Sunteți pe pagina 1din 344

Aron Moldovan

Răspunsuri la acuzaţiile aduse lui Ellen White

Aron Moldovan Răspunsuri la acuzaţiile aduse lui Ellen White

Redactor: Alina Badea

Corectură: Florica Gheciulescu

Tehnoredactare: George Toncu

Coperta: Dragoș Drumaș

© 2003, Editura „Viaţă și Sănătate”, București

www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale Aron Moldovan

Răspunsuri la acuzaţiile aduse lui Ellen White / Aron Moldovan

București, 2003

ISBN 973-7933-08-7

Motto:

„Încredeţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru și veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui și veţi izbuti.”

2 Cronici 20,20

Cuprins

Prefaţă

11

Introducere

13

1. REVELAŢIA

17

I.

REVELAŢIA GENERALĂ

18

1. Natura dă mărturie despre Dumnezeu

18

2. Dumnezeu – descoperit în om

20

3. Dumnezeu – descoperit în istorie

21

II. REVELAŢIA SPECIALĂ

23

 

1. Necesitatea revelaţiei speciale

23

2. Definirea revelaţiei speciale

25

3. Căi ale revelaţiei speciale

27

4. Caracteristici ale revelaţiei speciale

28

2. INSPIRAŢIA BIBLICĂ

34

I.

BIBLIA – CARTEA ADEVĂRULUI RELIGIOS

34

1. Unitatea ei remarcabilă

34

2. Scriitorii Bibliei declară că și-au primit mesajele de la Dumnezeu

35

3. Respectul faţă de adevăr

35

4. Profeţiile împlinite în cursul istoriei

36

5. Învăţăturile Bibliei întâmpină nevoile esenţiale ale fiinţei umane

36

6

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

 

6. Experienţa pozitivă a credincioșilor autentici

37

7. Respectul Mântuitorului faţă de scrierile Vechiului Testament

38

II.

DEFINIREA INSPIRAŢIEI

39

III. TEORII ALE INSPIRAŢIEI

41

 

1. Teoria inspiraţiei verbale sau mecanice

42

2. Teoria inspiraţiei plenare (dinamice)

43

3. Teoria liberală a inspiraţiei – inspiraţia ca întâlnire

44

IV. ALTE ASPECTE PRIVITOARE LA INSPIRAŢIE

47

 

1.

Grade de inspiraţie

47

2.

Grade de autoritate ale profeţilor

48

3.

Inspiraţia: permanentă sau intermitentă?

49

4.

Cine sau ce este inspirat

50

5.

Extinderea inspiraţiei

51

6.

Modele biblice de inspiraţie

53

7.

Profeţii au fost ajutaţi la redactarea scrierilor lor

56

8.

Împrumuturi literare făcute de profeţi

57

9.

Imperfecţiuni ale profeţilor

64

10.

Imperfecţiuni minore în Biblie

68

11.

Manifestări fizice ale profeţilor în timpul viziunilor . 77

12.

Semnele adevăratului profet

79

V.

OSTILITATEA FAŢĂ DE PROFEŢI

83

3. A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

85

I. NEVOIA DE PROFEŢI ȘI DUPĂ PERIOADA APOSTOLICĂ

86

CUPRINS

 

7

 

1.

Nașterea

88

2.

Accidentul

88

3.

Convertirea

89

4.

Chemarea

90

5.

Căsătoria

92

6.

Greutăţi

92

7.

Tensiuni în familie

94

8.

Defecte de caracter și personalitate

96

9.

Anii de văduvie

99

10.

Greșeli de înţelegere

100

11.

Sănătatea fizică

104

12.

Alte caracteristici personale

106

III. SCRIERILE LUI E.G. WHITE

109

 

1. O scriitoare de excepţie

109

2. Principalele scrieri

111

3. Asistenţi literari

112

4. Împrumuturi literare și revizuiri

116

IV.

ELLEN WHITE ȘI PRINCIPIILE SĂNĂTĂŢII

127

1. Generalităţi

127

2. Scopuri spirituale, urmărite prin reforma sănătăţii

130

3. Principiile sănătăţii și aplicarea lor

131

4. Idei enunţate de Ellen White și confirmate de știinţă

133

V. RELAŢIA DINTRE BIBLIE ȘI SCRIERILE LUI ELLEN WHITE

136

VI.

PREZICERI FĂCUTE DE ELLEN WHITE

143

1.

Lucrarea de publicaţii

144

8

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

 

3.

Dezvoltarea colegiului din Avondale

145

4.

Distrugerea casei de editură din Battle Creek

145

5.

Proprietăţi ieftine în sudul Californiei

146

6.

Dezvoltarea spiritismului

150

7.

Prezicerea războiului civil din S.U.A. (1861-1865)151

8.

Prefigurarea primului și celui de-al doilea război mondial

153

9.

Prezicerea distrugerii generale la sfârșitul timpului 155

10.

Dezvoltarea papalităţii

155

11.

Unirea catolicilor cu protestanţii

156

VII. „ÎNCREDEŢI-VĂ ÎN PROOROCII LUI!” MOTIVE DE ÎNCREDERE

158

 

1. Biblia vorbește despre existenţa darului profetic în biserica celor rămași credincioși în zilele din urmă

158

2. Ellen White satisface condiţiile biblice pentru a fi recunoscută ca profet adevărat

159

3. Experienţe cu implicaţii supranaturale

161

4. Mărturia multor personalităţi neadventiste proeminente

166

4. ELLEN WHITE SUB TIRUL ACUZAŢIILOR

168

I.

INTRODUCERE

168

II. ACUZAŢII ADUSE LUI ELLEN WHITE

171

III. VIAŢA LUI DUDLEY CANRIGHT

173

 

1. Schiţă biografică

173

2. Mărturii adresate de Ellen White lui D. M. Canright

178

3. Experienţe înălţătoare la adunările de tabără din 1884

184

4. Ultimii ani ai lui D. M. Canright în Biserica Adventistă (1884-1887)

187

CUPRINS

9

5. RĂSPUNSURI LA ACUZAŢIILE ADUSE LUI ELLEN WIHTE

199

I. INTRODUCERE

199

1. Profeţii n-au fost infailibili

200

2. Ellen White a avut idei greșite și a făcut greșeli

201

II. RĂSPUNSURI LA ACUZAŢII

205

1.

Viziunile – rezultatul unor tulburări nervoase

205

2.

Viziuni copilărești

213

3.

Turnul Babel, înainte de potop?

216

4.

„Amalgamarea” oamenilor cu animalele

218

5.

Acuzaţia de ascundere a unor scrieri timpurii

222

6.

Ellen White și teoria „ușii închise”

231

7.

O viziune privitoare la planete

241

8.

Aprobarea fixării de către Joseph Bates a timpului revenirii în 1851

256

9.

Împrumuturi literare făcute de Ellen G. White

261

10.

Ellen White și secretarii ei

274

11.

Ellen White acuzată că și-a încălcat promisiunea

293

12.

Documente compromiţătoare ascunse la White Estate?

295

13.

Ellen White acuzată de necinste în afaceri

298

14.

Sfaturi privitoare la îmbrăcăminte, criticate

303

15.

Acuzaţia că Ellen White a fost influenţată de alţii să scrie mărturii

311

ÎNCHEIERE

324

I. NEVOIA DE CĂLĂUZIRE DIVINĂ CONTINUĂ

324

II. IMPORTANŢA LUI ELLEN WHITE PENTRU BISERICA ADVENTISTĂ

326

10

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

III.

CUM SE EXPLICĂ POPULARITATEA ACUZAŢIILOR ADUSE LUI ELLEN WHITE?

327

1. (Judecată după) un standard de perfecţiune arbitrar

328

2. Concepţie greșită despre inspiraţie

328

3. Negarea dreptului profetului de a face împrumuturi literare

328

4. Confundarea principiilor cu modul lor de aplicare în situaţii diverse

329

5. Denaturarea sensului cuvintelor întrebuinţate de autorul cercetat

329

6. Preferarea concluziei nefavorabile autorului

329

7. Denaturarea realităţilor istorice ale Mișcării Adventiste de Ziua a Șaptea

330

8. Refuzul de a accepta învăţături care nu corespund cu ideile proprii

330

9. Mândrie, orgoliu sau interese personale

330

IV.

CRITICILE AU ȘI UN ROL POZITIV

331

V. NE AȘTEAPTĂ O NOUĂ CRIZĂ

332

BIBLIOGRAFIE

340

Prefaţă

În cursul ultimului an, Biserica Adventistă din Romania a fost supusă mai multor atacuri împotriva doctrinelor ei specifice. Mijlocul folosit a constat în publicarea și răspândirea de cărţi destinate mai ales cititorilor adventiști. Aceste cărţi atacă credinţa în valoarea permanentă a Legii lui Dumnezeu, cu obiectivul principal de a submina Sabatul zilei a șaptea, contestă doctrina adventistă cu privire la slujirea preoţească a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc, în cadrul judecăţii de cercetare. De asemenea este respinsă lucrarea profetică, manifestată în viaţa și scrierile lui Ellen White. Unii au fost

clătinaţi în convingerile pe baza cărora au intrat în Biserica Adventistă. În măsura în care o putem cunoaște, reacţia cititorilor neadventiști este diversă. Unii se simt stânjeniţi de lipsa de onestitate și rigoare

a argumentaţiei contra doctrinelor adventiste și deplâng spiritul

necreștin manifestat de autori, dar alţii se simt mai îndreptăţiţi să-și

consolideze ostilitatea faţă de adventism. Într-o perioadă în care pastorii și credincioșii adventiști se concen-

trează mai mult asupra misiunii și mai puţin asupra aprofundării și apărării doctrinelor noastre de atacuri venite din diverse surse, a fost necesară o carte care să ofere informaţii și documente necesare pentru clarificarea subiectelor în discuţie și să fortifice convingerile privitoare la soliditatea doctrinei adventiste. Mai mult decât atât, volumul pe care îl veţi citi dorește să imprime un mod de abordare

a acuzaţiilor, un fel de a evalua argumentele și a da un răspuns

corect și onest. Deoarece doctrina noastră are în centrul ei speranţa adventă, îndemnul lui Petru este foarte potrivit: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe și teamă” (1 Petru 3,15). Fratele Aron Moldovan, care în îndelungata sa activitate în biserică înmănunchează experienţe bogate în pastoraţie, conducere departa- mentală și administrativă, redacţie și educaţie, a fost solicitat să scrie această carte. În ea se reflectă atât modul riguros în care înaintașii

12

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

noștri s-au deprins să apere doctrina bisericii, cât și argumentarea mai suplă și mai nuanţată a acelorași subiecte de către generaţia prezentă. Sunt foarte recunoscător fratelui Aron Moldovan pentru efortul foarte mare cu care a răspuns apelului. Încă din discuţiile iniţiale s-a conturat convingerea că această carte nu trebuie să pornească în mod necesar de la atacuri. Nu acestea sunt cele care determină agenda noastră. Dimpotrivă, aceste atacuri constituie doar prilejul ca să afirmăm în mod deschis și pozitiv ceea ce credem. Noi am fost impresionaţi de frumuseţea și armonia adevărului și vom rămâne în continuare loiali acestuia. Adevărul are o forţă internă care îl face să se impună fără să fie nevoie de polemică și contraatac. Adevărul este un răspuns în sine. Rugăciunea mea pentru fiecare cititor al acestei cărţi este expri- mată de apostolul Pavel în Efeseni 4,10-16:

„Cel ce S-a pogorât, este același cu Cel ce S-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Și El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evangheliști; pe alţii, păstori și învăţători, pentru desăvârșirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei și a cunoștinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, și se zidește în dragoste.”

Adrian Bocăneanu, președintele Uniunii Române a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

Introducere

Din vremuri străbune oamenii au dorit să cunoască adevărul cu privire la ei. După înstrăinarea lor de Creator, ei au pierdut legătura cu Cel „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii și ale știinţei” (Coloseni 2,3). Dar, pentru că le-a fost pus în inimă „gândul veșniciei” (Eclesiastul 3,11), n-au putut să nu se întrebe despre originea, destinul și scopul existenţei lor. Răspunsurile pe care și le-au dat au fost diferite și nesigure. Nici astăzi, după zbateri de milenii, oamenii n-au reușit să descopere, prin mijloacele proprii, nici de unde venim, nici încotro mergem. Realitatea este că, oricât de mult timp ni s-ar oferi și oricât ne-am strădui, fără un ajutor supranatural nu putem afla adevărul esenţial. Probabil că majoritatea filosofilor și teologilor sunt de acord că adevărul este ceea ce corespunde realităţii. Dar cum putem cunoaște realitatea, dacă ne lipsesc criteriile de validare a adevă- rului, și cum putem descoperi aceste criterii fără să cunoaștem realitatea? Marxiștii au afirmat că practica istorică verifică valabilitatea adevărului. Dar n-au stabilit de cât timp este nevoie pentru ca o teorie să fie confirmată de practică. Așa că, la un moment dat, după ce ideologii comunismului afirmaseră în repetate rânduri că practica le-a confirmat teoria, acel sistem represiv s-a prăbușit în mod neașteptat. Alţi gânditori pun mare preţ pe coerenţă (armonia internă a unui sistem de gândire) și folosesc acest criteriu pentru a-și confirma teoria. Dar se uită faptul că, pe baza acelorași informaţii, se pot construi mai multe teorii, având fiecare coerenţă internă și

14

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

totuși contrazicându-se între ele. Fără îndoială că adevărul trebuie să fie și coerent, și confirmat de practică, dar cele două criterii nu sunt suficiente. Mai sunt și alte criterii propuse pentru a stabili ce este adevărul, pe care nu le mai menţionăm. Ceea ce dorim să susţinem aici este că, din cauza limitelor sale: de spaţiu, de timp, raţionale și mo- rale, omul nu poate ajunge la adevărul esenţial, fără să fie ajutat de Cel care i-a dat viaţă. Dacă Dumnezeu nu ni Se descoperă, rămânem în ignoranţă cu privire la cele mai importante lucruri. Singura noastră speranţă, pentru a ieși din întunericul în care bâjbâim, este să ne îndreptăm spre Cel care este „Lumina lumii”, care cunoaște adevărul, care este Adevărul (Ioan 14,6), care a venit în lume să mărturisească despre adevăr (Ioan 18,38) și care cere ca „adevărul să fie în adâncul inimii” (Psalmi 51,6). El dorește să ne descopere măreţia și caracterul Său, voia și planurile Sale și căile prin care putem ajunge la ţintele fixate de El. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine prin procesul numit revelaţie, pe căi accesibile tuturor oamenilor (revelaţie generală) și prin

comunicări adresate oamenilor aleși de El, profeţilor (revelaţie specială). Dezvăluirea deplină a lui Dumnezeu s-a manifestat prin Isus Hristos care S-a întrupat, a trăit printre noi o treime de secol, arătând cine este Dumnezeu și ce dorește El să fim noi, a plătit în locul nostru preţul vinovăţiei tuturor oamenilor, prin moartea Sa ispășitoare pe cruce, a înviat și S-a înălţat la cer ca Reprezentant al oamenilor la tronul Tatălui. Procesul prin care Dumnezeu a comunicat oamenilor adevărul mântuirii prin persoane alese de El se numește inspiraţie. El a vegheat ca profeţii să perceapă adevărul și să-l transmită fără ca mesajul să fie denaturat. Revelaţia este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu. Inspiraţia include, pe lângă acţiunea lui Dumnezeu,

și participarea omului ca fiinţă limitată, folosind limbajul timpului

său, conceptele vremii, stilul propriu, nivelul său de instruire și

temperamentul propriu. Dar mesajul tuturor profeţilor adevăraţi

INTRODUCERE

15

Lucrarea de faţă constituie o încercare de a clarifica unele probleme privitoare la revelaţie și inspiraţie, pentru a cunoaște mai bine felul în care Dumnezeu a vorbit profeţilor și mijloacele de care s-au folosit aceștia pentru a transmite ceea ce Dumnezeu le-a făcut cunoscut. După ce ne vom ocupa de revelaţie și de inspiraţia biblică, ne vom întreba dacă scriitoarea americană Ellen G. White poate fi considerată un profet, bineînţeles necanonic (ale cărei scrieri nu sunt și nu pot fi incluse în Biblie) sau este vorba de o imensă înșelătorie, susţinută de liderii interesaţi ai Bisericii Adventiste, doritori să profite de pe urma prestigiului acestei deosebit de talentate scriitoare, cea mai tradusă în alte limbi dintre toţi scriitorii Statelor Unite. Recunoaștem că subiectul pe care ne-am propus să-l tratăm, privitor la revelaţie și inspiraţie, se află la baza tuturor celorlalte domenii ale teologiei. O greșită înţelegere a subiectului afectează întreaga gândire teologică a celui în cauză. Nu sperăm să clarificăm fiecare aspect al temei propuse, nici să dezlegăm vreuna dintre tainele lucrării lui Dumnezeu, dar nădăjduim, cu ajutorul Duhului Sfânt, să aducem o modestă contribuţie la limpezirea unor aspecte controversate.

Capitolul 1

REVELAŢIA

Creștinismul se întemeiază pe convingerea că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuși familiei omenești, prin profeţi. Singura cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu este propria descoperire de Sine, adică revelaţia 1 . Termenul provine din cuvântul latin revelare = a dezvălui, a îndepărta un văl, a face cunoscut, a descoperi ceea ce este ascuns, ceea ce nu se cunoaște, a scoate la lumină, a comunica. În sens teologic, revelaţia este descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, fie prin natură, istorie și experienţă umană (revelaţia generală), fie prin comunicarea Sa făcută profeţilor prin persoana lui Isus Hristos Cel întrupat. Intenţia lui Dumnezeu este ca, prin revelaţie, oamenii să aibă prilejul de a intra într-o relaţie mântuitoare cu El, relaţie care să fie continuată în veșnicie.

Termenul ebraic cel mai obișnuit pentru revelaţie este galah și are același înţeles ca și
Termenul ebraic cel mai obișnuit pentru revelaţie este galah
și
are același înţeles ca și cuvântul latin revelare. Persoana căreia
Dumnezeu i S-a descoperit se numea văzător sau prooroc (în
ebraică ro’eh sau hozeh – 1 Samuel 9,9).
Noul Testament întrebuinţează diferite cuvinte grecești pentru
a
transmite ideea de revelaţie divină. Printre cele mai obișnuite
sunt: apocalypsis = revelaţie, descoperire; apocalypto = a revela,
gnorizo = a face cunoscut (Efeseni 1,19); epiphaino = a se arăta,

a apărea.

1 Multe din ideile acestui capitol se regăsesc în Comentariile Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, vol. 12, Handbook of SDA Theology, pag. 23-33.

18

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

I. REVELAŢIA GENERALĂ

Dumnezeu S-a descoperit pe căi aflate la îndemâna tuturor oamenilor de pretutindeni și din toate timpurile. Astfel, El Și-a făcut cunoscute însușirile de Creator, Susţinător și Domn al întregului univers. Prin lucrarea Duhului Sfânt, El i-a influenţat și îi influen- ţează pe oameni să-L găsească pe Dumnezeu în istoria omenirii și chiar în fiinţa lor.

1. Natura dă mărturie despre Dumnezeu

Psalmistul afirmă că „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmi 19,1). Apostolul Pavel declară, de asemenea, că „însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că (și fără o revelaţie specială, oamenii, n.a.) nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1,20). În natură există o ordine raţională, iar fenomenele și procesele se orientează spre o anumită finalitate care pare prestabilită. Inima

ne spune că universul trebuie să fi fost creat de o anumită Inteligenţă faţă de care „neamurile sunt ca o picătură de apă în vadră, ca praful pe cumpăna fântânii; El ridică ostroavele ca un bob de nisip” (Isaia 40,15), „întinde miazănoaptea asupra golului și spânzură pământul pe nimic” (Iov 28,7). Imensitatea universului ne face să ne vedem propria micime și să exclamăm împreună cu David:

„Ce este omul ca să te gândești la el

încurajează să credem că „cerurile au fost făcute prin cuvântul

căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia

fiinţă” (Psalmi 33,6.9). Lumea minerală, vegetală și animală ne încântă privirea cu diversitatea formelor și culorilor sub care se înfăţișează. „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu

Toate aceste vieţuitoare Te așteaptă ca să le dai

hrana la vreme. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi întinzi Tu mâna,

(Psalmi 8,4). Natura ne

?”

Domnului

înţelepciune

REVELAÞIA

19

ele se satură de bunătăţile Tale. Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în ţărâna lor; Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite și înnoiești astfel faţa pământului” (Psalmi

104,24.27-30).

În repetate rânduri, Isus a îndreptat atenţia ascultătorilor Săi spre lucrurile din natură, prin care a ilustrat adevărul. Păsările, iarba, crinii, sămânţa, lumina, ploaia etc. au devenit mijloace pentru descoperirea dragostei, înţelepciunii și frumuseţii caracterului Părintelui ceresc, care „face să răsară soarele Său și peste buni și peste răi, dă ploaie peste drepţi și peste cei nedrepţi” (Matei 5,45). Iată un argument din natură în favoarea existenţei unui Cre- ator, împotriva căruia n-am găsit replică. În natură există structuri vii, organisme vegetale și animale pentru apariţia cărora nu pot fi invocate legi care să ducă în mod necesar la formarea lor. Com- plexitatea acestora depășește cu mult toate sistemele create sau imaginate de om. Cea mai simplă celulă este infinit superioară, prin organizare, complexitate și randament, celor mai sofisticate și reușite sisteme create de om. Întrucât legea entropiei (a disipării energiei) se opune păstrării și dezvoltării structurilor chimice complexe, apărute la întâmplare, pe ce bază se poate afirma că viaţa a apărut la întâmplare și s-a dezvoltat tot întâmplător până la stadiul de om, așa cum susţin evoluţioniștii? Ateii ar putea susţine că materia anorganică există veșnic, fără să poată fi combătuţi de pe poziţii naturale. Dar nimeni nu susţine că viaţa pe Pământ sau pe alte planete există veșnic! Dacă Îl respingem pe Dumnezeu, trebuie să găsim o teorie naturală și raţională pentru apariţia și dezvoltarea vieţii. Dar legile naturii nu justifică acest lucru, cele ale hazardului, nici atât! Adevărul este că necredinţa în Dumnezeu nu se justifică în mod raţional, știinţific sau filosofic, ci moral. Este o expresie a fugii de responsabilitate, a dorinţei de independenţă morală, a idolatrizării de sine, care duce la autodistrugere și creează un gol sufletesc pustiitor.

20

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

2. Dumnezeu – descoperit în om

Prin înstrăinarea de Dumnezeu, omul nu mai reflectă în mod fidel chipul Său. Totuși, el este încă o „făptură minunată” (Psalmi 139,14), înzestrată cu raţiune, voinţă, afectivitate și libertate morală. Apostolul Pavel declară că „ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit (oamenilor, n.a.) în ei” (Romani 1,19). Privind în propria fiinţă, chiar și păgânii recunoșteau că „în El (Dumnezeu, n.a.) avem viaţa, mișcarea și fiinţa!” 1 Și filosofii din Areopagul atenian intuiau existenţa „unui Dumnezeu necunoscut” (Faptele Apostolilor 17,23). Într-adevăr, natura umană, cu însușirile ei specifice, menţionate mai sus, îl conduce pe orice gânditor serios să se întrebe: Dacă fiinţele mai simple din jurul nostru ne uimesc prin gradul lor de organizare, funcţionare și complexitate și ne încurajează să credem că dincolo de ele trebuie să fie un Creator, ce putem spune despre creierul uman, care are caracteristici superioare creierului tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ? Să cugetăm puţin la ele. Complexitatea și organizarea creierului uman ne umplu de uimire. Nu cunoaștem decât o mică parte din secretele funcţionării lui. Voinţa omului și libertatea sa de a face alegeri cu caracter moral constituie un miracol. Capacitatea omului de a alege răul, în cele mai favorabile condiţii pentru o bună alegere, și posibilitatea lui de a alege binele, chiar cu preţul unor pierderi imense, îl lasă fără cuvânt pe cel mai înverșunat ateu care subscrie la ideea determinismului social și psihologic. De ce să fie pedepsit omul pentru relele pe care le face, dacă el este total determinat de condiţiile interne și externe în care trăiește? Dacă nu este determinat în mod absolut, cum se poate explica aceasta pe temeiul legilor imuabile ale naturii? Așadar, libertatea de alegere morală și libertatea conștiinţei mo- rale constituie descoperiri ale lui Dumnezeu în om și nu suportă

1 Epimenides, poet cretan din sec. VI î.Hr., citat de apostolul Pavel în Faptele Apostolilor 17,28.

REVELAÞIA

21

explicaţii materialiste. „Aici este degetul lui Dumnezeu”, ca să folosim cuvintele vrăjitorilor egipteni (Exod 8,19). Dar conștiinţa morală și libertatea de alegere nu justifică doar credinţa în existenţa unui Dumnezeu, ci și faptul că El este drept și a sădit în noi simţul dreptăţii, care ne îndeamnă să facem ceea ce știm că este bine, indiferent de interesele și de impulsurile

noastre naturale. De aici decurge și responsabilitatea celor ce nu au avut sau nu au parte de o revelaţie specială. Acest fapt constituie, de asemenea, temeiul judecăţii lui Dumnezeu asupra acestei categorii de oameni, căci „neamurile, măcar că n-au Lege (scrisă,

n.a.), fac din fire lucrurile Legii

este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și gândurile lor” (Romani 2,14.15). De aceea, fiecare om este responsabil și va fi judecat după înţele- gerea pe care o are despre adevăr sau pe care ar fi putut s-o aibă, dacă și-ar fi deschis inima pentru a primi lumina. Dragostea părinţilor faţă de copii este, de asemenea, o sursă de cunoaștere a lui Dumnezeu. Enoh a început să umble cu Dumnezeu după ce i s-a născut primul copil. Se pare că Enoh a început să vadă în dragostea lui pentru fiul său o reflectare parţială a iubirii lui Dumnezeu faţă de el și faţă de semenii săi. Căci cum ar putea omul să dea pe faţă o dragoste superioară iubirii Celui ce i-a dat iubirea? În Biblie dragostea și bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni este comparată cu dragostea părintească (vezi Isaia 49,15;

Psalmi 103,13; Luca 11,11-13).

și ei dovedesc că lucrarea Legii

3. Dumnezeu – descoperit în istorie

Pașii lui Dumnezeu pot fi urmăriţi în istorie, atât în Biblie, cât și în istoria universală. Daniel recunoștea că „El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor și pricepere celor pricepuţi” (Daniel 2,21). Împăratul Babilonului, Nebucadneţar, era de asemenea convins că „Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăţia oamenilor, o dă cui Îi place și înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni” (Daniel 4,17).

22

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

În Biblie Dumnezeu este înfăţișat ca fiind la conducerea lumii, răsplătind sau pedepsind, potrivit dreptăţii Sale perfecte. Așa a procedat cu Sodoma și Gomora (Geneza 11,16-33), cu lumea de dinainte de potop (Geneza 6,6.7) și cu toate celelalte popoare (Amos 1,3-15; 2,1-16). Istoria lumii, legată de experienţa poporului evreu și a bisericii creștine, este prezentată în cartea profetului Daniel, capitolul 2, precum și în capitolele 7-12 din aceeași carte. Mâna lui Dumnezeu, care orientează evenimentele în direcţia prevăzută, arată nu numai preștiinţa Sa, ci și puterea, dreptatea și bunătatea Sa. După cum ne spune apostolul Pavel: „Dumnezeul cerului și al pământului a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească, bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi” (Faptele Apostolilor 17,24.26.27). William Miller, devenit mai târziu pastor baptist în Statele Unite și vestitor al revenirii lui Isus în glorie, L-a descoperit pe Dumnezeu în istorie. Participând la războiul de independenţă dus de Statele Unite împotriva Angliei, între anii 1812 și 1815, filosofia lui deistă a fost puternic zdruncinată în timpul bătăliei decisive de la Plattsburg (1815). Armata engleză era de aproximativ trei ori mai numeroasă decât cea americană, soldaţii ei erau mai bine instruiţi și echipaţi. Totuși, victoria a fost de partea americanilor. Acesta a fost momentul de cotitură în viaţa lui Miller, care a fost botezat ca baptist în 1816 și recunoscut ca pastor în 1833. Ca deist, care credea că Dumnezeu nu intervine în istorie, nu și-a putut explica reușita americanilor de la Plattsburg. Istoria i L-a descoperit pe Dumnezeul istoriei și al Bibliei.

REVELAÞIA

23

II. REVELAŢIA SPECIALĂ

1. Necesitatea revelaţiei speciale

Deși Dumnezeu S-a revelat în general prin natură, istorie și în fiinţa umană, era necesară o revelaţie mai specifică, prin Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament. Dar descoperirea deplină, dată oamenilor, a fost realizată prin întruparea lui Isus Hristos, care a putut să spună: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Enumerăm în continuare câteva motive pentru care era necesară o revelaţie specială:

a. Existenţa răului în lume, a răului moral (din om) și a răului fizic (din afara omului)

În natura ei, fiinţa umană este degradată, sfâșiată de contradicţii interne, controlată de egoism, capabilă de răutate și cruzime, preferând satisfacerea plăcerilor personale în locul respectării principiilor menite să asigure binele tuturor. Pe de altă parte,

durerea, suferinţa în general, catastrofele naturale, teama, nesiguranţa

și

moartea pun la grea încercare înţelegerea umană. Cum ar putea

fi

înţeles caracterul lui Dumnezeu, având în vedere tot răul exis-

tent, doar pe temeiul revelaţiei generale?

b. Nevoia cunoașterii salvatoare a lui Dumnezeu

Ne putem întreba dacă revelaţia generală asigură pentru oricine

o cunoaștere a lui Dumnezeu care să-l conducă la mântuire, fără

aportul Sfintelor Scripturi. Dacă da, ce semnificaţie mai poate avea misiunea bisericii de a evangheliza? S-a descoperit oare Dumnezeu pe Sine în așa măsură, prin revelaţia generală, încât, indiferent de religia căreia îi aparţin, oamenii să-L poată cunoaște pe Dumnezeu

și să fie mântuiţi?

c. Cunoașterea specifică a lui Dumnezeu

Este evident că revelaţia generală nu oferă suficiente elemente specifice pentru cunoașterea unui Dumnezeu existent în trei

24

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Persoane coeterne și că, doar pe temeiul acesteia, nu se poate construi o teologie echilibrată, care să includă întregul adevăr fundamental cu privire la Dumnezeu, om, căile mântuirii, biserică și rolul ei în lume, precum și la evenimentele finale ale istoriei acestui pământ.

d. Degradarea naturii umane

Omul nu mai este același care a fost la crearea sa, când toate erau „foarte bune” (Geneza 1,31) și când înclinaţiile, dorinţele, percepţiile și gândirea sa erau neafectate de păcat. Experienţa păcatului a făcut ca toţi oamenii să fie „lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23), având o inimă „nespus de înșelătoare” (Ieremia 17,9), care predispune la alegeri și acţiuni greșite.

e. Asigurarea cunoașterii religioase unitare

Experienţa arată că cei care se limitează la cercetarea surselor revelaţiei generale pentru înţelegerea adevărului, oricât de bine intenţionaţi ar fi, ajung de obicei la concluzii diferite: un singur Dumnezeu sau mai mulţi, un Dumnezeu imanent 1 sau un Dumnezeu transcendent 2 , un Dumnezeu numai drept sau nu numai bun sau și bun și drept etc. Diferă, de asemenea, felul în care este văzut răul și binele, existenţa lor în timp și dacă sunt egale sau nu în putere. Se pot aminti multe alte exemple. Ceea ce pare evident, din motivele prezentate, este că avem nevoie de o revelaţie specială, care să dezvăluie toate laturile esenţiale ale adevărului teologic: existenţa lui Dumnezeu în trei Persoane, unitatea Sa, relaţia Sa cu universul creat, măreţia și bunătatea Sa, adevărul despre om, marele conflict dintre bine și rău și victoria binelui asupra răului, căile prin care omul poate fi

1 Imanenţa este prezenţa și activitatea lui Dumnezeu în natură, în fiinţa umană și în istorie.

2 Transcendenţa este calitatea lui Dumnezeu de a fi separat și independent de lumea creată.

REVELAÞIA

25

reabilitat etc. Cercetările omenești, nemijlocite de revelaţia specială și lucrarea Duhului Sfânt, conduc mai degrabă la idolatrie decât la o închinare adevărată. Prin pretinsa lor înţelepciune, oamenii „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1,25). Rezultatele s-au văzut în consecinţele care au urmat: imoralitate, crimă, violenţă și un întreg cortegiu de rele (vezi Romani 1,21-32). Adevărata cunoaștere de Dumnezeu se poate obţine doar prin transformarea interioară, ca răspuns la chemarea Duhului Sfânt, care înscrie în inimă adevărul descoperit, referitor la Isus Hristos, singurul prin care putem fi mântuiţi. Acest adevăr trebuie prezentat tuturor oamenilor, pentru ca, prin el, aceștia să poată fi testaţi. Este adevărat că Duhul Sfânt poate produce transformări chiar acolo unde cuvântul Evangheliei nu este predicat de oameni. Dar fără Isus Hristos nu există mântuire. În Romani 2,12-14, apostolul Pavel nu vrea să spună că religiile necreștine sunt căi alternative la cunoașterea de Dumnezeu, cunoaștere care con- duce la mântuire. Mesajul de aici este că, în ciuda limitelor și erorilor de cunoaștere în care trăiau păgânii, Dumnezeu le-a pus în inimă, ca de altfel tuturor oamenilor, un element prin care este testată sinceritatea, conștiinţa morală, care nu furnizează în primul rând idei despre bine sau rău, ci descoperă nevoia lăuntrică de conformare cu propriile convingeri dobândite în mod cinstit. Punerea în aplicare a convingerilor morale dovedește onestitatea și dragostea de adevăr, chiar dacă acesta nu este cunoscut decât parţial.

2. Definirea revelaţiei speciale

În afară de revelaţia generală accesibilă tuturor, Dumnezeu S-a descoperit prin comunicări făcute profeţilor și raportate în Sfintele Scripturi, în Vechiul și în Noul Testament, cele șaizeci și șase de cărţi, cunoscute ca fiind inspirate. Dar revelaţia prin Isus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, este forma deplină

26

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

prin care Creatorul S-a făcut cunoscut lumii. El „a vorbit în

în multe rânduri și în multe chipuri”

(Evrei 1,1). Dar, o dată cu „împlinirea vremii” în care trebuia să Se arate Mesia (vezi Galateni 4,4), Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu

făcându-Se asemenea oamenilor”

(Filipeni 2,7). Isus Hristos este Cuvântul, descoperirea voii, caracterului și planurilor lui Dumnezeu, Cel care a reflectat caracterul divin în viaţa Sa și Interpretul cel mai autorizat al

scrierilor inspirate. Astfel, Atotputernicul „ne-a vorbit prin Fiul

prin care a făcut și veacurile (lumile). El [

Lui și întipărirea Fiinţei Lui și [

puterii Lui” (Evrei 1,2.3). Descoperirea de Sine a lui Dumnezeu prin Scripturi și prin Isus Hristos, care S-a întrupat în mod miraculos, a trăit printre noi „plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14), „S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege” (Tit 2,14), a înviat și S-a înălţat la cer „ca slujitor al Locului preasfânt” (Evrei 8,2), de unde Se va întoarce să-Și ia cu El pe credincioșii Săi, aceasta este revelaţia specială. Mult timp înainte de întruparea Mântuitorului, Dumnezeu a

pregătit lumea pentru revelaţia supremă prin Isus Hristos, atât prin revelaţia generală, cât și prin patriarhii și profeţii Vechiului Testa- ment. După ce Domnul Isus S-a înălţat la cer, apostolii și ceilalţi urmași ai Săi au depus mărturie despre viaţa și lucrarea salvatoare a Celui înviat și înălţat la cer. Prin viu grai și prin rapoarte scrise, aceștia au păstrat amintirea trecerii lui Isus Hristos prin lume. Sub călăuzirea Duhului Sfânt și a providenţei divine, raportul despre viaţa, învăţăturile și lucrarea Mântuitorului a fost păstrat. Astfel, creștinii cred că sunt „zidiţi pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2,20). Isus, Domnul nostru, este alfa și omega Sfintelor Scripturi. Fără El, Scripturile n-au nici o relevanţă. „Toţi proorocii mărturisesc despre El” (Fapte 10,43) și ne oferă „înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3,15).

ţine toate lucrurile cu cuvântul

este oglindirea slavei

„S-a dezbrăcat pe Sine Însuși

vechime prin prooroci

]

]

REVELAÞIA

27

Cartea sfântă a omenirii, Biblia, este demnă de încredere deplină și este de folos „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,17). Pentru scopul pe care Dumnezeu Și l-a propus, „Sfintele Scripturi sunt descoperirea infailibilă a voinţei Sale. Ele constituie standardul caracterului, testul experienţei, descoperirea plină de autoritate a doctrinelor și raportul demn de încredere al acţiunilor lui Dumnezeu în istorie”. 1

3. Căi ale revelaţiei speciale

Dumnezeu a vorbit oamenilor „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1,1):

Prin manifestări vizibile ale Fiinţei Sale: „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, cum vorbește un om cu prietenul său” (Exod 33,11). Este vorba de așa-numitele teofanii (arătări). De multe ori, El S-a descoperit prin intermediul îngerilor, ca în cazul lui Iacov, pe care „l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu” (Geneza 32,1); Au fost și cazuri în care s-a auzit vocea Lui, ca la Muntele Sinai (Exod 20,2). Un procedeu mai puţin obișnuit era comunicarea prin Urim și Tumim, cele două pietre încrustate în pieptarul marelui preot (Exod 29,30), care se luminau sau se întunecau în funcţie de răspunsul pozitiv sau negativ la întrebarea pusă. Aruncarea sorţilor era, de asemenea, o metodă folosită pentru ca Dumnezeu să-Și descopere voia Sa. Așa a fost ales primul rege al lui Israel (1 Samuel 10,21). Cea mai obișnuită formă, prin care Dumnezeu Și-a făcut cunoscută voia Sa, a fost cea prin viziuni în timpul zilei și prin visuri profetice în timpul nopţii. Când profeteasa Maria, cuprinsă de invidie, și fratele ei Aaron „au vorbit împotriva lui Moise”

1 Manualul Bisericii A.Z.Ș., pag. 15, ed. 1998.

28

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

(Numeri 12,1), Dumnezeu a făcut o precizare categorică: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui

într-o vedenie sau îi voi vorbit într-un vis. Nu tot așa este însă cu

Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr

lui, nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului (Numeri 12,6-8, sublinierea autorului). Uneori, Duhul Sfânt a condus mintea unor oameni aleși să facă cercetări și să selecteze informaţii din istorie, natură sau societate, care conţineau mesajul pe care El dorea ca aleșii Săi să-l comunice poporului Său. Așa a apărut Evanghelia după Luca (vezi cap. 1,1-4), multe proverbe din cartea cu același nume (vezi Proverbe 10,1; 25,1; 30,1; 31,1) și probabil o bună parte din cărţile istorice ale împăraţilor și ale cronicilor. Acest procedeu se pare că nu ţine atât de mult de revelaţie, cât mai degrabă de inspiraţie.

robul Meu Moise

4. Caracteristici ale revelaţiei speciale a. Revelaţia este selectivă

Dumnezeu Și-a ales persoanele cărora să li Se facă cunoscut și prin care să-Și descopere caracterul, planurile și voia Sa. El l-a ales pe Avraam, căruia i-a promis urmași și binecuvântări (Geneza 12,1-3). Legământul încheiat cu Avraam a fost repetat lui Isaac

(26,1-5), și apoi lui Iacov (28,12-15). Domnul Și-a manifestat autoritatea și puterea în faţa egipte- nilor, eliberându-l pe Israel din sclavia în care era ţinut de aceștia. Israeliţilor li S-a înfăţișat ca Răscumpărător și Dătător al Legii (Exod 3,20; 20,1-17). Israel trebuia să fie depozitarul adevărului pe care urma să-l vestească lumii (Isaia 49,6), în calitatea lui de

„împărăţie de preoţi și

Relaţia lui Dumnezeu cu Israel era unică. „El n-a lucrat așa cu toate neamurile și ele nu cunosc poruncile Lui” (Psalmi 147,20).

Moise declarase că nici un alt neam nu i-a avut pe dumnezeii lui „așa de aproape cum avem noi pe Dumnezeul nostru” (Deuterenom 4,7). „Lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”

neam sfânt” (Exod 19,6).

REVELAÞIA

29

(Romani 3,2). Numai evreii se închinau adevăratului Dumnezeu; numai ei aveau Decalogul și Sabatul săptămânal pentru odihnă, închinare și comemorare a creaţiei. Nici o altă naţiune nu putea pretinde că are un corp de scrieri sacre, produse de scriitori inspi- raţi. Doar Israel avea promisiunea unui fiu al lui David, prin care urmau să fie binecuvântaţi toţi cei ce vor crede (Ieremia 23,5.6; Isaia 9,6.7; Geneza 12,3). Israeliţii erau rânduiţi să facă cunoscute lumii scopurile mântuitoare ale Celui ce i-a ales, i-a izbăvit din sclavie și le-a încredinţat adevărul pe care să-l proclame în bene- ficiul tuturor popoarelor, în calitate de martori ai Săi (Isaia 43,10- 12). Domnul Isus n-a făcut altceva decât să sublinieze acest adevăr când a spus că „mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4,22). Din mijlocul acestui popor Și-a ales Dumnezeu profeţii: pe Samuel (1 Sam. 3,21), pe Isaia (Isaia cap. 6), pe Ieremia (Ieremia 1,5.6), pe Debora (Judecători 4,4), pe Hulda (2 Împăraţi 22,14- 16) și pe mulţi alţii. Cel Atotștiutor a pus adevărul în mintea, în inima și în faţa profeţilor, iar aceștia l-au comunicat oamenilor. „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21).

b. Revelaţia este răscumpărătoare

Dumnezeu S-a descoperit omului pentru a-l mântui. El Și-a descoperit caracterul: „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ţine dragostea până în

mii

dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat

Statornicia dragostei Sale este ca munţii cei veșnici (Isaia 54,10). Prin iubire, El caută să ne convingă să-I acceptăm oferta (Ieremia 31,3), căci El „voiește ca toţi oamenii să fie mântuiţi și să vină la cunoștinţa adevărului” (1 Timotei 2,4).

(Exod 34,6.7).

de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, ”

c. Revelaţia este progresivă

Ca și cărarea vieţii celor neprihăniţi, revelaţia „este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la

30

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

miezul zilei” (Proverbe 4,18). Tot ce se întâmplă în legătură cu omul are nevoie de timp. Dezvoltarea cere schimbare, și schimbarea are nevoie de timp pentru a se produce. La propriu vorbind, ochiul care a stat mult timp la întuneric are nevoie de timp pentru a se adapta la lumina deplină. În dezvoltarea sa și mai ales în perioada adolescenţei, copilul trebuie să treacă prin experienţe, uneori dramatice, pentru a ajunge la maturitate. De aceea are nevoie de înţelegere și ajutor. Dumnezeu cunoaște dificultăţile întâlnite de om în procesul dezvoltării sale spirituale și riscurile la care acesta poate fi expus, dacă se merge prea repede. Ca pedagog și psiholog perfect, Mântuitorul n-a dezvăluit per- sonal tot adevărul tuturor ascultătorilor Săi. La fel făcuse și Tatăl Său ceresc, care a ascuns anumite lucruri de cei ce se credeau înţelepţi și le-a descoperit celor simpli (Matei 11,25). Însă nici chiar ucenicilor nu le-a putut spune orice, pentru că nu erau pregătiţi să priceapă și să utilizeze aceste cunoștinţe în mod corect. El a declarat: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16,12). Nici Duhul Sfânt nu le-a descoperit apostolilor decât adevărul esenţial și necesar. Și nici nouă astăzi nu ne spune totul. La ultima întrebare pusă de apostoli Domnului Isus, înainte de înălţarea Sa („Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăţia lui Israel” – Fapte 1,6), Mântuitorul le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să știţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (Fapte 1,7). Ce s-ar fi întâmplat dacă Isus le-ar fi comunicat că, până la instaurarea Împărăţiei slavei, vor mai trece aproximativ două mii de ani? N-ar fi distrus această dezvăluire zelul și entuziasmul celor mai mulţi dintre ei, zădărnicind astfel vestirea Evangheliei? Cum ar fi reacţionat evreii din antichitate sau profeţii lor, dacă Iahwe (sau Iehova, cum pronunţăm noi) S-ar fi descoperit în trei Persoane, așa cum a făcut-o în Noul Testament? În contextul culturii păgâne, este aproape sigur că aceștia ar fi dezvoltat o concepţie triteistă (considerând

REVELAÞIA

31

că există trei Dumnezei). Dumnezeu nu a combătut în mod di- rect multe lucruri rele, practicate în vechime, cum ar fi sclavia sau poligamia. Nici în Noul Testament sclavia nu este decât subminată de spiritualitatea creștină (Galateni 3,28). Problema aceasta este foarte complexă și poate vom reveni asupra ei mai târziu, în contextul discuţiei despre inspiraţie. Cred că a sosit timpul ca unele lucruri să fie spuse. Altfel, Satana va profita de ignoranţa bisericii, subminând încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, singura sursă autorizată de credinţă și practică.

d. Revelaţia specială este personală

Dumnezeu S-a descoperit ca Persoană, identificându-Se ca „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov” (Exod 3,6). Numele Lui este „Eu sunt Cel ce sunt” (vers. 14), Cel ce există prin Sine Însuși, independent de orice altă existenţă, „un Dumnezeu viu” (Ieremia 10,10). El Se recomandă ca fiind unicul Dumnezeu care descoperă viitorul și care mântuiește (Isaia 43,11.12). El are caracter personal (Exod 34,6.7), a făcut promisiuni (Isaia 44,28; 45,5.6) și a intrat în legământ cu oamenii (Geneza 9,8-11). Așadar, Dumnezeu S-a descoperit ca Fiinţă personală.

e. Revelaţia ca acomodare

Revelaţia nu-și putea atinge scopul, dacă nu era înţeleasă. Pen- tru a ajunge la noi, Dumnezeu a ţinut seama de condiţia omului, de capacitatea sa de înţelegere și de starea în care a ajuns după păcătuire. Într-un anumit sens, El S-a adaptat împrejurărilor, limbajului oamenilor cărora le vorbea prin profeţi, simbolurilor și imaginilor familiare lor. Această acomodare atinge punctul culminant în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Alegând oameni căzuţi pentru a comunica prin ei altor semeni ai lor, Dumnezeu Și-a arătat, de asemenea, condescendenţa. Totuși, nu trebuie să forţăm prea mult ideea de acomodare, pentru a nu denatura sensul adevărat al Sfintelor Scripturi.

32

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Una dintre formele de acomodare ale lui Dumnezeu, în procesul revelaţiei, este limbajul antropomorfic 1 , exprimarea în „categoriile gândirii și acţiunii umane”. 2 Pentru a Se revela, Dumnezeu Se folosește de forme de exprimare umane, voci, visuri, vedenii, întrupare, limbaj specific timpului și locului respectiv. „Dumnezeu Se folosește de acele elemente din universul cunoașterii umane, care pot sluji ca o asemănare sau ca un trans- fer al adevărului din domeniul divin în cel uman”. 3 Astfel, Dumnezeu este reprezentat în Biblie ca având un corp asemănător cu al omului, deși ni se spune că El este Duh (Ioan 4,24). El are faţă (Exod 33,20), ochi (Psalmi 11,4), urechi (Psalmi 18,16), nări și gură (Psalmi 18,8), braţe și mâini (Isaia 62,8), precum și picioare (Exod 24,10). Alte texte din Scripturi Il înfăţișează pe Dumnezeu ca având sentimente și atitudini similare cu ale oamenilor. El Își amintește (Exod 2,24), urăște (Psalmi 5,5), Se înfurie (Psalmi 106,40), Se mânie (1 Împăraţi 11,9), râde (Psalmi 2,4), experimentează plăcerea (Matei 3,17) și Îi pare rău (Geneza 6,6) sau este gelos (Exod 20,5). Totuși, nu trebuie să uităm că nu dispunem de cuvinte și concepte care să-L poată descrie pe Dumnezeu în mod perfect. Cuvintele întrebuinţate pentru a descrie atitudini, gânduri și sentimente omenești au un înţeles diferit când sunt aplicate la Dumnezeu, care transcende capacitatea și gândirea noastră. El afirmă despre Sine: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele” (Isaia 55,8). „Cu cine Mă veţi asemăna ca să fiu deopotrivă cu el, zice Cel Sfânt” (Isaia 40,25). Realitatea Fiinţei supreme este infinit superioară posibilităţilor de exprimare ale limbajului omenesc. Când este vorba de Dumnezeu,

1 Cuvântul antropomorfic provine din două cuvinte grecești: antropos = om și morphe = formă. De aici antropomorfic = de formă umană.

2 Vezi Bernard Ramm, Special Revelation and the Word of God, pag. 36-37, menţionat de prof. A. Orban în cursul Doctrina despre Dumnezeu, pag. 7.

3 A. Orban, curs Doctrina despre Dumnezeu, pag. 7.

REVELAÞIA

33

credinciosul trebuie să fie mereu conștient de limitele limbajului uman. Mânia, gelozia, ura și regretul Său au o calitate și o sferă de cuprindere pe care nu le putem decât bănui. De Numele Lui minunat trebuie să ne apropiem cu sfială, umilinţă și respect suprem, dar și cu încredere și iubire, căci El locuiește în locuri înalte și în sfinţenie, dar și cu cei zdrobiţi și smeriţi (Isaia 57,15). Dacă vom da un înţeles prea literal unor descrieri biblice, vom ajunge la contradicţii supărătoare (vezi 1 Samuel 15,15.29).

f. Revelaţia este personală și propoziţională

După cum am arătat la punctul d), prin revelaţie Dumnezeu S-a descoperit în mod personal, Și-a descoperit lucrările Sale și relaţia Sa cu omul. „Credinţa înseamnă un act de încredere și supunere faţă de Dumnezeu”. 1 Dar trebuie subliniat faptul că, prin Cuvântul Său, Dumnezeu comunică informaţii, adevăruri obiective, nu doar impresii subiective. Încrederea într-o Persoană nu exclude credinţa în faptele legate de acea Persoană, ci le presupune. Cu alte cuvinte, revelaţia este și propoziţională.

Capitolul 2

INSPIRAŢIA BIBLICĂ

I. BIBLIA – CARTEA ADEVĂRULUI RELIGIOS

Există argumente raţionale că Biblia este o carte realizată nu doar prin mijloace omenești, ci pe căi supranaturale. De aceea mulţi o consideră ca fiind Cuvântul viu al lui Dumnezeu, exprimat în cuvinte omenești – o carte plină de autoritate, vrednică de încredere în cel mai înalt grad și suficientă pentru a conduce la mântuire pe oricine alege să dea curs adevărului în viaţa sa. Prezentăm în continuare câteva motive care justifică încrederea în această carte a lumii.

1. Unitatea ei remarcabilă

Cu toată diversitatea impresionantă a Sfintelor Scripturi, în privinţa stilului folosit de autori, a nivelului lor de cultură, a perspectivelor de abordare, a epocii în care au trăit și a subiectelor tratate, cartea prezintă o unitate remarcabilă. Aici ni se prezintă un singur Dumnezeu, un singur Creator și Mântuitor, care susţine creaţia și reface lucrurile distruse sau degradate prin înstrăinarea omului de El; o singură cale a mântuirii, un singur popor ales, care să mărturisească despre Dumnezeu și planul Său cu omenirea (vezi Exod 19,5.6; 1 Petru 2,9), un singur Mesia, vestit prin profeţi (Fapte 10,43) și descoperit la vremea stabilită. Această unitate, constituită în aparenţă „de la sine”, nu s-ar putea obţine în realitate fără o coordonare divină.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

35

2. Scriitorii Bibliei declară că și-au primit mesajele de la Dumnezeu

În Biblie, întâlnim de mii de ori exprimarea acestei pretenţii, într-un fel sau altul: „Domnul vorbește”, „așa vorbește Domnul” (Isaia 1,2; 56,1), „Domnul a zis” (Exod 3,7), „Domnul a zis lui Moise” (Exod 19,10), „Duhul Domnului este peste mine” (2 Samuel 23,2), „Domnul mi-a zis: ’Iată, pun cuvintele Mele în gura ta’” (Ieremia 1,8) etc. Nu există decât două posibilităţi de raportare la adevăr a acestor susţineri unanime ale profeţilor: ori erau convinși de ceea ce susţineau, ori afirmau în mod conștient ceva ce nu credeau. În primul caz, dacă nu aveau dreptate, s-au înșelat și avem de-a face cu persoane de capacitate îndoielnică. În al doilea caz, avem de-a face cu oameni lipsiţi de integritate, de onestitate, de re- spect faţă de adevăr. Cei care citesc Biblia cu seriozitate nu pot subscrie la nici una dintre cele două concluzii. Ei vor descoperi în Sfintele Scripturi profeţi perfect lucizi și iubitori de adevăr până la sacrificiu, deși nu erau desăvârșiţi în cunoaștere și în caracter.

3. Respectul faţă de adevăr

Scriitorii Sfintelor Scripturi au manifestat un vădit respect faţă de adevăr. Ei n-au ascuns slăbiciunile și păcatele liderilor lor, nici chiar atunci când viaţa le era în pericol. Ca urmare a proclamării fără reţineri a adevărului, Isaia, după tradiţia iudaică, a fost tăiat în două cu ferăstrăul, Ieremia a fost întemniţat și aruncat în groapă, Mica a fost aruncat în închisoare, Ilie a fost ameninţat cu moartea, Ioan Botezătorul a fost decapitat și aproape toţi apostolii au fost martirizaţi. Deși nu toţi aceștia au cărţi scrise în Biblie, toţi au nutrit același respect faţă de adevăr. De aceea merită să fie crezuţi. Ei au consemnat greșelile celor mai respectaţi reprezentanţi ai poporului lor: Avraam, Isaac, Iacov, Moise, David, Solomon.

36

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Nu este acesta un argument puternic în favoarea onestităţii lor? Care popor din antichitate a mai produs o carte în care să fie consemnate josniciile conducătorilor lui?

4. Profeţiile împlinite în cursul istoriei

Acestea constituie un alt motiv de încredere în scrierile biblice. Nu vorbim aici de profeţiile condiţionale, care se împlinesc doar în cazul în care sunt împlinite condiţiile (vezi Ieremia 18,7-10), nici de cele care au un caracter vag, imprecis, cu mai multe posibilităţi de interpretare, ci la cele clare, cu împlinire ușor de identificat în istorie. Profetul Isaia a prezis apariţia împăratului persan Cir cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte, menţionând faptul că acesta avea să dea decretul de eliberare a iudeilor din captivitatea babiloniană (vezi Isaia 44,28; 45,1-6). Contraargumentul că pasajul biblic în cauză a fost scris după împlinirea evenimentului își are temeiul doar în presupunerea liberalilor că nu există posibilitatea predicţiei (prezicerii) evenimentelor viitoare, nu în vreo dovadă serioasă. Viziunile profetice paralele, din Daniel capitolele 2, 7 și 8, care înfăţișează o bună parte a istoriei lumii, putând fi urmărită cu ușurinţă, sunt o dovadă clară că Cineva poate cunoaște și descoperi viitorul și că cei care au prevestit aceste evenimente „au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21). De aceea, „cuvântul profetic” este cel mai puternic argument raţional, care poate fi examinat de oricine, dacă are informaţii istorice suficiente (vezi 1 Petru 1,19).

5. Învăţăturile Bibliei întâmpină nevoile esenţiale ale fiinţei umane

Omul are nevoie de: speranţă, încredere, mângâiere, dragoste, răspunsuri la întrebările fundamentale ale existenţei, călăuzire, iertare și mântuire. În Sfintele Scripturi, există elemente care răspund la toate aceste nevoi fundamentale ale sufletului omenesc,

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

37

indiferent de condiţiile în care s-ar afla acesta. O altă carte de felul acesta nu cunosc. Mă întrebam adesea, când participam la înmormântări: Dacă n-aș fi creștin, din ce carte aș cita pentru a satisface nevoile sufletești ale celor ce plâng în jurul sicriului? Pe care filosof l-aș alege? N-am găsit nici o altă carte comparabilă cu Biblia!

6. Experienţa pozitivă a credincioșilor autentici

Aceasta este un alt argument în favoarea Bibliei, aflat la îndemâna oricui, indiferent de nivelul său de cultură. Scripturile Vechiului și Noului Testament sunt „o lumină care strălucește în loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1,19). După ce a răsărit „Luceafărul” în inima cuiva, după ce Isus Hristos a devenit Salvatorul recunoscut și acceptat, credinciosul dispune de un ar- gument pe care nimeni nu i-l poate distruge, pentru că e un argu- ment al experienţei confirmate de Scripturi. „Eu una știu: că eram orb și acum văd” (Ioan 9,25), a declarat cel vindecat de Isus. Încercarea cărturarilor de a-l deruta n-a avut nici un succes, căci el Îl întâlnise pe Isus, „Luceafărul de dimineaţă”, care îi luminase viaţa. Experienţa personală a schimbării vieţii prin influenţa supra- naturală a Cuvântului este dovada cea mai la îndemână și de ne- contestat, pe care ar putea s-o obţină cineva. Ea confirmă existenţa unei forţe supranaturale, care lucrează în favoarea celor sinceri și însetaţi de Dumnezeu. Dacă cineva poate spune că „urmând chemarea divină, deși în trecut am urât, acum iubesc; am fost răzbunător, dar acum sunt iertător; am fost lacom, dar acum sunt generos; am fost vicios, dar acum sunt curat; am căutat slavă pentru mine, dar acum caut slava lui Dumnezeu” etc., o astfel de expe- rienţă nu mai are nevoie de alte argumente pentru a face pe cineva să creadă în adevărurile Bibliei.

38

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

7. Respectul Mântuitorului faţă de scrierile Vechiului Testament

Cel mai mare dintre profeţi, Cel care i-a inspirat pe toţi ceilalţi profeţi (1 Petru 1,11), Isus, Domnul nostru, considera Scripturile ebraice ca având o deplină autoritate divină. El considera că „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan 10,35) și susţinea că „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). El S-a regăsit în Scripturi

ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). „Și a

început de la Moise și de la toţi proorocii și le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24,27), celor doi ucenici care mergeau spre Emaus. Când era nevoie să argumenteze ceva, Isus Se baza pe Scripturi și cerea ca orice convingere să fie pusă în armonie cu acestea. El i-a provocat pe cărturari să pună în armonie credinţa lor, că Hristos este fiul lui David, cu faptul că acesta Îl numește Domn (vezi Marcu 12,35-37). „Oare n-aţi citit”, spunea El, referindu-Se la

Scripturile ebraice (Matei 15,4). „Este scris” (Matei 21,13). „Oare n-aţi citit niciodată?” (Matei 21,26). „Ce este scris în Lege?” (Luca 10,26). Iată câteva dintre expresiile care arată respectul Său deosebit faţă de Scripturi. Pe aceeași linie se înscriu și declaraţiile: „Mama Mea și fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 8,21). „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17). El a combătut energic tradiţiile, care subminau autoritatea Cuvântului, acuzându-i pe cărturarii ipocriţi:

„aţi desfiinţat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre” (Matei 15,6). Pentru Mântuitorul nostru, raportul biblic al creaţiei era privit ca o istorie autentică (Matei 19,4). Potopul și distrugerea Sodomei prin foc nu erau legende, ci realităţi (Matei 24,37-39; Luca 17,28). Cartea lui Daniel trebuia interpretată în mod istoric (Matei 24,15), iar Legea lui Dumnezeu era de neschimbat (Matei 5,17). „Învăţaţi de la Mine” (Matei 11,29) este imperativul Celui

afirmând: „

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

39

ce a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr. Poziţia Sa faţă de scrierile inspirate este un model pentru toţi urmașii Săi. Motivele menţionate mai sus ne încurajează să credem că Sfintele Scripturi constituie un adevăr mântuitor pentru oricine își deschide inima faţă de el. Ele sunt inspirate, și învăţătura lor este obligatorie pentru orice om.

II. DEFINIREA INSPIRAŢIEI

Poate că nu există o sarcină mai importantă și mai dificilă pentru întreaga teologie decât înţelegerea și definirea corectă a inspiraţiei. Concepţia privitoare la inspiraţie influenţează întreaga doctrină religioasă, precum și viaţa practică. Altfel spus, tot ce credem și tot ce facem în domeniul religios decurge din concepţia noastră privitoare la revelaţie și inspiraţie. În capitolul precedent, am învăţat că, după înstrăinarea omului de Dumnezeu, Creatorul n-a mai putut comunica în mod direct cu omul. Pentru a face faţă situaţiei create, El a ales anumite persoane cărora le-a comunicat voia Sa și li S-a descoperit ca Persoană „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1,1), pentru a-i readuce pe oameni într-o relaţie personală și mântuitoare cu El. Profeţii au primit de la Dumnezeu și au comunicat mesajul Său oamenilor. Unii profeţi au scris, alţii n-au scris mesajele primite. Opera unora dintre cei ce au scris a fost inclusă mai târziu într-o colecţie recunoscută ca având valabilitate permanentă. Acești profeţi au ajuns să fie numiţi profeţi canonici. Cei care au vorbit sau au scris, dar ale căror lucrări n-au fost incluse în colecţia cu valoare permanentă (canon – măsură, dreptar), au fost numiţi profeţi necanonici. Între aceștia se află: Ilie, Elisei, Natan, Gad, Debora, Hulda, Ioan Botezătorul etc. Revelaţia și inspiraţia sunt strâns unite. Prima arată conţinutul mesajului comunicat de Dumnezeu profetului, a doua este primirea

40

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

mesajului de către profet și transmiterea lui către oameni. S-ar putea deci formula următoarea definiţie a inspiraţie: Ea este „procesul prin care Dumnezeu face ca o persoană aleasă de El în mod special să fie în stare să primească și să comunice mesajul Său corect, cu precizie și demn de crezare”. 1 Inspiraţia biblică nu este de aceeași natură ca inspiraţia artistică sau tehnică, din care rezultă opere literare, artistice, tehnice, știinţifice etc. Nu este doar un elan al forţelor creatoare, specifice unor indivizi talentaţi. Oratoriul „Mesia” de Händel, poemul „Luceafărul” de Eminescu sau „Mattheus Passion” de Bach sunt lucrări inspirate, dar nu în sens biblic. Inspiraţia biblică este o lucrare divino-umană, în care Dumnezeu oferă conţinutul și asigură comunicarea ideilor prin profet, fără ca acestea să fie denaturate. Profetul se folosește de cuvintele, experienţele, cultura și capacităţile sale pentru a comunica în mod fidel conţinutul mesajului. Apostolul Pavel susţine că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3,16). El a folosit aici termenul grec theopneusis derivat din două cuvinte, theos = Dumnezeu și pneuma = suflare, respiraţie, suflet. Theopneusis înseamnă „insuflat de Dumnezeu”. Se știe că, în timpul viziunii, profetul era lipsit de suflare naturală (Daniel 10,17). Era ocazia lui Dumnezeu să „sufle” peste profet influenţa Sa supranaturală pentru a-i comu- nica gânduri și sentimente prin care acesta să fie împuternicit să transmită mesajul cu fidelitate. Desigur că theopneusis este o metaforă întrebuinţată pentru descrierea unui proces neînţeles pe deplin de către om. Apostolul Petru scrie că „oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21 s.a.). În grecește cuvântul este pheromenoi derivat din verbul phero = a mâna, a mișca. Luca

1 Roger W. Coon, Inspiration/Revelation. What Is and How It Works, partea I, Prophetic Gift in Operation, book 1, pag. 89. Ideile ce urmează în această secţiune sunt, în mare parte, extrase din lucrarea citată.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

41

întrebuinţează cuvântul pentru a descrie efectul vântului asupra corăbiei bătute de furtună, în care se afla și Pavel („s-au lăsat mânaţi de vânt”; „eram împinși încoace și încolo de vânt – Fapte 27,17.27, s.a.). Așadar, profeţii erau „mânaţi”, „împinși”, purtaţi de Duhul Sfânt, „insuflaţi de Dumnezeu” pentru a fi în stare să primească și să transmită mesajul profetic. După cum la creaţiune au participat toate Persoanele Dumnezeirii (Geneza 1,1.26), la fel se întâmplă și în procesul inspiraţiei: Tatăl Îi transmite mesajul Fiului, Fiul îl dă Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt îl comunică profetului, de obicei printr-un înger (vezi Apocalipsa 1,1), pentru ca profetul să-l poată face cunoscut oamenilor care au nevoie de el. Membrii Sfintei Treimi lucrează în armonie perfectă și participă la toate etapele desfășurării Planului de Mântuire, deși, într-o anumită etapă, ponderea prin- cipală a acţiunii poate s-o aibă una dintre Persoanele divine.

III. TEORII ALE INSPIRAŢIEI

Întrucât Biblia nu expune în mod sistematic procesul inspiraţiei, fiecare cercetător abordează tema pe baza ipotezelor fundamentale, de la care pleacă. Printre problemele care se pun sunt și următoarele:

Ce a comunicat Dumnezeu profeţilor: ideile sau cuvintele sau și ideile, și cuvintele, sau nici ideile, nici cuvintele, ci doar i-a impresionat, urmând ca aceștia să comunice impresiile primite? I-a controlat Dumnezeu pe profeţi în mod absolut, ţinân- du-i ca într-o „cămașă de forţă”, ferindu-i astfel să greșească, sau a lăsat posibilitatea ca produsul inspiraţiei să conţină unele discrepanţe? Dacă a îngăduit să apară în Biblie unele diferenţe, ce semnificaţie au ele pentru calitatea mesajului transmis? Ce modele de inspiraţie există? Dacă profeţii au făcut împrumuturi literare de la alţi scriitori, inspiraţi sau neinspiraţi, ce rol au aceste împrumuturi? Au devenit ele inspirate și au fost eliminate din acestea eventualele greșeli?

42

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Există multe alte probleme care pot fi puse, dar ele depășesc intenţiile acestei lucrări, care își propune doar să schiţeze unele răspunsuri. Concepţiile teologilor cu privire la inspiraţie diferă între ele. Părerile variază de la cele mai radicale până la cele mai liberale. Pe acest teren delicat, cercetătorul trebuie să intre cu cea mai mare grijă, cu multă rugăciune, lepădare de sine, umilinţă și responsabilitate. Altfel, mândria, prejudecăţile și atitudinea, în general, vor influenţa în mare măsură concluziile la care se ajunge. Cercetătorul care ia în serios Biblia va pleca de la aceasta în procesul de elaborare a unei teorii a inspiraţiei. Criticii ar putea obiecta că, în acest caz, se pleacă de la premisa că Biblia este inspirată pentru a dovedi acest lucru, urmând astfel un cerc vicios de gândire. Dar există oare o altă cale pentru a începe un studiu fundamental? Nu fac așa și liberalii, care încep să studieze Biblia presupunând că, în realitate, nu există minuni? Pornind de la această ipoteză, teologul liberal nu va ajunge niciodată să creadă că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, actul creaţiunii este o realitate, că minunile descrise în Biblie s-au întâmplat cu adevărat, că învierea lui Isus este un fapt istoric și promisiunea învierii din morţi este credibilă. Istoria însă ne demonstrează că Biblia este o carte care merită să fie luată în serios și ne-am propus să facem lucrul acesta formulând principiile ei de interpretare, pornind de la ea însăși. În ce privește inspiraţia, sunt mai multe teorii. Noi însă ne vom ocupa de trei dintre ele, pe care le considerăm mai reprezentative:

1. Teoria inspiraţiei verbale sau mecanice

Adepţii acestei teorii consideră că Dumnezeu le-a dat profeţilor atât mesajul, cât și cuvintele prin care să-l transmită, aceștia neavând permisiunea de a interveni în vreun fel. Rolul lor s-ar reduce la a înregistra mesajul, asemenea unui dactilograf sau stenograf. În acest caz, nu pot fi folosite sinonime, topică diferită, îmbunătăţiri stilistice

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

43

sau frazeologice, nici chiar alte semne de punctuaţie, fără dena- turarea mesajului divin. De asemenea, n-ar putea exista, în ma- nuscrisele originale, nici un fel de greșeli sau imperfecţiuni, ci doar adevărul sub toate aspectele. Poziţia aceasta a fost susţinută, poate într-un mod mai atenuat, chiar de unii teologi ai Bisericii Adventiste, deși n-a fost exprimată oficial. Iată o mostră dintr-un moment al istoriei noastre, în care unele persoane cu influenţă au alunecat pe panta inspiraţiei

verbale. Se susţinea că „Biblia este o carte de informaţii divine, privitoare la calea mântuirii, fără deficienţe sau erori în rapoartele scrise prin inspiraţia Duhului Sfânt. Nu numai că fiecare cuvânt de doctrină este adevărat, ci, de asemenea, nu există nici o greșeală în datele istorice prezentate, nici în vreun alt domeniu al

, în domeniile geologiei, cosmologiei, astronomiei și biologiei este adevărată”. 1 Deși în Biserica Adventistă de astăzi sunt foarte puţini lideri care ar putea subscrie la această poziţie, dată fiind importanţa revistei Ministry, în care a apărut declaraţia de mai sus, avem dovada unui moment în care concepţia inspiraţiei verbale era larg răspândită. Și momentul s-a prelungit destul de mult. Desigur, există alte confesiuni în care numărul adepţilor inspiraţiei verbale sau mecanice este, poate, majoritar. Părerea noastră este că Biblia, studiată în contextul ei general, nu oferă temeiuri suficiente pentru adoptarea concepţiei inspiraţiei verbale. Voi reveni asupra acestei probleme.

2. Teoria inspiraţiei plenare (dinamice)

chiar fiecare remarcă întâmplătoare

cunoașterii divino-umane

Această teorie se mai numește și teoria inspiraţiei gândirii. Ea sugerează că nu cuvintele profeţilor sunt inspirate (decât cu rare excepţii), ci gândurile lor, mesajele comunicate de Dumnezeu

1 Revista Ministry, iunie 1931, pag. 20.21; citat de George R. Knight în A Search for Indentity, pag. 137. 138.

44

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

acestora pe diferite căi. Folosind limbajul timpului și al poporului lor, tiparele de gândire ale vremii, metodele de comunicare eficiente în vremea în care au trăit, acţionând la nivelul de instruire pe care îl aveau, profeţii s-au folosit de vocabularul, experienţa și capacitatea lor pentru a exprima corect mesajul primit. În această înţelegere, profeţii nu primesc, de regulă, cuvintele sau forma în care să-și exprime solia primită. Dumnezeu nu le anulează personalitatea și nu exercită asupra lor un control absolut, care să nu le permită nici o participare la procesul comunicării. Dimpotrivă, ei sunt agenţi activi ai lui Dumnezeu, folosindu-și personalitatea și participând cu toată fiinţa lor la găsirea formei în care va fi exprimat conţinutul mesajului divin. Pe baza acestei înţelegeri, putem spune că, după cum Cuvântul întrupat, Isus Hristos, este în totul Dumnezeu și în totul om, la fel și Cuvântul scris este divin în conţinutul mesajului și uman în forma de prezentare. Întrucât numai Dumnezeu este infailibil, numai ce vine de la El este lipsit în totul de eroare. Prin urmare, n-ar trebui să pretindem perfecţiunea de la profeţi, nici în cunoaștere, nici în caracter, nici în forma de prezentare a mesajului primit prin revelaţie.

3. Teoria liberală a inspiraţiei – inspiraţia ca întâlnire

Adepţii acestei teorii, numite și „neo-ortodoxie”, „existenţialism”, se bazează în bună parte pe conceptul „eu-Tu” elaborat de filosoful și teologul evreu Martin Buber (1878-1965). Până la el, revelaţia era considerată de toată lumea creștină ca fiind transmiterea de cunoștinţe și informaţii obiective despre sau de la Dumnezeu. Conceptul „eu-Tu” situează revelaţia dincolo de informaţie, înţelegând-o ca pe o descoperire de Sine a lui Dumnezeu faţă de om, nu ca pe o împărtășire de adevăruri despre Dumnezeu, o întâlnire a profetului cu Dumnezeu, „deplina prezenţă a lui Dumnezeu în conștiinţa profetului”. 1 Conţinutul

1 Vezi Raul Dederen, Toward a Seventh-day Adventist Theology of Re- velation and Inspiration, 1974, pag. 1-20.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

45

nu este ceva despre Dumnezeu, ci El Însuși (Cineva), adresân- du-se omului și cerându-i un răspuns. Din acest punct de vedere, Biblia nu mai este revelaţie, ci mărturie despre revelaţie, este rezultatul reflexiei raţionale a autorilor ei despre manifestarea de Sine a lui Dumnezeu. Funcţia

profetului nu mai este să transmită informaţii doctrinare, adevăruri propoziţionale obiective, ci se reduce la o mărturie subiectivă, privitoare la experienţa presupusei întâlniri. Evident că în Biblie lucrurile sunt înfăţișate cu totul altfel. Aici întâlnim un Dumnezeu personal, care Se descoperă pe Sine

în istorie, care comunică adevăruri despre Sine, în anumite timpuri

sau locuri. Se arată ca fiind Creatorul, Răscumpărătorul, Legiu- itorul, Suveranul universului, Domnul domnilor, Stăpânul istoriei, Mântuitorul și Judecătorul lumii. El comunică adevăruri pro- poziţionale, descoperă viitorul și intervine în desfășurarea eveni- mentelor, pentru binele celor care răspund invitaţiei Sale pline de har. In cadrul acestei teorii, se susţine totuși că profetul este inspirat, dar acesta este privit doar ca interpret al descoperirii de

Sine a lui Dumnezeu în termenii timpului său. Inspiraţia sa este subiectivă, susţin adepţii acestui tip de inspiraţie. Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci conţine Cuvântul lui Dumnezeu și este doar o mărturie a experienţei interioare a profetului. Inspiraţia este mai degrabă afectivă decât raţională, obiectivă. Într-un anumit sens, susţin existenţialiștii, oricine este inspirat,

căci inspiraţia este cantitativă, nu calitativă, iar profeţii se deosebesc de oamenii obișnuiţi doar prin gradul lor superior de experienţă. Apostolul Petru declară că „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime” (Fapte 3,21). Pavel ”

afirmă că „Duhul spune lămurit

(1 Timotei 4,1). Deci nu poate

fi

vorba doar de o întâlnire subiectivă între profet și Dumnezeu,

ci

de comunicarea unui conţinut de adevăruri necesare mântuirii

omului. Nu toţi pot fi profeţi, ci doar aceia pe care Dumnezeu

46

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

i-a chemat (1 Corinteni 12,11.29). Iar profeţii nu spuneau ce le trecea prin cap, ci vorbeau „după cum le da Duhul să vorbească” (Fapte 2,4). Adepţii teoriei inspiraţiei ca întâlnire nu iau Biblia în serios.

Din punctul lor de vedere, Biblia nu mai poate constitui o carte normativă, plină de autoritate divină, temeiul credinţei și al vieţii practice. Autoritatea devine cititorul, care decide ce este și ce nu este adevăr. Astfel, dispare orice criteriu obiectiv de evaluare a experienţelor individuale sau colective. Orice afirmaţie biblică poate fi respinsă și orice eroare poate fi acceptată. Nu mai rămâne

o credinţă „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). În

acest caz, omenirea se aseamănă cu navigatorii care plutesc fără busolă pe o mare înfuriată, cu cerul acoperit de nori. Creștinii serioși nu pot subscrie în nici un caz la această concepţie. Între primele două teorii ale inspiraţiei – cea verbală și cea plenară – și ultima, cea a teoriei inspiraţiei ca întâlnire, deosebirea principală este că primele consideră că inspiraţia este obiectivă, propoziţională, transmiţătoare de adevăr, în timp ce inspiraţia ca întâlnire este considerată subiectivă și constituie doar o interpretare din partea profetului a experienţei sale mistice, ob- scure, nedecantate, care conţine adevăr, dar nu este adevărul. Autorul consideră că atât teoria inspiraţiei verbale, mecanice, cât și teoria liberală, a inspiraţiei ca întâlnire, sunt teorii extremiste, dăunătoare și periculoase pentru o atitudine corectă faţă de scrierile sacre, inspirate. Fără îndoială că în procesul inspiraţiei sunt implicate atât gândurile, ideile, cât și cuvintele. Sunt pasaje în care întreaga redactare Îi aparţine lui Dumnezeu (cum a fost cazul Legii mo- rale, rostite de Dumnezeu pe muntele Sinai și scrise de El pe table de piatră). Dar, în general, „nu cuvintele sunt inspirate, ci profetul este inspirat”. 1 Profetul se folosește de cuvinte potrivite

și Dumnezeu îl conduce să folosească acele cuvinte care exprimă

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

47

ceea ce Duhul Sfânt dorește să spună și nu altceva. Dar Dumnezeu nu este preocupat în primul rând de cuvinte, ci de adevăr, care poate fi exprimat în multe feluri. În procesul inspiraţiei, dimensiunea divină și cea umană se împletesc. Duhul Sfânt luminează mintea, activează memoria, insuflă gânduri și atrage atenţia la problemele care urmează să fie tratate. 1 Profetul Mica ne explică: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoștinţa dreptăţii și de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirile lui” (Mica 3,8). Îi mai trebuiau doar cuvintele corespunzătoare pentru scopul urmărit, și acestea puteau fi luate fie din scrierile altor profeţi inspiraţi (vezi Mica 4,1-3 comparat cu Isaia 2,2-4), fie chiar din lucrări neinspirate.

IV. ALTE ASPECTE PRIVITOARE LA INSPIRAŢIE

1. Grade de inspiraţie

Părerea că profeţii au experimentat diferite grade de inspiraţie, că unii dintre ei ar fi fost mai inspiraţi decât alţii, nu poate fi susţinută cu Biblia. Profetul este inspirat sau nu este. El nu poate fi doar parţial inspirat. Un anumit profet poate fi mai înzestrat intelectual, mai experimentat sau mai bine instruit decât alţii, dar aceasta nu înseamnă că este mai inspirat. Diferenţele dintre profeţi au influenţat doar forma în care a fost prezentat mesajul, dar nu conţinutul acestuia. O femeie este sau nu gravidă. Ea nu poate fi parţial gravidă. 2 Biblia nu face nici o referire la existenţa gradelor de inspiraţie ale profeţilor, indiferent dacă au fost profeţi canonici sau necanonici. 3 Mântuitorul Însuși a declarat că nici un profet n-a fost mai mare decât Ioan Botezătorul, deși acesta nu are cărţi

1 Vezi T. Hausel Gemison, A Prophet Among Us.

2 Ideea este preluată de la Roger W. Coon, fost profesor la Universitatea Andrews, S.U.A.

3 Profeţii canonici sunt cei care au scrieri între cele 66 cărţi ale Bibliei.

48

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

scrise în Biblie. Toţi profeţii din Biblie au avut aceeași sursă de inspiraţie și de putere, au avut slăbiciuni omenești, au experimentat aceleași fenomene fizice în timpul viziunilor profetice. Desigur că învăţăturile comunicate prin profeţi nu au toate aceeași importanţă. Isus considera „dreptatea, mila și credincioșia” ca făcând parte dintre cele mai importante lucruri din Lege (Matei 23,23) și că iubirea este cea mai mare poruncă din Lege (vezi Matei

22,36-40).

Apostolul Pavel i-a dat multe sfaturi lui Timotei. Dintre următoa- rele două, cred că veţi fi de acord că primul este mai important decât ”

al doilea: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei

„când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o la Troa, la Carp” (2 Timotei 4,13). Dar faptul că există grade de importanţă a comunicărilor profetice nu înseamnă că există și grade de inspiraţie. Dacă s-ar admite că există grade de inspiraţie, cine dintre oameni ar urma să le identifice, care să aibă o autoritate superioară profeţilor? Ellen G. White, despre care vom vorbi mai târziu, a declarat în mod hotărât, într-o scrisoare adresată președintelui de atunci al Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste, care publicase mai

(1 Timotei 6,12) și

multe articole pe această temă în revista oficială a Bisericii, Re- view and Herald: „Învăţăturile tale despre inspiraţie nu sunt inspirate”. 1 Deși validitatea acestui argument depinde de creditul pe care i-l acordăm lui Ellen White, nu văd argumente valide în favoarea ideii că există grade de inspiraţie profetică.

2. Grade de autoritate ale profeţilor

Și aici putem afirma că nu avem temeiuri biblice pentru a susţine că profeţii au fost înzestraţi cu autoritate diferită, în funcţie de canonicitatea lor. Următoarele două ar putea convinge:

Profetul Natan, care nu este un profet canonic, l-a mustrat pe David, profet canonic, pentru crimă împotriva lui Urie și adulter

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

49

cu Bat-Șeba, soţia acestuia (2 Samuel 12). Faptul că lui Natan i s-a cerut să-l mustre pe David arată că primul nu avea o autoritate inferioară celui de-al doilea. Gad, profet necanonic, l-a mustrat pe același rege, David, pentru ambiţiile sale de cucerire, care l-au condus să facă numărătoarea poporului Israel (vezi 1 Cronici 21). Și, în acest caz, Dumnezeu nu a ezitat să folosească un profet necanonic pentru mustrarea și corectarea unui profet canonic. Așadar, nu există grade de inspiraţie sau de autoritate pentru profeţi. Dacă cineva a fost chemat la slujba de profet, când Duhul lui Dumnezeu vine peste el, este total inspirat și deplin autorizat să-și transmită mesajele date lui de Dumnezeu, care l-a chemat și l-a autorizat să fie purtătorul Său de cuvânt.

3. Inspiraţia: permanentă sau intermitentă?

Teologii nu sunt toţi de acord dacă profeţii au fost inspiraţi tot timpul, ziua și noaptea, fără intermitenţe sau doar în anumite momente sau perioade ale vieţii. Unii, care asociază inspiraţia cu slujba de profet, consideră că aceasta este permanentă, așa cum apostolul este apostol tot timpul. 1 Aceștia argumentează că Domnul Isus a promis că va fi permanent cu ucenicii (Matei 28,19.20) și că Duhul Sfânt va rămâne cu ei în veac (Ioan 14,14). Demonstraţia nu pare însă destul de convingătoare pentru a justifica ideea că un profet trebuie să fie inspirat douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Ezechiel arată anumite zile precise, în care Domnul i-a vorbit (vezi 24,1; 26,1; 29,1). Evanghelistul Luca menţionează perioada în care i-a vorbit Dumnezeu lui Ioan Botezătorul (Luca 3,1-2). Elisaveta și Maria au vorbit sub inspiraţie într-un timp anumit (Luca 1,41.42.46). La fel s-a întâmplat și cu Zaharia (vers. 67). Saul, primul rege al lui Israel, a profetizat fără să fie profet permanent (1 Samuel 19,23.24). Un alt argu-

18 Vezi Paul Schanz, A Christian Apology.

50

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

ment în favoarea inspiraţiei intermitente este că, uneori, profeţii au dat sfaturi greșite (vezi 2 Samuel 7,1-4.12.13). În această situaţie, nu puteau fi sub inspiraţie.

4. Cine sau ce este inspirat

Întrebarea la care trebuie să răspundem aici este: asupra cărei entităţi Își exercită Duhul Sfânt influenţa – asupra profetului, asupra scrierii sale sau asupra mediului social, a comunităţii, în care a trăit profetul? Această ultimă întrebare decurge din concepţia liberală, care pleacă de la premisa că scrierile profetice au fost elaborate în perioade lungi de timp, că la scrierea unei cărţi atribuite unei anumite persoane au colaborat de fapt mai mulţi autori diferiţi, înșiraţi uneori pe parcursul a sute de ani, fiecare contribuind cu ceva la realizarea cărţilor Bibliei, așa cum le avem astăzi. Liberalii aceștia cred că unii dintre acești colaboratori ar fi produs anumite fragmente din cărţile respective, alţii le-au adunat, alţii le-au redactat, o dată sau de mai multe ori, până când, printr-un asemenea proces de evoluţie, s-a ajuns la stadiul final. De aceea, spun ei, nu este inspirat un anumit scriitor biblic, ci comunitatea religioasă din care a făcut parte acesta. Discutarea acestei păreri aici ar fi o pierdere de timp, deși ea ar merita atenţia într-un cerc de specialiști, deoarece această concepţie a redus Biblia la o carte cu nimic superioară celorlalte opere omenești ale antichităţii, jefuind-o de orice autoritate normativă și mântuitoare. Singura bază evidentă a acestei înţelegeri este necredinţa în supranatural, situată la temelia gândirii teologilor respectivi. În ce ne privește, luând Biblia în serios, suntem convinși că și profetul este inspirat, și scrierile acestuia sunt inspirate. Paterni- tatea nu este colectivă, dar este rezultatul cooperării dintre acţi- unea divină și activitatea umană. Aceasta nu înseamnă că scriitorii inspiraţi de mai târziu n-au intervenit în nici un fel asupra unor

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

51

cărţi biblice, scrise de confraţii lor. Spre exemplu, capitolul 34 din Deuteronom, care vorbește despre moartea lui Moise, trebuie să fi fost scris de altcineva, probabil de Iosua. Capitolul 52 din Ieremia a fost, de asemenea, adăugat, căci la sfârșitul capitolul 51 este scris: „Până aici sunt cuvintele lui Ieremia”. În același fel, precizările din cartea Judecători (17,6; 18,1 etc.) că „în vremea aceea nu era împărat în Israel” trebuie considerate interpolări ulterioare, ca și actualizarea numelor anumitor localităţi, al căror nume iniţial este schimbat pe parcurs. Dar nimic din toate acestea nu afectează calitatea acestor scrieri inspirate.

5. Extinderea inspiraţiei

Din cele spuse până acum rezultă că inspiraţia se exercită asupra profetului, nu neapărat asupra cuvintelor pe care acesta le folosește în mod liber, cu condiţia ca ele să nu afecteze mesajul revelat. S-a arătat, de asemenea, că nu există grade de inspiraţie sau de autoritate profetică. De aceea, nu există cărţi inspirate în mai mare sau mai mică măsură decât altele. Tot ce este inspirat este inspirat pe deplin. Problema care se pune aici este dacă toată Biblia este inspirată sau numai o parte din ea. Textul care răspunde direct la întrebare îl avem în 2 Timotei 3,16: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos”. Numai că acest pasaj poate fi redat în două feluri în românește – așa cum este tradus în versiunea Cornilescu și menţionat mai sus sau astfel: „Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu este de folos”. Ambele traduceri sunt posibile. Doar pe baza acestui text nu putem hotărî care traducere ar trebui folosită aici. Dar suntem ajutaţi de contextul mai larg al scrierilor lui Pavel sau al altor scrieri biblice. În Fapte 24,14, apostolul declară:

„Eu cred tot ce este scris în Lege și în prooroci”. Întrucât expresia „Lege și prooroci” denumește Vechiul Testament, Scripturile ebraice, cele treizeci și nouă de cărţi recunoscute de evrei și de Isus Hristos ca fiind inspirate, redarea textului în discuţie prin

52

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

„toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” este pe deplin legitimă. Mântuitorul a susţinut acest punct de vedere când a zis:

„O, nepricepuţilor și zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi

și le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era

trebuie să se întâmple tot ce este

scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci și în Psalmi (Luca 24,25-27.44, s.a.). După cum am arătat mai înainte (vezi capitolul 2, subcapitolul I, punctul 7), Isus a manifestat un respect total faţă de Scripturile ebraice. Dar nu numai El, ci și scriitorii Noului Testament (vezi 2 Petru 1,19-21; Evrei 3,7-11). Dar ce putem spune despre scrierile Noului Testament? Sunt ele toate inspirate? În secolul al IV-lea al erei creștine, reprezentanţii bisericii au recunoscut ca fiind inspirate toate cele douăzeci și șapte de cărţi ale Noului Testament. Episcopul Atanasie le-a menţionat pe toate în anul 367 d.Hr. Apostolul Petru a crezut încă de pe vremea sa că scrierile apostolului Pavel se aflau printre „celelalte Scripturi” și erau adesea „răstălmăcite” (2 Petru 3,16). Ioan credea că Apocalipsa scrisă de el era inspirată și nu trebuie modificată (Apocalipsa 22,18.19). Apostolul Pavel susţinea că Evanghelia predicată de el „nu este de obârșie omenească”, deoarece o pri- mise „prin descoperirea lui Isus Hristos” (Galateni 1,12) și era propovăduită „nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt” (1 Tesaloniceni 1,5). De aceea considera predicarea sa ca fiind „Cuvântul lui Dumnezeu care lucrează” (1 Tesaloniceni 2,13). Așadar, putem considera întreaga Biblie, toate cele 66 de cărţi, ca fiind inspirate, pline de autoritate, normative, vrednice de încre- dere și respect suprem, căci toate vin de la Cel Atotștiutor, Atotpu- ternic, plin de bunătate și îndurare, care a plătit cu preţul vieţii Fiului Său vinovăţia noastră și a făcut posibilă întoarcerea noastră în familia de care ne-am înstrăinat.

cu privire la El

tot ce au spus proorocii

Apoi le-a zis

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

53

6. Modele biblice de inspiraţie

Dacă revelaţia este lucrarea lui Dumnezeu, prin care transmite mesajul Său profetului, același Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, îl face în stare pe profet să înţeleagă în mod corect mesajul Său și să-l transmită mai departe destinatarilor. Profeţii au folosit mai multe căi prin care au intrat în posesia soliei divine și pentru a le comunica oamenilor conţinutul acesteia. Redăm în continuare unele dintre ele:

a. Modelul vizionar

A fost, probabil, cel mai des folosit de Dumnezeu pentru instru- irea profeţilor. Domnul le-a vorbit profeţilor prin viziuni în timpul zilei și prin visuri în timpul nopţii (Numeri 12,6.7). Nu de puţine ori însă, El S-a revelat prin ceea ce noi numim „teofanii”, în care profetul vedea sau auzea vorbind o fiinţă cerească. Experienţa lui Moise cu rugul aprins (Exod 3,4) și întâlnirea lui Iosua în faţa Ierihonului cu „Căpetenia oștirii Domnului” (Iosua 3,13-15) sunt astfel de exemple. La rugăciunea lui Elisei, când slujitorul lui s-a înspăimântat de mulţimea soldaţilor sirieni, veniţi să-l prindă pe stăpânul său, „Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai și de cară de foc împrejurul lui Elisei (2 Împă- raţi 6,17). Și profetul Isaia putea spune cu convingere: „am văzut pe Domnul” sau „am auzit glasul Domnului” (Isaia 6,1.8). Uneori, realităţile înfăţișate profeţilor erau atât de clare, încât aceștia cu greu le puteau deosebi de realitatea normală. 1

b. Raportul martorilor oculari

În anumite cazuri, Dumnezeu i-a îndemnat pe anumiţi scriitori

ai Bibliei să raporteze ce au văzut și au auzit. Evangheliile scrise de Matei și Ioan se înscriu în acest model de inspiraţie. Apostolul Ioan scria: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu

ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre

aceea

1 Vezi Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord, pag. 412-414.

54

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

vă vestim și vouă, ca și voi să aveţi părtășie cu noi” (1 Ioan 1,1-3). În asemenea cazuri, scriitorii n-aveau nevoie de viziuni pentru a-și prezenta raportul. Scrierile realizate în felul acesta erau la fel de inspirate ca și cele bazate pe viziuni, visuri sau teofanii.

c. Modelul epistolar

Este foarte răspândit în Noul Testament. Apostolii au adresat scrisori fie unor persoane particulare, fie unor biserici locale, scrisori care circulau și în afara acestora. Poate că apostolul Pavel nu s-a gândit niciodată că o scrisoare personală, ca cea adresată lui Filimon sau ca cele adresate lui Timotei sau Tit, vor ajunge să fie răspândite pretutindeni în lumea creștină. Dar astăzi ne bucurăm că acest lucru s-a întâmplat. În aceste scrieri, lucrurile obișnuite se împletesc cu sfaturile și învăţăturile spirituale. Epistolele adresate lui Timotei, Tit, Filimon și părţi din celelalte epistole constituie un tezaur valoros de sfaturi care ne sunt folositoare și nouă astăzi. În ele găsim adevăruri teologice și sfaturi inspirate. Și unele și altele sunt necesare, importante și de folos. Unii pretind că sfaturile date, fără să aibă la bază viziuni prin care profetul să fi fost îndrumat în mod direct, nu sunt inspirate. Dar capitolul 7 din 1 Corinteni arată că, și atunci când dă sfaturi bazate pe cunoștinţele lui anterioare și pe experienţa sa profetică, scriitorul biblic trebuie considerat ca fiind inspirat. Este adevărat că unele sfaturi, chiar dacă sunt scrise în Biblie, nu au valoare permanentă. Aceasta nu înseamnă că ele nu sunt inspirate, dacă, în interpretarea lor, se ţine seama de timpul, locul și împrejurările în care au fost scrise. Spre exemplu, sfatul dat de apostolul Pavel celor necăsătoriţi ca „fiecare să rămână așa cum este” (1 Corinteni 7,26) nu poate avea valoare de principiu, adică nu poate fi valabil pentru orice timp sau orice împrejurări. Dar acest fapt nu înseamnă că recomandarea nu era inspirată, dacă o încadrăm în limitele stabilite chiar de apostol: „având în vedere strâmtorarea de acum” (1 Corinteni 7,26). El încheie cu precizarea:

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

55

d. Modelul literar

Anumite cărţi ale Sfintelor Scripturi sunt scrise în formă poetică (Psalmii, Cântarea cântărilor), altele în proză. Unele aparţin prozei didactice (Proverbele, Eclesiastul). În cartea Psalmilor, ca și în alte lucrări și pasaje biblice, scriitorii își exprimă cele mai intime și diverse sentimente, frământări, neliniști, incertitudini și chiar ostilitate, ură și sentimente de răzbunare. Pe de altă parte, întâlnim adânci emoţii pozitive ca: încrederea, bucuria, speranţa, certitudinea, atașamentul și hotărârea de a persevera pe calea cea bună. În literatura biblică poetică este reprezentată în linii mari toată gama trăirilor care se degajă din afectivitatea umană, în diversitatea situaţiilor posibile. În Biblie, Dumnezeu nu S-a descoperit doar pe Sine, ci l-a prezentat și pe om, în toată complexitatea trăirilor sale. Întrucât acestea nu sunt doar pozitive, nu exprimă doar gânduri, sentimente și atitudini bune, nu le putem considera modele demne de urmat, fără o evaluare în lumina învăţăturii de bază și a contextului întregii Scripturi. Pentru o mai bună înţelegere, să luăm în atenţie Psalmul 139. După ce David își exprimă uimirea și încântarea faţă de Cel Atotștiutor și Omniprezent și admiră capodopera creaţiei Sale, omul, „făptură atât de minunată” (vers. 14), rostește următoarele cuvinte: „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârșită; îi privesc ca pe vrăjmașii mei” (vers. 21.22). În acest moment, parcă poetul se îndoiește de puritatea pro- priilor sale trăiri și bănuiește că a mers prea departe. Schimbă tonul discursului său poetic și continuă: „Cercetează-mă Dum- nezeule, și cunoaște-mi inima, încearcă-mă și cunoaște-mi gân- durile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei” (vers. 23.24). Înţelegerea acestui gen de literatură biblică nu este completă. Trebuie să continuăm cu modestie și perseverenţă studiul nostru

56

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

pentru a descoperi cât mai mult din ceea ce dorește Dumnezeu să ne comunice prin acest tip de literatură inspirată.

e. Modelul cercetărilor istorice

Este una dintre cele mai interesante forme de inspiraţie. El contribuie la o mai bună înţelegere a căilor diferite, prin care Dumnezeu ne-a dat cunoștinţa mântuirii. Evangheliștii Marcu și Luca n-au scris Evangheliile care le poartă numele în urma unor visuri sau viziuni profetice, nici n-au fost martori ai evenimentelor despre care au scris. Se crede că Marcu a depins în mare măsură de informaţiile primite de la apostolul Petru. Dar el a fost, de asemenea, un cercetător sârguincios al istoriei recent consumate în Palestina timpului său.

7. Profeţii au fost ajutaţi la redactarea scrierilor lor

Nu toţi profeţii și-au scris singuri operele. Unii au fost ajutaţi de alte persoane pentru scrierea cărţilor lor. Prezentăm câteva cazuri de acest fel:

Profetul Ieremia a fost ajutat de Baruc pentru scrierea cărţii sale. Raportul spune că „Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia, și Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul” (cap. 36,4). Întrucât Ieremia se afla în închisoare și nu se putea deplasa, l-a trimis pe Baruc la templu să citească „în auzul poporului” din cartea pe care o scrisese, în speranţa că oamenii se vor trezi și se vor întoarce la Domnul. După ce le-a citit din carte, Baruc a fost somat de autorităţi să se înfăţișeze înaintea căpeteniilor și a regelui Ioiachim și să le citească și lor cartea, după care regele a arun- cat-o în foc. Ieremia însă „a luat o altă carte și a dat-o lui Baruc Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea” (Ieremia 36,32). Deși scrisă de Baruc, adevăraţii autori ai cărţii au fost

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

57

Dumnezeu și profetul Ieremia. În Noul Testament, sunt raportate mai multe cazuri de felul acesta. Terţiu a scris Epistola către Romani (Romani 16,22). Sosten se pare că a scris prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, pe care o avem în Biblie (1 Corinteni 1,1). Timotei și Luca sunt alţi posibili colaboratori ai apostolului Pavel în vederea scrierii epistolelor sale (vezi Filipeni 1,1; 2 Timotei 1,11). El avea vederea slabă și nu putea să scrie decât cu litere mari (Efeseni 6,11). Dar aceasta nu afecta inspiraţia scrierilor sale. Uneori, asistentul literar nu era doar un scrib, ci un factor activ, care contribuia la înfrumuseţarea stilului scrierii profetului și, desigur, la corectarea greșelilor gramaticale. Un asemenea caz se întâlnește la scrierea primei Epistole a apostolului Petru, despre care autorul spune: „V-am scris aceste puţine rânduri prin fratele Silvan” (1 Petru 5,12 subl.a.). Un studiu comparativ al celor două epistole ale lui Petru scoate în evidenţă superioritatea literară a celei dintâi în raport cu cea de-a doua. Vocabularul, construcţia frazelor, frumuseţea stilului primei epistole a apostolului Petru o diferenţiază net, ca formă, de cea de-a doua, care pare să fi fost scrisă chiar de mâna obosită a bătrânului apostol. Dar conţinutul celei de-a doua este la fel de bun ca și al celei dintâi. Inspiraţia din partea Duhului Sfânt controlează conţinutul, nu forma de exprimare a mesajului. Dar chiar dacă cei ce i-au ajutat pe profeţi în scrierile lor erau superiori pe plan literar, paternitatea scrierii nu le revenea lor, ci profeţilor inspiraţi.

8. Împrumuturi literare făcute de profeţi

Mulţi dintre cititorii Bibliei nutresc prejudecata (așa cum s-a întâmplat cândva și cu autorul acestei cărţi) că scriitorii Sfintelor Scripturi, chiar dacă Dumnezeu nu le-a dictat direct sau prin- tr-un agent al Său toate cuvintele, n-au împrumutat nimic de la alţi autori în materialul pe care ni l-au transmis și că au fost cu totul independenţi de alţi scriitori.

58

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Această părere pune în mare pericol credinţa celor ce se hotărăsc să studieze în profunzime Cartea noastră de căpătâi – Biblia, fiindcă, atunci când vor descoperi că lucrurile stau altfel decât au crezut, vor trebui ori să renunţe la prejudecată (ceea ce este dificil datorită orgoliului și inerţiei gândirii), ori să considere că Biblia nu este inspirată. Alţii pot recurge la tot felul de tertipuri pentru a nega realitatea sau pentru a o ignora sau denatura. Dar mai există un pericol pentru cercetătorii Bibliei: oamenii instruiţi, inteligenţi și riguroși în gândire pot fi îndepărtaţi de Biblie când constată că realitatea descoperită de ei nu este acceptată de pretinșii adepţi ai Scripturilor. În al treilea rând, această poziţie fundamentalistă îngustă poate duce la respingerea scrierilor lui Ellen G. White ca scrieri inspirate, pentru că ele nu intră în tiparele fixate în mintea lor. Apoi, vine rândul Bibliei să fie respinsă, după care victimele propriei lor încăpăţânări sunt aruncate în valurile scepticismului. Având în vedere cele menţionate mai sus, fac un apel serios către cititorii acestei lucrări să renunţe la ideile preconcepute și să examineze cu onestitate și luciditate argumentele și dovezile prezentate în continuare. Teza pe care o enunţ aici și pe care o voi argumenta este că profeţii biblici, în scrierile sau rostirile lor, au împrumutat material de la alţi scriitori, inspiraţi sau neinspiraţi, pe care l-au folosit în propriile scrieri sau predici.

a. Împrumuturi de la alţi scriitori inspiraţi

Să luăm pasajul din Mica 4,1-3: „În vremurile de pe urmă,

muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor și popoarele vor veni grămadă la

haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa

Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui

va ieși Legea și din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca

Din săbiile lor își vor făuri fiare de plug și

între multe popoare

Căci din Sion

el

și vor zice

din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altui neam și nu vor mai învăţa să facă război”. Cititorul

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

59

este rugat să compare acest pasaj profetic cu cel din Isaia 2,2-4. Se va observa că acestea sunt aproape identice: ideile sunt aceleași, cuvinte, expresii și propoziţii sunt copiate cu fidelitate de către profetul Mica. Nimeni însă nu afirmă că n-a fost inspirat. Dacă veţi compara capitolele 18, 19 și 20 din a doua carte a Împăraţilor cu capitolele 36, 37, 38 și 39 din cartea profetului Isaia, veţi observa că toate cele patru capitole din Isaia au fost copiate aproape ad-literam de către autorul cărţii 2 Împăraţi și incluse în raportul său. Psalmul 18 este copiat în întregime în 2 Samuel 22. Evanghelia lui Marcu este copiată în proporţie de 91% de către evangheliștii Matei și Luca.

b. Împrumuturi de la autori neinspiraţi

Ele produc o situaţie și mai tulburătoare. Scriitorii inspiraţi ai Bibliei au preluat de la aceștia cuvinte, expresii, propoziţii sau pasaje mai lungi, pe care le-au inclus în scrierile lor. Uneori, și-au descris propriile viziuni în cuvinte pe care le folosiseră autori ai scrierilor apocrife sau pseudoepigrafe. 1 Apostolul Pavel, spre exemplu, include în cuvântarea sa din Areopag pasajul: „În El avem viaţa, mișcarea și fiinţa” (Fapte 17,28), preluat de la poetul grec Epimenides din Creta, care a scris în jurul anului 600 î.Hr. Tot de la el a preluat Pavel pasajul din Tit 1,12: „Cretanii sunt totdeauna niște mincinoși, niște fiare rele, niște pântece leneșe”. El a preluat și de la Aratus 2 cuvintele „suntem din neamul Lui” (Fapte 17,28 u.p.). Nici maxima din 1 Co- rinteni 15,33 nu a fost inventată de apostol, ci a fost împrumutată de la Menander 3 : „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”.

1 Pseudoepigrafele sunt cărţi neincluse în cărţile apocrife, semnate adesea cu pseudonime (nume false) ale unor personaje din Vechiul Testament, ca Enoh, Baruc etc.

2 Arotus (cca 270 î.Hr.) era din Cilicia, unde s-a născut și Pavel. Pasajul se află în lucrarea Phaenomena.

3 Menander a trăit aproximativ între 343-280 î.Hr.

60

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Marele apostol Pavel n-a făcut împrumuturi literare doar de la autori greci, ci și din scrierile apocrife. In Epistola către Romani capitolul 1, vers. 20-32, se resimt o serie de influenţe literare din Înţelepciunea lui Solomon 1 și din operele unor scriitori profani, cum ar fi Seneca. 2 Ideea menţionată de apostol în Romani 1,20 – că Dumnezeu S-a descoperit în natură și că oamenii n-au scuză când Îl ignoră – este prezentă în Înţelepciunea lui Solomon cap. 13,5-8. Iar descrierea sumbră a lui Pavel din Romani 1,28-32 constituie o reflectarea fidelă a conţinutului de idei din opera menţionată, cap. 14,22-30. Redăm pentru exemplificare un pasaj din fragmentul menţionat:

Cu jertfele lor ucigătoare de copii, cu misterele lor neguroase, tenebroase, cu beţiile lor crunte după deprinderi deșănţate, ei nu mai păstrează nici un fel de curăţie, nici în viaţă, nici în căsnicie: unul îl ucide pe altul prin trădare sau îl rănește prin desfrâu. Pretutindeni, de-a valma, sânge și omor, furtișag și vicleșug, stricăciune, necredincioșie, răzvrătire, jurământ strâmb, prigonirea celor buni, uitarea binefacerilor, păcatul împotriva firii (perversiuni sexuale, n.a.), neorânduiala în căsătorie, adulterul și destrăbălarea. Căci închinarea la idoli fără nume e începutul, pricina și sfârșitul oricărui rău. (vers. 23-27). 3

Așadar, nici apostolul Pavel nu este cu totul original. Chiar și ilustraţia cu olarul și lutul din Romani 9 se regăsește în aceeași carte apocrifă (15,7).

Iată-l pe olarul care, cu migală, frământă lutul moale

și plăsmuiește fiece vas în folosul nostru. Din același lut

a plăsmuit vasele menite folosului de cinste, dar și pe

1 Scriere apocrifă de autor anonim. Vezi cap. 13,5-8; 14.22-30.

2 Vezi Seneca, De Ira, ii.0.1.

3 Redare după traducerea Mitrop. Anania, București, 2002.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

61

cele, asemănătoare, cu o menire contrară, dar

fi menirea fiecăruia, el, olarul, el e cel ce hotărăște. 1

care va

Cercetătorii susţin că în Noul Testament există citate din

aproximativ cincisprezece cărţi apocrife și pseudoepigrafe. Influenţele uneia dintre cărţile care aparţin acestei ultime cate- gorii, 1 Enoh, sunt puternic resimţite în Epistola lui Iuda. Iată unele exemple:

Oamenii neevlavioși „tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos” (Iuda 4). „Ei au tăgăduit pe Domnul duhurilor și pe Unsul Său” (1 Enoh 48,10). Îngerii căzuţi sunt „puși în lanţuri veșnice, în întuneric, pentru judecata zilei celei mari” (Iuda 6). Dumnezeu „l-a legat pe Azazel

și l-a lăsat legat acolo pentru totdeauna”

(1 Enoh 10,4-6). „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit,

și de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiţi” (Iuda 14.15). „Iată, El vine cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să execute judecata împotriva tuturor și să distrugă pe toţi cei nelegiuiţi și să convingă pe toţi de toate faptele lor nelegiuite, pe care le-au făcut în mod nelegiuit, și de toate cuvintele grele, pe care le-au spus împotriva Lui păcătoșii nelegiuiţi” (1 Enoh 1,9). După cum vedeţi, acest ultim fragment este copiat aproape ad-literam de către Iuda din 1 Enoh. 2 Se constată că și mintea bătrânului vizionar de pe insula Patmos era plină de imagini din această scriere (1 Enoh), apărută cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte de Apocalipsa. Se afirmă că „peste optzeci din cele patru sute patru versete ale cărţii

și l-a aruncat în întuneric

1 Ibidem.

2 Traducerile la 1 Enoh din engleză îi aparţin autorului.

62

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Apocalipsa arată unele legături cu această carte”. 1 În ambele scrieri sunt menţionate sufletele de sub altar, care cer judecată (Apocalipsa 6,9.10; 1 Enoh 9,1-3); se menţionează groaza celor ce vor fi martori ai revenirii Fiului omului (Apocalipsa 6,15.16; 1 Enoh 89,31); cei răi sunt chinuiţi în foc în prezenţa îngerilor (Apocalipsa 14,10; 1 Enoh 56,8), într-un lac sau râu de foc și pucioasă (Apocalipsa 20,10; 1 Enoh 17,5) etc. Nici chiar Domnul Isus n-a ignorat mediul social intelectual și cultural al timpului Său. El a întrebuinţat limbajul oamenilor cărora li se adresa, a folosit imagini, idei și ilustraţii care circulau în poporul iudeu. Cuvântările și parabolele Sale reflectă elemente din cultura vremii. Să exemplificăm:

Am fost înfometat și Domnul Însuși m-a hrănit. Am fost singur și Domnul m-a mângâiat. Am fost bolnav și Domnul m-a vizitat. Am fost în temniţă și Domnul mi-a arătat îndurare, în robie și El m-a eliberat. 2

Asemănarea cu parabola oilor și a caprelor din Matei 25,35.36 este evidentă.

Veniţi la mine toţi cei neînvăţaţi și locuiţi în școala mea. Luaţi jugul ei asupra voastră și lăsaţi sufletul vostru să primească învăţătură. Ea poate fi găsită în apropiere. Priviţi cu ochii voștri că eu am trudit puţin și am găsit multă odihnă. 3

Oricine va observa asemănarea cu invitaţia Mântuitorului din Matei 11,28-30.

1 Vezi Tim Crosby, Does Inspired Mean Original?, Ministry, februarie 1986, pag. 6. Multe referinţe din cele menţionate în această secţiune sunt prezente în acest articol.

2 Testamentul celor 12 apostoli, Testamentul lui Iosif 1,5.6.

3 Înţelepciunea lui Ben-Sirah 51,23-27. Lucrarea a fost produsă aprox. în anul 180 î.Hr.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

63

Este interesant de notat că diferite gânduri exprimate în rugăciunea Tatăl nostru și adesea chiar cuvintele în care au fost exprimate pot fi găsite fie în Vechiului Testament, fie în rugăciunile rituale ale iudeilor, cunoscute sub numele de „Ha-Kadish” Gândurile exprimate în Rugăciunea Domnului erau deja obișnuite în rugăciunile iudeilor din timpul lui Hristos. Paralela poate fi explicată pe baza faptului că tot ce era bun în iudaism, inclusiv sentimentele exprimate în rugăciuni, își au originea în

Tot ce dăduse El poporului Său era bun și El a

recunoscut aceasta (Matei 5,17.18). Dar, în jurul acestor revelaţii ale adevărului divin, a apărut o mulţime de tradiţii omenești și de forme de închinare care au întunecat cu totul ceea ce era esenţial pentru mântuire (Matei 5,29.30). „În Rugăciunea Domnului, din mulţimea vorbăriilor existente, Isus a eliberat și a restaurat ceea ce era esenţial, într-o formă simplă și concisă, care să fie înţeleasă de oamenii cei mai simpli.” 2 Gânditori profunzi din alte vremuri și culturi au descoperit și au exprimat adevărul sublim din regula de aur („Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Proorocii” – Matei 7,12). Exprimarea s-a făcut în ge- neral într-o formă negativă. Spre exemplu, lui Hillel, cel mai respectat rabin din generaţia anterioară venirii lui Hristos, îi erau atribuite cuvintele: „Ce ţie nu-ţi place nu face semenului tău. În aceasta se cuprinde întreaga Lege, iar restul este comentariu la aceasta”. 3 Regula de aur apare, de asemenea, în cartea apocrifă a lui Tobia (4,15): „Nu face nici unui om ceea ce ţie nu-ţi place” și în Scrisoarea lui Aristeos 4 : După cum nu dorești să ţi se întâmple ceva rău, ci să ai parte de tot ce este bun, la fel trebuie să te ocupi

de cei ce-ţi sunt supuși și de cei ce fac rău. 5

Isus Hristos

1

1 Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 5, pag. 346.

2 Ibidem.

3 Talmud Shabbath 31a, ed. Soncino, pag. 140.

4 Scrisoarea lui Aristeos, tradusă și editată de Moses Hadas, pag. 181.

5 Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 5, pag. 356.

64

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

„Lucrarea lui Hristos era să prezinte adevărul în cadrul Evan- gheliei și să descopere preceptele și principiile pe care le dăduse omului căzut. Fiecare idee pe care El a prezentat-o era a Lui. El nu

avea nevoie să împrumute gânduri de la cineva, pentru că El este izvorul oricărui adevăr. El putea să prezinte ideile profeţilor și filosofilor și totuși să-Și păstreze originalitatea, pentru că toată înţelepciunea era a Lui. El era sursa, fântâna întregului adevăr”. 1 La fel stau lucrurile cu orice profet inspirat de Dumnezeu. El are voie să exprime orice adevăr pe care alţii l-au rostit înaintea lui și chiar în aceeași formă sau într-o formă schimbată, dacă așa

a fost inspirat, fără să poată fi acuzat de plagiat în mod justificat, fiindcă adevărul este de la Dumnezeu și aceasta contează, iar forma este omenească și are importanţă secundară!

9. Imperfecţiuni ale profeţilor

Suntem înclinaţi să gândim că profeţii au fost liberi de orice imperfecţiuni de caracter, de vorbire, de cunoaștere sau de înţelegere. Realitatea este că profeţii erau „supuși acelorași

slăbiciuni ca și noi” (Iacov 5,17). În afară de faptul că s-au bucurat de o asistenţă specială din partea lui Dumnezeu, ca să poată primi

și comunica mesajul Său fără să-l denatureze, profeţii erau oameni

obișnuiţi, care s-au confruntat cu dificultăţi de limbaj în transmiterea adevărului primit de la Dumnezeu. Ei au avut defecte de caracter supărătoare sau chiar abateri morale grave. Toţi erau limitaţi în cunoaștere și înţelegere și au crescut cu timpul în înţelepciune, experienţă și capacitatea de comunicare a mesajelor primite. Vorbind despre sine la persoana a treia, apostolul Pavel ne-a dezvăluit o experienţă profetică în care „a fost răpit în rai și a auzit cuvinte care nu se pot spune și pe care nu-i este îngăduit

1 Ellen G. White, Selected Messages, book 1, pag. 409, citat de Tim Crosby în articolul menţionat.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

65

unui om să le vorbească” (2 Corinteni 12,4). E posibil să i se fi descoperit lucruri pe care nu trebuia să le divulge, dar și mai

probabil e că el vrea să spună că limbajul omenesc nu oferea posibilitatea exprimării perfecte a ceea ce văzuse. Putem fi de acord că lucrurile „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și

la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2,9) nu pot fi redate

prin limbaj omenesc în mod desăvârșit, nici chiar de cele mai talentate și instruite persoane în domeniul lingvistic. Orice scriitor

este susceptibil de dezvoltare în ceea ce privește exprimarea, iar profeţii n-au făcut excepţie. După cum am văzut, unii au folosit ajutoare literare pentru îmbunătăţirea calităţii literare a scrierilor lor. Unii profeţi au avut defecte de caracter serioase. Iona a fost unul dintre aceștia. În viaţa lui s-au dat pe faţă orgoliu, lașitate, neascultare, mânie, depresie nervoasă, răzvrătire și revoltă faţă de Dumnezeu, care nu acţionase după așteptările lui (vezi capitolul 4). Ţinând seama de toate acestea, ne mirăm de răbdarea lui Dumnezeu faţă de el și de faptul că Stăpânul istoriei a folosit

o asemenea persoană pentru a-i avertiza pe locuitorii cetăţii

Ninive. Printre profeţi au fost și cazuri de abateri morale grave. David

a comis adulter și a pus la cale uciderea lui Urie, soţul femeii pe

care și-o dorea. Adânc a fost regretul și profundă pocăinţa prin

care a trecut (vezi Psalmii 32 și 51), dar faptul a rămas consemnat

în

istoria sacră pentru a arăta că nici profeţii nu sunt invulnerabili

la

ispite. Solomon, fiul lui David, care a fost și profet, a alunecat

departe pe panta desfrânării, lăcomiei și mândriei, în ciuda unui început excelent (Eclesiastul 2). Toţi profeţii au avut slăbiciuni omenești. Unele dintre ele au fost raportate spre instruirea noastră. Asaf, unul dintre scriitorii psalmilor, era cât pe ce să-și piardă credinţa (Psalm 73). Moise și-a pierdut răbdarea și totodată dreptul de a intra în Canaanul făgăduit (Numeri 20,10-12). Profetul Ilie s-a descurajat într-atât,

66

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

încât dorea să moară (1 Împăraţi 19,3.4). Maria proorociţa (Exod 15,20), sora lui Moise, l-a criticat pe fratele ei din invidie, și a găsit ca pretext faptul că acesta ar fi luat o soţie nepotrivită (Numeri 12,1.2). Ieremia s-a descurajat și și-a blestemat ziua nașterii, aseme- nea lui Iov (Ieremia 20,14-18). Descurajarea nu l-a ocolit nici pe marele profet Ioan Botezătorul (Matei 11,2.3). Menţionarea acestor imperfecţiuni ale profeţilor nu numai că nu îl va descuraja pe cercetătorul serios al Sfintelor Scripturi, ci, dimpotrivă, îl va ajuta să fie realist și să nu aștepte de la profeţi mai mult decât competenţa pe care le-a dat-o Dumnezeu. O altă problemă care se pune este dacă profeţii au înţeles de la început întreg adevărul și deci n-ar fi avut nevoie de dezvoltare în cunoaștere, nici n-ar fi nutrit prejudecăţi care să le limiteze puterea de slujire și sfera de activitate. Să examinăm datele:

Apostolul Petru scrie că „proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor și căutării lor stăruitoare” (1 Petru 1,10). Dacă profeţii ar fi înţeles totul atunci când Dumnezeu le-a vorbit, de ce a fost necesar ca ei să mai cerceteze și să caute? Talentatului profet Isaia i s-au descoperit lucruri minunate cu privire la Mesia și lucrarea Sa, la viaţa pe un pământ reînnoit și într-o societate schimbată. El a vorbit și despre robia lui Israel și întoarcerea din captivitate a celor rămași. Dar profetul Ieremia se remarcă prin detaliile precise privitoare la exilul babilonian, la lungimea perioadei de robie, la cauzele și condiţiile în care urmau să aibă loc atât deportarea cât și eliberarea, precum și la atitudinea pe care Dumnezeu o aștepta din partea lor pentru a evita atât robia cât și asprimea ei. În acest domeniu, Ieremia a primit detalii suplimentare faţă de Isaia. Ilie credea în mod greșit că numai el rămăsese credincios lui Iehova în Israel. Dar Domnul l-a corectat, spunându-i că mai existau șapte mii de bărbaţi care „nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” (1 Împăraţi 19,14.18). Așadar, Ilie nu era atotștiutor.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

67

Dacă Moise ar fi avut o cunoaștere perfectă, n-ar fi fost nevoie de ajutorul socrului său, Ietro, preot în Madian, neevreu, care l-a sfătuit să adopte un mod de administraţie mai eficient și mai raţional (Exod 18,13-24). Profeţii au învăţat lucruri bune chiar și de la străini. La urma urmei, orice adevăr este de la Dumnezeu, indiferent de minţile în care acesta se află. De aceea, „adevăratul înţelept învaţă de la toată lumea” ceea ce vine de la Dumnezeu. Înţelepciunea așezată în cartea Proverbele lui Solomon nu constituie doar produsul gândurilor fiului lui David, ci multe alte minţi au contribuit la exprimarea lor, între care sunt amintiţi Au- gur (30,1) și Lemuel (31,1). Spre amărăciunea noastră, și Ioan Botezătorul înţelegea greșit natura Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care o propovăduise cu atâta

râvnă (Matei 3,1.2). Asemenea iudeilor, care așteptau un Mesia politic, și el credea că Isus Hristos va aduce o eliberare pământească. Când a văzut că Mântuitorul, a Cărui popularitate sporea mereu, nu făcea nici un efort să-l elibereze din închisoarea lui Irod, Ioan

a trimis doi ucenici ai săi să-L întrebe dacă El era Cel care trebuia

să vină sau să aștepte pe un altul (Matei 11,3). Întrebarea arată că ceea ce făcea Isus nu corespundea în totul cu ceea ce se aștepta Ioan să facă. Răspunsul lui Isus l-a ajutat pe credinciosul antemergător al lui Mesia să-și corecteze înţelegerea privitoare la ce însemna „Împărăţia cerurilor” (Matei 11,4-6). Experienţa lui Petru confirmă ideea că nici profeţii n-au fost desăvârșiţi, nici în caracter, nici în cunoaștere. Nu susţin prin aceasta imposibilitatea desăvârșirii creștine, pe care o cere Mântuitorul (Matei 5,48). Personal, cred în această perfecţiune. Dar vorbesc aici de o experienţă tristă a „sfântului Petru”, consumată în Antiohia, când acest bărbat curajos a avut un eșec de comportament, dând pe faţă nesinceritate, mustrată pe loc de apostolul Pavel (vezi Galateni 2,11.12). Ceea ce mi se pare mai interesant aici este înţelegerea limitată

a lui Petru, privitoare la misiunea bisericii creștine. Ca și confraţii

68

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

săi iudei, deveniţi creștini, el n-a înţeles că și „neamurile” au dreptul la mântuire, ca și iudeii. Această neînţelegere a continuat încă mulţi ani de la Cincizecime. Abia după ce Dumnezeu i-a „aranjat” o întâlnire cu familia sutașului Corneliu, Petru a ajuns la concluzia că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El și lucrează neprihănire este primit de El” (Fapte

10,34.35).

Nu este ciudat faptul că până la acel moment, ani buni după Cincizecime, Petru nu înţelesese că Evanghelia trebuia dusă și la neevrei? N-a fost el prezent când Isus a spus: „duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28,19), „duceţi-vă în toată lumea și propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15)? Nu fusese el de faţă la înălţare, când Maestrul lor le-a spus:

„și-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte 1,8)? De ce nu și-a mai adus aminte de aceste cuvinte? Deși e greu de răspuns la această întrebare, un lucru este limpede, profeţii n-au fost atotștiutori! Ei au crescut în experienţă, cunoștinţă, înţelegere și capacitate de a comunica adevărul primit.

10. Imperfecţiuni minore în Biblie

Problema abordată aici este probabil cea mai spinoasă dintre toate câte pot fi întâlnite în studiul teologiei. Nu este chiar atât de greu să admitem că nici profeţii n-au fost desăvârșiţi, dar a accepta că există imperfecţiuni și în Scripturile sacre este mult mai dificil. Mulţi consideră că această chestiune nici n-ar trebui discutată pentru a nu submina încrederea în Biblie și a nu discredita singura autoritate privitoare la adevăr, socotită fără greșeală. Teama punerii în discuţie a acestui subiect este accentuată și de faptul că adepţii teoriei inspiraţiei verbale – teoria că Biblia a fost dictată profeţilor cuvânt cu cuvânt – ar putea reacţiona viguros și ar putea pune în pericol unitatea bisericii. Mulţi identifică adevărul cu înţelegerea pe care o au ei despre adevăr și luptă cu înverșunare

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

69

pentru apărarea ideilor proprii ca pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3).

Într-adevăr, este mai comod să nu te implici în chestiuni care ţi-ar aduce mai multe ponoase decât foloase: pierderea simpatiei, încrederii și a respectului multora. Totuși, pentru un creștin onest, nu popularitatea sau interesul constituie prioritatea, ci cunoașterea

și promovarea adevărului care eliberează de prejudecăţi și asigură

o bună relaţie cu Dumnezeu. Sunt conștient de faptul că și adevărul trebuie să fie ad- ministrat, în mod responsabil și dozat, în funcţie de capacitatea destinatarilor de a-l utiliza în mod corect. Așa a procedat și Mântuitorul, care spunea: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16,12). Conform principiului că adevărul trebuie prezentat din dragoste, cu tact și înţelepciune, Isus Hristos a demascat public făţărnicia fariseilor (vezi Matei 23), abia spre sfârșitul activităţii Sale pământești. La momentul oportun, adevărul trebuie să fie făcut cunoscut, indiferent de riscuri. Rândurile de faţă sunt și rodul unor experienţe tulburătoare,

prin care a trecut autorul lor. Ca adolescent, a vărsat lacrimi cu Biblia în mână, de teamă că dulcea speranţă, inspirată de această Carte, ar putea fi torpilată de întâlnirea vreunei contradicţii de nerezolvat pe paginile ei. Am fost învăţat să cred că în Biblie nu pot exista contradicţii reale, ci numai unele care ar fi putut să apară ca greșeli ale copiștilor sau ale traducătorilor. Dacă aș fi întâlnit asemenea contradicţii, aceasta ar fi însemnat că Biblia nu este demnă de crezare și astfel s-ar fi năruit singura mea bază pentru credinţă. Uneori, găseam contradicţii aparente sau chiar reale și căutam cu disperare o explicaţie care să-mi aducă pacea. De multe ori, nu găseam pe nimeni care să-mi satisfacă așteptările și eram chinuit. Totuși, speram că până la urmă se va găsi o explicaţie mulţumitoare. Neliniștea mea a durat și în timpul studiilor la Seminarul Teologic

70

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

și chiar după aceea. Unele întrebări puse profesorilor mei au stârnit

mai degrabă suspiciuni decât explicaţii. Răspunsurile uneori mă inhibau, în loc să mă lumineze și să mă liniștească. Însă lucrurile au evoluat spre bine. Dorinţa mea este să contribui la clarificarea înţelegerii celei mai spinoase probleme a teologiei – procesul inspiraţiei, modul în care Dumnezeu S-a descoperit profeţilor, felul în care i-a călăuzit, fără ca mesajul divin să fie denaturat. Problema care se pune aici este dacă este corectă poziţia, care

a fost și mai este susţinută de unii teologi, chiar adventiști, că în

Biblie nu există nici un fel de nepotriviri, că, în toate amănuntele și sub toate aspectele, Sfintele Scripturi sunt infailibile și că în manuscrisele originale n-a existat nici o discrepanţă de nici un fel. Dacă răspunsul este „da” și dacă pe lângă aceasta adăugăm ideea că, în caz contrar, Biblia n-ar fi demnă de crezare, persoanele respective sunt în mare pericol ca, mai devreme sau mai târziu, când vor constata că realitatea este alta, să renunţe la Biblie sau să lupte până la absurd pentru a-și apăra părerea. În afară de poziţia liberală, care refuză să recunoască prezenţa supranaturalului în Biblie, și de poziţia fundamentalist-dogmatică, verbalistă, mai există o opţiune: să luăm Biblia așa cum este, să ascultăm ce ne spune, să comparăm textele între ele și să privim ansamblul, să ne formăm ideile despre inspiraţie din Cuvântul inspirat, să renunţăm la prejudecăţi și să acceptăm adevărul așa cum apare el. Suntem asiguraţi că, dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge s-o cunoască (Ioan 7,17) și că celui ce se teme de Domnul, El „îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă” (Psalm 25,12). Să nu uităm că, pentru a construi o teorie credibilă, trebuie să ţinem seama de fapte, de realităţile care se impun. Iată o relatare privitoare la fapte. Poate e o legendă, dar e instructivă. Nu știu unde am citit o relatare despre filosoful german Georg Friedrich Hegel (1770-1831), care, în timpul desfășurării unei conferinţe, a fost întrerupt de un student care a obiectat: „Dar, domnule profesor, ceea ce spuneţi dumneavoastră nu se potrivește

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

71

cu faptele!” „Cu atât mai rău pentru fapte”, răspunse marele filosof. Desigur, a fost o glumă din partea genialului profesor, dar, în realitate, există destui oameni care nu vor să ţină seama de fapte. Se știe că Galileo Galilei (1564-1642), matematician, astronom și fizician italian, care a argumentat în favoarea teoriei heliocentrice (că soarele este centrul universului și nu pământul), a intrat în conflict cu autorităţile religioase ale timpului. Prelaţii s-au scandalizat pentru susţinerea lui Galilei că ar exista pete în soare. Pentru ei, era o impietate ca cineva să susţină că soarele, opera perfectă a lui Dumnezeu, ar putea să aibă pete. Se spune că Galilei i-a invitat pe criticii săi să privească soarele prin lunetă pentru a se convinge. Dar aceștia au refuzat, pe motiv că temeiurile convingerii lor sunt de necontestat. Vă invit să privim „soarele” (Sfintele Scripturi) prin „lunetă” (cu rugăciune și inimă deschisă) pentru a ne forma o părere întemeiată despre ceea ce este în realitate Sfânta Scriptură, Cartea „insuflată de Dumnezeu”. Iar dacă vom găsi „pete în soare”, vă sfătuiesc să nu respingeţi căldura și lumina pe care le primim de la el, în ciuda petelor pe care le conţine. Convingerea autorului cărţii este că există unele discrepanţe în Sfintele Scripturi, dar aceste nepotriviri nu sunt de natură să distrugă încrederea unui credincios serios și iubitor de adevăr, fiindcă ele nu afectează doctrinele fundamentale și nu pun în pericol mântuirea cuiva. Iată unele dintre aceste nepotriviri:

a. Nepotriviri istorice

În 2 Samuel 10,18, se afirmă că David a omorât „patruzeci de mii de călăreţi” dintre asirieni, iar în 1 Cronici 19,18, se spune că au fost uciși „patruzeci de mii de pedestrași”. Evanghelistul Luca scrie că Isus a vindecat un orb la intrarea în Ierihon (Luca 18,35), însă Marcu raportează că Domnul a făcut lucrul acesta la ieșirea din Ierihon (Marcu 10,46), iar Matei susţine că au fost doi orbi pe care Isus i-a vindecat la ieșirea din Ierihon (Matei 20,29.30).

72

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Cei patru evangheliști redau în mod diferit inscripţia pusă de Pilat pe crucea lui Isus: „Împăratul iudeilor” (Marcu 15,16), „Acesta este Împăratul iudeilor” (Luca 23,38), „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor” (Matei 27,37), „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (Ioan 19,19). Cuvintele adresate de ucenici lui Isus Hristos pe Marea Galileii, cuprinsă de furtună, sunt redate de asemenea, în mod diferit, de evangheliile sinoptice: „Doamne, scăpă-ne că pierim!” (Matei 8,25), „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” (Marcu 4,38), „Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!” (Luca 8,24). Glasul care s-a auzit din cer la botezul lui Isus apare în două versiuni diferite: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” (Matei 3,17) și „Tu ești Fiul Meu preaiubit” (Marcu 1,11), prima versiune e la persoana a treia, a doua, la persoana întâi.

b. Nepotriviri numerice

La întrebările următoare, Biblia răspunde în două feluri:

Câte iesle pentru cai avea Solomon: 4.000 (2 Cronici 9,25) sau 40.000 (1 Împăraţi 4,26)? Câţi ani avea Ioiachim când a ajuns împărat: 8 ani (2 Cronici 36,9) sau 18 ani (2 Împăraţi 24,8)? Câţi ani avea Ahazia când a ajuns împărat: 22 (2 Împăraţi 8,26) sau 42 (2 Cronici 22,2)? Câte persoane au murit la Sitim, ca urmare a idolatriei și a desfrâului: 24.000 (Numeri 25,9) sau 23.000 (1 Corinteni 10,8)? Câte persoane din familia lui Iacov au intrat în Egipt: 70 (Genesa 46,27) sau 75 (Fapte 7,124)? Câţi demonizaţi au fost vindecaţi de Domnul Isus în ţinutul gadarenilor: 1 (Marcu 5,2) sau 2 (Matei 8,28)? Câţi ani de foamete au fost propuși lui David de către pro- orocul Gad, ca pedeapsă pentru numărarea poporului în sco- puri de cucerire: 7 ani (2 Samuel 24,13) sau 3 ani (1 Cronici

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

73

c. Citări sau afirmaţii inexacte

Evanghelistul Matei îi atribuie profetului Ieremia profeţia referitoare la vinderea Mântuitorului cu 30 de arginţi, în timp ce aceasta îi aparţine lui Zaharia (Matei 27,9.10; Zaharia 11,12.13). Sunt încercări de justificare a spuselor lui Matei, dar mi se par forţate. Este mult mai natural, dacă nu urmărim să salvăm cu orice preţ ideea de infailibilitate profetică, să admitem că evanghelistul a avut o scăpare de memorie. Un asemenea lapsus a avut și apostolul Pavel (vezi 1 Corinteni 1,14-16). În versetul 14, el scrie: „Mulţumesc lui Dumnezeu că

n-am botezat pe nici unul din voi, afară de Crisp și Gaiu

”. Însă,

după numai un verset, el își aduce aminte: „Da, am mai botezat și casa lui Ștefana, încolo nu știu să mai fi botezat pe altcineva” (vers. 16).

d. Afirmaţii știinţifice inexacte

Se afirmă că așa-numita „mare de aramă”, în care se spălau

preoţii, „avea zece coţi de la o margine la alta” (diametru, n.a.),

și un fir de treizeci de coţi ar fi înconjurat-o”

(2 Cronici 4,2). Ar însemna că raportul dintre circumferinţă și diametru este de 3 (30:10). Însă orice licean știe că, strict știinţific, acest raport este ceva mai mult de 3,14.

era rotundă de tot

e. Greșeli de substanţă

În istoria biblică este raportat un caz în care profetul Natan a făcut o greșeală majoră. Fiind în vizită la regele David, acesta și-a exprimat intenţia de a construi un templu pentru Dumnezeu. Natan a apreciat că dorinţa lui David era bună și l-a încurajat spunând: „Du-te și fă tot ce ai în inimă, căci Dumnezeu este cu tine” (2 Samuel 7,3). Dar, „în noaptea următoare, Cuvântul Domnului i-a vorbit lui Natan: ’Du-te și spune robului Meu David:

așa vorbește Domnul, nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit’” (1 Cronici

74

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Profetul Natan a fost nevoit să facă o nouă vizită la palat și să rectifice sfatul greșit pe care i-l dăduse lui David. Acesta a aflat astfel că nu el este alesul lui Dumnezeu pentru construirea templului, ci fiul său, Solomon. Întâmplarea este instructivă în vederea înţelegerii corecte a raportului dintre Dumnezeu și

profeţi. Onestitatea ne obligă să recunoaștem că profeţii pot face greșeli minore sau majore și că Dumnezeu n-a exercitat un con- trol absolut asupra profeţilor. Aceștia n-au fost simple instrumente

în mâna lui Dumnezeu, ci persoane active, care, deși mânate de

Duhul Sfânt și dependente de Acesta pentru primirea și comunicarea mesajelor divine, puteau face greșeli minore, care nu afectează mântuirea cuiva, nici doctrinele fundamentale ale Bibliei. Dar, dacă prezenta o părere proprie, care nu era rezultatul unei revelaţii

speciale și care putea afecta în mod serios viitorul poporului lui Dumnezeu, profetul era chemat să-și corecteze greșeala, cum s-a întâmplat în cazul de mai sus. O persoană foarte respectată, despre care vom vorbi mai târziu,

a afirmat: „Numai Dumnezeu este infailibil”. 1 Conţinutul

mesajului revelat de Dumnezeu este infailibil; mesajul comunicat de El profeţilor este fără greșeală. Dar profetul inspirat nu este infailibil și nici rezultatul inspiraţiei sale nu poate fi considerat lipsit de orice discrepanţe, nepotriviri, imprecizii și imperfecţiuni. Aici întâlnim un amestec de divin și omenesc și nimic din ce este omenesc nu este în totul perfect. Totuși, Sfintele Scripturi, luate în context, constituie un instrument perfect și „pot să dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3,15). Pentru scopul pe care Dumnezeu Și l-a propus, Biblia este o carte infailibilă. Ea conţine istorie (și încă de cea mai bună calitate, după cum a demonstrat arheologia), dar nu este o carte de istorie și nu își propune să corecteze datele eronate ale istoricilor. Ea conţine pasaje literare și inspiratoare, de o forţă

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

75

și o frumuseţe inegalabile, dar nu este o operă literară. Biblia conţine elemente știinţifice valoroase 1 , unele neconfirmate încă de știinţă, dar nu este o carte de știinţă și nu se exprimă de obicei în mod știinţific. Ea se ocupă de cronologie, dar nu conţine toate datele necesare pentru concluzii definitive. Se ocupă și de cosmogonie, 2 de escatologie 3 și de multe alte lucruri, dar nu ne spune totul despre felul în care a apărut universul și nu dă toate amănuntele privitoare la felul în care se va încheia marea luptă dintre bine și rău. Biblia vorbește despre multe lucruri, dar nu epuizează nici un domeniu, căci n-a fost destinată pentru așa ceva. Biblia este cartea trimisă de Dumnezeu oamenilor, ca să conducă la mântuire pe oricine vrea din toată inima să fie mântuit. Tot ce este scris în ea se subordonează acestui scop. Un sfat bun ar fi acesta: să folosim Biblia în scopul pentru care a fost dată și să ne însușim în primul rând adevărurile vitale, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14). Sunt mulţi care consideră că Dumnezeu n-ar fi trebuit să permită să se strecoare în Biblie anumite nepotriviri, nici chiar minore, nesemnificative, pentru a evita frământările, suspiciunile și discuţiile inutile. Înainte de a schiţa un răspuns posibil la această observaţie, menţionez că frământările și suspiciunile nu apar de obicei decât la cei care și-au format deja idei neîntemeiate pe Biblie cu privire la ce ar trebui să fie inspiraţia, cum a funcţionat ea și la ce trebuie să ne așteptăm când citim o carte inspirată. De cele mai multe ori,

1 Instrucţiunile sanitare date poporului evreu, deși știinţifice, nu sunt rodul cercetărilor știinţifice, ci al revelaţiei. Li s-a promis că, dacă le vor respecta, vor fi feriţi de boli (vezi Exod 15,26). Izolarea bolnavilor de lepră pentru evitarea contaminării altora, anticipa cu mii de ani microbiologia. Ideea exprimată în Iov 26,7 („El întinde miazănoaptea asupra golului și spânzură pământul pe nimic”) a avut nevoie de milenii pentru a fi acceptată.

2 Cosmogonia este disciplina care studiază originea universului și ce a urmat după.

3 Escatologia este disciplina care studiază evenimentele finale (moartea și sfârșitului lumii).

76

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

ideile despre inspiraţie sunt preluate din lumea înconjurătoare ca și credinţa în existenţa veșnică și necondiţionată a sufletului. Biblia este folosită apoi să slujească pentru confirmarea prejudecăţilor. Mai poate să apară și protestul orgoliului rănit și înclinaţia noastră naturală spre scepticism sau chiar revoltă împotriva unei autorităţi care nu corespunde așteptărilor noastre și care, în schimb, ne cere „prea mult”. Să încercăm un răspuns la obiecţiunea de ce n-a intervenit Dumnezeu ca să prevină sau să elimine orice contradicţie aparentă sau reală din scrierile inspirate. În primul rând, ele nu afectează mântuirea vreunui suflet onest, nici puritatea doctrinei fundamentale a Bibliei. În al doilea rând, Sfânta Scriptură oferă argumente suficiente că este de origine divină. Unitatea ei remarcabilă, profeţiile ei împlinite, satisfacerea multiplelor nevoi ale sufletului, prin conţinutul ei, efectele ei benefice asupra celor ce o acceptă ca îndrumător, toate acestea și multe altele sunt justificări temeinice pentru credinţă. 1 În al treilea rând, Biblia nu este doar o carte a adevărului, ci și un mijloc prin care se testează atitudinea omului faţă de adevăr. Dacă avem temeiuri suficiente pentru a crede, iar discrepanţele sunt nesemnificative pentru doctrina esenţială și mântuire, de ce am alege necredinţa? În acest caz, alegerea arată ce se află în adâncul inimii. Cred că Dumnezeu n-a înlăturat orice posibilitate de îndoială tocmai pentru acest motiv, ca să se poată verifica și sinceritatea și respectul faţă de adevărul descoperit. Vă amintiţi că odată Mântuitorul a fost părăsit de un număr important de ucenici. Deși aceștia aveau dovezi suficiente că Isus era Mesia cel vestit prin prooroci – căci cine altcineva ar fi putut să transforme apa în vin, să înmulţească pâinile de mii de ori, să deschidă ochii orbilor și să învie morţii? – totuși acești urmași superficiali L-au părăsit, pentru că, în opinia lor, ceva era „prea de tot” (vezi Ioan 6). La întrebarea adresată de Domnul Isus celor doisprezece („Voi nu vreţi să vă duceţi?”), Petru, care probabil nu înţelesese nici el

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

77

totul perfect, a răspuns în mod raţional: „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veșnice!” (Ioan 6,67.68). În al patrulea rând, „comoara” adevărului mântuitor, suficient, plin de autoritate și infailibil, a fost pusă în „vase de lut” (2 Corin- teni 4,6.7), persoane inspirate, cu defecte și greșeli, imperfecte ca și noi, dar autorizate să transmită mesajul dragostei divine, pline de sacrificiu și de condescendenţă. După cum Cuvântul desăvârșit S-a întrupat într-un corp imperfect, omenesc, degradat de mii de ani prin păcat, la fel și Cuvântul scris a fost exprimat în limbaj omenesc imperfect, dar suficient pentru a arăta drumul spre veșnicie.

11. Manifestări fizice ale profeţilor în timpul viziunilor

După ce am văzut modalităţile prin care S-a descoperit Dumnezeu oamenilor prin revelaţia generală (natură, istorie și experienţe umane) și prin revelaţia specială (scrierile profeţilor și umblarea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, printre noi), după ce am studiat diferitele căi prin care profeţii, mișcaţi de Duhul Sfânt, au comunicat oame- nilor soliile primite, înainte de încheierea acestui capitol, să men- ţionăm unele experienţe fizice care-i însoţeau pe profeţi în timpul viziunilor lor supranaturale. Vorbind despre sine însuși la persoana a treia, apostolul Pavel scrie: „Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu știu, dacă a fost fără trup, nu știu: Dumnezeu știe)” (2 Corinteni 12,2, s.a.). Rezultă că, în timpul viziunii, profetul pierdea legătura cu realitatea imediată, era inconștient, nu știa ce se petrece în jurul său. Balaam, profetul cu grave experienţe spirituale, descrie starea sa în timpul vedeniei: „Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor, omul cu ochii deschiși, cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ și ai cărui ochi sunt deschiși” (Numeri 24,3.4, s.a.) Daniel, marele profet apocaliptic, dezvăluie alte fenomene experimentate de profeţi în timpul viziunii: „Eu, Daniel, am văzut

78

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuși,

și am

au fost apucaţi de o mare spaimă

pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am

El mi-a zis: ’Daniele, nu te teme

de nimic

ochii în pământ și am tăcut

Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat

căzut leșinat cu faţa la pământ

Puterile m-au lăsat

pierdut orice vlagă

’.

cineva

s-a atins de buzele mele

Eu am deschis gura și am zis: ’Domnul meu, vedenia aceasta m-a

Acum puterile m-au

părăsit și nu mai am nici suflare’. Atunci cel ce avea înfăţișarea unui om m-a atins din nou și m-a întărit” (Daniel 10,7-10.12.15- 18, s.a.). Ezechiel furnizează și alte informaţii privitoare la felul în care îi afectau viziunile pe profeţi. Uneori, profetul simţea că este răpit fizic și transportat în locuri îndepărtate, fiind martor la lucruri atât de reale, ca și cum ar fi fost prezent și cu trupul (vezi cap. 8,1-4 etc.). Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, a avut de asemenea o viziune în care îngerul Gavril i-a vestit nașterea celui ce avea să fie înainte- mergătorul lui Isus Hristos (vezi Luca 1,11-17).

Și Ioan, vizionarul de pe insula Patmos, a avut o viziune impresionantă, în care i S-a înfăţișat Isus. El raportează: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: ’Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor’” (Apocalipsa 1,17.18). Dacă adunăm experienţele descrise de profeţi în timpul viziunilor lor, desprindem următoarele caracteristici:

Profeţii erau foarte conștienţi că o persoană supranaturală le comunica informaţii, iar ei aveau un sentiment de nevred- nicie.

umplut de groază și am pierdut orice putere

Adesea, profeţii își pierdeau puterea.

Uneori profeţii cădeau la pământ într-un somn adânc.

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

79

Profeţii vedeau și auzeau lucruri care se petreceau departe de ei, ca și cum ar fi fost prezenţi acolo.

Uneori, profeţii nu erau în stare să vorbească, dar, când buzele le erau atinse, ei puteau vorbi.

Adesea profeţii nu respirau.

Profeţii nu erau conștienţi de ceea ce se petrecea în jurul lor, deși ochii le erau deschiși.

Uneori, când erau în viziune, profeţii primeau puteri suplimentare.

La terminarea viziunii, profeţii își reprimeau puterea naturală și își reluau respiraţia.

Ocazional, după viziune, profeţii experimentau traume fizice temporare (vezi experienţa lui Saul din Tars – Fapte 9,3-9, n.a.). 1 Deși fenomenele fizice care însoţeau viziunile profetice arătau clar că în spatele lor se afla o entitate supranaturală, întrucât și Satana poate imita asemenea fenomene, ele singure nu pot constitui o probă finală pentru a conchide că sursa manifestărilor respective este Dumnezeu. Minunile făcute de Moise în Egipt, comparate cu ale vrăjitorilor, ne ajută să acceptăm ușor acest lucru (vezi Exod 7,9.11.20.22; 8.6.7). Pentru a-i putea deosebi pe profeţii adevăraţi de cei falși, este necesar să luăm în consideraţie toate semnele care confirmă autenticitatea profeţilor.

12. Semnele adevăratului profet

Nu oricine poate fi profet al lui Dumnezeu, ci numai cei chemaţi de El. Ei vor împlini anumite condiţii pe baza cărora vor putea fi identificaţi. După cum am arătat, fenomenele fizice la care ne-am referit nu sunt suficiente pentru a-i diferenţia de profeţii falși. Redăm în continuare și alte caracteristici pe care aceștia trebuie să le aibă.

80

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

a. Armonia dintre el și profeţii dinaintea lui

Întrucât „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3,16), noul profet inspirat va vorbi în acord cu profeţii din Biblie. Deviza lui va fi: „la Lege și la mărturie” (Isaia 8,20) – la scrierile lui Moise și ale proorocilor – căci „dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16,31). Dacă orice credincios trebuie să creadă „tot ce au spus proorocii”, cu atât mai mult, cel ce pretinde că este prooroc.

b. Împlinirea profeţiilor făcute

„Dar dacă un prooroc proorocește pacea, numai după împli- nirea celor ce proorocește se va cunoaște că este cu adevărat trimis de Dumnezeu” (Ieremia 28,9). „Când ceea ce va spune

proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc

cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el” (Deuteronom 18,22). Chiar în cazul în care profeţiile făcute s-ar împlini, dacă profetul cheamă pe oameni la fapte imorale, cum ar fi: „Haidem după alţi dumnezei să n-asculţi cuvintele acelui prooroc” (Deuteronom 13,2.3). Pentru a evita o greșeală de gândire, e nevoie să adăugăm aici un amendament. Căci uneori, cuvintele unui profet fals s-ar putea împlini, iar cuvintele unui adevărat profet s-ar putea să nu se împli- nească. Dumnezeu nu i-a inspirat pe profeţi să facă doar profeţii care aveau să se împlinească cu certitudine, indiferent de atitudinea destinatarilor. Atât promisiunile, cât și ameninţările sale sunt condiţionate de cooperarea sau refuzul de a coopera din partea factorilor implicaţi. Iată un pasaj biblic foarte semnificativ pentru înţelegerea acestei chestiuni: „Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa și că-l voi nimici; dar,

va fi un

dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci și Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să-l fac. Tot așa însă, deodată zic, despre un neam sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar,

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

81

dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea și n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău și de binele pe care aveam de gând să i-l fac” (Ieremia 18,7-10). Așa s-a întâmplat, înainte și după profetul Ieremia. La ieșirea din Egipt, Dumnezeu promisese poporului Israel: „Eu vă voi duce

în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov: Eu vă voi da-o în stăpânire, Eu, Domnul” (Exod 6,8). Dar promisiunea n-a fost împlinită. După un șir de răzvrătiri în pustie, Domnul le-a comunicat cu indignare hotărârea Sa: „Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu și că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea, și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustie, și totuși M-au ispitit de zece ori acum, și n-au ascultat glasul Meu, toţi aceștia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că

nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o

locuiţi” (Numeri 14,21-23.30). Oricât ar părea de ciudat, în acest caz, Dumnezeu Își „încalcă” jurământul. Nici în cazul ameninţărilor, Domnul nu Și-a respectat întotdeauna cuvântul. Dumnezeu a vestit prin proorocul Iona că, după patruzeci de zile, cetatea Ninive, capitala Asiriei, va fi nimicită. Dar locuitorii acelei cetăţi nelegiuite s-au căit de păcatele lor și s-au întors spre Dumnezeu, în frunte cu împăratul lor. În consecinţă, Domnul S-a îndurat de ei și a amânat punerea în aplicare a ameninţării făcute prin proorocul Iona (vezi Iona 4,1-10). În Deuteronom 28 și în Leviticul 26, este prezentată o listă lungă de binecuvântări și blesteme, toate condiţionate de atitudinea poporului Israel. Împlinirea sau neîmplinirea acestor preziceri nu avea să constituie o dovadă împotriva originii lor divine. Cheia era în mâna poporului care, prin atitudinea sa, avea să-și hotărască viitorul. Unele cărţi profetice sunt pline de promisiuni (vezi Isaia, Iere- mia, Ezechiel, Zaharia) care nu s-au împlinit și nici nu se vor împlini vreodată faţă de Israel, ca „poporul ales”, pentru că ei au părăsit

le-o voi da

82

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

pe Domnul. Promisiunile și responsabilităţile date lui Israel ca naţiune au fost transferate asupra Israelului spiritual (vezi Matei 21,42.43; 1 Petru 2,9) și toţi pot beneficia de ele fără discriminare (Fapte 10,34.35; Galateni 3,28). Desigur că detaliile profetice, referitoare la condiţiile geografice specifice palestiniene, nu mai pot fi împlinite cu un Israel spiritual împrăștiat pe toată faţa pământului. Dar, la sfârșitul luptei dintre bine și rău, Dumnezeu va înnoi pământul pe care îl vor moșteni „cei blânzi” (Matei 5,5) și în care condiţiile de viaţă ale mântuiţilor vor întrece orice așteptări (Apocalipsa 21,1-5). Atât evreii, cât și neamurile care L-au primit pe Isus Hristos, vor forma atunci „tot Israelul” care „va fi mântuit” (Romani 11,26) prin credinţă, având același Mântuitor, pe Isus Cel răstignit.

c. Recunoașterea locului central al lui Isus Hristos

Profetul adevărat va recunoaște în Isus Hristos plinătatea naturii divino-umane (1 Ioan 4,1-3). „Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor” (Fapte 10,43). Noii prooroci vor face la fel. Mântuitorul va fi pentru ei „Alfa și Omega”. Nu unul dintre „iniţiaţi”, ci Acela „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii și ale știinţei” (Coloseni 3,3), care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire și răscumpărare” (1 Corinteni 1,30). „În nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12). Așa Îl văd adevăraţii profeţi pe Domnul nostru Isus Hristos.

d. Îi veţi cunoaște după roade

Mântuitorul avertiza: „Păziţi-vă de proorocii mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori. Îi veţi cunoaște după roadele lor” (Matei 7,15.16). Dar pentru a-i cunoaște după roade, acestea trebuie să se „coacă”. E nevoie uneori de mai mult timp pentru a cunoaște motivele și scopurile pretinșilor profeţi. Dacă aceștia sunt mai preocupaţi de bunuri materiale, de plăceri și popularitate, Dumnezeu nu poate

INSPIRAÞIA BIBLICÃ

83

coopera cu ei. Este adevărat că și profeţii lui Dumnezeu au fost oa- meni cu slăbiciuni și greșeli, dar erau onești și doritori de viaţă sfântă. Roadele chemării, care se văd în viaţa unui profet, nu sunt doar cele din caracterul și comportamentul său, ci și acelea care apar în viaţa celor ce ascultă de ei și în viaţa bisericii pe care o slujesc. Dumnezeu va lucra, pentru ca profeţii Săi să câștige încrederea celor ce îi ascultă și să le urmeze sfatul. În frământata istorie a „poporului ales” au existat mai mulţi profeţi falși decât adevăraţi. La curtea lui Ahab erau cel puţin patru sute care făceau preziceri după placul regelui (1 Împăraţi 22,6-15). Dar adevăratul profet a fost unul singur, Mica, cel maltratat și dispreţuit (vezi v. 24-28). Iar timpul a demonstrat cine a vorbit cu adevărat în Numele Domnului.

e. Oportunitatea mesajului

Profetul trebuia să fie omul timpului său. El trebuia să dea solie potrivită, la vreme potrivită și în felul potrivit, răspunzând nevoilor oamenilor din vremea sa. Așa au fost Enoh, Noe, Moise, Ilie, Isaia, Ieremia, Daniel și Ioan Botezătorul. Printr-un limbaj simplu, practic și ușor de înţeles, ei au mustrat, avertizat, mângâiat și încurajat formarea de caractere sănătoase, echilibrate și sfinte.

V. OSTILITATEA FAŢĂ DE PROFEŢI

Ca mesageri ai lui Dumnezeu, trimiși să mustre, să avertizeze și să cheme la pocăinţă pe cei răzvrătiţi, profeţii au avut de întâm- pinat cele mai hotărâte împotriviri. Mulţi dintre ei au fost maltra- taţi și nu puţini și-au încheiat viaţa în mod violent, ca urmare a răzbu- nării concetăţenilor lor. Cu adâncă amărăciune, Dumnezeu declară:

„Din ziua când au ieșit părinţii voștri din Egipt până în ziua de azi, v-am trimis pe toţi slujitorii Mei, proorocii, i-am trimis în fiecare zi de dimineaţă. Dar ei nu M-au ascultat” (Ieremia 7,25.26). Cronicarul raportează: „Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de proorocii Lui,

84

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac” (2 Cronici 36,16).

Înainte de a fi ucis cu pietre, primul martir creștin a evocat acţiunile ostile ale lui Israel faţă de profeţii lui: „Pe care din pro- oroci nu i-au prigonit părinţii voștri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinaintea venirea Celui neprihănit, pe care L-aţi vândut acum și L-aţi omorât” (Fapte 7,52). Chiar Moise fusese în pericol să fie ucis cu pietre (Exod 17,4). Ilie a scăpat numai datorită intervenţiilor lui Dumnezeu. Mica a fost aruncat în temniţă, unde

a fost hrănit „cu pâinea și cu apa întristării” (1 Împăraţi 22,27).

Întrucât i-a mustrat pentru idolatria lor, Zaharia, trimisul Domnului,

a fost ucis cu pietre din porunca împăratului Ioas (2 Cronici

24,20.21). Conform tradiţiei iudaice, Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul din dispoziţia împăratului Manase. Ieremia a fost întemniţat, aruncat în groapă și apoi târât în Egipt de către un popor răzvrătit. Când a venit în lume Cel mai mare dintre profeţi, „ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11). După nici patru ani, nu L-au mai putut suferi și L-au osândit la moartea cea mai crudă. Mântuitorul a prezis că persecuţia împotriva mesagerilor Săi va continua, ajungându-se până acolo încât „oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16,2). Cu excepţia lui Ioan, pe care n-au putut să-l omoare, toţi apostolii au

fost martirizaţi. Ura împotriva profeţilor este inspirată de același duh de răzvrătire care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu în curţile cerești

și ea va continua până când răul va fi eradicat din univers, fără să

rămână din el „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1).

Capitolul 3

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

Una dintre cele mai valoroase declaraţii pe care le-am întâlnit este că „adevărul n-are nimic de pierdut în urma unei cercetări amănunţite”. 1 Fiind făcută chiar de Ellen White, vă propun s-o aplicăm la ea însăși. Puţine persoane au fost vreodată mai criticate și mai lăudate decât Ellen G. White. Criticile au început foarte devreme în activitatea ei. Deși ea, asemenea lui Moise, a acceptat cu mari dificultăţi sarcina de a fi mesagerul lui Dumnezeu, mulţi dintre criticii ei, doritori să meargă pe calea lor largă, nestingheriţi de mustrările și avertismentele ei, au susţinut ideea că Ellen White și-a asumat rolul cu de la sine putere, urmărind interese personale pecuniare, de putere și de popularitate. Pentru a-i ajuta pe cititori să nu cadă în categoria celor ce „batjocoresc ce nu cunosc” și care astfel „se pierd singuri” (Iuda 10), le oferim posibilitatea să-și aleagă poziţia în cunoștinţă de cauză. Tot ce i se cere cititorului este onestitate morală, probitate intelectuală și iubire de adevăr. Astfel pregătiţi, avem convingerea că informaţiile pe care le furnizăm vor fi bine valorificate. Deși n-a pretins niciodată cu emfază că este prooroc, ba chiar a respins ideea că este prooroc în sensul în care era folosit termenul în vremea aceea, E. G. White a susţinut totuși că misiunea ei, ca sol al lui Dumnezeu, include darul proorociei. Dar oare a avut ea

1 Scrisoare adresată delegaţilor la Conferinţa Generală în 1888, datată 5 august 1888.

86

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

dreptate? Avem motive să credem că nu s-a înșelat în înţelegerea rolului ei și nici n-a căutat să manipuleze judecata altora? Nu i se cere nimănui să creadă fără să cerceteze. Cred că putem fi cu toţii de acord, chiar de la început, că nici în cazul ei „adevărul n-are nimic de pierdut în urma unei cercetări amănunţite”. Unii au crezut că este ușor să demonstreze falsitatea pretenţiilor lui E.G. White că a fost inspirată în mod supranatural, susţinând că, după vremurile apostolice și după încheierea scrierilor care au fost incluse în canonul biblic, nu mai era nevoie de profeţi. Să ne ocupăm deci, în primul rând, de această părere care nu pare să fie întemeiată.

I. NEVOIA DE PROFEŢI ȘI DUPĂ PERIOADA APOSTOLICĂ

În primul rând, în Ziua cincizecimii, pentru a le explica celor adunaţi cele întâmplate, apostolul Petru susţinea că „aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: ’În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor prooroci, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa visuri’” (Fapte 2,16.17). Dar apostolul arată limpede că manifestarea darurilor Duhului Sfânt nu avea să se încheie o dată cu perioada apostolică, ci avea să continue până la apariţia semnelor revenirii lui Isus Hristos, când „soarele se va preface în întuneric și luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată” (Fapte 2,30). Evenimentele escatologice descrise mai sus nu s-au împlinit la Cincizecime, nici în primul secol creștin. În al doilea rând, scopurile pentru care Dumnezeu a rânduit în biserică slujbe și daruri duhovnicești se extind pe toată durata existenţei acesteia. „Desăvârșirea sfinţilor”, „lucrarea de slujire” (înăuntrul și în afara bisericii), „zidirea trupului lui Isus Hristos”, „unirea credinţei”, maturizarea spirituală a membrilor bisericii, reflectarea caracterului lui Isus Hristos constituie ţinte permanente,

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

87

pe care biserica avea să le urmărească până la sfârșit (vezi Efeseni 4,11-15). Sfatul dat de apostolul Pavel: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile, ci cercetaţi toate lucrurile și păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5,19-21) ar fi trebuit să fie urmat până astăzi. Spre sfârșitul primului secol al erei creștine, Ioan avertizează:

„Prea iubiţilor, să nu daţi crezarea oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulţi prooroci mincinoși” (1 Ioan 4,1). Avertismentul împotriva proorocilor falși nu se justifică decât în situaţiile în care există și prooroci adevăraţi. Unde nu există prooroci adevăraţi este suficient să se știe că oricine pretinde a fi prooroc este un impostor. Apostolul Ioan însă nu ne dă nici un temei să credem că, după vremea apos- tolilor, nu va mai fi nevoie de profeţi adevăraţi, ci dimpotrivă. În al treilea rând, referindu-Se la timpurile din urmă, Mântuitorul prezice că „se vor scula Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putinţă, chiar și pe cei aleși” (Mat. 24,24). Existenţa unui mare număr de prooroci falși în vremea sfârșitului presupune și prezenţa darului profetic al Duhului Sfânt. Ioan vizionarul prevedea că acest lucru se va întâmpla atunci când „balaurul (Satana), mâniat pe femeie (Biserica), s-a dus să facă război cu rămășiţa seminţei ei (cei din urmă creștini adevăraţi), care păzesc poruncile lui Dumnezeu și ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17). „Mărturia lui Isus este duhul proorociei” (Apocalipsa 19,10) precizează același scriitor inspirat. Aceasta este mărturia pe care le-a dat-o Isus profeţilor, darul profeţiei, care urma să apară în segmentul final al istoriei bisericii creștine și, mai ales, în momentele de criză ale acesteia.

88

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

II. VIAŢA LUI ELLEN WHITE

Exagerările de orice fel nu aduc niciodată servicii omenirii, pe termen lung. Ele doar dezvăluie slăbiciunile celor ce le practică, descoperă simpatii sau antipatii, determinate de interese dubioase, personale sau de grup. Însă oamenii lui Dumnezeu trebuie să fie, și sunt, oameni ai adevărului și ai dragostei, preocupaţi să slujească aceste valori supreme. Acestea sunt și obiectivele pe care ni le propunem în descrierea vieţii lui Ellen G. White. Unii îi idealizează viaţa, situând-o mai presus de condiţia umană, și fac din Ellen White un fel de „sfântă”, asemănătoare sfinţilor ortodocși sau catolici. Alţii o consideră doar o creștină evlavioasă, care a scris o serie de cărţi bune despre multe lucruri, cărţi interesante și utile, dar nimic mai mult. Există și dintre aceia care privesc la Ellen White cu dușmănie sau dispreţ, punându-i în cont tot felul de rele: lăcomie, ipocrizie, minciuni, dispreţ faţă de adevăr, îngâmfare, instabilitate psihică, spirit dictatorial etc. În cele ce urmează, încercăm să oferim o schiţă biografică autentică pentru informarea celor ce doresc să o cunoască pe adevărata Ellen White, cu defectele ei omenești , dar și cu însușirile ei de excepţie.

1. Nașterea

Ellen Gould Harmon (26.11.1827-16.07.1915) s-a născut în satul Gorham, Maine din Noua Anglie (S.U.A.), din părinţi de origine britanică și de religie metodistă, Robert și Eunice Harmon. Tatăl era fermier și pălărier, iar mama, casnică. Împreună cu sora ei geamănă, Elizabeth, completau numărul de opt copii ai familiei:

șase fete și doi băieţi.

2. Accidentul

La nouă ani, Ellen a suferit un grav accident, care avea să-i afecteze întreaga viaţă. Lovită în faţă cu o piatră de o colegă furioasă, pentru un motiv copilăresc, Ellen s-a prăbușit la pământ

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

89

inconștientă și a pierdut mult sânge. Revenindu-și și încercând să meargă acasă sprijinită de sora ei geamănă, a căzut iarăși în incon- știenţă și a rămas așa trei săptămâni, timp în care oscila între viaţă și moarte. Nu se mai putea concentra, mâinile îi tremurau, nemaiputând să scrie. Era foarte slăbită, avea dese leșinuri și tușea îngrozitor. A încercat să-și reia școala de mai multe ori, dar, în cele din urmă, a fost nevoită să renunţe, potrivit cu recomandarea învăţătorilor ei. A rămas doar cu trei clase de cursuri școlare pentru toată viaţa. Lovitura din faţă i-a rupt nasul și a desfigurat-o. Privindu-se în oglindă, dorea să moară, dar se temea că nu e pregătită. Respinsă de colegi și grav bolnavă, prezentul o înspăimânta, iar viitorul o îngrozea. Teama de flăcările iadului în care, după credinţa multora, cei nepregătiţi pentru viaţa veșnică trăiesc în chinuri nesfârșite, îi afecta și mai mult sănătatea. Medicul ei și cei din jur nu se așteptau decât la cel mult câteva luni de viaţă pentru Ellen. Sentimentele ei de nevrednicie, rugăciunile ei arzătoare pentru iertare, groaza provocată de perspectiva iadului veșnic, nopţile de veghe și nesiguranţa vieţii ne dezvăluie o fetiţă a cărei experienţă depășea cu mult vârsta ei fragedă. După multe frământări și nesiguranţă, Ellen și-a regăsit liniștea și a dobândit încredere în dragostea nemăsurată a Părintelui ceresc. „Pacea și fericirea mea erau într-un asemenea contrast cu negura și chinul dinainte, încât mi se părea că am fost salvată din iad și transportată în cer.” 1

3. Convertirea

La vârsta de doisprezece ani, Ellen a fost convertită, iar la paisprezece ani a primit botezul în Biserica Metodistă. A fost profund influenţată de predicile despre a doua venire, prezentate

1 E. G. White, Mărturii, vol. 1, pag. 36, Editura Viaţă și Sănătate, ed. 1997. Celor ce doresc să cunoască amănunte din viaţa lui Ellen White până la moartea soţului ei, le recomandăm pag. 13-121 din volumul menţionat.

90

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

de pastorul baptist William Miller în anii 1840 și 1842, în Port- land, unde familia Harmon se mutase încă înainte de accidentul lui Ellen. Astfel, ea a ajuns la convingerea că revenirea lui Isus în glorie este foarte aproape. Datorită acestei convingeri, avea să treacă printr-o nouă amărăciune. Pentru credinţa în apropiata revenire a lui Isus, Biserica Metodistă din localitate i-a exclus pe toţi cei șapte membri botezaţi ai familiei Harmon. Dar speranţa întâlnirii cu Isus a compensat amărăciunea. Pe cât a fost de dulce speranţa revenirii, pe atât de amară a fost dezamăgirea de la 1844, când așteptările milleriţilor nu s-au împlinit. Șocul n-a fost ușor de suportat pentru Ellen, dar ea și confraţii ei au simţit sprijinul și mângâierea lui Dumnezeu.

4. Chemarea

În decembrie 1844, Ellen Harmon a avut o experienţă fără precedent, în timp ce se afla în rugăciune cu alte patru surori de credinţă, într-o familie de prieteni. Cu această ocazie, a avut o viziune. În această viziune 1 , lui Ellen i s-a prezentat experienţa viitoare a celor ce credeau în revenirea lui Isus. Printr-o succesiune de imagini simbolice, ei i s-a arătat că Isus a condus mișcarea millerită și că tot El îi va conduce în continuare pe cei care vor urma instrucţiunile date de El 2 . La scurt timp, a urmat a doua viziune apoi multe altele. În timpul viziunilor, Ellen avea ochii deschiși, pierdea contactul cu lumea din jur și puterea fizică naturală, nu respira deloc, chiar dacă viziunea dura patru ore, dar inima îi funcţiona normal. Se simţea purtată în diferite locuri și vedea ceea ce i se arăta. O putere supraomenească o stăpânea și nimeni n-o putea determina să-și închidă ochii. Aceste mani-

1 Manifestările din timpul viziunilor ei sunt descrise în lucrarea de faţă, la capitolul 3, IV,11. Ele sunt similare cu cele ale profeţilor biblici.

2 Prima viziune a lui E.G. Harmon este publicată atât în Mărturii, vol. 1, pag. 64-68, Editura Viaţă și Sănătate, ed. 1997, cât și în Experienţe și viziuni, pag. 37, aceeași editură, ed. 2002

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

91

festări erau caracteristice profeţilor din vechime (vezi Daniel 10; 2 Corinteni 12,1-5; Numeri 24,3.4).

La terminarea viziunii, Ellen își relua respiraţia și se adapta încet la condiţiile lumii noastre, atât de diferite de cele văzute de

ea în viziuni. Cele aproximativ două mii de viziuni, pe care această

fiinţă plăpândă le-a avut în timpul vieţii, nu i-au slăbit cu nimic puterea fizică sau psihică. Dezamăgirea provocată de faptul că Isus n-a revenit la 1844, așa cum credeau adepţii lui Miller, a dus la dezmembrarea mișcării. Pe lângă cei care au părăsit definitiv credinţa în Biblie ori s-au

întors în bisericile din care ieșiseră, ceilalţi au format anumite grupări

în jurul unor lideri desprinși din fosta mișcare millerită. Una dintre

aceste grupări, poate cea mai puţin numeroasă, avea să formeze

nucleul a ceea ce s-a numit mai târziu Biserica Adventistă de Ziua

a Șaptea. Deși gruparea nu avea la început o credinţă unitară,

membrii ei nu puteau crede că mișcarea millerită fusese de la Satana sau doar de la oameni. Aceștia au continuat să studieze Biblia în mod sârguincios și cu rugăciune, pentru călăuzire divină. Din această grupare făcea parte și Ellen Harmon. Ea susţinea că Dumnezeu

i-a cerut să le împărtășească fraţilor ei de credinţă ceea ce i se descoperise, indiferent de împotrivirile și greutăţile pe care le va întâmpina. Dumnezeu i-a promis că o va susţine și o va ocroti. Ellen a fost profund tulburată de această chemare. Gândul misiunii încredinţate o înspăimânta. Era extrem de timidă, foarte tânără, bolnavă și lipsită de curajul de a-i mustra pe cei fanatici,

de care lumea n-a dus lipsă niciodată. În zbuciumul ei, a apelat la

Dumnezeu s-o elibereze de sarcina primită, dar Dumnezeu a insistat

și a asigurat-o de protecţia Sa. După grele lupte cu sine însăși și

după multe frământări sufletești, Ellen a acceptat greaua ei misiune.

O dată ce această hotărâre a fost luată, cu toate greutăţile, sufe-

rinţele, împotrivirile, lipsurile materiale și criticile aduse chiar de propriii fraţi, ea a continuat să-și facă datoria până la încheierea plină de succes a vieţii, care a survenit șaptezeci de ani mai târziu.

92

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

5. Căsătoria

La 30 august 1846, Ellen Harmon s-a căsătorit cu James Springer White (1821-1881), un tânăr învăţător, fost predicator millerit, plin de râvnă și entuziasm, inteligent și cu o personalitate puternică. Ellen și James White au avut patru băieţi: Henry (1847-1863), James Edson (1849-1928), care devine tipograf și misionar printre negrii din sudul Statelor Unite; William Clarence (1854-1937), care devine pastor, manager, asistent literar pentru mama sa și însoţitor al acesteia în desele ei călătorii în S.U.A. și în lume; John Herbert născut în 1860 și decedat înainte de a împlini trei luni de viaţă. Moartea lui Henry, la doar șaisprezece ani, a frânt inima părinţilor.

6. Greutăţi

Primii ani de căsnicie ai cuplului White au fost plini de greutăţi și lipsuri. Amândoi săraci, fără locuinţă, fără bani, purtând haine sărăcăcioase, se mutau din loc în loc, locuind la prieteni în condiţii grele, cu mobilă veche, împrumutată și desperecheată, dar purtând în suflet speranţa întâlnirii pe curând cu Mântuitorul lor iubit. După căsătorie, pentru a se putea întreţine, James lucra la pădure sau la întreţinerea căii ferate, pentru cincizeci de cenţi pe zi, cu dureri atroce în spate și cu spinarea julită, uneori fără să-și poată primi plata pentru munca sa. La invitaţia confraţilor, călătoreau în diferite locuri, lăsându-și copiii în grija altora, cheltuind ultimii bănuţi pentru biletele de călătorie, uneori cumpărând bilete doar până la jumătatea drumului din lipsă de bani și așteptând ca Dumnezeu să facă vreo minune – și de multe ori a făcut – pentru a-și continua drumul. Trăind în sărăcie, trecând prin situaţii în care nu aveau destui bani să cumpere lapte pentru copil sau cartofi pentru hrană, multe dintre experienţele familiei White au fost de-a dreptul incredibile, purtând amprenta călăuzirii divine. Însă mai târziu, când a evocat experienţele din trecut, Ellen a considerat că toate au fost spre

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

93

binele lor, pentru a-i apropia mai mult de Dumnezeu și a-i pregăti în vederea îndeplinirii cu succes a misiunii încredinţate lor. Sănătatea șubredă a lui James White a cerut din partea lui Ellen multă grijă și preocupare. În urma unui atac de paralizie, el și-a pierdut capacitatea de muncă pentru cincisprezece luni (1865- 1867). Și Ellen, la rândul ei, era adesea bolnavă și se vindeca prin rugăciuni. O experienţă interesantă a făcut Ellen în anul 1854, când era însărcinată cu William. La o consultaţie, medicul i-a descoperit un cancer la pleoapă, care devenise dureros, dar i-a spus că tumora nu va avea timp suficient să se dezvolte, pentru că va muri de apoplexie mult mai repede. Dar fraţii s-au rugat pentru ea, iar la vremea cuvenită William a venit pe lume pe deplin sănătos, iar cancerul și apoplexia au dispărut complet, fără medicaţie. În 1858, la o înmormântare, Ellen White a avut o viziune amplă, referitoare la marea luptă care se duce în univers între bine și rău, între Dumnezeu și Satana, luptă în care planeta noastră este implicată direct. Prin faţa ei s-au perindat scene din istorie, în care erau dezvăluite acţiuni ale celor două forţe aflate în conflict. De atunci și până la moartea ei, tema luptei dramatice dintre bine și rău a constituit una dintre preocupările ei de bază și rămâne în continuare perspectiva prin care trebuie privite istoria și cadrul în care au fost scrise toate cărţile și întreaga operă a lui Ellen White. Lucru interesant este faptul că, la scurt timp după primirea acestei revelaţii, Ellen White a fost lovită de paralizie, din care și-a revenit doar treptat și în urma rugăciunilor fierbinţi ale fraţilor ei de credinţă. Dumnezeu îi ceruse să scrie cele ce îi fuseseră descoperite în viziune, iar Satana, potrivit explicaţiei date ei de îngerul însoţit, a intenţionat s-o distrugă, pentru ca cele descoperite să nu poată fi aduse la cunoștinţa oamenilor. Dar, chiar în starea aceasta, Ellen a început să scrie, cu mare dificultate la început, doar câte o pagină la două zile, apoi din ce în ce mai mult, până când, în toamna aceluiași an, scrierea cărţii a fost terminată.

94

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

7. Tensiuni în familie

Ellen White și soţul ei James n-au avut întotdeauna aceleași păreri. Spre exemplu, uneori, aveau păreri diferite cu privire la atitudinea faţă de fiul lor Edson, care, după câte se pare, nu era destul de conștient de responsabilităţile sale financiare. Ellen era mai conciliantă decât soţul ei, care a refuzat să-și recomande fiul pentru un post de maistru la Pacific Press, fapt care a creat tensiune între Edson și tatăl său. La un moment dat, James, poate și din cauza epuizării fizice și intelectuale, a devenit autoritar faţă de soţia sa, încercând să-i prescrie cum să-și îndeplinească lucrarea. Deranjată de atitudinea soţului ei, Ellen a scris unei prietene, Lucinda Hull, despre comportamentul soţului ei faţă de ea. Dar în ziua următoare i-a scris din nou, cerându-i să ardă scrisoarea, însă prietena ei a păstrat-o. Astfel avem dovada că soţul lui Ellen White nu se lăsa dominat de soţia sa, așa cum susţineau unii. Mai mult, uneori, căuta s-o domine. 1 James era un perfecţionist, care muncea din greu și pretindea ca și colaboratorii săi să facă la fel. Ca lider cu standarde înalte și temperament dinamic, nu era ușor de mulţumit, iar uneori devenea aspru și poate prea exigent. Prin soţia sa, Dumnezeu i-a adresat mustrări și sfaturi, care au văzut lumina tiparului și care l-au iritat pe James. Totuși, după mai multă reflecţie și rugăciune, ele erau primite. Faptul de a adresa mustrări unui lider atât de respectat al bisericii, chiar de către soţia sa, poate părea astăzi deplasat. Dar aceasta se făcea la porunca lui Dumnezeu și inspira încredere în inimile credincioșilor. Dar Ellen White nu a fost infailibilă și ea a recunoscut lucrul acesta atât în dreptul ei, cât și în dreptul altora, afirmând categoric:

Numai Dumnezeu e infailibil”. 2 „Erorile, greșelile, inconsecvenţele,

1 Scrisoarea 66, 16 mai 1876.

2 Scrisoarea 10, 1895, citată în Selected Messages, cartea 1, pag. 37.

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

95

contradicţiile, defectele de caracter și de personalitate sunt carac- teristice oamenilor; și toţi profeţii au fost oameni, în ciuda daru-

rilor lor deosebite. Acest lucru este adevărat și în cazul lui E. G. White”, susţine un specialist în cunoașterea vieţii și a activităţii acestei respectabile scriitoare. 1 Dar ea știa ce avea de făcut în cazul în care greșea și nu ezita s-o facă. Întrucât corespondenţa familiei White ne stă la dispoziţie și, probabil, nimic n-ar fi mai relevant decât aceasta pentru a ne face o părere documentată despre personalitatea lui James White și a soţiei sale, Ellen, cităm din unele scrisori ale acesteia pentru a susţine cele afirmate mai sus. Într-una dintre scrisori, Ellen White îi cere scuze soţului ei pentru sentimentele personale nutrite și exprimate faţă de el, prin care l-a rănit: „Îmi pare rău că am făcut sau am spus ceva ce te-a întristat”. În aceeași scrisoare se angaja ca pe viitor să fie mai atentă să nu-l mai supere. 2 Într-o altă scrisoare, recunoscând că i-a greșit vorbind și simţind ceea ce n-ar fi trebuit, Ellen se confesează:

„Simt în fiecare zi o profundă pocăinţă înaintea lui Dumnezeu pentru asprimea inimii mele și pentru că viaţa mea n-a fost în mai

mare măsură în acord cu viaţa lui Isus Hristos

Iartă-mă pentru

orice cuvânt de nerăbdare pe care l-am scăpat de pe buze, pentru orice faptă care ţi se pare rea”. 3 În 1886, ea făcea următorul apel:

„Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem un sentiment al propriilor noastre greșeli, să dăm la o parte critica și severitatea pe care le- am introdus în caracterul nostru”. 4 O asemenea atitudine este demnă de urmat. Din scrisorile adresate de Ellen G. White copiilor ei, în timp ce era plecată de acasă, se poate vedea grija ei deosebită pen- tru buna educaţie a acestora și pentru fericirea lor veșnică. Corespondenţa familiei White a făcut obiectul unor teze de

1 Roger W. Coon, the Life, Ministry and Writings of Ellen White.

2 Scrisoarea 27 din 16 mai 1877.

3 Manuscris 14, 1868, citat în I’d Like to Ask Sister White, pag. 45.

4 Scrisoarea 19 din 1886.

96

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

doctorat. 1 Unul dintre cercetători, Graybill, trage concluzia că Ellen, în relaţiile ei cu cei doi fii, l-a avantajat pe William în dauna lui Edson, în timp ce alt istoric, studiind aceleași surse, declară că și părerea contrară este la fel de îndreptăţită – favorizarea lui Edson în dezavantajul lui William. Adevărul pare a fi că atât Edson, cât și William au fost mustraţi uneori de mama lor, nu pentru a face părtinire, ci pentru a-l ajuta pe fiecare să-și dezvolte un caracter creștin.

8. Defecte de caracter și personalitate

Unii o acuză pe Ellen White de ironie aspră, mușcătoare (sar- casm), pe care o identifică în scrierile ei, considerând că astfel se dau pe faţă slăbiciuni de caracter. Printre cazurile enumerate se află și următoarele: Vorbind de contrafacerea darului autentic al limbilor, primit de biserică la Cincizecime și mai târziu, ea carac- terizează fenomenul ca fiind „babilonie fără sens, pe care ei o numesc limbi necunoscute”. Câteva pagini mai departe ea scrie:

„Fie ca Dumnezeu să elibereze pe poporul Său de astfel de daruri”. 2 Într-o scrisoare adresată președintelui Conferinţei Generale de atunci, George Butler, care a scris în Review mai multe articole despre existenţa „gradelor de inspiraţie” în scrierile biblice, ea scria: „Nu Domnul a inspirat articolele tale despre inspiraţie”. 3 Personal nu știu dacă trebuie să considerăm aceste exprimări ca fiind necorespunzătoare, dar știu că anumiţi scriitori biblici au întrebuinţat cuvinte mult mai dure. Apostolul Pavel folosește ironia faţă de învăţătorii falși din Corint, care căutau foloase materiale și îl denigrau pe apostol: „Am ajuns un nebun – scria el – totuși cu nimic n-am fost mai prejos decât acești apostoli așa de

1 Vezi Ronald D. Graybill, The Power of Prophecy and the Women Reli- gious Founders of the Nineteenth Century, cap. 3.

2 Mărturii, vol. 1, pag. 430, Editura Viaţă și Sănătate, București, 1997.

3 Selected Messages, vol. 1, pag. 418.

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

97

minunaţi” (2 Corinteni 12,11, s. a.). Cu aceeași ironie continuă referindu-se la faptul că „numai eu singur nu v-am fost o sarcină. O, iertaţi-mi nedreptatea aceasta!” (vers. 13). Însă următorul fragment ne uimește de-a dreptul: „Și schilodească-se odată cei ce vă tulbură” (Galateni 5,12). Am putea aduna multe alte pasaje biblice, în care sunt exprimate aspre condamnări la adresa celor ce merită mustrare, dar nu cred că este dreptul nostru să-i judecăm pe profeţi. Curios este faptul că de la Ellen White se așteaptă mai mult decât de la ceilalţi profeţi. De ce oare? Poate fiindcă cei ce își asumă dreptul de a o critica pleacă de la premisa că, de fapt, ea n-a fost profet și de aceea n-avea dreptul să mustre. Astfel, se pleacă de la ideea că E. G. White n-a fost un profet, pentru a se dovedi că n-a fost un profet – logică vicioasă. Totuși, putem fi siguri că, deși primeau informaţii de la Dumnezeu pe o cale inaccesibilă altora și în acest proces al inspiraţiei au avut parte de experienţe supranaturale, profeţii rămân oameni care, în multe privinţe, funcţionează la fel ca ceilalţi semeni ai lor. Ei pot face greșeli și păcate, după cum am arătat anterior (vezi cap. 2, IV, 9) și trebuie să caute iertare de la Dumnezeu ca toţi ceilalţi oameni. I se reproșează, de asemenea, lui Ellen White că uneori a fost nesinceră cu soţul ei. Spre exemplu, se amintește că, pe când soţul ei era bolnav și credea că nu trebuie să facă mișcare fizică, în interesul sănătăţii lui, ea – care credea că mișcarea este necesară chiar în convalescenţă – și-a pus soţul într-o situaţie în care acesta trebuia să muncească. Iată cum: Fără să-i spună soţului ei, s-a dus pe la vecini și i-a rugat ca, dacă acesta va apela la ei să-l ajute să adune fânul de pe terenul fermei lor din Greenville, să nu dea curs apelului său. (Pe timpul acela, vecinii se ajutau la strânsul fânului). Vecinii au procedat cum i-a sfătuit Ellen. Ca urmare, James a fost obligat să-și ajute soţia la activităţile gospodărești, cu rezultate foarte bune pentru sănătatea lui. El însuși mărturisește mai târziu acest lucru. Dar întâmplarea dezvăluie din partea lui

98

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

Ellen cel puţin o lipsă de francheţe faţă de soţul ei. Chiar dacă n-o considerăm atât de vinovată ca Avraam, care a susţinut în faţa lui Faraon că soţia sa este doar sora lui (Genesa 12,12.13), totuși, procedeul nu este de recomandat. Dacă privim viaţa și experienţele lui James și Ellen White cu obiectivitate, în ansamblu și fără prejudecăţi, putem spune fără teama de a greși că avem de-a face cu un cuplu de creștini, sinceri, conștiincioși, plini de râvnă pentru cauza lui Dumnezeu, cu un grad de armonie rar întâlnit, perfect loiali unul altuia, care comunicau săptămânal prin scrisori oriunde s-ar fi aflat, gata de sacrificii materiale, economi, cinstiţi, modești și generoși faţă de cei în suferinţe și lipsuri. La împlinirea vârstei de 50 de ani, James a scris un articol elogios despre soţia sa, Ellen, în revista Signs of the Times, din care ies în evidenţă dragostea și respectul său pentru ea:

Astăzi, 26 noiembrie, doamna White împlinește 50 de ani. Ea a devenit o creștină devotată la vârsta fragedă de 12 ani și imediat a început să lucreze pentru alţi tineri, având un mare succes în câștigarea lor la Hristos. La vârsta de 17 ani, a devenit o bună vorbitoare în public. Era în stare să reţină atenţia ascultătorilor peste o oră. A vorbit (mai târziu, n.a.) la mari mulţimi de oa- meni, atingând uneori douăzeci de mii. A călătorit de la Atlantic la Pacific, în optsprezece state americane și în Canada. Cărţile ei, care se tipăresc astăzi (1877), nu conţin mai puţin de cinci mii de pagini, în afara miilor de pagini de scrisori adresate bisericilor locale și diferitelor persoane. La cei 50 de ani ai ei, doamna White este la fel de activă ca oricând înainte. Sănătatea ei este excelentă. 1

Aceste cuvinte constituie o frumoasă dovadă de apreciere din partea unui soţ iubitor.

1 Signs of the Times, 6 dec. 1877.

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

99

La rândul ei, Ellen făcea tot ce îi stătea în putere pentru îm- bunătăţirea sănătăţii soţului ei, care părea să se deterioreze din nou. El simţea nevoia prezenţei ei, era neliniștit când ea pleca și se simţea bine când erau împreună. Grija ei pentru sănătatea soţului său era proverbială. Însă, cu toate îngrijirile acordate, în august 1881, „obositul luptător”, cum l-a numit soţia sa, care l-a iubit și l-a respectat, a depus armele, trecând la odihnă. Alergaseră împreună cot la cot, „la bine și la rău”, prin încercări și bucurii, timp de treizeci și cinci de ani. Dar de acum, fără tovarăș de viaţă, Ellen avea să mai peregrineze încă treizeci și patru de ani, prin vremuri furtunoase și multe necazuri, însoţită doar de dragostea și respectul multora dintre fraţii ei de credinţă și, în mod sigur, de prezenţa mângâietoare a Mântuitorului ei.

9. Anii de văduvie

Anii 1885-1887 i-a petrecut în Europa, în care mesajul adventist pătrunsese nu de mult. A vizitat Elveţia, Italia, Germania, Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, încurajând, impre- sionând și sfătuindu-i pe lucrătorii de acolo. În unele locuri, a identificat persoane văzute în viziune, care lucrau la tipografiile adventiste, fără să i le recomande cineva. Între 1891-1900, a lucrat în Australia, unde, prin călăuzire divină, a patronat înfiinţarea colegiului de la Avondale, unul dintre cele mai importante centre de educaţie adventistă. Întoarsă în Cali- fornia (1900), și-a cumpărat o casă frumoasă în apropiere de localitatea Saint Ellen, în care și-a petrecut ultimii cincisprezece ani de viaţă. La 16 iulie 1915, obosită, dar mulţumită și plină de speranţă, a adormit în liniște. Deși stătuse ultimele cinci luni într-un cărucior, având piciorul fracturat, după ce căzuse peste pragul ușii, n-a murmurat și nu s-a descurajat. Ultimele cuvinte rostite de ea înainte de a intra în nefiinţă au fost: „Știu în cine am crezut!”

100

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

După moartea soţului ei, care a îndurerat-o profund 1 , amin- tindu-și de simpatia, lacrimile și rugăciunile lui, și-a continuat misiunea cu încredere și hotărâre nezdruncinate până la ultima suflare.

10. Greșeli de înţelegere

După cum am arătat deja 2 , profeţii din vechime n-au fost lipsiţi de erori în înţelegere. Ei au crescut în cunoaștere o dată cu trecerea timpului. La fel și Ellen White a avut unele păreri greșite în înţelegerea doctrinei biblice. Printre acestea, putem enumera:

a. Înţelegerea greșită a caracterului lui Dumnezeu

Dumnezeu era perceput ca Suveran justiţiar, în stare să-i tortu- reze pe cei răi în flăcările iadului o veșnicie. Iată ce declara ea despre experienţa din copilărie:

Consideram că soarta păcătosului condamnat va fi soarta mea și că voi îndura flăcările iadului pentru veșnicie, tot atât de mult timp cât avea să existe Dumnezeu. Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în

mintea mea, încât începusem să mă tem că-mi voi pierde

(s.a.) De multe ori, îmi doream să nu mă fi născut

niciodată. 3

minţile

Este curios faptul că această doctrină nebiblică este cultivată încă intens de majoritatea bisericilor istorice, protestante și neoprotestante, în timp ce unii dintre slujitorii acestora folosesc cuvintele lui E. G. White: „începusem să mă tem că-mi voi pierde minţile” ca dovadă că nici chiar ea nu avea încredere în calitatea ei de profet, sugerând astfel că nici noi n-ar trebui să avem încredere. La vârsta respectivă, ea nu avusese încă nici o experienţă profetică.

1 Vezi Selected Messages, vol. 2, pag. 257-269.

2 Vezi cap. 2, secţiunea IV, 9.

3 Mărturii, vol. 1, pag. 29.30.

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

101

Până când a reușit să înţeleagă că Dumnezeu este plin de iubire pentru păcătoși chiar și atunci când trebuie să-i distrugă, adoles- centa din Portland, Maine, a trecut printr-o experienţă dramatică. Dar Domnul i S-a descoperit în adevăratul Său caracter, aducând pace și siguranţă în zbuciumata ei inimă. După această tristă experienţă, Isus a devenit centrul gândirii, sentimentelor și activităţii ei.

b. Ușa închisă

Părerea că ușa harului s-a închis pentru toţi cei ce n-au primit solia lui Miller, privitoare la faptul că Isus va reveni curând, reprezintă o altă nefericită înţelegere, la care vom reveni și care a fost împărtășită și de Ellen White până în decembrie 1844. Chiar Miller și alţi lideri ai mișcării au îmbrăţișat-o la început. Dacă această părere, care a persistat printre unii adventiștii păzitori ai Sabatului până prin anul 1855, n-ar fi fost eliminată, ar fi adus mari pierderi misiunii bisericii. Dar, prin viziunile date lui Ellen White, printr-un studiu atent al Bibliei și în urma experienţelor făcute de mica grupă de credincioși, care a acceptat Sabatul biblic, doctrina „ușii închise” a fost abandonată. Deși Ellen White a crezut la început în teoria „ușii închise”, nu cunosc nici un fragment din scrierile ei inspirate din care să rezulte că ea a învăţat pe popor această eroare sau că ar fi pretins că Dumnezeu i-ar fi descoperit-o așa cum era ea înţeleasă de adventiști la început. „Mărturiile” contrare, prezentate de critici, nu sunt concludente.

c. Neînţelegerea importanţei unor doctrine și principii

Neînţelegerea principiilor sănătăţii, a doctrinei Sfintei Treimi, a divinităţii absolute a lui Isus Hristos, a personalităţii Duhului Sfânt, a dăruirii sistematice pentru misiunea bisericii, a slujbei de mare Preot a lui Isus Hristos în ceruri etc. reprezintă alte erori din gândirea timpurie a lui E. G. White. Dar toate acestea și altele au fost corectate și înţelese pe parcurs. Criticii Bisericii Adventiste

102

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

și ai lui Ellen White arată în mod triumfător spre limitele de

înţelegere ale acestora de la început, uitând că și apostolii

Mântuitorului au pornit la drum cu grave lacune în înţelegerea misiunii lor, neînţelegând că au obligaţia de a le vesti Evanghelia

și celor din afara poporului iudeu.

Biserica Adventistă recunoaște că nu s-a născut matură, ca Adam și Eva în Eden. Ea a străbătut o perioadă lungă de dezvoltare și încă nu și-a încheiat creșterea. Deși are o doctrină echilibrată și, credem noi, biblică, ea se află într-o permanentă înaintare și este deschisă pentru noi aprofundări și ajustări, după cum o va călăuzi Dumnezeu. Suntem dispuși să învăţăm (și am învăţat multe) și de la alţii. Trebuie să ne corectăm acolo unde am greșit, dar nu acceptăm să renunţăm la adevărurile esenţiale, revelate, verificate în practică și susţinute de Sfintele Scripturi. Revelaţia este progresivă, dar profeţii de mai târziu nu primesc de la Dumnezeu informaţii esenţiale, contrare celor dinaintea lor, după cum același profet nu primește mai târziu de la Dumnezeu informaţii contrare celor primite anterior de el. Așa cum copiii din clasele mai mari, dacă au profesori competenţi, nu primesc

informaţii care să le anuleze pe cele primite în clasele elementare,

ci doar adăugiri și aprofundări ale acestora, la fel stau lucrurile și

cu profeţii ale căror cunoștinţe pot și trebuie să crească, dar nu să anuleze sau să contrazică cele primite anterior prin revelaţie. Aceștia pot avea la un moment dat păreri greșite, care decurg din condiţia umană limitată și nu sunt datorate lui Dumnezeu, dar acestea pot fi eliminate, iar la ideile corecte vor fi adăugate altele la fel de bune și se poate înainta prin aprofundări, integrări și ajustări. Ca viaţa oricărui creștin autentic, viaţa profetului „este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4,18). În timp ce căuta să-și îndeplinească rolul de mesager al lui Dumnezeu, Ellen White a experimentat adâncimile descurajării. Fără îndoială, slăbiciunile fizice din perioada timpurie a activităţii ei, starea inimii

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

103

și dificultăţile respiratorii o predispuneau la descurajare. Întâlnind adesea persoane aflate în „focul fanatismului și în gheaţa indiferenţei” 1 , precum și din cauza multor lipsuri și necazuri provocate de bârfe și calomnii, sănătatea ei șubredă a fost afectată. „Descurajarea mă presa cu putere și situaţia în care se afla poporul lui Dumnezeu m-a chinuit atât de mult, încât, timp de două săptămâni, am zăcut bolnavă”. 2 Într-o scrisoare adresată lui Jo- seph Bates își exprimă încrederea și speranţa în Dumnezeu: „Îmi cunosc și îmi simt slăbiciunea, dar mă ţin tare de braţul puternic al lui Iehova și pot spune astăzi că Răscumpărătorul meu este viu, și dacă El trăiește, și eu voi trăi”. 3 Într-o zi din iarna anului 1847- 1848, soţul ei se întorcea de la lucru epuizat, după vreo zece kilometri de drum prin zăpadă și ploaie. Acasă, proviziile erau pe terminate și aveau un copil de câteva luni. Când Ellen l-a văzut cât era de obosit, rezistenţa ei a cedat: „Primele mele sentimente erau că Dumnezeu ne-a părăsit. Am ajuns până aici? Ne-a părăsit Dumnezeu? Nu mi-am putut stăpâni lacrimile și am plâns cu glas tare ore întregi, până am leșinat”. 4 Numărul situaţiilor descurajatoare, care au lovit familia White, este mare și nu ne propunem să lungim lista. Dar ce program de răspuns la asemenea situaţii și-a propus Ellen? „Să umblăm prin credinţă, în ciuda tuturor aparenţelor, acesta era singurul lucru pe care Domnul mi-a cerut să-l fac”, ne spune ea. 5 Și profeţii Bibliei au trecut prin momente de descurajare. David, Asaf, Ilie, Ieremia și Moise ilustrează acest adevăr. Dumnezeu nu îi scutește de necazuri pe slujitorii Săi, ci le dă putere să le îndure.

1 Herbert Douglas, Messenger of the Lord, pag. 74.

2 Arthur L. White, Ellen G. White Biography, vol. 2, pag. 88.

3 Idem, pag. 131 (1847).

4 Idem, pag. 134.135.

5 Idem, vol. 3, pag. 385-396.

104

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

11. Sănătatea fizică

Experienţa de la vârsta de nouă ani, când a fost lovită cu o piatră în faţă, a afectat grav sănătatea lui Ellen White. Aceasta i-a produs insuficienţă respiratorie, i-a afectat inima și a adus-o aproape de mormânt. Cum se face totuși că această persoană, cu sănătate șubredă, gata să moară, a trăit aproape 88 de ani, străbătând de zeci de ori America de la Atlantic la Pacific și înapoi, cu mijloacele rudimentare de atunci, prin ploaie, vânt și viscol, rostind mii de predici, scriind peste 100.000 de pagini de manuscris, ocupată cu treburi gospodărești, făcând faţă crizelor și împotrivirilor din partea dușmanilor ei, fără să fie doborâtă de situaţiile stresante ale vieţii? În loc să-i reducă puterea de muncă, duritatea vieţii i-a dat și mai mult curaj. Unii au încercat să explice viziunile lui Ellen White prin trauma suferită de ea în copilărie, care i-ar fi lezat lobul temporal al creierului, producându-i un fel de epilepsie. Ca răspuns la acuzaţia că nu revelaţia divină i-a cauzat viziunile, ci epilepsia datorată lezării lobului temporal, produse de lovitură, a fost constituită o comisie, compusă din opt profesori ai Universităţii Loma Linda, în care erau incluși trei neurologi și un psihiatru din nordul Californiei, care au studiat dovezile disponibile. După cercetările întreprinse, aceștia au raportat (în 1984) că punerea unui asemenea diagnos- tic, cu toate mijloacele moderne de care dispune medicina actuală, nu poate fi decât speculativă și nesigură. Comisia a precizat că articolele și prezentările care sugerează că viziunile și scrierile lui Elen White erau rezultatul unei dezordini psihice, conţin multe informaţii inexacte, ambiguităţi și fac o aplicare greșită a faptelor. După o atentă examinare a datelor biografice și autobiografice privitoare la Ellen White, comisia a tras concluzia că „nu există nici o dovadă convingătoare că Ellen G. White ar fi suferit de vreun fel de epilepsie. Nu există nici o posibilitate ca o asemenea boală să explice viziunile lui Ellen White sau rolul ei în dezvoltarea Bisericii Adventiste”. 1 Profesorul de neurologie de la Universitatea

1 Ministry, august 1984.

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

105

Loma Linda, doctorul Donald J. Peterson, șeful clinicii de neurologie de la spitalul Riverside din California, autor a mai mult de șaizeci de articole în domeniul neurologiei, publicate în reviste știinţifice, a dat un răspuns mai amplu în cartea publicată de el. 1 Acesta a respins orice legătură dintre starea lui E. G. White în timpul viziunilor sau capacitatea ei de scriitor prolific și vreo boală provocată de leziuni ale creierului. În raportul său, Peterson a scris: „Convingerea acestui cercetător este că aici (în cazul lui Ellen White, n.a.) era o manifestare a adevăratului dar profetic, nu vreo formă de epilepsie”. 2 În vara anului 1845, Ellen White a avut o viziune deosebită, în timp ce era foarte slăbită de boală. „Până în acel moment, scria ea mai târziu, nu puteam să scriu. Mâna mea tremurândă nu putea să ţină bine condeiul. Fiind în viziune, un înger mi-a poruncit să scriu ce mi s-a arătat. Am încercat și am scris cu ușurinţă. Nervii mei au fost întăriţi și mâna mea a devenit sigură”. 3 De atunci și până la adânci bătrâneţi, pana ei nu s-a mai poticnit. În timpul vieţii, Ellen a fost de multe ori încercată de diferite boli: cancer și apoplexie (în 1854 fiind însărcinată cu William), apoi un atac de paralizie, după care a venit vindecarea în mod supranatural, prin rugăciune. După doi ani, a alunecat pe gheaţă, provocându-și o entorsă în urma căreia a fost nevoită să umble în cârje șase săptămâni. În cele din urmă, s-a instalat un reumatism sever la ambele glezne, care a chinuit-o până la moarte. Uneori, trebuia să urce scările în genunchi. În 1860, după ce au călătorit zi și noapte de la Battle Creek la Iowa, trecând peste fluviul Missi- ssippi cu piciorul pe gheaţa subţire, a străbătut zona statului Iowa prin noroaiele de primăvară, vorbind adesea în adunări publice. Anii petrecuţi în Australia (1891-1900) au fost ani de muncă grea, griji apăsătoare, călătorii lungi și obositoare, suferinţe devas-

1 Donald J. Peterson, Visions or Seizures: Was Ellen White the Victim of Epilepsy, Boise, Idaho, Pacific Press Publishing Association, 1988.

2 Idem, pag. 26.27.

3 Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 60, citat în Messenger of the Lord, pag. 63.

106

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

tatoare (reumatism, malarie etc.). Totuși, această perioadă a fost probabil cea mai rodnică din viaţa ei și curajul nu i-a fost înfrânt. Reflectând la experienţele ei apăsătoare, E.G. White scria:

În toate acestea era o parte plăcută. Mântuitorul meu părea să fie aproape de mine. Îi simţeam în inimă prezenţa Lui sfântă și eram mulţumită. Aceste luni de suferinţe au fost cele mai fericite din viaţa mea, pentru că eram însoţită de Salvatorul meu. El era speranţa și coroana bucuriei. Sunt atât de mulţumită că am avut această experienţă, pentru că sunt mai aproape de preţiosul meu Domn și Mântuitor. 1

Deși a suferit mult din punct de vedere fizic, vasta ei producţie

literară, împreună cu miile de predici rostite și transcrise, indică

o capacitate intelectuală remarcabilă. Întrucât ea n-a absolvit decât

trei clase elementare (asemenea lui Benjamin Franklin), unii ar putea trage concluzia pripită că Ellen White a fost aproape o analfabetă. Nimic mai incorect decât aceasta! Ea a fost o cititoare avidă, având un spirit de observaţie foarte pronunţat. În 1909, în biblioteca ei se aflau aproximativ 800 de volume, dintre care unele erau adnotate de mâna ei. Toată viaţa a acumulat informaţii, și-a îmbogăţit

vocabularul și și-a perfecţionat stilul, folosind orice sursă care-i putea

fi de ajutor. Avem astfel de-a face cu o femeie matură în gândire, cu

multă putere de pătrundere (perspicacitate), cu o purtare aleasă, plină de demnitate și de dragoste de oameni, cu o inteligenţă rară și bine cultivată. Evident, toate acestea s-au dezvoltat treptat.

12. Alte caracteristici personale

Am arătat că Ellen White, asemenea vechilor profeţi, n-a fost scutită de greșeli și de defecte de caracter sau lipsuri în înţelegerea adevărului. A avut și momente de descurajare. Dar cei cu onesti- tate intelectuală și cunoscători ai adevărului vieţii dispun de argu-

1 Manuscris 75, 1893, citat în Ellen G. White Biography, vol. 4, pag. 33 și în Messenger of the Lord, pag. 64.65.

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

107

mente suficiente pentru a crede că acest sol al lui Dumnezeu poate fi înscris printre bunii creștini. Modestia și generozitatea ei, since- ritatea, răbdarea și tactul de care dădea dovadă, principialitatea și pragmatismul ei, înţelegerea și fermitatea aflate într-un echilibru impresionant ne conving că avem de-a face cu o persoană demnă de respectul nostru. Cei care o acuză pe Ellen White că era influen- ţabilă nu-i cunosc fermitatea, iar cei ce văd în ea un spirit dictato- rial, nu-i cunosc blândeţea. Ellen White dispunea de o rară capacitate de empatie. Era deschisă emoţional și înţelegea ușor bucuriile și necazurile altora, împărtășindu-le experienţa. Reacţiona adecvat în faţa artei, frumuseţilor naturii sau descrierilor literare. O impresionau Alpii acoperiţi de zăpadă din Europa, Munţii Stâncoși din S.U.A., arhitectura catedralei din Milano, apusul de soare din Norvegia, valurile oceanului, furtunile dezlănţuite, frumuseţea și prospeţimea câmpului, florile multicolore și păsările cerului. Ca mamă iubitoare, soţie respectuoasă faţă de soţul ei și demnă, n-a cunoscut lenevia. Lucra adesea în grădina plină de flori, zarzavaturi și fructe, adesea confecţiona singură haine pentru ea și familia ei, fiind o gospodină de excepţie. De îndată ce posibilităţile financiare i-au permis și chiar în vremuri de aspră sărăcie, casa lor era mereu populată de vizitatori și lucrători de la editură, iar masa lor, mereu înconjurată de oaspeţi. Uneori erau la masă 16 persoane. Avea grijă și de copii orfani sau nevoiași, pe care îi ajuta. A plătit pentru școlarizarea unora dintre cei înzestraţi intelectual (cum a fost John Harvey Kellogg) și a sprijinit cauza Bisericii Adventiste cu multe sacrificii materiale. Criticii ei iresponsabili o acuză de lăcomie și înșelăciune, dar cu greu am putea găsi o familie mai econoamă și mai chibzuită în cele materiale ca familia White. La moartea sa (1915), Ellen White a lăsat în urmă o datorie de peste douăzeci și unu de mii de dolari, bani care au fost recuperaţi, conform testamentului ei, din drepturile ei de autor și din vânzarea cărţilor ei existente. Biserica n-a avut pierderi, ci beneficii de pe urma activităţii acestui sol al lui Dumnezeu.

108

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

De la vârsta de șaptesprezece ani până la moarte, Ellen White a participat la toate bucuriile și necazurile bisericii din care făcea parte.

A fost unul dintre co-fondatorii acesteia, împreună cu soţul ei și

Joseph Bates. A luptat pentru organizarea ei în condiţiile în care cei mai mulţi adventiști de ziua a șaptea considerau că aceasta ar fi o greșeală. A adus lumină de la Dumnezeu, privitoare la felul în care oamenii ar putea fi mai sănătoși. A condus biserica la înfiinţarea de instituţii sanitare și de educaţie. O femeie simplă, fără educaţie școlară, a inspirat biserica la instituirea unui impresionant sistem mondial de educaţie. A scris mult pentru educaţie și viaţa de familie. N-a fost profesor, dar a scris pentru profesori. N-a fost medic, dar a scris mult pentru medici. N-a fost pastor hirotonit, dar a scris pentru pastori. N-a fost om de afaceri, dar a enunţat multe principii de

conduită pentru cei ce lucrează în acest domeniu. N-a fost istoric și nici n-a pretins vreodată să corecteze datele acestora, dar a dezvăluit filosofia istoriei și a marii lupte dintre bine și rău. Ellen White a fost prezentă în crizele prin care a trecut Biserica Adventistă. Când aceasta a alunecat spre legalism, i-a susţinut pe cei ce combăteau legalismul în anii 1880 (cu momentul critic de

la Minneapolis, 1888). Când A.T. Jones tindea să împingă biserica

spre fanatism (anii 1890), ea a temperat zelul iraţional al acestuia

și al celor ca el. Când a apărut erezia „Holly Flesh” (carne sfântă),

care susţinea că și înclinaţiile rele firești trebuie să dispară prin sfinţire înainte de revenire, Ellen White a denunţat sursa acestei

rătăciri și a fanatismului care o însoţea. Când John H. Kellogg, unul dintre cei mai înzestraţi și bine pregătiţi medici ai lumii, sponsorizat de familia White ca să-și termine studiile universitare,

a propus bisericii o concepţie panteistă despre Dumnezeu, Ellen

White a intervenit cu tact, dar energic, pentru a combate rătăcirea.

Ţinând seama de toate acestea, nu o putem trata pe Ellen White

ca pe o persoană oarecare și, cu atât mai mult, să stăm nepăsători când este calomniată și batjocorită fără scrupule.

A FOST ELLEN WHITE UN PROFET?

III.

SCRIERILE LUI ELLEN WHITE

1. O scriitoare de excepţie

109

Ellen White este considerată ca fiind al treilea dintre cei mai traduși scriitori din istorie și cel mai tradus scriitor american, bărbat sau femeie. După câte știm, ea a scris și a publicat mai multe cărţi și în mai multe limbi, care circulă mai mult decât lucrările scrise de vreo altă femeie din istorie. La sfârșitul lucrării ei de 70 de ani, producţia ei literară totaliza aproximativ 100.000 de pagini sau echivalentul a 25 de milioane de cuvinte care includ scrisori, jurnale, articole periodice, broșuri și cărţi.

La moartea ei (1915), se publicau în mod curent 24

de titluri ale lui Ellen White și 2 erau în pregătire pentru tipar. În anul 1990, se tipăreau 128 de titluri care purtau numele ei și care cuprindeau compilaţii ale ideilor ei

Ar fi greu de spus că producţia

literară impresionantă de cărţi ale lui Ellen White era doar un rezultat al geniului și talentului omenesc. Contemporanii ei, care-i cunoșteau trecutul și educaţia școlară minimă, știau, de asemenea, că elocvenţa ei plină de vioiciune și de o forţă manifestată atât în scris, cât și în vorbirea publică, era mai mult decât înţelepciune ome- nească. 1

despre diferite subiecte

Menţionam mai înainte că, la sfârșitul primăverii anului 1845, mâna ei slabă și nesigură nu putea să scrie. Dar, într-o viziune, i s-a cerut să scrie ce a văzut. Mai târziu, ea amintește această minunată experienţă:

Domnul mi-a zis: „Scrie lucrurile pe care ţi le-am încredinţat”. Deși eram foarte tânără, am început să fac acest lucru. Mâna mea slabă și tremurând din pricina

110

RÃSPUNSURI LA ACUZAÞIILE ADUSE LUI ELLEN WHITE

infirmităţii a devenit sigură de îndată ce am luat tocul în

Nu

mână. Și, din acel moment, am fost în stare să scriu