Antropogeneza

Antropogeneza studiază formarea și dezvoltarea omului. Ea relevă trecerea omului din starea de animalitate în cea
de umanitate, trecere condiționată de existența a trei coordonate esențiale :

 starea bipedă (stațiunea verticală);

 limbajul articulat;
 gândirea.
Prin acestea, omul se diferențiază de orice alt animal, chiar dacă pentru maimuțe, și nu numai, au fost sesizate
apropieri legate de existența unor forme de agregare socială, de muncă în colectiv, de un limbaj aparte, ca
modalitate de comunicare; nu se poate fixa însă cu certitudine locul și data apariției omului pe Pământ.
Drumul spre sapientizare, respectiv către Homo sapiens, multă vreme a fost interpretat, predilect și dominant, din
perspectiva evoluționismului. Întemeiat, la un moment dat, pe ultimele descoperiri și cercetări în domeniul unor științe
conexe istoriei, evoluționismul a susținută două importante elemente:

 așa numita „verigă lipsă“;

 existența unui singur centru genic (de apariție deci) al omului.
Ca urmare, evoluția era considerată continuă și ascendentă, munca reprezentând un fir călăuzitor al acesteia; era
contestată expresia biblică a genezei omului, într-o încercare de laicizare a gândirii, în două variante: fie omul se
trage din maimuță, fie sunt veri, deci, în ultimul caz, au un strămoș comun. Mijloacele de susținere pentru acest punct
de vedere le-au reprezentat ideile:

 printr-o evoluție continuă, omul, capătă treptat, elementele sale definitorii, limbajul articulat, gândirea și
bipedia. Astfel s-a realizat trecerea, de exemplu, de la prehominini(australopithecine și Homo habilis)
la euhominini (Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens sapiens);
 fiecare nou timp uman corespunde, prin evoluție, paleoliticului: paleoliticul inferior, cultura de prund și
culturile pe așchii și pe miez-abbevillean, acheulean, clactonian, levalloisian; paleoliticul mijlociu, cultura
musteriană și tehnica Levallois; paleoliticul superior, culturile de tip, preponderent, aurignaciană și gravetiană.
Descoperiri recente (inginerie genetică, biologie, biochimie, biofizică; o nouă interpretare, mai nuanțată în plan
conceptual, filosofic) au pus în evidență și alte posibilități de interpretare a genezei omului și a raportului acestuia cu
mediul geografic natural. Conform noii ipoteze, evoluția este privită, în continuare, în ascensiune, dar în spirală și
sinuoasă. Comparativ cu evoluționismul, nu se mai caută „veriga lipsă“ și nici un anume centru genic, chiar dacă
Africa, prin descoperirile lui Leakey, rămâne încă în posesia celor mai vechi urme umane; este pusă în circulație
ideea „centrelor genice“ și, de aici, a paralelismelor culturale și evoluțiilor zonale.
Mijloacele de susținere pentru acest punct de vedere sunt:

 descoperiri noi, în afara „leagănului umanității“ (Africa), din Asia și nu numai; în concluzie, nu există un
singur centru genic, ci posibil, mai multe;
 evoluția umană este ascendentă prin perfecționările fără nivelul limbajului gândirii și stațiunii bipede, și nu
prin treceri succesive de la un tip uman, mai puțin evoluat, la un altul, mai evoluat; arheologic, determinări
recente atestă pentru Homo Sapiens Sapiens data de circa 200.000 de ani ca momentul apariției sale, ceea ce
nu-l mai leagă, necesar și absolut, de paleoliticul superior și nici de Homo Neanderthalensis, cu care nici nu
prezintă vreo legătură filogenetică; în plus, ideea că munca l-a creat pe om trebuie revizuită în contextul în care,
de pildă, urme ale activității umane sunt la fel de vechi ca acelea ale stării de bipedie.
Dincolo de aceste ipoteze de lucru, un fapt este cert: omul a devenit o prezență activă într-un mediu care, fără a-l
favoriza în mod deosebit, nu i-a fost niciodată ostil.
Întemeiată pe studii etnografice asupra unor populații arhaice contemporane, ideea unei așa-zise „vârste de aur“ a
umanității, exprimată în formula „epoca pietrei, epoca abundenței“, câștigă tot mai mulți adepți, lăsând în urmă,
justificat în numeroasele privințe, mitul omului neajutorat, dependent de natură în mod absolut, în permanentă
căutare de hrană. În acest mod, trebuie reformulată ideea nomadismului omului din preistorie întrucât, fără a fi vorba
de o „teritorializare“ a grupurilor umane, avea loc o deplasare, o pendulare, circulară chiar, în limitele unui anumit
teritoriu, sezonier, în funcție de anotimp și de animalul vânat; acest fenomen, încă evident la nivelul paleoliticului
mijlociu, de exemplu, în Franța, ni-l prezintă pe om nu predilect nomad, ci mai corect, seminomad: în pofida
deplasărilor sale, acestea se produceau, totuși, în limitele unui anumit teritoriu care poate fi chiar conturat.
Pentru acest nivel de dezvoltare, persistența ideii de proprietatea comună, absolută, nu-și mai are, nici ea, puncte de
susținere: delimitarea grupelor de vârstă (la nivelul copiilor), existența deosebirilor natural-biologice (fizice), statutul
aparte, într-o comunitate, a fiecărui membru al său, dezvăluie existența și manifestarea simțului proprietății
individuale.
În ceea ce privește începutul organizării sociale, trebuie regândită, din perspectivă, deosebirile dintre om și lumea
animală, formula agregării la nivel de hoardă și respectiv ceată, prima fiind caracteristică mamiferelor (animalelor);
caracterul spontan, neorganizat al constituirii grupului uman, este pus sub semnul întrebării de existența, dovedită
etnografic, a înrudirilor dintre membrii grupului, respectiv a familiei, fie ea și restrânsă sau mare.