ARHITECTURA SUSTENABILĂ

ABORDĂRI SUSTENABILE ÎN ARHITECTURA CONTEMPORANĂ

Perspectiva istorică

Sustenabilitatea a fost o preocupare a umanităţii încă din cele mai vechi timpuri, chiar
dacă nu într-o formă declarată, ci ca o necesitate pentru supravieţuire, o adaptare la mediul
înconjurător, sau o metodă de dezvoltare.
În Antichitate, în secolul al 5-lea î.H., grecii au adoptat un concept urban prin care fiecare
casă avea orientare sudică pentru a beneficia de încălzire solară pe timp de iarnă. Aristotel a
făcut observaţia că faţadele nordice sunt opace, pentru a proteja împotriva vântului pe timp de
iarnă. Se cunoaşte că Socrate a locuit într-o „casă solară”. El afirma că „o casă bună trebuie să fie
răcoroasă pe timp de vară şi caldă iarna [...] să se deschidă către sud, însă pentru protecţie pe
timp de vară ar trebui să fie bine umbrită, iar încăperile de pe partea nordică ar trebui să fie mai
mici”.
Romanii au continuat principiile grecilor, inventând „Heliocaminusul” („furnalul solar”,
cu sensul de „încăpere orientată spre soare”) – încălzea în mod natural apa pentru băile romane.
În zonele cu climă caldă, clădirile au avut întotdeauna o structură portantă şi elemente de
închidere, însă în zonele cu climă temperată sau rece s-a optat pentru ziduri solide care au avut şi
rol portant în acelaşi timp (de exemplu, zidăria). Acest tip de construire a permis deschideri mici,
însă foloseau o mare masă termică şi aceşti factori au avut un rol important pentru climatul
interior.
Oamenii de ştiinţă ai secolului 19 au fost cei care au contribuit semnificativ la
dezvoltarea funcţiilor anvelopei. În jurul anului 1820, fizicianul Jean Fourier a enunţat o teorie
despre conducţia căldurii în corpurile solide şi a introdus termenii de „flux de căldură”,
„gradientul termic” sau „conductivitate termică”, termeni ce domină limbajul şi în zilele noastre.
În 1828, un alt fizician francez, Jean Claude Eugene Peclet, introduce termenul de „coeficient de
transfer termic”, ca un coeficient ce măsoară capacitatea materialului de transmitere a căldurii.
În acest context, cele mai importante schimbări în arhitectura europeană au fost date de
dezvoltarea tehnologiei de producere a sticlei şi metalului. Izolarea termică a pereţilor exteriori a
devenit un subiect important în secolul al 19-lea.
Dezvoltarea arhitecturii la începutul secolului 20 a fost caracterizată de o serie de lucrări
atent concepute şi de folosirea sticlei pe scară largă. Un bun exemplu este clădirea Fagus Works,
de Walter Gropius, sau viziunea lui Mies vand der Rohe pentru un turn de sticlă în Berlin. Tot la
începutul secolului 20, inginerul Ludwig Dietz a definit valoarea coeficientului de transfer termic
mediu pentru componente formate din mai multe straturi.
De-a lungul timpului, clădirile s-au construit în funcţie de clima în care se aflau,
adaptându-se şi protejându-se de diferitele efecte create de climă. Odată cu Stilul Internaţional,
tehnologia a putut asigura un limbaj comun indiferent de locaţie, însă în conceptul de arhitectură
sustenabilă, concepţia clădirii trebuie să privească mai profund modurile de adaptare la climă a
clădirilor şi să minimizeze folosirea unor tehnologii care sunt mari consumatoare de energie. O
analiză atentă a datelor climatice este deci foarte importantă pentru conceperea anvelopei clădirii
într-o anumită locaţie.

1
 Un mod de abordare pentru a obţine o clădire sustenabilă poate fi urmărit prin prisma
celor 5 teme principale: încălzirea, răcirea, ventilarea, iluminatul şi consumul de curent.

Prima casă pasivă în Darmstadt, Germania, 1991

Arhitecţi: Bott, Ridder, Westermeyer

Locuirea- spre o arhitectură sustenabilă

Orientarea faţă de soare, folosirea luminii naturale, ventilarea naturală, atenţia faţă de
mediu, considerentele economice, sociale şi culturale sunt responsabilităţi ale arhitectului, ce
asigură calitatea vieţii ocupanţilor clădirilor pe care le proiectează.
Clădirile şi structurile sunt concepute pentru a rezista zeci sau chiar sute de ani, deci
decizii şi măsuri individuale sau izolate au efecte pe termen lung. Arhitecţii trebuie să se ridice la

2
nivelul acestor provocări şi să atingă maximul de economie, confort şi calitate în arhitectură,
folosind cât mai puţine resurse sau energie.
Se preconizează că populaţia va atinge 10.000 de milioane înainte de 2050. Impactul
medilului construit asupra mediului devine catastrofal. Arhitectura sustenabilă încearcă să
minimalizeze efectul negativ pe care îl au clădirile asupra mediului.
“Sistemele ecologice din întreaga lume sunt deja supuse unor presiunui imense iar
societatea are nevoie de o strategie de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă care să nu producă un
dezastru la scară mondială. Calitatea vietii poate stagna, numai aplicând cei patreu “R”: reducere,
reutilizare, reciclare si reabilitare.” (Anca Mitrache)

• aproximativ 40% din gazele ce provoacă efectul de seră provin din construcţii;
• în ţările industrializate, aproximativ 50% din consumul de energie se foloseşte pentru
construirea şi folosirea clădirilor;
• 50% din materialele extrase de pe suprafaţa Pământului sunt folosite în construcţii;
• clădirile şi lucrările de inginerie civilă produc 60% din deşeuri;
• spaţiul mediu necesar unei personae pentru locuire, a crescut de la 19 m2 în 1960, la 42
m2 în 2005 (în Germania);
• în UE, 50% din energia primară este importată; în ultimii 10 ani, costul cu încălzirea a
crescut cu 90%;
• aproximativ 80% din populaţia Europei trăieşte în mediul urban şi îşi petrec majoritatea
timpului în interiorul clădirilor;
• „sindromul clădirii bolnave” (sick building syndrome – o combinaţie de efecte negative
pentru sănătatea ocupanţilor clădirilor, cauzate de rezolvarea defectuoasă a ventilării, încălzirii
sau a aerului condiţionat) este întâlnit la peste o treime din clădirile noi.

La capitolul economie a fost demonstrat de către World Green Building Council că, în
cazul clădirilor care înglobează în designul lor sisteme sustenabile, consumul energetic pe metru
pătrat scade cu până la 4-16 dolari, iar consumul de apă menajeră cu 2 dolari.
Un alt studiu făcut de cei de la Earth Advantage Institute ne arată că valoarea casei sau
clădirii construite dupa parametrii ,,green” creşte în timp, valoarea sa pe piata imobiliara fiind cu
8% mai mare decât valoarea clădirilor care nu sunt certificate ca fiind sustenabile.
Cel mai important impact care îl au clădirile sustenabile este asupra sănătăţii noastre şi
asupra modului în care relaţionăm la mediul înconjurător. Studiile făcute în această direcţie de
către Boston Housing Autority arată că persoanele care trăiesc în clădiri sustenabile au raportat
cu 47% mai puţine cazuri de îmbolnăvire cu gripă sau raceală în perioadele de sezon rece decât
celor care trăiau în case sau clădiri construite după metode clasice.

Cadrul concept- ce este sustenabilitatea

Folosirea excesivă şi uneori eronată a termenilor „ecologie”, „dezvoltare durabilă”,

„sustenabilitate”, „clădiri verzi” etc. produce confuzie, şi pentru că sunt utilizaţi în scopuri
comerciale şi lipsite de profunzime, aceştia îşi pierd valoarea şi adevăratul înţeles şi de multe ori
produc un sentiment de respingere.

3
 Definirea acestor noţiuni:

Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul lor
de viaţă. Se poate spune despre ceva că este „ecologic” atunci când se referă la ecologie.
Arhitectura este „interdependentă cu întreg mediul natural; întreaga umanitate este
interdependentă social, cultural şi economic; în acest context, sustenabilitatea are nevoie de
parteneriat, echitate şi echilibru între toate părţile”.
În consecinţă, arhitectura ecologică reprezintă tipul de abordare care nu afectează negativ
relaţiile dintre ecosisteme, sau care îmbunătăţeşte aceste relaţii.

Cuvântul durabil înseamnă rezistent, trainic, viabil, deci se referă la ceva care rezistă pe
parcursul unui termen îndelungat.
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de
dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui
echilibru între aceste sisteme socio-economice şi elementele capitalului natural.
Cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile este cea dată de Organizaţia Naţiunilor
Unite în 1987, în Raportul Comisiei Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care
urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare
de a-şi satisface propriile nevoi".

Sustenabilitatea este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) astfel:

„Calitate a unei activităţi antropice de a se desfăşura fără a epuiza resursele disponibile şi fără a
distruge mediul, deci fără a compromite posibilităţile de satisfacere a nevoilor generaţiilor
următoare. Conferinţa mondială asupra mediului de la Rio de Janeiro din 1992 a acordat o atenţie
deosebită acestui concept, care implică stabilirea unui echilibru între creşterea economică şi
protecţia mediului şi găsirea de resurse alternative. Când se referă la dezvoltarea economică de
ansamblu a unei ţări sau regiuni, este de obicei preferat termenul sinonim dezvoltare durabilă.”
Aşadar, diferenţa dintre sustenabilitate şi dezvoltare durabilă nu este una foarte clară, însă
se poate defini prin faptul că dezvoltarea durabilă se referă în special la dezvoltarea responsabilă
din punct de vedere economic şi a ocupării terenului, cu un accent pe durata de viaţă a
respectivei „dezvoltări”, pe când sustenabilitatea defineşte o legatură mai sensibilă între om,
nevoile lui şi resursele naturale, presupune conştientizarea acestei legături şi folosirea acelor
resurse în aşa fel încât să nu ducă la dispariţia lor. Sustenabilitatea are un domeniu de aplicare
mult mai larg şi defineşte un mod de gândire, un mod de viaţă.
Consiliul European al Arhitecţilor declară că „arhitectura sustenabilă ia în calcul
conservarea resurselor şi eficienţa energetică, folosirea ecologică şi sensibilă a terenului,
protejarea şi intensificarea biodiversităţii şi o sensibilitate estetică ce inspiră, afirmă şi
înnobilează”.
Denumirea acceptată de comun acord la nivelul organizaţiilor ce reprezintă profesia de
arhitect pe plan european sau internaţional este cea de „sustenabilitate”, însă toate aceste
denumiri se referă la moduri de abordare caracterizate prin responsabilitate; responsabilitate faţă
de mediu, faţă de societate, economie, dar mai ales responsabilă faţă de locuitorii sau utilizatorii
acestor clădiri.

4
 Componentele sustenabilităţii potrivit „Recomandările SIA 112-1, cladiri sustenabile”

În alte domenii de activitate, termenul „sustenabilitate” a avut mereu un înţeles clar, lipsit
de ambiguitate. Cu toate acestea, un sondaj de opinie recent a dezvăluit multă confuzie în rândul
oamenilor. Doar 10% din cetăţenii chestionaţi cunosc aproximativ înţelesul acestui cuvânt,
pentru restul de 90% fiind o enigmă. Ca termen general, cuvântul „sustenabilitate” este utilizat să
descrie corecta administrare a mediului înconjurător. O comisie a Naţiunilor Unite, condusă de
fostul prim ministru norvegian Brundtland, a formulat o definiţie succintă:
„sustenabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile generaţiilor curente, fără a
influenţa oportunităţile generaţiilor viitoare”.
Această definiţie este relevantă în domeniul arhitecturii pe mai multe planuri. Pe de o
parte, din punct de vedere economic – mai mult de jumătate din capitalul de investiţii al
ţărilor Europene intră în domeniul construcţiilor şi pe de altă parte, din punct de vedere al
resurselor, construcţiile consumă cel mai mult. În mod cert, conservarea energiei şi utilizarea
inteligentă a radiaţiei solare incidente ar trebui să joace un rol important într-o clădire
sustenabilă.

5
 Politici pentru o arhitectură sustenabilă

Sustenabilitatea în arhitectură este de cele mai multe ori confundată cu clădirile

„ecologice”, „eficiente energetic” sau cu „arhitectură bioclimatică”. Acestea sunt doar o parte din
conceptul de „arhitectură sustenabilă”, sustenabilitatea punând în discuţie întreg procesul de
concepere a arhitecturii, din punct de vedere socio-cultural, ecologic şi economic. Astfel,
eficienţa energetică este probabil cea mai importantă componentă a sustenabilităţii, dar cu
siguranţa este doar o singură componentă dintre multe altele.
În 2004, Asociaţia Inginerilor şi Arhitecţilor Elveţieni – SIA – publica „Recommendation
SIA 112/1, sustainable construction buildings”, un document ce abordează subiectul
sustenabilităţii prin definirea a trei arii – societatea, industria şi mediul – subdivizate în câteva
capitole cu diferite criterii:
• societatea
comunitate (integrare, contact social, solidaritate/justiţie, participare)
design (identificare, personalizare/individualizare)
utilizare, accesibilitate (mixaj funcţional, trafic lent / transport public, accesibilitate
pentru toţi)
buna-stare, sănătate (siguranţa, lumina, aer interior, radiaţii, performanţe termice pe
timpul verii, zgomot/vibraţii)
• industrie
ţesutul urban (locaţie, structură, aspect)
costurile de instalaţii (costul pe întreaga durată a vieţii, finanţare, costuri externe)
costuri de operare şi întreţinere (operare, întreţinere şi reparaţii)
• mediu
materiale (material brut, impact asupra mediului, substanţe periculoase,
descentralizarea)
energia de operare (încălzirea/răcirea, căldura pentru apa caldă, electricitate, acoperirea
necesarului de energie)
pământul, peisajul (aria parcelei, facilităţi externe)
infrastructura (mobilitate, deşeuri de la operare, apa)

O clădire sustenabilă pune accentul pe nevoi proporţional cu importanţa lor pentru a

satisface omul ce va folosi clădirea şi pentru a fi responsabilă faţă de mediul natural, mediul
construit, cultură, tradiţie, societate, şi va folosi într-un mod economic resursele de care are
nevoie. O clădire ce reuşeşte să satisfacă aceste nevoi/ţinte, este de la sine frumoasă. Criteriul
estetic este, poate, nevoia finală, cea care diferenţiază arhitectura de construcţii, cea care
generează emoţia, însă dacă se începe de la aceasta, rezultatul riscă să devină o formă fără fond.

Conceptul şi nevoia de „construcţie inteligentă”

Cazul “clădirii inteligente” este din ce in ce mai sofisticat din punct de vedere al
confortului, cu consecinţa creşterii a nevoii de energie. O construcţie convenţională, fără
echiparea cu sisteme de mediu, acum este una statică, un obiect neînsufleţit, se miscă doar puţin,
ca răspuns la modificările structurale şi termice. Caracterul său inert, creează condiţii de mediu
interne, care variază în funcţie de schimbările din mediul extern, modificat prin masă şi
configuraţii de construcţie.

6
 Partea principală a clădirii inteligente este “creierul”, în forma unui sistem de
management al clădirii (BMS-building management system). Un asemenea sistem este capabil să
monitorizeze schimbările meteorologice şi să controleze şi să monitorizeze atât sistemele pasive,
cât şi cele active, asigurând cel mai eficient consum de energie. Unul dintre funcţiile vitale ale
acestui sistem este acela de a regla temperatura, activând toate elementele controlabile ale
clădirii pentru a obţine această reglare pe o cale cât mai naturală.
Clădirea şi componentele sale sunt interpretate ca un sistem solar integrat. O
arhitectură proiectată cu atenţie poate adapta şi racorda clădirea la potenţialul energetic natural al
zonei. Alegerea sitului, a amplasării, forma şi orientarea, poziţionarea vitrajelor şi a golurilor,
selecţia atentă a materialelor şi structura pereţilor – aceştia sunt factorii care fac posibilă
absorbţia şi stocarea radiaţiei solare, pentru a menţine temperaturi interioare confortabile
dar şi pentru a utiliza lumina naturală la maxim. Dacă se iau în considerare câteva reguli
simple, arhitectura pasivă este cea mai eficientă formă de înmagazinare şi conservare a energiei
în clădiri. Necesitatea de căldură este redusă, în timp ce sezonul de încălzire suplimentară este
considerabil mai scurt. Astfel, clădirea aduce o contribuţie considerabilă la protecţia mediului
prin emisiile scăzute de CO2.
Prezenţa generoasă a soarelui în casele noastre aduce un plus de confort. Interioarele
inundate de lumină au efecte psihologice pozitive, măsurabile, asupra oamenilor. Aşadar
arhitectura pasivă reuşeşte mai mult decât protecţia mediului şi conservarea energiei. Totodată ea
sporeşte starea de bine.
Conceptul de arhitectură sustenabilă poate fi organizat în câteva arii de aplicabilitate.
Aceste arii includ sustenabiliate, materiale, eficienţa energetică, management corect al terenului
şi reducerea deşeurilor.

De ce arhitectură sustenabilă?

Arhitectura sustenabilă este un termen general ce descrie tehnici de proiectare constient-

ecologice în domeniul arhitecturii. În sensul larg, arhitectura sustenabilă caută să minimizeze
impactul negativ al clădirilor asupra mediului prin mărirea eficienţei şi prin folosirea optimă a
materialelor, energiei şi dezvoltării spaţiale. Mai simplu, ideea de sustenabilitate, sau proiectare
ecologică, este de a ne asigura că acţiunile şi deciziile pe care le luăm azi nu împiedică
oportunităţile generaţiilor de mâine.
Tot mai des auzim cuvântul sustenabilitate vehiculat în media, politică şi arhitectură. În
arhitectură, termenul sustenabilitate se referă la modul în care interacţionează un obiect construit
cu mediul înconjurător şi mai exact la relaţia de echilibru pe care o stabileşte cu ecositemul din
care face parte . Arhitecţii secolului al XXI-lea trebuie să se reorienteze, să construiască şi să
gândească ecositeme ,,green”, în loc de case, clădiri şi oraşe care consumă şi poluează mediul
înconjurător.
O casă sau o clădire sustenabilă este în primul rând un partener de nădejde pentru noi şi
familia noastră, dat fiind modul în care funcţionează şi consumă energie pe termen lung.
Câteva dintre motivele pentru care trebuie să începem să construim verde sunt legate de
factorii economici, beneficiile legate de sănătate personală şi beneficii pentru mediul
înconjurător.
O casă sau o clădire ,,green” poate să ne aducă beneficii imediate prin returnarea
investiţiei făcute într-un timp relativ scurt. Astfel, o casă sustenabilă ne poate aduce banii

7
investiţi înapoi prin modul în care se face consumul energetic şi încălzirea sau răcirea casei sau a
clădirii cu pricina.
Arhitecţii, designerii, proiectanţii, constructorii şi toţi cei care sunt implicaţi în procesul
de construcţie a caselor, locuinţelor, clădirilor şi oraşelor în care trăim trebuie să fie conştienţi de
faptul că o clădire verde face bine întregului mediu înconjurător, nu numai celor care o ocupă ci
şi celor care o folosesc.

Bibliografie:

- Ana-Maria Dabija, Proiectare arhitecturală sustenabilă şi tehnologiile necesare,

Bucureşti, 2009
- Juliene, Aurore, Principii de proiectare sustenabilă, 2010, Cluj (seminar Romania Green
Building Council)
- Locuirea spre o arhitectură durabilă, Dana Chirvai, Alexandru Vasiliu, Ed. ,,Ion Mincu”,
Bucuresti, 2011
- www.cabe.org.uk
- www.rogbc.org
- www.ruxandramicu.ro