civilizarea micului barbar”, deprinderea de a-l face să
ceară fără să ţipe, controlarea violenţei lui, înclinarea în a-şi
face prieteni, în a respecta regulile, asumarea
responsabilităţilor etc.

229
 BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W., (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Adler, A., (1992), Psihologia copilului greu educabil, Editura IRI,
Bucureşti.
Baechiler, J., (1999), „Grupurile şi sociabilitatea”, în Raymond
Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti.
Bailly, D.; Parquet, Ph.J., (1998), Toxicomania, Editura Institutul
European, Iaşi.

230
Banciu, D., (1990), Introducere în sociologia delincvenţei juvenile,
Editura Medicală, Bucureşti.
Banciu, D. (2000), Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti.
Banciu, D.; Rădulescu S. M.; Voicu, M., (1985), Introducere în
sociologia delincvenţei juvenile, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Banciu, D.; Rădulescu, S. M., (2002), Evoluţii ale delincvenţei
juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti.
Bandura, A. (1962), „Social learning through imitation”, în M.R. Jones
(ed.), Nebraska Symposium on Motivation, Lincoln, University
of Nebraska Press.
Bandura, A., McDonald, F.J. (1963), „Influence of social
reinforcement and the behavior of models in shaping children’s
moral judgments”, în Journal of Abnormal and Social
Psychology, 67 (3), pp. 274-281.
Bandura, A.; Ross, D.; Ross S.A. (1961), „Transmission of aggression
through imitation of aggressive models”, în Journal of Abnormal
and Social Psychology, 63 (5), pp. 575-582.
Bandura, A.; Ross, D.; Ross S.A. (1963a), „Imitation of film mediated
aggressive models”, în Journal of Abnormal and Social
Psychology, 66 (1), 3-11.
Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963b), „Vicarious reinforcement
and imitative learning”, în Journal of Personality and Social
Psychology, 67 (6), pp. 601-607.
Bădescu I., (1996), (col) Istoria sociologiei - teorii contemporane,
Editura Eminescu, Bucureşti.
Beauvoir, S. de, (1998), Al doilea sex, Editura Univers, Bucureşti.

231
Becker, Gary S., (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi
empirică cu referire specială la educaţie, Editura All, Bucureşti.
Becker, S.H. (1973), Outsiders,Free Press, New York.
Berger, P.; Luckmann, T., (1999), Construirea socială a realităţii,
Editura Univers, Bucureşti.
Berkovitz, L. (1964), „Frustration-aggression hypothesis”, în
Psychological Bulletin, 106, USA.
Berkowitz, L. (1972), „Control of aggression”, în Review of Child
Development Research, Vol. III, University of Chicago Press,
Chicago.
Berkowitz, L. (1993). Agression: its causes, consequences and
control, New York, Mc Graw Hill Inc., University of Wisconsin
Madison.
Bernstein, B., (1978), Studii de sociologia educaţiei, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de asistenţă socială,
Editura Polirom, Iaşi.
Bogdan, T., (1973), Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti.
Boncu, Şt., (2000), Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi.
Boudon, R., (1997), Tratat de sociologie, Editura Humanitas,
Bucureşti.
Boudon, R., (1998), Efecte perverse şi ordinea socială, Editura
Eurosong & Book, Bucureşti.
Bourdieu, P., (1999), Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura
Meridiane, Bucureşti.
Bourdieu, P., (2000), Simţul practic, Editura Polirom, Iaşi.
Bowlby, J., (1951), Maternal Care and Mintal Health, OMS, Geneva.

232
Bowlby, J., (1969), Attachmentand Loss, vol.I: Attachment, Hogarth
Press, Londra.
Brochu, S., (1995), Drogue et criminalité. Une question complexe.
Montréal, Presses de l’Université de Montréal.
Butoi, T., (1997), Crima sub lupa detectorului de minciuni, Editura
Press Mihaela, Bucureşti.
Chelcea, S., (2002), Un secol de cercetări psihosociale: 1897-1997,
Editura Polirom, Iaşi.
Cioclei, V., (1998), Manual de criminologie, Editura All Beck,
Bucureşti.
Ciupercă, C., (2000), Cuplul modern între emancipare şi disoluţie,
Editura Tipoalex, Bucureşti.
Chantraine, G., (2004), Par delà les murs, Presses Universitaires de
France et Le Monde, Paris.
Chevalier, L., (1980), Montmartre du plaisir et du crime, Robert
Laffont, Paris.
Clarke, R.V, (coord.) (1997), Situational Crime Prevention.
Successful Case Studies, 2ième edition, Harrow and Heston,
Guilderland, New York.
Clarke, R.V.; Eck, J., (2002), Become a Problem-Solving Crime
Analyst.: Jill Dando Institute of Crime Science, Londra.
Cherkaoui, M., (1996), (col), Dicţionar de sociologie, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti.
Clinard, M., B., (1957), The Sociology of Deviant Behaviour, Ed. Holt,
Rinehart and Winston, New York.
Coca-Cozma, M., (2004), Instituţia pentru minori, Editura Universul
Juridic, Bucureşti.
Cohen, A. K. (1955), Delinquent Boys. The Free Press of Glencoe,
Illinois.
Cohen, A., (1971), La Déviance, Duculot, Gembloux.

233
Cohen, A., (1986), Deviance and control, Prentice Hall, Englewood
Cliffs, New-Jersey.
Cooley, C., (1902), Human Nature and the Social Order, New York.
Cusson, M., (1983), Le Contrôle social du crime, Presses
Universitaires de France, Paris.
Cusson, M. (1987), Pourquoi punir ?, Dalloz, Paris.
Cusson, M., (1990), Croissance et décroissance du crime, Presses
Universitaires de France, Paris.
Cusson, M., (1997), Devianţa, în Boudon, R., (ed., 1997).
Cusson, M. (1998). Criminologie actuelle, Presses Universitaires de
France, Paris.
Cusson, M., (2005). La Criminologie. 4° éd., Hachette, Paris.
Cusson, M., (2006-a), “La délinquance, une vie choisie”, în Revue
internationale de criminologie et de police technique et
scientifique, vol 54, avril-juin 2006, pp. 131-148, Genève.
Cusson, M., (2006-b), Prevenirea delincvenţei, Editura Gramer,
Bucureşti.
Dahrendorf, R., (1996), Conflictul social modern, Editura Humanitas,
Bucureşti.
Dolto, F., Psihanaliza şi copilul, (1993), Editura Humanitas, Bucureşti.
Doise, W; Deschamps, J.-Cl.; Mugny, G., (1999), Psihologie socială
experimentală, Editura Polirom, Iaşi.
Dollard, J. şi Colab. (1939), Frustration and Agression, New Haven:
Yale University.
Dragomirescu, V., (1976), Psihosociologia comportamentului deviant,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Dragu, A, Cristea, S, (2003), Psihologie educaţională, Editura Ovidius
University Press, Constanţa.
Durkheim, E. (1923), L'éducation morale, Presses Universitaires de
France, Paris, consultată în Les Classiques des sciences
sociales.

234
Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere, Editura Institutul European,
Iaşi.
Durkheim, É., (1980), Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Eibl-Eibesfeldt I., (1995), Agresivitatea umană, Editura Trei,
Bucureşti.
Eibl-Eibesfeldt I, (1998), Iubire şi ură, Editura Trei, Bucureşti.
Ferri, E., (1905). La sociologie criminelle, Felix Alcan, Paris.
Fillieule, R., (2001), Sociologie de la délinquance, PUF, Paris.
Ferréol, G., (1998), (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Polirom,
Iaşi.
Ferréol, G., (2000), Adolescenţii şi toxicomania, Editura Polirom, Iaşi.
Festinger, L., (1957), A Theory of Cognitive Dissonance, Stanfort
University Press.
Foucault, M., (2005), A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45,
Piteşti.
Freud, S., (2000), Opere 4. Studii despre societate şi religie, Editura
Trei, Bucureşti.
Freud, S., (1991), Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind
sexualitatea, Ed. Măiastra, Bucureşti.
Fromm, E., (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, Bucureşti.
Gagnon, F. (2004). La gravité de la délinquance : mesure,
évolution et prédiction, Mémoire de maîtrise, Faculté des
études supérieures, Université de Montréal, École de
criminologie.

Giddens, A., (2001), Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti.

Glueck, S.; Glueck E., (1956), Physique and delinquency, Harper and
Rows, New York.

235
Glueck, S.; Glueck E., (1967), Predicting Delinquency and Crime,
Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press.
Goffman, E., (2003), Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura
Comunicare.ro., Bucureşti.
Goffman, E., (2004), Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a
pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate, Editura Polirom, Iaşi.
Goleman, D., (2005), Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche
Publishing, Bucureşti.
Gordon, M.D., (1962),. The Concept of the Subculture, în The
Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, New York,
London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc.
Gordon, Th., (1981), Enseignans efficaces, Le Jour Éditeur, Québec.
Gottfredson, M.R. ; Hirschi, T. (1990), A General Theory of Crime.
Stanford, Cal., Stanford University Press.
Grecu, F.; Rădulescu S., (2005), Delincvenţa juvenilă în societatea
contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi
România,Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Haas. H. (2001). Agressions et victimisations : une enquête sur les
délinquants violents et sexuels non détectés. Aarau, Suisse :
Sauerländer.
Hirschi, T., (1969), Causes of Delinquency, California, Berkley,
University of California Press.
Jacobs, B. A., (2000), Robbing Drug Dealers, Walter de Gruyter,
New York.

Ibiş, A., (2001), Influenţa agenţilor socializării (familia, şcoala,

grupul de referinţă) asupra comportamentelor predelincvente
ale elevilor, Pansofia, Bucureşti.

236
Iluţ, Petru, (2004), Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme
actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iaşi.
Iluţ, P., (2005), Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura
Polirom, Iaşi.
Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Eurobit, Timişoara.
Kretschmer, E. (1942), Körporbau und Character, Springer Verlag,
Berlin.
Kuhn, T., S., (1976), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Kuhn, T., S., (1982), Tensiunea esenţială. Studii despre tradiţie şi
schimbare în ştiinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Kübler- Ross E., (1987), Living with Death and Dying, Souvenir Press,
London.
Lahire, B., (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică,
Polirom, Iaşi.
Linton, R., (1994), Fundamentul cultural al personalităţii, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
Lombroso, C., (1992), Omul delicvent; Editura Măiastra, Bucureşti.
Lorenz, K, (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii,
trad. Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Luminosu D.S.; Popa, V., (1995), Sociologie Juridică. Editura
Helicon, Timişoara.
Marshall, G., (2003), (ed.), Dicţionar de sociologie, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti.
Marica, M. A., (2007), Introducere în sociologia educaţională, Editura
Ovidius University Press, Constanţa.
Matza D.; Sykes, M., G., (1961), Juvenile Delinquency and
Subterranean Values, în „American Sociological Review”, nr.
26.

237
Maurice, P. (2001), De la haine à la vie, Le Cherche midi et
Gallimard, Paris.
Mead, G. H. (1934), Mind, Self and Society, University of Chicago,
trad. fr., L' Esprit, le soi et la société, Paris, PUF, 1963.
Merton, R., (1972), „Influenţa cercetării empirice asupra teoriei
sociologice”, în Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol. VIII,
Editura Politică, Bucureşti;
Merton, R. K., (1965), Eléments de théorie et de méthode
sociologique, Plon, Paris.
Mihăilescu, I., (ed., 2000), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului
şi a familiei în România, UNICEF, Bucureşti.
Mihăilescu, I., (2001), Familia în societăţile europene, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Mihăilescu, I., (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi
studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi.
Minulescu, M., (1996), Chestionarele de personalitate în evaluarea
psihologică, Editura Garell Publishing House, Bucureşti.
Miroiu, A. (coord.), (1998), Învăţământul românesc azi, Editura
Polirom, Iaşi.
Mitrofan, N., (1989), Cuplul conjugal, Armonie şi dizarmonie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Mitrofan, I.; Mitrofan N., (1991), Familia de la A … la Z. Mic
dicţionar al vieţii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T., (1997), Psihologie judiciară,
Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti.
Moffitt, T. E. ; Caspi, A. ; Rutter, M. ; Silva, P.A., (2001), Sex
Differences in Antisocial Behaviour : Conduct Disorder,
Delinquency, and Violence in the Dunedin Longitudinal
Study, Cambridge University, Cambridge .
Monteil, J.-M., (1997), Educaţie şi formare, Editura Polirom, Iaşi.

238
Moscovici, S., (1999), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt,
Editura Polirom, Iaşi.
Neamţu, C., (2003), Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
Neculau, A.; Ferreol, G., (1998), Psihologia schimbării, Editura
Polirom, Iaşi.
Neculau, A. (coord), (2003), Manual de Psihologie Socială, Editura
Polirom, Iaşi.
Oancea, I., (1994), Probleme de criminologie, Editura All Educational,
Bucureşti.
Ogien, A., (2002), Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi.
Păun, E., (1992), Sociopedagogie şcolară, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Păun, E., (1999), Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura
Polirom, Iaşi.
Păunescu, C., (1984), Coordonatele metodologice ale recuperării
minorului inadaptat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Parsons, T., (1964), Social structure and Personality, The Free Press,
Collier MacMillan Ltd, London.
Parsons, T., „Clasa şcolară ca sistem social”, în Sociologia educaţiei şi
învăţământului Antologie de texte contemporane de peste hotare,
Mahler, F., (coord.) (1977), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Parsons, T.; Shils, E, (2001), „Valori şi sisteme sociale”, în Alexander
Seidman, (2001), Cultură şi societate, Institutul European, Iaşi.
Petcu, M., (1997), Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cuj-Napoca.
Petcu, M., (1999), Delincvenţa. Repere psihosociale, Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
Piaget, J., (2006), Judecata morală la copil, Editura Cartier,
Bucureşti.
Pinatel, J., (1971). La Société Criminogène, Ed. Calmann-Levy, Paris.

239
Pingeot, D., (1994), La délinquance juvenile comme alternative a la
represion, Universite de Geneve.
Porot, A., Porot, M., (1999), Toxicomaniile, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
Preda V., (1981), Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Preda, V., (1995), Delincvenţa juvenilă, Editura Universităţii Cluj-
Napoca.
Preda V., (1998), Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Quinney, R., (1974), Critique of Legal Order: Crime Control in
Capitalist Society, Little Brown, Boston.
Rădulescu, S. M., (1998), Sociologia devianţei, Editura Victor,
Bucureşti.
Rădulescu, S. M.; Banciu, D., (1990), Introducere în sociologia
delincvenţei juvenile. Adolescenţa – între normalitate şi
devianţă, Editura Medicală, Bucureşti.
Rădulescu, S. M.; Banciu, B., (1996), Sociologia crimei şi
criminalităţii, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti,
Rădulescu, S. M., (1994), Teorii sociologice în domeniul devianţei şi
al problemelor sociale, Ed. Computer Publishing Center,
Bucureşti.
Rădulescu, S. M., (1991), Anomie, devianţă şi patologie socială,
Editura Hyperion, Bucureşti.
Rădulescu, S. M., (1999), Devianţă, criminalitate şi patologie socială,
Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Răşcanu, R., (1994), Psihologia comportamentului deviant, Editura
Universitatea, Bucureşti.
Răşcanu, R., (2008), Dependenţă şi drog: aspecte teoretice şi clinic
ameliorative, Editura Universităţii din Bucureşti.

240
Reckless, W., (1961), The Crime Problem, Prentice-Hall, New York.
Reckless, C. W.; Smith, M. (1973), Juvenile delinquency, McGraw-
Hill, New-York.
Renneville, M., (2003), Crime et folie, Fayard, Paris.
Roché, S. (2001), La Délinquance des jeunes, le Seuil, Paris.
Rutter, M. ; Giller, H. ; Hagell, A. (1998). Antisocial Behavior by
Young People, Cambridge University Press, Cambridge.
Rudică, T., (1981), Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Scripcariu, C., (1996), Suicid şi agresivitate, Editura Psihomnia, Iaşi.
Sîntion, F.; Papari, A., (1999), Psihologie organizaţională, Editura
Fundaţia Andrei Şaguna, Constanţa.
Shaw, C.R.; McKay, H.D., (1942), Juvenile Delinquency and Urban
Arteas, University of Chicago Press, Chicago.
Sheldon W.; Hart E.; McDermott E., (1949), Varieties of Delinquent
Youth, Harper, New York.
Sorel, E., (1999), Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din
conferinţă). Revista de Criminologie şi de Criminalistică, Nr.
1/1999;
Stănciulescu, E., (1997, 1998), Sociologia educaţiei familiale, vol. I.,
II, Polirom, Iaşi.
Stănciulescu E., (1996), Teorii sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi.
Sutherland, E.H.; Cressey, D.,R., (1939), Principles of Criminology,
Lippincott, Philadelphia.
Şelaru, M., (2002), Drogurile, Editura Semne, Iaşi.
Şoitu, L., (2003), „Copilul instituţionalizat– perspective psihosociale”,
în Neamţu, G, (2003), Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi;
Şoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), (2001), Agresivitatea în şcoală,
Editura Institutul European, Iaşi.

241
Thornberry, T. P. ; Krohn, M. D. ; Lizotte A. T. ; Smith, C.A.
(2003), Gangs and Delinquency in Developmental
Perspective, Cambridge University Press, Cambridge.
Tucicov, B., A., (1981), Dicţionar de psihologie socială, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Vincent, R., (1972), Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Yablonski, L., 1999, Criminology: Crime and Criminality, Harper
Collins Publishers, Inc.
Zlate, M., (1972), Psihosociologia socială a grupurilor şcolare,
Editura Politică, Bucureşti.
Walsh, A., (1988), Understanding, Assesing and Counselung the
Criminal Justice Client, Brooks-Cole Publishing Co., California.

242