Veronica Micle s-a născut la 22 aprilie 1850 la Năsăud.

Este fiica revoluţionarului

ardelean Ilie Cîmpeanu, mort în luptele conduse de Avram Iancu în Transilvania.
Mama ei, Ana, se stabilește la Iași. La susţinerea examenului pentru încheierea
gimnaziului, la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, unde obţine calificativul „eminent”,
în 1863, este prezent în juriu, alături de Titu Maiorescu, şi Ştefan Micle, viitorul rector
al Universităţii ieşene. Acesta, îndrăgostit de Veronica, o cere în căsătorie, cu toate
că diferenţa de vîrstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani,
devine doamna Micle. Au avut împreună două fiice: Valeria şi Virginia Livia.
În 1869 Veronica Micle debutează în viaţa literară, dar se implică și în înfiinţarea unei
şcoli profesionale de fete şi în îndrumarea altor şcoli de fete din Iaşi. În 1872 îl
cunoaşte pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament
medical. Acesta părăseşte Berlinul pentru Iaşi şi frecventează salonul literar patronat
de ea, recitînd poezii de amor scrise cu cîteva ore înainte la Biblioteca Centrală,
unde lucra ca bibliotecar. În acelaşi an, Veronica Micle debutează, cu două schiţe
romantice, Rendez-vous şi Plimbarea de mai în Iaşi, sub pseudonimul „Corina”.
Semnează, în revista „Columna lui Traian” și în „Convorbiri literare” versuri scrise
sub influenţa liricii eminesciene. A mai colaborat şi cu revistele „Familia”, „Revista
Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”.
Volumul de poezii apărut în 1887 cuprindea, pe lîngă piese originale, prelucrări după
Théophile Gautier şi Alphonse de Lamartine. Lucrările ei nu au stîrnit ecoul aşteptat
în rîndul criticilor, Barbu Ştefănescu-Delavrancea considerînd-o un „poet mic,
neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemarea de a spune ceva pe
lume”, iar George Călinescu „superficială” şi „frivolă”. Din 1875, după îndepărtarea
soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi
Meserii, la conducerea căreia este numit Micle.
În timpul Războiului din 1877 – 1878 este soră de caritate şi face parte din Comitetul
central pentru ajutorul ostaşilor răniţi. La moartea lui Ștefan Micle în 1879, Veronica
a rămas văduvă şi fără venituri. Ea a sosit la Bucureşti unde se află o lună şi
jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obţinerea unei pensii,
cei doi fac planuri pentru căsătoria lor ce va rămîne doar un vis. Eşecul s-a datorat
lipsei mijloacelor materiale care să le asigure un trai decent şi opoziţiei junimiştilor, în
frunte cu Titu Maiorescu, care o detest ape Veronica Micle.
Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristeţe, Veronica Micle
se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, la 3 august, îşi pune capăt
zilelor înghiţind un flacon cu arsenic. A fost înmormîntată în curtea bisericii „Sf. Ioan”
din Văratec.

Ioan Slavici s-a născut la data de 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad și a
fost al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și Elena Slavici. A mai avut o
soră mai mare cu cinci ani, Maria. Primele trei clase primare le-a urmat la Șiria,
între 1854 și 1858, iar școala primară a terminat-o la Arad, după ce a repetat
clasa a patra. Între anii 1860 și 1864 a urmat primele cinci clase la liceul
maghiar, cu mari eforturi, deoarece a întâmpinat mari dificultăți în ceea ce
privește învățarea unei limbi străine. În perioada studiilor la Arad, Slavici a
devenit membru al “Societății de lectură a elevilor români”, coordonată de
Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna.
În anul 1865, Ioan Slavici s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți
din Timișoara, acolo unde a început pentru prima dată să simtă sărăcia și
dificultățile vieții, deoarece tatăl său, în încercarea de a face negoț cu cai, a
sărăcit, iar o parte din avere a fost dată zestre surorii sale, Maria.
Pentru a putea termina clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al
fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care i-a oferit
masă și cazare. Rămas fără mijloace materiale, Slavici se întoarce la Șiria,
acolo unde se înscrie la liceul maghiar din Arad, elev particular, iar pentru a se
putea susține financiar îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a
rămas repetent în clasa a IV-a. A trecut cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu
s-a mai înscris în timp la examenul de maturitate și s-a înscris pentru examen
la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. Se întoarce pe jos de la Satu
Mare, iar timp de șase săptămâni trece prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda
și Abrud.
În anul 1869 s-a înscris la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței
părinților, care își doreau să se angajeze “scrietor la vreun notar”. Perioada
studenției n-a durat mult, ci doar 4 luni, deoarece profesorii nu i-au inspirat
încredere, așa că s-a întors acasă. S-a angajat peste vară scrietor la notarul
din Comlăuș.
Chiar dacă nu avea de gând să-și continue studiile, cu ocazia recrutării în
armata imperială, Slavici profită de calitatea de student și se înscrie la
Universitatea din Viena, la Facultatea de Drept. Aici l-a cunoscut și pe Mihai
Eminescu, la cursul de economie națională, s-au împrietenit și a urmat o
perioadă în care cei doi s-au susținut reciproc. Eminescu îl numea pe Slavici
“frakie gye gyncolo” (frate de dincolo), iar Slavici pe Eminescu îl numea
“Turcule”. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870,
Slavici s-a întors acasă, însă în acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob
negruzzi despre Slavici ca scriitor și un excelent cap politic.
La finalul anului 1874 se stabilește la București, acolo unde secretar al
Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la “Timpul”. Împreună
cu Ion Luca Caragiale și George Coșbuc editează revista “Vatra”, iar în timpul
primul război mondial colaborează cu ziarele “Ziua” și “Gazeta Bucureștilor”. În
anul 1875 se căsătorește cu Ecaterina Szoke Magyarosy, călătorește la Viena
și Budapesta, iar în toamnă este numit profesor la Liceul Matei Basarab din
București de către Titu Maiorescu.
La 17 august 1925, Ioan Slavici s-a stins din viață și a fost înmormântat la
schitul Brazi.

Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12

ianuarie 1866) a fost un cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar,
profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din
Transilvania.
S-a născut în anul 1818, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania. După
4 ani petrecuți la Odorhei, Aron Pumnul își continuă studiile la Blaj și la Cluj,
unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843 este numit profesor de filozofie
la Blaj și în același an este trimis ca bursier la Institutul teologic "Sfanta
Barbara" din Viena. La întoarcerea de la Viena în 1846 își reia activitatea de
profesor de filozofie la Blaj și devine colaborator al lui Timotei Cipariu alături
de care ia parte la întemeierea ziarelor: Organul luminărei (1847, devenit, în
1848 Organul Națiunii), primul ziar românesc cu litere latine și Învățătorul
poporului (1848). Aron Pumnul a militat pentru înlocuirea slovelor chirilice cu
literele latine în toate ţările române.

Ca participant la Revoluția de la 1848 - 1849 din Transilvania, Aron Pumnul a

avut un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie
care a precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății. După ce
trupele ungare au ocupat Transilvani, Aron Pumnul s-a refugiat în Valahia.
Aici, el a fost însărcinat de Guvernul revoluţionar să fie comisar de
propagandă, un soi de inspector guvernamental.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care
astăzi îi poartă numele, județul Prahova, astăzi I.L. Caragiale, județul
Dâmbovița, România. A fost primul copil al lui Luca Ștefan Caragiale și al
Ecaterinei Chiriac Karaboas. S-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața
Caloropoulos, de care s-a despărțit repede, dar fără să divorțeze vreodată,
după care și-a întemeiat o familie cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului
grec Luca Chiriac Karaboas. Primele studii ale lui Caragiale au fost în 1859 și
1860, cu părintele Marinache, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la
Școala Domnească din Ploiești, acolo unde l-a avut învățător pe Bazil
Drăgoșescu. Până în anul 1867, Caragiale a urmat 3 clase la Gimnaziul “Sfinții
Petru și Pavel”, din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la
București. A absolvit Gimnaziul “Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a
numit Grand Hotel “Victoria Română”, orașul său natal.
Pe 12 martie 1885, s-a născut fiul natural al Mariei Constantinescu cu
Caragiale, Mateiu, pe care l-a declarat la oficiul stării civile. În 1871, Ion Luca
Caragiale a fost numit și sufleor și copist la Teatrul Național din București, la
propunerea lui Mihail Pascaly. În această perioadă l-a cunoscut și pe Mihai
Eminescu, când tânărul debuta la „Familia”, era sufleor și copist în trupa lui
Iorgu.
Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale ar putea data din 1873, la ziarul
“Telegraful”, din București, acolo unde ar fi publicat rubrica de anecdote
denumită “Curiozități”. Odată cu colaborarea la revista “Ghimpele”, activitatea
ziaristică a lui Caragiale este confirmată. Aici și-ar fi semnat și unele dintre
cronici cu pseudonimele: “Car și Policar”. Un alt moment esențial în cariera sa
a fost și colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei
pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Caragiale a început în anul 1877 și
colaborarea cu România Liberă, acolo unde a publicat foiletoanele teatrale
“Cercetare critică asupra teatrului românesc”.
Între anii 1878 și 1881, Caragiale a colaborat la “Timpul”, împreună Eminescu,
Ronetti Roman și Slavici. La 1 ianuarie 1880, revista Convorbirii literare a
publicat comedia într-un act “Conu Leonida față cu reacțiunea”. Tot în 1878 a
început să frecventeze ședințele bucureștene ale “Junimii”, la Titu Maiorescu
și să citească din scrierile tale. La Iași, a citit “O noapte furtunoasă”, iar în
1870 a publicat în “Convorbiri literare” piesa “O noapte furtunoasă”. În 6
octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, Caragiale a citit la aniversarea “Junimii”,
de la Iași, “O scrisoare pierdută”, iar pe data de 13 noiembrie, în prezența
reginei, premiera piesei a fost un real succes. Ion Luca Caragiale a fost și
director al Teatrului Național din București, Titu Maiorescu, ministrul
Instrucțiunii Publice, a fost cel care s-a ocupat de problema schimbării
conducerii Teatrului Național, iar după mai multe discuții și consultări a
hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul
dramaturg I. L. Caragiale”.
I. L. Caragiale a murit pe data de 9 iunie 1912 la Berlin, acolo unde se
autoexilase împreună cu familia în anul 1904, după acuzațiile de plagiat ale
piesei Năpasta.
Teatru – comedii
O noapte furtunoasă (1879);
Conu Leonida față cu reacțiunea (1880);
O scrisoare pierdută (1884);
D-ale carnavalului (1885);
O soacră (farsă fantezistă într-un act);
Hatmanul Baltag (operă bufă);
Începem (instantaneu într-un act);
1 Aprilie (monolog).
Drame Năpasta (1890).
Nuvele și povestiri
O făclie de Paște (1889);
În vreme de război (1898);
Din carnetul unui vechi sufleur;
Un artist;
Grand Hôtel „Victoria Română”;
Om cu noroc;