Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru.

Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi

peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să
împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.

        Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice:

        – Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare
dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi
cal de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.

        – Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo şi crezi că eşti
în stare a cârmui şi pe alţii, alege-ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cât ţi-
or trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală şi mergi cu
bine, fătul meu.

        Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind
carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte
cu bucurie spre împărăţie.

        Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe
ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi
se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl
şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare,
forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni
calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să
ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise
pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind
repede, dar nu aşa după cum se dusese.

        – Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista
nu-i semn bun, după cât ştiu eu.

        – De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte
un urs grozav, care m-a vârât în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am
găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de-acum
înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie,
nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.

        – Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu eşti de
împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi
departe, cum zici, căci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broaşte sunt destule". Numai aş
vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?

        – Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.

        – Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie
cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva… şi popâc! m-oi
trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă,
cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: "Fiecare pentru sine, croitor de
pâine". De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine…

        Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare şi primind şi el carte din
mâna tată-său către împăratul, îşi ia ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi
merge, şi merge, până se înnoptează bine. Şi când prin dreptul podului, numai iaca şi
ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări în două picioare şi
a da înapoi. Şi fiul craiului, văzând că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de împărăţie şi, cu
ruşinea lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice: