Muzeologie - pentru verificare.

Cercetarea muzeală :

Cercetarea de muzeu este una din funcţiile specifice ale muzeului. Cercetarea în instituţia
muzeală are mai multe direcţii; ea reprezintă una din etapele de dezvoltare a patrimoniului
muzeal, formează baza evidenţei ştiinţifice şi este un mijloc de conservare şi restaurare a
bunurilor de patrimoniu şi, nu în ultimul rând, rezultatele cercetării vor fi utilizate într-una din
importantele funcţii ale muzeului, de educare sau valorificare a patrimoniului său. Uneori, în
România, dar şi în Europa occidentală, cercetarea propriu-zisă va lua locul cercetării de
muzeu. Uneori cercetarea devine o preocupare " sine qua non", îndepărtându-se de interesele
muzeului.

Cercetarea de muzeu va fi proiectată în programe pe termen scurt, mediu sau lung şi are în
vedere tipul şi dimensiunea patrimoniului muzeal. Cercetarea se va aplica la constituirea şi
dezvoltarea patrimoniului muzeal realizată în interiorul şi în afara muzeului, la conservarea şi
restaurarea acestuia în spațiile laboratoarelor sau altor amenajări speciale și la valorificarea
educațională prin expoziții de toate tipurile sau și în cazul valorificării prin publicarea
studiilor, cataloagelor, monografiilor, repertoriilor, sintezelor etc. Cercetarea patrimoniului
muzeal trebuie să aibă în vedere faptul că obiectele de muzeu pot demonstra mai multe
aspecte ale existenței lor în timp. Cercetarea muzeală ar trebui să aibă în vedere în principiu
trei elemente esențiale pentru viața în continuare a bunurilor de muzeu: cunoașterea,
prezervarea şi exploatarea sistematică în folosul societății.

În contextul problematicii propuse, cercetarea de muzeu are caracter de cercetare specifică

în cazul următoarelor discipline: arheologie, etnologie, istoria artei, istoria culturii, științele
naturii, istoria tehnicii până la arheologie industrială. Toate aceste discipline operează cu
mărturii ale culturii materiale, interpretează faptele, obiectul lor principal de cercetare este
patrimoniul muzeal. Disciplinele numite comune cum este fizica, chimia organică şi
anorganică, micologia, entomologia, botanica sunt un mijloc pentru cercetarea de muzeu.
Scopul aplicării disciplinelor comune în cercetarea de muzeu este studierea materialelor
suport ale bunurilor patrimoniale, transformărilor chimice, fizice ale materialelor din care au
fost făcute obiectele ce formează patrimoniul muzeal în scopul conservării și restaurării lor.

Cele trei tipuri de cercetare :

1
a) cercetarea specifică de muzeu :

În cadrul cercetării specifice se disting mai multe tipuri cu o metodologie proprie.

Arheologia. Cercetările se realizează în trei etape principale: topografică, săpătura, cercetarea

de cabinet. Topografia contribuie la descoperirea stațiunilor arheologice, urmează cercetarea
sistematică în finalul căreia se completează colecțiile muzeale cu noi piese. În cabinet se
încheie cercetarea arheologică prin interpretarea rezultatelor, tragerea concluziilor,
valorificarea rezultatelor dobândite.

Istoria. Cercetarea istorică de muzeu se situează în urma celei arheologice. În prezent

cercetarea istorică își caută noi metode de lucru. Are caracter local şi ar trebui să fie îndreptată
spre studierea instituţiilor, realităţilor istorice, obiectelor din patrimoniul muzeal, istoria
culturii. Asupra locului cercetării istoriei contemporane în instituții muzeale se duc polemici
în literatura de specialitate.

Istoria artei. Cercetarea în domeniul istoriei artei se desfăşoară în trei direcţii: cercetarea pe
monument ori în colecţie, cercetarea pe creator, cercetare de arhivă. Cercetarea pe monument
se realizează prin studiul fazelor de construcţie, a formelor, subansamblurilor. Este o cercetare
interdisciplinară de care se ocupă o echipă formată din istoricul de artă, arhitectul, istoricul,
arheologul şi conservatorul muzeului. Cercetarea în colecţie este o cercetare comparativă, se
bazează pe colaborare dintre istoricul de artă şi investigator, aqordând structura operelor de
artă. Cercetarea pe creator se poate desfăşura pe un creator viu, de obicei cu o personalitate
puternică. Acest tip de cercetare presupune o familiarizare cu lumea creatorilor, trebuie să se
creeze o relaţie între muzeograf şi artist. Contactul direct cu lumea artistului poate completa
consideraţii fmale. Cercetarea de arhivă este egală cu o documentare în scopul cunoaşterii
procesului de creaţie, destinul creatorilor, al operei lor.

Etnografia (etnologia). Cercetarea etnografică se prezintă ca o cercetare de teren şi cercetare

în colecţie. Cercetarea etnogra.f!că este o activitate interdisciplinară care studiază arta
populară de la particular la general. Tendinţa principală în etnografie este depăşirea fazei
monografice şi abordarea domeniului din punct de vedere general. Metode de lucru folosite:
observaţia în teren şi interpretarea faptelor.

Cercetarea memorialistică şi de muzeologie literară se desfăşoară pe manuscrise, opere în

ediţii princeps, schiţe, obiecte de uz personal ale personalităţilor, autorilor de opere literare.
Se urmăreşte creionarea personalităţii creatorului, activitatea sa literară, biografia.

2
Istoria tehnicii. Cercetarea în domeniu se realizează de specialişti cu metode proprii. De aici
se detaşează şi arheologia industrială care studiază evoluţia domeniului de la revoluţia
industrială (sfârșitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor) până la epoca
calculatoarelor. În acest context se depistează obiective, se elaborează repertorii, obiectivele
depistate se conservă şi se reconstituie.

b) cercetarea psihosocială a publicului vizitator

Acest tip de cercetare este efectuat de personalul specializat şi se ocupă de cercetarea

structurilor publicului, opţiunilor publicului, a comportamentului acestuia. O fază
independentă este experimentul. Metodele folosite sunt asemănătoare cu cercetările
sociologice sau psihologice. În general se foloseşte metoda anchetei prin intermediul
interviului, chestionarului sau prin observaţie liberă. În prezent, în muzeele româneşti încep să
apară departamente de relaţii cu publicul. Cercetarea se desfăşoară pe grupe de vârstă, sex,
socio-profesionale, vizitatori permanenţi sau turişti. Toate cercetările de gen au constatat, că
publicul stabil al muzeelor este format din copii.

Planificarea cercetării :

La baza cercetării de muzeu se află planul de cercetare al instituţiei alcătuit din propunerile
specialiştilor care ar trebui, însă, acordate cu interesul general al instituţiei sau cu interesul
naţional. Planul de cercetare este format din tematica, planul de perspectivă şi un plan anual.
Tematica de cercetare se stabileşte în urma unei cercetări preliminare prin care se va constata
stadiul de cunoaştere al domeniului care va intra în centrul atenţiei, al patrimoniului muzeal
propriu. Tematica de cercetare poate fi stabilită în urma apariţiei unor priorităţi datorate
evoluţiei urbane, modificărilor funciare etc. Aceste intervenţii în aspectul localităţilor pot
provoca dispariţia unor obiective, a patrimoniului etnografic, arheologic. De aceea, tematica
cercetării poate suferi modificări şi cercetarea în astfel de situaţii se va desfăşura prioritar.

Planul de perspectivă va stipula durata cercetării, necesarul tehnica-material, se va stabili

echipa de specialişti, se vor estima mijloacele tehnice. Perioada pentru care se tocmește un
plan de perspectivă este de la 5-10 ani. Unul din elementele de bază ale planului este
finalizarea muzeală, expoziţională a cercetării (organizarea unor secţii noi, restaurarea sau
conservarea pieselor, monumentelor etc.).

Planul anual rezultă din tematica principală şi dintr-un plan de perspectivă al muzeului.
Planul anual are în vedere priorităţile, obiectivele ameninţate din diferite motive (calamităţile

3
naturale, îmbunătăţirile funciare, sistematizările localităţilor etc.). Prin elaborarea planului
anual se va urmări continuarea cercetărilor începute până la epuizarea temei. Planul anual va
urmări acoperirea lacunelor în cunoştinţe. Şi în cazul acestui plan se stipulează necesităţile de
finanţare, echipa de specialişti, tehnica necesară durata cercetării.

Proiect de cercetare. Proiectul este prima etapă a planului de cercetare şi cuprinde

justificarea cercetării, prezenţa în planul tematic al muzeului, definirea obiectivului şi
procedurilor ce urmează să fie folosite. În proiect vor fi prevăzute modalităţile de valorificare
a cercetării din care pot face parte demersurile de conservare şi restaurare presupuse,
transportul la sediul muzeului etc. La proiect se va ataşa jurnalul de cercetare în care se
consemnează pas cu pas decurgerea cercetării. O parte importantă a proiectului de cercetare
este latura lui tehnica-economică. Cercetarea în muzeu trebuie să fie rezultatul unui efort
colectiv din partea specialiştilor muzeului.

Forme de valorificare științifică :

Valorificarea cercetării muzeale are două direcţii principale: I. publicarea rezultatelor

cercetării; II. activitatea expoziţională în scopul educării şi instruirii publicului vizitator.

Publicarea rezultatelor cercetării are mai multe forme, care depind de extinderea ei şi de
cantitatea rezultatelor obţinute. În cele mai multe cazuri muzeografii şi cercetătorii din muzee
îşi valorifică cercetările prin articole sau studii publicate în revistele muzeelor ori prin
intermediul raportului, monografiei, repertoriului sau catalogului publicate independent. Ele
reprezintă finalizarea unei etape de cercetare sau epuizarea unei teme de cercetare.

Raportul este o comunicare scrisă care relatează despre încheierea unei faze de cercetare
în teren. Cuprinde descrierea desfășurării cercetării pe teren, descoperirile, observaţiile,
informaţiile obţinute. Rapoartele se folosesc adesea în urma încheierii unei campanii
arheologice. După sesiunea de rapoarte (o dată pe an) acestea se publică într-un volum
colectiv.

Monografia este comună şi altor discipline, nu numai celor care se desfăşoară în instituţii
muzeale. Este rezultatul unei cercetări încheiate, are forma descriptivă şi poate fi completată
cu repertorii de obiecte sau cu cataloage.

Repertoriul este instrumentul de evidenţă, dar şi de îndrumare asupra unor surse primare,
care epuizează problematica dată (fonduri, instituţii). Este rezultatul unor cercetări de arhivă,
bibliotecă, în domeniul istoriei arhitecturii, numismaticii etc. Catalogul cuprinde o sumă de

4
obiecte dintr-o mulţime închisă şi poate face parte din repertoriu. Catalogul exhaustiv se
confundă cu repertoriul, amândouă epuizează întregul material cercetat. Repertoriul şi
catalogul au forma de publicaţie ce cuprinde evidenţa ştiinţifică a unui fond, a unei colecţii de
obiecte de muzeu. Există mai multe tipuri de repertorii. Repertoriul topografic este o sumă de
fişe analitice la care se anexează hărţi, planuri topografice, relevee arhitecturale. Repertoriul
tipologie este organizat tot dintr-o mulţime de fişe analitice ordonate după tipologia obiectelor
incluse în cercetare. Fişele pot fi ordonate alfabetic în cadrul unui tip de obiecte (acele obiecte
care au un număr de atribute asemănătoare), sistematic sau pot fi ordonate cronologic.
Repertoriul va cuprinde un capitol introductiv cu justificarea temei de cercetare. Se vor
analiza criteriile de tipologie. După aceea urmează repertoriul propriu-zis cuprinzând fişele de
obiecte. În încheierea repertoriului se va afla aparatul critic; bibliografia, indicii care pot fi de
mai multe tipuri şi care pot oferi cheia pentru folosirea repertoriului. (Unul dintre cele mai
reprezentative repertorii în România: Inscripţiile Daciei Romane care atunci când se va
încheia publicarea lor vor forma informaţie completă pe tema dată.)

Catalogul este o înşirare de fişe de obiecte ordonate după un anumit criteriu pentru un
anume scop. În muzeologie se elaborează mai multe tipuri de cataloage, unele de expoziţie,
altele reprezentând forma finală a cercetării ştiinţifice. Cataloagele pot fi de semnalare,
sumare, de colecţie şi exhaustive (Radu Florescu). Catalogul de semnalare se elaborează
pentru expoziţii temporare şi de mai mică întindere (poate fi vorba de expoziţii de artist,
expoziţii organizate cu prilejul unor sărbători sau aniversări ale evenimentelor istorice).
Catalogul de semnalare va cuprinde informații restrânse, acele care pot identifica obiectul
expus. Fişa obiectului poate fi completată de o sumară bibliografie. Fişele vor fi ordonate
după aşezarea pieselor în expoZiţie, iar din loc în loc se poate publica câte o imagine după
obiectele cele mai reprezentative. Cataloagele de semnalare vor avea forma de broşură, pliant,
de mai mici dimensiuni.

Catalogul sumar este tot un catalog care prezintă numai anumite piese din expoziţie, nici
fişa pieselor nu va fi una exhaustivă, dar va cuprinde mai multe informaţii, justificând
prezenţa piesei în expoziţie şi o bibliografie sumară referitoare la piesă. Catalogul sumar se
elaborează, ca şi cel de semnalare, pentru expoziţi temporare, de mai mare întindere, vor fi
selectate piesele pentru a fi cuprinse în catalog. Un alt tip de catalog sumar se poate pregăti
pentru expoziţia de bază şi are în vedere prezentarea expoziţiei în mod selectiv. Fişele vor fi
aşezate în ordinea expoziţiei şi pot fi completate cu fotografii. Catalogul va fi înzestrat cu un

5
cuvânt înainte în care expoziţia va fi prezentată în linii generale şi va face referiri la
personalul ştiinţific care a contribuit la organizarea expoziţiei.

Catalogul de colecţie este un catalog quasi-exhaustiv şi va epuiza piesele expuse sau

piesele dintr-o colecţie muzeală. Fişa din catalogul de colecţie trebuie să fie una cât mai
completă, cu bibliografia principală. Nu este nevoie să se facă referiri la istoricul piesei. Vor
apărea imaginile pieselor. Fişele vor fi ordonate sistematic sau alfabetic. Ca şi celelalte lucrări
de gen, catalogul de colecţie va începe cu un studiu introductiv în care se descrie colecţia,
conţinând istoricul ei, se va justifica editarea catalogului. Pe urmă se face analiza metodelor
de catalogare, iar capitolul principal va cuprinde. suma fişelor, privind piesele din colecţie.
Orientarea în catalog este posibilă datorită indicilor topografici, tipologiei, a prezenţei hărţilor
cu sfera răspândirii iniţiale a pieselor din colecţie la care se vor adăuga tabelele cronologice şi
de concordanţă.

Catalogul exhaustiv este cea mai completă formă a catalogului care va epuiza mulţimea
pieselor şi va oferi cea mai bogată informaţie despre acestea (vezi cele elaborate la Alba Iulia
- Catalogul cărţilor româneşti din secolele XVI-XVII din judeţul Alba; Catalogul monedelor
dacice din judeţul Alba etc.). Fişa catalogului exhaustiv cuprinde toate datele care pot
coincide cu fişa analitică de evidenţă. Şi catalogul exhaustiv va fi completat cu ilustraţiile
pieselor. Ordonarea fişelor va fi sistematică. Introducerea se face prin studiul introductiv,
descrierea metodologică, urmează stocul de fişe, indici, bibliografia şi ilustraţiile pieselor.
Elaborarea cataloagelor şi repertoriilor este simplificată de la momentul apariţiei FAE în
ultima ei formă.

Cataloagele signaletice

Ghidul catalog este cel mai pretenţios mod de a prezenta expoziţia muzeală. Textul
trebuie să fie elaborat de specialişti, cel mai bine pentru fiecare secţie specialistul respectiv.
Ghidul muzeului trebuie să urmărească direcţia de vizitare a muzeului. · Textul trebuie să fie
însoţit de ilustraţie reprezentativă din expoziţie cu un scurt text explicativ. Ghidul trebuie să
aibă o formă utilă, trebuie să fie o carte de buzunar. Dimensiunile nu trebuie să fie mari, nici
ca şi conţinut şi nici ca format. Muzeele pot edita ghiduri exhaustive pentru publicul matur şi
ghiduri restrânse pentru copii.

Catalogul de expoziţie sau catalog de colecţie pot fi elaborate ca o completare a ghidului.

Este un material de popularizare pretenţios, mai scump şi trebuie să aibă condiţie grafică de
excepţie. Baza se pune pe fotografii de calitate şi texte referitoare la obiecte prezentate.

6
Toate tipurile de expoziție :

Scopul principal al funcţionării muzeelor este pe lângă colectarea, conservarea, ocrotirea

patrimoniului şi valorificarea prin expoziţii destinate instruirii şi educării publicului. Expoziţia
muzeală are o mare capacitate de influenţare afectivă asupra publicului. Intelectul uman este
capabil să asimileze de trei ori mai multă informaţie prin intermediul imaginilor, obiectelor
concrete (bunurilor de muzeu), decât pe cale orală sau în formă scrisă. Obiecte
tridimensionale şi obiecte bidimensionale din expoziţia muzeală au această calitate de
influenţare pozitivă a publicului. Expoziţiile care doresc să trezească atenţia publicului trebuie
să aibă nu numai o calitate ştiinţifică ireproşabilă, dar şi amenajarea estetică, trebuie să
corespundă diferitelor nivele de vizitatori. O expoziţie bine proiectată şi realizată va trezi
curiozitatea şi dorinţa de a afla mai mult despre patrimoniul expus.

Exponatele vor fi autentice, auxiliare şi complementare.

Exponatele autentice sunt obiecte originale (în muzeele mari se expun cea 1 0-20%
obiecte originale). În urma selecţiei se expun exponate autentice semnificative pentru tematica
expoziţiei, se aleg piese bine conservate şi cu un aspect deosebit.

Exponatele auxiliare vor fi fotografii, obiecte în copie sau hărţi, planuri, reconstituiri
grafice, modelele utilajelor la mici dimensiuni.

Exponatele complementare pot fi imagini, ilustrând piesele din expoziţie în diferite

ipostaze, fotografiile pieselor de acelaşi tip din alte colecţii muzeale.

Proiectul este un demers prealabil prin care se prevăd etapele organizării şi conţinutul
expoziţiei, necesităţile economice şi tehnice. Muzeotehnica este un ansamblu de mijloace
tehnice: mobilier, sistemul de lumini, mijloace audio-vizuale, sistemul de etichetare utilizate
în expoziţie. Muzeografia românească, dar şi cea europeană propune câteva tipuri de
expoziţie. În principiu s-au dezvoltat patru tipuri de expoziţii: expoziţie de bază, expoziţie
tematică temporară, itinerantă şi fotoexpoziţie (sau expoziţie de panouri).

Expoziţia de bază este reprezentativă pentru profilul muzeului. În expoziţie de bază sau
permanentă se expun cele mai reprezentative obiecte în conformitate cu tematica de bază a
expoziţiei. Selecţia obiectelor care devin exponate este un element foarte important, având în
vedere starea lor de conservare, aspectul estetic şţ valoarea documentară şi ştiinţifică. Faptul
că expoziţia de bază este oglinda principalelor preocupări în colecţionare a muzeului,
expoziţia de bază nu trebuie să cuprindă un număr excesiv de mare de obiecte legate de

7
tematica principală a expoziţiei. În afară de obiecte autentice, în expoziţie se vor afla toate
tipurile de exponate auxiliare şi complementare. Expoziţia de bază este permanentă, durata ei,
după specialişti este între 1 0-20 de ani. Organizarea unei expoziţii permanente necesită o
pregătire de le 1 la 3 ani. Sunt solicitate mari sume de bani necesari în: primul rând pentru o
cercetare atentă şi de specialitate în vederea conservării şi restaurării pieselor propuse pentru a
fi expuse, împrumutul unor piese complementare de la alte instituţii de profil, elaborarea şi
publicarea catalogului sau ghidului expoziţiei. În plus, proiectarea şi confecţionarea unui
mobilier pe măsură.

Expoziţia tematică temporară va folosi în mod restrâns obiecte autentice, se va baza mai
ales pe piese auxiliare. Poate fi însoţită de o muzeotehnică modernă, rezultatul trebuie să fie
atractiv. Expoziţia temporară va fi limitată în timp şi se organizează cu ocazia unor
evenimente speciale, aniversări, descoperiri spectaculoase, o cercetare încheiată. Expoziţia
temporară se poate organiza la sediul muzeului sau în alte instituţii, unde există condiţii de
securitate şi de păstrare (Universitatea " 1 Decembrie 1918" din Alba Iulia a organizat la
sediul Universităţii o expoziţie temporară în anul 1998 cu ocazia Zilei naţionale din cele mai
reprezentative obiecte de cult şi. cărţi vechi aflate în colecţiile albaiuliene). Scopul organizării
expoziţiilor temporare la sediul muzeului este completarea informaţiei din expoziţie de bază
prin obiecte valoroase din punct de vedere documentar, care însă nu au încăput din diferite
motive în expoziţia de bază a muzeului. O soluţie pentru asemenea situaţii este şi deschiderea
unor depozite de muzeu pentru cercwi restrânse de vizitatori avizaţi şi interesaţi, în depozite
aflându-se uneori obiecte deosebite, într-o stare de conservare mai slabă, care cu astfel de
ocazii pot oferii satisfacţii publicului restrâns. Se mai poate discuta şi despre expoziţiile
temporare trimise peste hotare, care vor deveni în acelaşi timp şi itinerante. Organizarea lor
necesită o mare atenţie, dacă ne gândim la secwitatea exponatelor, la microclimatul din timpul
transportului, dar şi la prezentarea lor ştiinţţfică şi estetică.

Expoziţia itinerantă este o expoziţie temporară organizată numai în afara sediului

muzeului. Pentru expoziţii itinerante se face o selecţie atentă a pieselor originale care trebuie
să îndeplinească o sumă de calităţi ca valoare, stare de conservare deosebită, rezistenţă la
transport. În cazuri speciale se pot itinera şi expoziţii cu piese originale care implică costwile
ridicate şi o organizare mai complexă (expoziţii de etnografie românească trimise peste
hotare; expoziţii de artă plastică sau decorativă itinerate; la începutul anilor 90 a fost itinerată
prin capitalele Europei expoziţia de codice şi incunabule, aparţinând bibliotecii lui Matei
Corvin aflate astăzi în zeci de colecţii şi biblioteci). De asemenea, marile muzee europene

8
itinerează expoziţii de artă plastică ale unor pictori celebri (Paul Gauguin, Cezanne, Mona
Lisa lui Leonardo da Vinei etc.)

Fotoexpoziţiile şi expoziţiile de panouri sunt cele mai simple expoziţii şi ele tematice,
dar abordează tema liniar. Fotoexpoziţia a fost în trecut o expoziţie de fotografii fixate pe
panowi. Astfel de expoziţii se organizau cu ocazii festive, aniversări politice. Astăzi,
muzeotehnica modernă poate contribui la organizarea unor expoziţii mixte, în care un rol
important pot juca şi fotografiile, care pot deveni mobile, completate de o lumină corectă se
pot alătura foarte bine artefactelor, formând o expoziţie atractivă.

Scopul principal al organizării unei expoziţii. trebuie să fie educarea societăţii. Expoziţiile
muzeale au obligaţia să îndeplinească rolul instructiv şi educativ, dar în acelaşi timp trebuie să
fie deconectante, distractive, să ofere clipe de reculegere şi petrecerea plăcută a timpului liber
pentru copii, adulţi, dar şi pentru familii.

Tematica expoziţiei trebuie să reflecte scopurile principale de funcţionare ale muzeului.

Tema expoziţiei de bază, temporare sau itinerante este rezultatul cercetării şi documentării
colectivului care elaborează tematica. În contextul tematicii se vor justifica ideile principale
ale expoziţiei viitoare, pe această bază se vor face liste cu obiectele care vor deveni
exponatele viitoarei expoziţii. În continuare se stabilesc capitolele, în cadrul lor grupurile de
piese, chiar identificarea lor în depozite prin intermediul numărului de inve _ ntar. Pe lângă
piesele autentice, se fac liste cu exponatele auxiliare şi complementare. La tematica definitivă
se vor ataşa martorii fotografici ai tuturor pieselor propuse pentru expunere. O altă etapă este
elaborarea proiectului concret de realizare a expoziţiei, în care vor fi stipulate toate etape
concrete de lucru, se stabileşte spaţiul, vitrinele cu planul lor de aşezare în spaţiu, aşezarea
originalelor şi altor materiale, personalul care va participa, timpul necesar pentru organizare şi
nu în ultimul rând, suportul financiar de care este nevoie.

Următoarea etapă este realizarea efectivă a expoziţiei. La elaborarea tematicii unei

expoziţii va colabora tot colectivul implicat în realizarea ei (un exemplu: pentru expunerea
unui singur tablou de valoare este nevoie să se hotărească, dacă acesta va fi expus după o
sticlă sau într-o vitrină, hotărârea care-i aparţine istoricului de artă; trebuie avută în vedere
iluminarea obiectului, siguranţa expunerii şi microclimatul din sală pentru care răspunde
conservatorul; poziţionarea vitrinei în spaţiu este responsabilitatea arhitectului.

9
 Ultima etapă este încheierea expoziţiei, completarea dosarului care va cuprinde tematica,
proiectul, fotografii din expoziţie, materialele de popularizare utilizate, catalogul, ecourile din
presă, jurnalul de vizitare. Dosarul se va depune în arhiva documentară a muzeului.

10