21 DE POEZII DEDICATE LIMB
ROMÂNE”
 Testament literar
 de Ienăchiţă Văcărescu  de Mihai Eminescu
Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire.
Limba românească
de Gheorghe Sion
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.
Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiți!
De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?
 Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămîne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;  
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!

 
 Patria Română  Ţara mea
de George Coşbuc  de Ioan Neniţescu

Patria ne-a fost pământul Acolo unde-s nalţi stejari

Unde ne-au trăit strămoşii,  Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Cei ce te-au bătut pe tine,  Flăcăi cu piepturile tari,
Baiazide, la Rovine,  Ce moartea-n faţă o privesc;
Şi la Neajlov te făcură Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Fără dinţi, Sinane, -n gură,  Şi ca şi munţii nu clintesc
Şi punând duşmanii-n juguri Voinicii cei cu peri cărunţi
Ei au frământat sub pluguri În dor de ţară strămoşesc;
Sângele Dumbrăvii-Roşii. - Şi unde dorul de moşie
Asta-i patria română Întotdeauna drept a stat
Unde-au vitejit strămoşii! Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;
Patria ne e pământul Acolo este ţara mea,
Celor ce suntem în viaţă,  Şi neamul meu cel românesc!
Cei ce ne iubim frăţeşte,  Acolo eu să mor aş vrea,
Ne dăm mâna româneşte: Acolo vreau eu să trăiesc!
Numai noi cu-acelaşi nume,  Acolo unde întâlneşti
Numai noi români pe lume Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Toţi de-aceeaşi soartă dată,  Bătrâne urme vitejeşti
Suspinând cu toţi odată Şi osul celor ce-au luptat;
Şi-având toţi o bucurie; Şi unde vezi mii de mormane
Asta-i patria română Sub care-adânc s-au îngropat
Şi ea sfântă să ne fie! Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Patria ne-o fi pământul Acolo este ţara mea
Unde ne-or trăi nepoţii,  Şi neamul meu cel românesc!
Şi-ntr-o mândră Românie Acolo eu să mor aş vrea,
De-o vrea cerul, în vecie,  Acolo vreau eu să trăiesc!
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă. 
   
Limba Noastră
de Alexei Mateevici 
Nu plânge, Maică Românie!
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn
Un şirag de piatră rară toamna anului 1918, pe muntele  Sorica, din
Pe moşie revărsată. Carpații de Curbură.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste “Nu plânge, Maică Românie,
S-a trezit din somn de moarte Că am să mor neȋmpărtășit!
Ca viteazul din poveste. Un glonț pornit spre pieptul tău,
Limba noastră-i numai cântec,  Cu pieptul meu eu l-am oprit….
Doina dorurilor noastre,  Nu plânge, Maică Românie!
Roi de fulgere, ce spintec E rândul nostru să luptăm
Nouri negri, zări albastre. Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!
Limba noastră-i graiul pâinii,  Nu plânge, Maică Românie!
Când de vânt se mişcă vara; Pentru dreptate noi pierim;
În rostirea ei bătrânii Copiii noștri, peste veacuri,
Cu sudori sfinţit-au ţara. Onoare ne vor da, o știm!
Limba noastră-i frunză verde,  Nu plânge, Maică Românie !
Zbuciumul din codrii veşnici,  Adună tot ce-i bun sub soare;
Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ne cheamă și pe noi la praznic,
Ai luceferilor sfeşnici. Când România va fi Mare!”
Nu veţi plânge-atunci amarnic,   
Că vi-i limba prea săracă, 
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic  
Graiul ţării noastre dragă.
Ex libris 
Limba noastră-i vechi izvoade. de Tudor Arghezi 
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, - Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Te-nfiori adânc şi tremuri. Încet gândită, gingaş cumpănită;
Limba noastră îi aleasă Eşti ca o floare, anume înflorită
Să ridice slava-n ceruri,  Mâinilor mele, care te-au deschis.
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri. Eşti ca vioara, singura ce cântă
Limba noastră-i limbă sfântâ,  Iubirea toată pe un fir de păr,
Limba vechilor cazanii,  Şi paginile tale, adevăr,
Care o plâng şi care o cântă S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Pe la vatra lor ţăranii.
Un om de sânge ia din pisc noroi
Înviaţi-vă dar graiul,  Şi zămliseşte marea lui fantomă
Ruginit de multă vreme,  De reverie, umbră şi aromă,
Ştergeţi slinul, mucegaiul Şi o pogoară vie printre noi.
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare Carte iubită, fără de folos,
Un potop nou de cuvinte. Tu nu răspunzi la nicio întrebare.
Răsări-vă o comoară  
În adâncuri înfundată, 
 
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.  Testament
de Tudor Arghezi 
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii   Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
de Lucian Blaga Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii De la străbunii mei până la tine,
şi nu ucid Prin râpi şi gropi adânci
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc Suite de bătrânii mei pe brânci
în calea mea Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
în adâncimi de întuneric, Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
dar eu, Al robilor cu săricile, pline
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - De osemintele vărsate-n mine.
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare Ca să schimbăm, acum, întâia oară
măreşte şi mai tare taina nopţii, Sapa-n condei şi brazda-n călimară
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare Bătrânii au adunat, printre plăvani,
cu largi fiori de sfânt mister Sudoarea muncii sutelor de ani.
şi tot ce-i neînţeles Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari Eu am ivit cuvinte potrivite
sub ochii mei – Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
căci eu iubesc Şi, frământate mii de săptămâni
şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Grai valah  Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
de Vasile Voiculescu  Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Grai tămâiat, cătuie de petale, Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.  Păzând în piscul datoriei tale.
Umblă singur pe munţi de sare,
Vânt bătrân cu miere-n spinare.  Durerea noastră surdă şi amară
Şerpi de răcoare verde-n pâraie, O grămădii pe-o singură vioară,
Cărări de bucium lung te stretaie.  Pe care ascultând-o a jucat
Granguri de aur boabele-ţi ciugul', Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Şesul ţi-l ară dorul cu plugul. 
Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,
Din fund oftează strămoşii de aur.  Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
De piscul tău, unde se-mbină
Pale de nori cu limbi de lumină,  Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Buzele-mi razăm fremătătoare,
Slăvit pristol de piatră şi floare.
Patria
de Ştefan Baciu   Slovă de foc şi slovă făurită
Patria e un măr
Într'o vitrină de băcănie japoneză
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placă de patefon
ascultată în tăcere în Mexico
-Maria Tănase lângă vulcanul Popocatepetl-
patria e atelierul lui Brâncuşi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
într'o după-amiază de toamnă la Barbizon
sau Rapsodia Română auzită într'o dimineaţă
în Port au Prince în Haiti
şi patria e mormântul lui Aron Cotruş
în California
patria e o ciocârlie care se înalţă
oriunde
fără frontiere şi fără intenţii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elveţia, într-o seară ploioasă
patria e această adunare de fete
de întâmplări şi de sunete
împrăştiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipă de tăcere.
Asta e patria.
II.
Cu patria poţi vorbi la telefon
s'o porţi, ca firmituri, în buzunare
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adîncul ei
Zace mânia bunilor mei.
Sunt Spiritul Adâncurilor
de Nicolae Labiş 
Eu sunt spiritul adâncurilor, 
Trăiesc în altă lume decât
voi, 
În lumea alcoolurilor tari, 
Acolo unde numai
frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în
când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de
liniştite şi senine, 
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi
zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce
mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În
apa luminoasă, minunată.
poţi s'o asculţi în al distanţei svon
şi s'o găseşti decapitată'n ziare Sunt spiritul
adâncurilor, 
nu-i numai cer sau piatră sau pământ Trăiesc în altă lume decât voi. 
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vânt
un glas ce besna nopţii o pătrunde

căci patria nu-i un imn prescris Eu nu mă spăl de poporul meu 

împodobit cu ilustraţii în chenare de Nichita Stănescu
ea-i pânza care-o ţeşi adânc în vis
şi se destramă'n zori c-o încântare Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
nu-i patria făcută din urale apără-l!
ci din tăceri, din doruri şi distanţe; El este al tău
o strâng din praf, la tropic în sandale cu blândeţea lui de miel
şi-o'mprăştii'n lume în speranţe. şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
III. de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
Turla bisericii Sfântului Nicolae din Schei pe fereastră şi pe libertate!
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tâmpa Doamne!
"Kefir Lukianoff" în Cişmigiu poporul meu nu se spală de mine!
"Tempo, Facla şi Credinţa" Eu nu mă spăl
"fierbinte porumbielu', fierbinte!" de poporul meu!
domnu' Mişu dela "Cartea Românească" Dacă-mi vine alt miros
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta decât mirosul lui,
Maria Tănase cântând la "Neptun" mă spăl pe mâini
în Piaţa Buzeşti numai de propriile mele mâini
Tata comentând "Război şi Pace" şi mă las legat
sau o pagină de poezie din Nietzsche de boarea de zăpadă
(răsfoia cartea cu degetul arătător) a poporului meu.
un caputiner la "Coroana" Mărul se poate spăla
numai de măr,
şi bancnota aceasta de 500 Lei de pomul mărului nu! De pom nu!
aflată într'un fund de plic îngălbenit Apără, Doamne, poporul român
adus nici eu nu ştiu cum şi nu te spăla de el!
din Braşov în Brazilia Pe maica mea
şi apoi în Honolulu-Hawaii care m-a născut pe mine
Insula Oahu am dăruit-o poporului român.
Arhipelagul Sandwich.  Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!

 Limba noastră cea română   Trebuiausă poarte un nume 

de Grigore Vieru de Marin Sorescu 
Sărut vatra şi-al ei nume
Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.
Cânt a Patriei fiinţă
Şi-a ei rodnică ţărână
Ce-a născut în suferinţă
Limba noastră cea română.
Pre pământ străvechi şi magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.
În al limbii tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.
 
În limba ta
     de Grigore Vieru  Aceşti oameni făceau din fluierele lor
În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
 
În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.
 
Iar când nu poţi
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă 
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe, 
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători 
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli 
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan
cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari, 
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii –
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu 
Lătrând la stâna lor câinii, 
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii 
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber 
Între două primejdii,
 
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, 
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei 
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei, 
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari, 
Cât istoria noastră, 
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai
iubirii, 
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Nici plânge şi nici râde, Au mai existat şi nişte tei, 
Când nu poţi mângâia Şi cei doi îndrăgostiţi
Şi nici cânta, Care ştiau să le troienească toată floarea 
Cu-al tău pământ, Într-un sărut.
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea Şi nişte păsări ori nişte nouri 
Tot în limba ta. Care tot colindau pe deasupra lor 
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
  Şi pentru că toate acestea 
Trebuiau să poarte un nume, 
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

   Definiţie
Corabia cu poeţi  de Ana Blandiana  
de Ana Blandiana  
Prea frumos
Poeţii cred că e o corabie Pentru a nu fi cucerit, 
Şi se îmbarcă. Prea tânăr
Pentru a nu fi stăpânit, 
Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi Prea bogat
Înaintând pe valurile timpului Pentru a-şi aparţine;
Fără să-şi clatine catargul Prea înţelept
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc Pentru a lupta, 
(Pentru că timpul se mişca Prea curajos
În jurul ei tot mai repede). Pentru a nu fi rănit
Prea sceptic
Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,  Pentru a nu fi înfrânt;
Refuză să moară, 
Ca să nu piarda clipa din urmă Prea înfrânt
Când corabia se va desprinde de ţărm – Pentru a nu fi liber, 
Prea liber
Dar ce e nemurirea dacă nu Pentru a nu fi umilit, 
Chiar această corabie de piatră,  Prea umilit
Aşteptând cu încăpăţânare ceva Pentru a muri. 
Ce nu se va întâmpla niciodată? 

 Izvorul   Temelialimbii române 

de Ioan Alexandru  de Horia Bădescu 

Izvorului asemeni sunt şi eu Să ne plecăm la dulcea rostire românească,

Cutremurat sub stelele de vară din ea născuţi şi-ntr-însa aduşi la ţintirim!
Cu cât e cerul mai fără de vânt
Cu-atât lăuntrurile mele se-nfioară
Nu dinafară-i zvon ce mă frământă
Nici din adâncuri nici de sus
O umbră s-a desprins din slavă
Icoana ei în mine a apus
Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Şi mai departe horele pe ape
S-a deşteptat în mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.
Să ne plecăm! Acolo din mamă şi din tată
stă verbul sfânt din care cu toţi ne zămislim.
Să-ngenunchem la cuvinte cu litere latine,
în limba asta numai putem să existăm,
în limba asta numai, putem plăti iubirea
şi ura şi dreptatea pe care le păstrăm,
în limba asta numai, dăm temelie lumii,
în limba asta numai, cum a se tace ştim,
în limba asta numai, ne pomenim eroii,
în limba asta numai, putem ca să murim.