CURS NR.

FUNDAMENTELE MECANICII CUANTICE

1. Dualitatea undă corpuscul. Ipoteza lui de Broglie

Ecuațiile lui Maxwell elaborate la sfârșitul sec.XIX au pus în evidență natura ondulatorie a
luminii, adică lumina este o undă electromagnetică care reprezintă evoluția în timp și spașiu a
câmpului electromagnetic.
O parte dintre fenomenele optice (cum ar fi reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia,
polarizarea, dispersia, absorbţia luminii) pot fi explicate dacă se admite natura ondulatorie a
luminii. Există însă fenomene descoperite la începutul secolului XX – în special cele legate de
emisia şi absorbţia radiaţiei, cum ar fi: radiaţia termică, efectul fotoelectric, efectul Compton,
apariţia radiaţiilor X, spectrele de linii emise de către atomi, etc. – a căror explicaţie nu poate fi
dată folosind teoria ondulatorie a luminii.
Experienţele arată că orice substanţă aflată la o temperatură mai mare de 0K emite radiaţii
electromagnetice, ale cărei proprietăţi depind de natura şi temperatura sa. Radiaţia
electromagnetică emisă de corpuri datorită energiei lor termice este cunoscută sub denumirea de
radiaţie termică.
Studiul radiației termice a condus la ideea că emisia și absorbția radiației are loc în mod
discontinuu.
În anul 1900 Max Planck elaborează teoria cuantelor, care nu este o teorie ondulatorie, ci
una corpusculară. Conform acestei teorii, energia radiației emise sau absorbite de substanță nu are
loc în mod continuu - așa cum se presupune în fizica clasică, ci în mod discret (discontinuu) sub
formă de cuante de energie, adică în cantităţi bine determinate de energie numite fotoni. Fizicianul
german Max Planck, a obţinut în 1918 premiul Nobel pentru „Descoperirea cuantelor”. Această
întârziere în acordarea premiului Nobel, arată că teoria cuantelor nu a fost acceptată uşor, mai ales
în fazele ei iniţiale.
În 1905 Albert Einstein extinde ipoteza lui Plank la radiația electromagnetică și emite
teoria conform căreia radiația electromagnetică este cuantificată, adică lumina se emite, se

propagă și se absoarbe sub formă de cuante de energie numite fotoni cu energia ε= hυ, unde h
-constanta lui Planck iar ν – frecvența radiației.
 Cu ajutorul teoriei corpusculare a radiației electromagnetice s-a putut explica efectul
fotoelectric extern și legile acestuia, însă apariția radiației X și emisia acesteia nu a putut fi
explicată nici cu teoria ondulatorie a luminii, nici cu cea corpusculară.
În anul 1924, fizicianul francez Luis de Broglie a extins ideea dualităţii undă corpuscul de
la cazul radiaţiei electromagnetice, la particule materiale. Cum radiaţia electromagnetică are
caracter ondulatoriu-corpuscular, s-a presupus că şi particulele au acelaşi caracter dual, şi deci în
anumite situaţii se pot manifesta ca unde. Undele corespunzătoare particulelor sunt denumite unde
de Broglie. Aceste unde nu reprezintă o undă în sensul fizic (ca unda electromagnetică, mecanică),
ci reprezintă doar o comportare ondulatorie a microparticulei, aceasta netransportând energie.

Între mărimile care determină caracterul de undă (υ iş λ) şi mărimile care determină caracterul

corpuscular (energia şi impulsul p ), există o strânsă legătură. Unda asociată oricărei

microparticule în mişcare cu viteza v şi impulsul p este:

h h
λ= = (1) p mv

numită lungimea de undă de Broglie, unde h este constanta lui Planck. Relaţia (1) poartă numele de
relaţia lui de Broglie, şi reprezintă relaţia pe care s-a clădit mecanica cuantică şi deci toată fizica
modernă.
Legătura între frecvenţa υ a undei asociate particulei şi energia a particulei, este dată de relaţia:

(2)

În relaţiile (1) şi (2) intervin atât mărimi specifice corpusculilor ( p și )ât şi mărimi caracteristice

undelor (λ iş υ).
Relaţia lui de Broglie arată că orice microparticulă în mişcare relativistă se manifestă ca o
undă. În anul 1929, Louis de Broglie a primit premiul Nobel pentru „Elaborarea teoriei
dualismului undă-corpuscul a materiei ”, care a pus bazele mecanicii cuantice.

2. Efectul fotoelectric extern

Este un fenomen ce pune în evidență caracterul corpuscular al radiației electromagnetice . A fost

descoperit de Hertz în 1890, și explicat de Einstein în 1905.
Efectul fotoelectric extern constă în emisia de electroni de către suprafaţa unui sub acțiunea
radiației electromagnetice.
 Studiul efectului fotoelectric extern se face cu ajutorul unui dispozitiv experimental
prezentat în fig. 1, care constituie o celulă fotoelectrică. În interiorul unui tub de sticlă vidat T, se
află catodul C construit din metalul la care se studiază emisia de electroni sub acţiunea luminii, şi
anodul A. Electronii emişi de catod, ajung la anod şi determină în circuitul exterior un curent
electric, numit curent fotoelectric, care se măsoară cu ajutorul galvanometrului G.

Ii

C A

V
P

Figura 1

Tensiunea U dintre catod şi anod se reglează cu ajutorul potenţiometrului P şi se măsoară cu

ajutorul voltmetrului V. La o diferenţă de potenţial suficient de mare, toţi electronii emişi de
catodul iradiat cu lumină monocromatică, ajung la anod. Se obţine astfel un curent de saturaţie a
cărui valoare IS depinde de intensitatea Ii radiaţiei incidente (fig. 2).

I
Is1 I1

I s2
I2

I s3
I3

I1 > I2 > I 3

Ub 0 U

Figura 2
 Pentru o anumită valoare Ub a diferenţei de potenţial numită tensiune de blocare, curentul

fotoelectric se anulează, ceea ce arată că de la catod nu pleacă niciun electron cu energia cinetică

mai mare decât eUb (fig. 2).

Experimental, au fost stabilite următoarele legi ale efectului fotoelectric extern:

1) Intensitatea IS a curentului de saturaţie este proporţională cu fluxul radiaţiei

incidente pe catod, și nu depinde de frecvența acesteia;

2) Energia cinetică a fotoelectronilor emişi este proporţională cu frecvenţa radiaţiei

incidente şi nu depinde de intensitatea acesteia;
3) Efectul fotoelectric se produce numai pentru radiaţii incidente a căror frecvenţă

este mai mare decât o anumită valoare υ0 , numită frecvenţă de prag, caracteristică fiecărui metal în

parte. Pentru frecvenţe incidente mai mici decât frecvenţa de prag (υ<υ0), emisia de fotoelectroni
încetează.
4) Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu, intervalul de timp dintre
acţiunea radiaţiei incidente şi emisia electronilor fiind foarte mic (de ordinul 10 −9 s).
Aceste legi nu au putut fi explicate pe baza teoriei ondulatorii (clasice) a radiaţiei
electromagnetice. Conform acestei teorii, energia cinetică a electronului ar trebui să fie
proporţională cu fluxul de radiaţie, ceea ce este în contradicţie cu legea a doua a a efectului
fotoelectric. De asemenea, potrivit teoriei ondulatorii, efectul fotoelectric ar trebui să se producă
pentru radiaţii de orice frecvenţă dacă radiaţia este suficient de intensă, ceea ce contrazice legea a
treia. Nu se poate explica nici absenţa inerţiei efectului fotoelectric, pe baza teoriei ondulatorii.
Conform acesteia, în cazul unui fascicul de intensitate mică, în apropierea limitei efectului,
apariţia acestuia ar necesita o durată de timp de ordinul orelor, dar în realitate el se produce
instantaneu.
În 1905, Einstein a arătat că aceste legi pot fi explicate dacă, extinzând ipoteza lui Planck,

se admite că radiaţia însăşi este discontinuă, fiind compusă din cuante de energie ε= hυ, numite
fotoni. Fotonul, în concepţia lui Einstein, trebuie privit ca o particulă care are energie, masă şi

impuls, energia acestuia fiind ε= hυ . (1) Conform mecanicii

relativiste, masa (de mişcare) a fotonului va fi:
E hυ
m f= 2= 2 . (2) c c
Pe de altă parte, se ştie din teoria relativităţii că viteza luminii în vid c, deci şi a fotonului, este
invariantă la trecerea de la un referenţial la altul. În consecinţă, fotonul nu posedă referenţial
propriu, ceea ce este echivalent cu a afirma că nu are masă proprie (sau de repaus). Formal,
aceasta înseamnă că m0 f = 0.

Impulsul fotonului este dat de relaţia:

hυ h p f = m f ⋅c = = .
(3) c λ
Einstein consideră că fotonii pătrund în metal şi se ciocnesc cu electronii atomilor metalului.
Energia fotonului este absorbită de electron şi folosită pentru părăsirea metalului, efectuându-se
un lucru mecanic de extracţie Le , iar restul este convertit în energie cinetică a electronului. Acest
bilanţ energetic conduce la relaţia lui Einstein:

hυ= Le + Ec . (4)
Electronii de la suprafaţa metalului au energia de extracţie cea mai mică şi deci energia cinetică
maximă, iar cei aflaţi pe straturi interioare din metal invers, adică o energie cinetică mai mică.
Prima lege a efectului fotoelectric se explică astfel: cu creşterea fluxului de radiaţie incident,

creşte numărul de fotoni de energie hυ, şi prin urmare, creşte numărul de electroni pe unitatea de
timp, adică valoarea curentului de saturaţie.
A doua lege rezultă din relaţia (4), scrisă sub forma
mv2
= hυ− Le , (5)
2
din care se vede că energia cinetică depinde liniar de frecvenţă.
A treia lege se obţine din anularea energiei cinetice din relaţia (5), care conduce la

Le = hυ0 . (6)
Pentru a părăsi metalul, electronul trebuie să aibă o energie mai mare decât lucrul mecanic de

extracţie. Legea a patra rezultă din faptul că fotonul cu energia hυ≥ hυ0 cedează energia sa

electronului, într-un timp mai scurt de 10 −9 s.

Din relaţia (4), ţinând cont că

mv2
= e⋅Ub , (7)
2
se obţine:
h Le
Ub = υ− . (8) e e
Reprezentând grafic această relaţie se obţine dreapta din figura 3, în concordanţă cu rezultatele
experimentale.
Ub

α
ν0 ν
Le
e

Figura 3.

Frecvenţa de prag υ0 corespunde valorii Ub = 0 a potenţialului de blocare (sau echivalent, Ec

= 0) şi deci, din relaţia (8) rezultă:

hυ0 = Le . (9)
Prin urmare, pentru un metal având lucrul de extracţie Le , efectul fotoelectric se produce numai

dacă frecvenţa radiaţiei incidente satisface condiţia Le

υ≥υ0 = , (10) h

ceea ce explică condiţia de prag. Din relaţia (8) rezultă că panta dreptei Ub (υ) este dată de
h
raportul ; trasând experimental e
această dreaptă (fig. 3), se poate calcula constanta lui Planck h cu relaţia:
h
tgα=  h = e tg⋅ α. (11) e
În anul 1915, fizicianul american R.A. Millikan, a măsurat tensiunea de blocare Ub în funcţie de

frecvenţa υ a radiaţiei incidente, şi a confirmat teoria lui Einstein a efectului fotoelectric extern.
Pe baza datelor experimentale obţinute, Millikan a stabilit valoarea constantei lui Planck, h . Tot
din acest grafic (fig. 3) se poate determina valoarea lucrului de extracţie Le , din intersecţia dreptei

Ub (υ) cu axa ordonatelor. Pentru majoritatea metalelor, valoarea lucrului de extracţie este

de ordinul 10−19 J . În multe calcule este mai convenabil să se măsoare energia în eV

(electronvolt), unde 1eV reprezintă energia absorbită sau cedată de un electron, când acesta se
deplasează între două puncte aflate la o diferenţă de potenţial de 1V . Sarcina electronului fiind e =

1,6⋅10−19 C , rezultă:
 1eV =1,6⋅10−19C ⋅1V =1,6⋅10−19J . (12)
Exprimat în aceste unităţi, lucrul de extracţie are valori cuprinse între (0,5÷ 5)eV .
Emisia instantanee a fotoelectronilor poate fi u şor înţeleasă, dacă se consideră că radiaţia
electromagnetică este un flux de fotoni; când un foton love şte un electron, îi transmite acestuia
instantaneu toată energia sa, scoţându-l din metal. Din cele prezentate, rezult ă că ipoteza privind
caracterul corpuscular al radiaţiei electromagnetice permite explicarea corect ă a legilor efectului
fotoelectric extern.
A. Einstein, a primit în anul 1921, premiul Nobel pentru „Cercet ări de fizică teoretică şi descoperirea
legilor efectului fotoelectric”, iar în anul 1923, Millikan a primit premiul Nobel pentru „Cercet ări
asupra sarcinii electrice elementare şi asupra efectului fotoelectric”.

3. Funcţia de undă. Relaţiile de nedeterminare ale lui Heinsenberg

( )
Comportarea ondulatorie a unei microparticule poate fi descris ă de o funcţie de undă ψ r t, ,

a cărei expresie poate fi scrisă sub forma:

it
, (1)
care cuprinde o parte spaţială şi o parte temporală e−i⋅ ⋅ωt .

Funcţia este o mărime complexă, dar produsul ei cu conjugata ψ* r t,( )=ψ (r e)* i tω
dă

mărimea ψψ∗ =ψ2 , care este o funcţie reală şi poate căpăta o semnificaţie intuitivă. Astfel, rezultă

( ) ( ) () ()
ψ r t, ⋅ψ r t, =ψ r ⋅ψ r =ψ0 =ψ .
* * 2 2
(2)

Interpretarea lui a fost dată de Max Born, conform căreia mărimea ψψ* =ψ2

( )
determină probabilitatea ca particula descrisă prin funcţia ψ r t, , să se găsească la momentul t, în

( )
regiunea din spaţiu delimitată de volumul dV . Notând această probabilitate cu dP r t, , se poate

scrie:
 ( ) ( )
dP r t, =ψ r t, 2 ⋅dV , (3)
Probabilitatea dP raportată la volumul dV se numeşte densitate de probabilitate, şi joacă rolul
unei funcţii de distribuţie:
dP 2

P = =ψ . (4)
dV

Probabilitatea P(V t, ) ca particula să se găsească în volumul finit V la momentul t, este dată de

integrala

P(V t, )=  dP = ψ2dV . (5)

V V

Probabilitatea ca particula considerată să se găsească undeva în întreg spaţiul infinit este maximă,
adică certitudine, fiind egală cu 1:
2

Pmax = ψ dV = ψψ*dV =1 (6)

V =∞ V =∞

Această condiţie poartă numele de condiţia de normare a funcţiei de undă. Facem observația că
unda de Broglie nu reprezintă o undă în sensul fizic (ca unda electromagnetică), ci reprezintă doar
o comportare ondulatorie a microparticulelor, netransportând energie!!!
!!! Interpretarea statistică a lui Max Born nu leagă funcţia de undă de Boglie de structura însăşi a

( )
particulei. Odată cu schimbarea în timp a funcţiei de undă ψ r t, , se modifică probabilitatea de a
găsi particula în diferite puncte din spaţiu.
Mecanica clasică, ale cărei baze au fost puse de Galilei şi Newton, permite determinarea cu

precizie pentru un corp în mişcare, atât a impulsului p = ( mv ) cât şi a poziţiei

(coordonatelor) mobilului pe traiectorie.
În anul 1927, Heisenberg arată că deoarece microparticulele cum sunt electronii, protonii,
neutronii, etc., au atât proprietăţi corpusculare cât şi ondulatorii, determinarea simultană, cu
precizie oricât de mare a coordonatelor şi impulsurilor acestora nu se mai poate face. Heisenberg
stabileşte aşa numitele relaţii de nedeterminare (incertitudine):
h
∆x⋅∆px ≥ , (7)
4π
 h
∆E ⋅∆t ≥ (8)
4π
Relaţiile (7) şi (8) poartă numele de relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg . În relaţia (7) s-a

considerat evoluţia particulei de-a lungul unei axe Ox, deci x reprezintă coordonata microparticulei.

Expresia (7) arată faptul că coordonata microparticulei şi impulsul acesteia nu pot fi determinate cu

aceeaşi precizie. Prin urmare, cu cât imprecizia în determinarea coordonatei ∆x creşte, cu atât scade

 h 1 
imprecizia în determinarea impulsului ∆px , ∆x = 4 π⋅ ∆ px . Expresia (8) scoate în

evidenţă faptul că pe măsură ce creşte imprecizia ∆E în determinarea energiei microparticulei, scade

imprecizia temporală ∆t .

Aceste relaţii au un caracter fundamental în mecanica cuantic ă, şi exprimă deosebirea

calitativă între particulele cuantice şi particulele clasice. Fizicianul german W.K. Heisenberg a primit
în anul 1932 premiul Nobel pentru „Fundamentarea mecanicii cuantice”, iar Max Born a
primit în anul 1954 premiul Nobel pentru „Cercet ări în domeniul mecanicii cuantice şi
interpretarea statistică a funcţiei de undă”.

4. Ecuația lui Schrödinger

Teoria cuantelor a lui Planck, postulatele lui Bohr şi ipoteza lui de Broglie, au constituit etape
importante în dezvoltarea teoretică a fizicii atomului. S-a arătat că fiecărei microparticule i se poate
asocia o undă, numită undă de Broglie. Pentru a studia mişcarea particulelor în diferite câmpuri de
forţe, a fost necesară găsirea unei ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale ale cărei soluţii să fie tocmai
funcţiile de undă ce caracterizează undele de Broglie. Această ecuaţie a fost propusă de Schrödinger şi
a constituit baza mecanicii cuantice. Ecua ţia lui Schrödinger este o ecua ţie nerelativistă, deoarece se
consideră că microparticulele se mişcă cu viteză suficient de mică astfel încât masa lor rămâne
constantă. Ecuaţia lui Schrödinger nu se deduce, ci doar se stabile şte, valabilitatea ei fiind confirmat ă
de concordanţa cu experienţa a rezultatelor obţinute cu ajutorul ei. În anul 1926, Schrödinger
elaborează o ecuaţie diferenţială de ordinul II cu derivate par ţiale care descrie evoluţia în spaţiu şi
timp a unui sistem cuantic (microparticul ă), soluţia acestei ecuaţii fiind însăşi funcţia de undă de
Broglie. Dacă în mecanica clasică starea unui macrosistem este cunoscut ă prin legea de mişcare a
acestuia (adică prin cunoaşterea vitezei şi a traiectoriei), în mecanica cuantic ă starea microparticulei
este determinată prin funcţia de undă ψ(r t , ). Prin urmare, în mecanica cuantic ă dispare noţiunea de
r

traiectorie, fiind înlocuită cu noţiunea de funcţie de undă. Prin analogie cu ecuaţia diferenţială a
undelor, Schrödinger a propus o ecuaţie asemănătoare pentru undele de Broglie (unde asociate

∂2ψ( r tr, )
microparticulelor), de forma: ∆ψ(r t , )−
r 1
2 ⋅ 2 = 0, (1) u

∂t

unde ψ(r t , ) este funcţia de undă ce caracterizează unda de Broglie, iar u este viteza de propagare a
r

acestei unde.

Pentru o undă monocromatică, soluţia ecuaţiei (1) reprezintă soluţia completă, adică funcţia de undă
completă, ce descrie evoluţia particulei în spaţiu şi timp, şi este de forma:

, (2)
unde reprezintă partea spaţială a funcţiei de undă, iar e−i tω reprezintă partea temporală.

∂2ψ( r tr, )
Calculăm ∆ψ(r t , ) şi
r
2 folosind relaţia (2):
∂t

∆ψ(r t , ) = ∆ψ(r )⋅e−i tω ,

r r
(3)
şi

, (4)

pe care le înlocuim în (1) şi obţinem: . (5)

u
Simplificând cu e−i tω , rezultă:
2

() ∆ψr+ 2 ψ r = 0 . ()
(6) ω
u
Ştiind că

u
ω= 2πυ= 2π , (7)
λ
relaţia (6) devine:
 , (8)

unde λ este lungimea de undă de Broglie corespunzătoare particulei în mişcare, de masă m şi impuls p
, dată de relaţia:

h
λ= .
(9) p

Înlocuind relaţia (9) în (8) rezultă: . (10)

h
Ţinând cont de legea conservării energiei

m0u2 p2
Ec +U = W  +U = W  = W −U , (11)
2 2m0

unde Ec este energia cinetică, U energia potenţială, W energia totală, relaţia (10) devine:

, (12)

h
care reprezintă ecuaţia staţionară a lui Schrödinger deoarece depinde numai de coordonate spaţiale, şi
descrie evoluţia microparticulei independentă de timp. În această ecuaţie este conţinut atât aspectul
corpuscular cât şi cel ondulatoriu al microparticulei, adică dualitatea undă-corpuscul, care este o
proprietate fundamentală a materiei.

()
Determinând ψ r din ecuaţia (12), se obţine funcţia de undă completă ψ r t, ( ) din (2), care
depinde atât de coordonatele spaţiale, cât şi de timp. Ştiind că
W (13)
ω= 2πυ= 2π ,
h
funcţia de undă (2) devine
−2π⋅iW
t

e h
(14) În locul funcţiei de undă (14) s-ar putea folosi

funcţia conjugată
2π⋅iW
t

e h
. (15)
 Pentru ca rezultatele obţinute pe baza soluţiilor ecuaţiei Schrödinger să fie în concordanţă
cu rezultatele experimentale, asupra acestor soluţii se impun următoarele condiţii:
1) ψ trebuie să fie continuă şi să aibă derivată continuă;
2) ψ trebuie să fie finită în tot spaţiul deoarece, în caz contrar, interpretarea ca

densitate de probabilitate a lui ψ2 şi-ar pierde sensul;

3) ψ trebuie să fie univocă, adică fiecărui punct din spaţiu să-i corespundă o singură
valoare.

Soluţiile ecuaţiei lui Schrödinger ψ1,ψ2,...care satisfac aceste condiţii se numesc funcţii

proprii, iar valorile energiei corespunzătoare W1,W2,... se numesc valori proprii .

Valorile posibile W1,W2,... ale energiei furnizează spectrul energetic al sistemului. În cazul
unei particule a cărei mişcare este limitată în spaţiu, spectrul energetic este discret, iar în cazul
unei particule libere (are o mişcare nelimitată în spaţiu), spectrul energetic este continuu.
Se poate întâmpla ca unele stări să aibă aceeaşi energie (unele valori proprii să coincidă),
dar să fie descris de funcţii de undă diferite; aceste stări sunt distincte din punct de vedere fizic. În
acest caz, nivelul de energie se numeşte degenerat, iar numărul de funcţii proprii care îi

corespunde se numeşte grad de degenerare. De exemplu, dacă W3 =W4 =W5 şi ψ3 ≠ψ4 ≠ψ5, gradul
de degenerare este g = 3. Când g = 1, nivelul de energie este nedegenerat.