Sunteți pe pagina 1din 64

INTRODUCERE

Apărarea şi ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor


precizate în Constituție și alte legi ale statului, în raport cu autoritățile publice este
evident o necesitate foarte importantă în menținerea ordini de drept în societate , pe
cât și a democrației.1
În caz contrar poate duce la fixarea unei situații nedorite de întreaga
populație cum ar fi tirania, regim totalitar și dezordinea în societate.
În sprijinul apărării drepturilor și intereselor legale ale persoanelor vine
Legea nr.554/2004, numită și legea contenciosului administrativ. Această lege dă
dreptul persoanelor fizice și juridice să-și apere acele drepturi și să-și ocrotească
acele interese legitime nesocotite sau încălcate de o autoritate publică.
În aceeași ordine de idei obligaţia de a asigura aplicarea legilor, de a
modifica acte normative în scopul executării legilor, de a asigura funcţionarea
seviciilor publice, de a lua măsuri pentru îndeplinirea contractelor administrative,
ocrotirea drepturilor persoanelor şi satisfacerea cerinţelor acestora, menţinerea
ordinii publice, revine administraţiei statului.
Tot mai mulţi cetăţeni cred că, în îndeplinirea acestor obligaţii, administraţia
lizează drepturile sau interesele persoanelor.
Acestea au posibilitatea de a formula o contestaţie juridică care să fie
rezolvată în mod legal de către organele competente.
Având în vedere necesitate indicată mai sus, și necesitatea cunoașterii Legii
contenciosului administrativ2, am redat în prezenta lucrare, multe aspecte privind
1
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2010, p.187
2
Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ

1
contenciosul administrativ și modul de a ne folosi de reglementările legale
consființite de lege.
Astfel, având în vedere procedura de soluționare a litigiului și a acțiunei în
instanța de contencios administrativ și importanța ei , la emitere de catre instanță a
hotărârilor sale și prin urmare la apararea sau la sfidarea drepturilor și intereselor
legale, am ales să redau mai detaliat această acțiune respectivă, dar nu mai întâi de
a reda un cadru teoretic sau de introducere în temă.3
Aşadar în capitolele ce urmează voi expune importanța contenciosului
administrativ și cum începe, curge, se soluționează și se încheie procedura de
soluționare a litigiilor în contenciosul administrativ.

3
Oliviu Puie, Contenciosul administrativ - Vol. I si Vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.54

2
CAPITOLUL I

STAREA DE FAPT

"Starea de fapt" este acea situaţie, împrejurare, conjunctură


circumstanţială, care se constituie în realitatea socială, faptică, situaţională ce
repezintă aspectul dedus judecăţii instanţei, ca parte a obiectului acţiunii (din punct
de vedere al conţinutului acesteia), sau ca temei faptic al cererii de chemare în
judecată (un aspect strict material al raportului juridic) .

1.1 SPEŢA I
Prin Dispoziția nr. S/3284/4.09.2013, IGPR a dispus încetarea raporturilor
de muncă privind pe numitul B.E.Ca urmare a destituirii, în temeiul art. 8 și art. 10
dinLg. 554/20044 susnumitul a solicitat anularea Dispoziției, acțiunea fiind admisă,
și soluţionată definitiv şi irevocabil la data de 11.01.2015 prin Decizia nr.32 a
Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior admiterii acțiunii și anulării Dispoziției S/3284/4.09.2013, prin


cererea de chemare în judecată formulată la data de 10.09.2017 și înregistrată pe
rolul Tribunalului Dolj, numitul B.E. a chemat în judecată pârâții Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi
Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dolj, pentru a fi obligați la plata sumei de
100.000 euro reprezentând daune morale.

4
Art.8 si art.10 din Legea 554/2004

3
Prin sentinţa nr. 44 din 18 ianuarie 2018, Tribunalul Dolj – Secţia
Comercială şi de Contencios Administrativ a admis excepţia prescripţiei extinctive
a acţiunii invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române şi a respins
acţiunea reclamantului B. E. ca fiind prescrisă. Totodată Tribunalul Dolj – Secţia
Comercială şi de Contencios Administrativ a admis excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Internelor şi Reformei Administrative,
Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului
Dolj, respingând acţiunea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de
calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.E. criticând-o ca


fiind netemeinică şi nelegală, a arătat că termenele de prescripţie nu sunt cele
prevăzute de Legea 554/20045, ci de Decretul 167/1958 întrucât vizează pretenţii în
legătură cu prejudiciul moral suferit ca urmare a desfacerii contractului de muncă,
fiind încălcate dispoziţiile art.16 şi art.17 din Decretul nr.167/1958 6.Astfel,
prescripţia dreptului de a solicita daune morale a început să curgă de la data
soluţionării cererii de anulare a actului emis nelegal.

S-a mai arătat că au fost încălcate dispoziţiile art.65 din Legea 360/2002
7
coroborat cu dispoziţiile 269 din legea 53/2003 care prevăd repunerea poliţistului
în toate drepturile de care a fost privat pe perioada suspendării din funcţie.

S-a mai criticat soluţia instanţei susţinându-se că nu s-a dat dovadă de rol
activ întrucât nu a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul
Finanţelor.

5
Legea 554/2004
6
Art.16 si art.17 din Decretul nr.167/1958
7
Art.65 din Legea 360/2002

4
Curtea de Apel Craiova – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis
recursul și a reținut cauza spre judecare, cu motivarea că este incident motivul de
casare prevăzut de art.488 pct. 38 ( când hotărârea a fost dată cu încălcarea
competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii ) astfel
încât a casat sentinţa şi a reţinut cauza pentru soluţionare în primă instanţă.

1.2 SPEŢA II
Reclamantul E.U. deținea în coproprietate cu pârâtul D.U. o suprafață de 100 ha
pădure în județul Dolj.

Prin contractul nr. 1431/12.04.2014 numitul D.U. a înstrăinat către P.A.


partea sa de pădure, respectiv 50% din suprafață, în valoare de 200.000 lei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj -


Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul E.U. a solicitat anularea
actului nr. 1431/12.04.2014 de înstrăinare a suprafeței de pădure, încheiat între
D.U. și P.A., fără să cheme în judecată și pe acesta din urmă.

Tribunalul Dolj - Secția de Contencios Administrativ și Fiscala procedat la


judecarea cauzei, pronunțând o hotărâre de respingere ca neîntemeiată a cererii pe
fond, împotriva căreia reclamantul E.U. a formulat apel.

Apelul a fost admis de către Curtea de Apel Craiova, care a trimis cauza spre
rejudecare Tribunalului Dolj, pentru următoarele motive:

8
Art.488 pct.3

5
1. Tribunalul Dolj trebuia să pună în vedere părților din proces sădepună
la dosarul cauzei actul nr. 1431/12.04.2014 a cărei anulare se cerea de către
reclamant prin cererea de chemare în judecată;

2. Tribunalul Dolj trebuia ca, după depunerea actului contestat să


stabilească dacă acesta este un act administrativ așa cum este definit de legea
contenciosului administrativ;

3. Tribunalul Dolj, după analizarea actului depus și stabilirea


caracterului acestuia trebuia să stabilească dacă este competentăsă judece cauza
secția sa de contencios administrativ și fiscal sau dacă se impunea declinarea
competenței de judecată la o altă secție a Tribunalului Doljsau la o altă instanță
competentăsă se pronunțe asupra cererii reclamantului de anulare a actului
contestat;

4. Din minimele informații pe care speța le prezintă în legatură cu


cererea de chemare în judecată a reclamantului, la o analiză atentă a acesteia, s-a
apreciat că actul contestat de reclamant nu este un act administrativ, astfel că nu
Tribunalul Dolj, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal ar fi fost competent
să judece speța, ci este vorba de un act juridic civil de înstrăinare a unei suprafețe
de pădure, asupra căreia pârâtul deținea dreptul de proprietate în proporție de
50%.Prin urmare, instanța de judecată competentăsă judece cererea de chemare în
judecată a reclamantului ar fi fost judecătoria pe raza căreia se afla pădurea
vândută de pârât, în procedura de drept comun, fără a fi necesară procedura
prealabilă, urmând ca această instanță să introducă în cauză și cumpărătorul
suprafeței de pădure și să se pronunțe asupra fondului după administrarea probelor
propuse de părți și încuviințate de instanță ca fiind concludente, pertinente și utile
cauzei.

6
CAPITOLUL II

STAREA DE DREPT

"Starea de drept" reprezintă într-o accepţiune reglementarea juridică


aplicabilă unei situaţii de fapt(ca parte procesuală a acţiunii), caz în care se
vorbeşte de temeiul de drept (şi de silogismul juridic/ cu norma de drept ca premisă
majoră, situaţia de fapt ca premisă minoră şi concluzia fiind reprezentată de
hotărârea instanţei), iar în altă accepţiune (parte a conţinutului raportului juridic) ca
fiind situaţia existentă juridic, ca aparenţa normativ-legală (ca exemplu pe inţelesul
tuturor, proprietar este cel ce deţine un titlu de proprietate.

Se poate însă întampla ca acela sa nu mai fie proprietar, fiindcă bunul nu mai
exista sau este în posesia altcuiva care afirmă că este şi proprietar! ).

În acest ultim sens, ideal ar fi ca situaţia de fapt şi cea de drept să coincidă,


ceea ce însă uneori se întamplă, alteori nu.

2.1 SPEŢA I

7
Potrivit art. 10 din Lg. 554/20049 : (1) Litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care
privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de
până la 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale,
iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și
accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de
secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege
specială nu se prevede altfel.

Potrivit art. 19 din Lg. 554/200410: (1) Când persoana vătămată a cerut
anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul
de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a
cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează
instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut
la art. 11 alin. (2).

Art. 2517 Cod civil11 prevede: termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea
nu prevede un alt termen.

Potrivit art. 28 din Lg. 554/200412: (1) Dispozițiile prezentei legi se


completează cu prevederile Codului de procedura civilă, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe
de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de
altă parte, precum și cu procedura reglementată de prezenta lege. Compatibilitatea

9
Art.10 din Legea 554/2004
10
Art.19 din Legea 554/2004
11
Art.2517 C.c
12
Art.28 din Legea 554/2004

8
aplicării unor norme ale Codului de procedură civilă se stabilește de instanță, cu
prilejul soluționării excepțiilor.

Conform art. 201 din Lg. 71/201113 : prescripțiile începute și neîmplinite la


data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care
le-au instituit.

Potrivit art. 248 C.p.c14.: (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe
excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care
acestea le produc.

Art. 36 din C.p.c.15 prevede : calitatea procesuală rezultă din identitatea


dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus
judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o
chestiune de fond.

Art. 16 din Lg. 554/200416 prevede: (1) Cererile în justiție prevăzute de


prezenta lege vor putea fi formulate și personal împotriva persoanei fizice care a
elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul
de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă
se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În
cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata
despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.

Art. 129 C.p.c.17 prevede excepţia de necompetenţă astfel: (1) Necompetenţa


este de ordine publică sau privată.(2) Necompetenţa este de ordine publică:1. în
cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa
13
Art.201 din Legea 71/2011
14
Art.248 C.p.c
15
Art.36 din C.p.c
16
Art.16 din Legea 554/2004
17
Art.129 C.p.c

9
instanţelor judecătoreşti;2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul
este de competenţa unei instanţe de alt grad;3. în cazul încălcării competenţei
teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi
grad şi părţile nu o pot înlătura.

Art. 131 C.p.c.18 prevede invocarea excepției necompetenței: (...) (2)


Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori
de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe (...).

Potrivit art. 131 C.p.c.: (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi
să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial
să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept
pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter
interlocutoriu (...).

Art. 22 C.p.c19. prevede rolul judecătorului în aflarea adevărului: (...)(3)


Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii
(...).

Art. 9 C.p.c.20 definește principiul disponibilității în procesul civil astfel: (...)


(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume
prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau
instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt
stabilite prin cererile şi apărările părţilor (...).

CONCLUZII INTERMEDIARE
18
Art.131 C.p.c
19
Art.22 C.p.c
20
Art.9 C.p.c

10
Având în vedere starea de fapt și temeiurile de drept expuse mai sus, pot
fi dezvoltate următoarele critici.

IGPR este o autoritate publică centrală prin raportare la prevederile art. 10


alin. 1 din Lg. 554/200421, rezultând astfel că Tribunalul Dolj – Secţia Comercială
şi de Contencios Administrativ nu era competent material să soluționeze cererea
reclamantului B.E.. Cu toate acestea, întrucât în fața Tribunalului nu a fost
invocată excepția necompetenței materiale de ordine publică în termenul legal,
tribunalul s-a pronunțat prin încheiere interlocutorie asupra acestui aspect, astfel că
instanța de recurs nu mai putea invoca motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1
pct. 3 C.p.c.,cu consecințareținerii cauzei spre rejudecare în primă instanță.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, termenul a început să


curgă de la data de 11.01.2015, dată la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să
cunoască întinderea pagubei, și s-a împlinit,prin raportare la prevederile art. 19
alin. 2 din Lg. 544/200422 coroborat cu art. 11 din Lg. 554/2004 23 și art. 2517 Cod
civil24, anterior formulării cererii de chemare în judecată în dosarul nr.
3125/95/2018. Motivul invocat de reclamant în sensul că sunt aplicabile
prevederile art. 16 şi art.17 din Decretul nr.167/1958 nu pot fi reținute având în
vedere prevederile art. 201 din Lg. 71/2011.

Tribunalul a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a


IGPR prin raportare la prevederile art. 36 C.p.c 25. coroborat cu art. 16 din Lg.
554/200426. Totodată, având în vedere prevederile art. 248 C.p.c 27. instanța nu
putea admite atât excepția lipsei calității procesuale pasive cât și excepția
21
Art.10 ,alin.1 din Legea 554/2004
22
Art.19 , alin.2 din Legea 554/2004
23
Art.11 din Legea 554/2004
24
Art.2517 C.c
25
Art.36 C.p.c
26
Art.16 din Legea 554/2004
27
Art.248 C.p.c

11
prescripției, întrucât admiterea uneia dintre excepții ducea la respingerea acțiunii
fără a mai putea fi analizată admisibilitatea unei alte excepții.

În eventualitatea în care dreptul petentului la acțiune nu ar fi fost prescris,


IGPR era parte în raportul juridic litigios, astfel că ar fi putut fi obligat la plata
despăgubirilor către reclamant. Astfel, analiza susținerii reclamantului B.E. în
sensul încălcării dispozițiilor art. 65 din Legea 360/2002 28 coroborat cu dispoziţiile
269 din legea 53/200329 care prevăd repunerea poliţistului în toate drepturile de
care a fost privat pe perioada suspendării din funcţie ar fi fost irelevantă din
moment ce dreptul la acțiune s-a prescris.

Susținerea numitului B.E. în sensul că judecătorul nu a dat dovadă de rol


activ întrucât nu a procedat la introducerea în cauză a Statului Român prin
Ministerul Finanţelor nu ar putea fi reținută. Acest aspect este contrar art. 9 Cod
proc.civ. și art. 22 Cod proc.civ., întrucât procesul civil este guvernat de principiul
disponibilității, părțile stabilind cadrul procesual în ceea ce privește obiectul și
părțile, doar în situațiile strict și limitativ prevăzute de lege judecătorul putând
introduce alte persoane în proces, iar în cauzănu există un text legal care să permită
acest lucru.

În concluzie, atât hotărârea Tribunalul Dolj – Secţia Comercială şi de


Contencios Administrativ cât și decizia Curții de Apel Craiova – Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal sunt criticabile, așa cum s-a arătat mai sus.

28
Art.65 din Legea 360/2002
29
Dispozitiile 269 din Legea 53/2003

12
2.2 SPEŢA II

Art. 2 alin. 1 lit. c) din Lg. 554 /200430 prevede definiția actului
administrativ astfel: act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau
normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării
executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt
asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de
autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate
publică;executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice;
achizițiile publice;

Art. 2 alin. 1 lit. e) din Lg. 554/200431 prevede definiția contenciosului


administrativ: activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios
administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți
este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,
după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în
termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un
drept sau la un interes legitim;

Potrivit art. 28 din Lg. 554/200432: (1) Dispozițiile prezentei legi se


completează cu prevederile Codului de procedura civilă, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe
de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de
altă parte, precum și cu procedura reglementată de prezenta lege. Compatibilitatea

30
Art.2 alin. 1 lit. c) din Legea 554/2004
31
Art.2 alin.1 , lit.e) din Legea 554/2004
32
Art.28 din Legea 554/2004

13
aplicării unor norme ale Codului de procedură civilă se stabilește de instanță, cu
prilejul soluționării excepțiilor.

Art. 1178 Cod civil33 prevede libertatea formei constractului astfel:


contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune
o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Art. 250 C.p.c.34 prevede obiectul probei şi mijloacele de probă astfel:


dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori,
prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută
la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea
la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege;

Art. 309 C.p.c.35 prevede admisibilitatea probei astfel: (1) Proba cu martori
este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.(2) Niciun act
juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare
de 250 lei (...).

Potrivit art. 94 C.p.c.36 judecătoriile judecă:(...) j) orice alte cereri evaluabile


în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor,
profesionişti sau neprofesionişti; (...).

Art. 129 C.p.c.37 prevede excepţia de necompetenţă astfel: (1) Necompetenţa


este de ordine publică sau privată. (2) Necompetenţa este de ordine publică: 1. în
cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul
este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei
33
Art.1178 C.c
34
Art.250 C.p.c
35
Art.309 C.p.c
36
Art.94 C.p.c
37
Art.129 C.p.C

14
teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi
grad şi părţile nu o pot înlătura.

Art. 131 C.p.c.38 prevede invocarea excepției necompetenței: (...) (2)


Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori
de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe (...).

Potrivit art. 131 C.p.c.: (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi
să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial
să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept
pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter
interlocutoriu (...).

Art. 136 Cod proc. civ39. prevede: (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni
privitoare la excepţia de necompetenţa şi la conflictul de competenţă se aplică prin
asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Art. 9 C.p.c40. definește principiul disponibilității în procesul civil astfel: (...)


(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume
prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau
instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt
stabilite prin cererile şi apărările părţilor (...).

Art. 78 C.p.c.41 prevede: (2) În materie contencioasă, când raportul juridic


dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită
38
Art.131 C.p.c
39
Art.136 C.p.c
40
Art.9 C.p.c
41
Art.78 C.p.c

15
introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi
soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe
fond (...).

Art. 1746 Cod civil42 prevede vânzarea terenurilor forestiere astfel: terenurile
din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea, în
ordine, a dreptului de preempţiune al coproprietarilor sau vecinilor.

Art. 24 din O.G. nr.96 din 27 august 199843 privind reglementarea regimului
silvic şi administrarea fondului forestier naţionalprevede : (1) Pădurile proprietate
privată se pot înstrăina, prin acte juridice, numai cu condiţia nedivizării
proprietăţii. (...) (6) Înstrăinarea făcută cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(5) este
nulă de drept (...).

Art. 48044 prevede soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel, astfel: (...)
(3) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat
procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care
nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca
procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea
atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în
grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în
mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare;
trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului.
Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi
necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.(4)
Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar
necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va
trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate
jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă (...).

CONCLUZII INTERMEDIARE
Având în vedere starea de fapt și temeiurile de drept expuse mai sus, pot
fi dezvoltate următoarele critici.
42
Art.1746 C.c
43
Art.24 din O.G.nr.96 din 27 august 1998
44
Art.480

16
Contractul nr. 1431/12.04.2014 privind înstrăinarea suprafeței de 50 ha
pădure, încheiat între D.U. și P.A. nu este un act administrativ, deoarece nu a fost
emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii,
dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice, ci a fost încheiat între
două persoane fizice.

Valoarea contractului încheiat se ridica la suma de 200.000 lei, astfel că, prin
raportare la prevederile art. 94 lit. j)45 din Codul civil competența judecării cauzei
în primă instanță ar fi revenit judecătoriei. Cu toate acestea, întrucât excepția
necompetenței nu a fost invocată în termenul legal, aceasta s-a fixat la Tribunalul
Dolj - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin raportare la prevederile
art. 129-136 Cod proc. civ.46.

Prin raportare la prevederile art. 309 alin. 2 C.p.c 47, reclamatul era obligat să
depună la dosar contractul nr. 1431/12.04.2014, deoarece încheierea acestuia nu
putea fi dovedită cu martori, forma scrisă fiind necesară ad probaţionem.

Prin raportare la prevederile art. 78 alin. 2 Cod proc 48. civ. Tribunalul ar fi
trebuit să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane,
respectiv a tuturor părților din contractul de vânzare-cumpărare, deoarece actul nu
ar fi putut fi anulat doar prin raportare la vânzător sau cumpărător și să rămână
valabil cu privire la partea din contract care nu a fost introdusă în proces, având în
vedere că hotărârea judecătorească nu este opozabilă persoanelor străine de
procesul civil.

Având în vedere argumentul anterior, Tribunalul nu putea respinge cererea


de chemare în judecată ca neîntemeiată, ci ar fi trebuit să o respingă fără să o
45
Art.94 lit.j)
46
Art.129-136 C.p.c
47
Art.309 alin.2 C.p.c
48
Art.78 alin.2 C.p.c

17
analizeze pe fond, având în vedere prevederile art. 78 C.p.c.. Mai mult, cererea de
chemare în judecată ar fi fost întemeiată, prin raportare la prevederile art. 1746
Cod civil, reclamantul E.U. având drept de preemțiune, și prin raportare la
prevederilor art. 24 din O.G. 96/1998.

Soluția Curții de Apel Craiova de retrimitere a cauzei spre rejudecare este


nelegală, deoarece nu se regăsește printre cazurile enumerate de lege în care se
poate dispune acest lucru – potrivit art. 480 Cod proc. civ. – ci se impunea
reținerea spre judecare.

În concluzie, atât hotărârea Tribunalul Dolj - Secția de Contencios


Administrativ și Fiscalcât și decizia Curții de Apel Craiovasunt criticabile, așa
cum s-a arătat mai sus.

CAPITOLUL III

CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII ÎN


JUSTIŢIE POTRIVIT LEGII CONTENCIOSULUI
ADMINISTRATIV

Noţiunea de „contencios”, în orice materie s-ar întâlni, se referă la o situaţie


conflictuală. Materia contenciosului administrativ are în vedere litigiile apărute
între persoanele fizice sau juridice şi autorităţi sau instituţii ce exercită atribuţiuni
de putere publică.49

49
A. Iorgovan- Tratat de drept administrativ, vol.I, ediţia 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.87

18
În cele ce urmează, ne propunem să facem o scurtă prezentare a acestei legi,
fără a atinge și chestiunile referitoare la procedura de executare a hotărârilor
pronunțate în această materie.50

Legea privind contenciosul administrativ51 reglementează procedura de


urmat în cazul litigiilor ivite în cadrul acestui tip de raporturi juridice.

De asemenea, aceeaşi lege defineşte şi noţiunea de „contencios


administrativ” ca fiind  „activitatea de soluţionare de către instanţele de
contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel
puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie
din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul
prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat
de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.52

Conform legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat este


“exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei
persoane”53.

Legea  asimilează refuzului nejustificat şi „nepunerea în executare a actului


administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a
plângerii prealabile”.

De asemenea, nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este definită ca


fiind ”faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la
înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”.

50
Ioan Alexandru- Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.54
51
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ
52
D. Brezoianu ; Contenciosul administrativ; Bucuresti, 2001, p.154
53
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ

19
Sisteme de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile publice şi
cetăţeni

Litigiile dintre administraţie şi cei administraţi nu au intrat întotdeauna în


competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti. În egală măsură în care nici
în prezent nu există aceleaşi proceduri şi autorităţi competente să le rezolve. În
lume au existat mai multe sisteme în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor dintre
particulari şi administraţie 54:
a)sistemul administratorului judecător, existent în Franţa până la Revoluţia din
1789, în care organe din sânul administraţiei înseşi erau învestite cu soluţionarea
acestor litigii;
b) sistemul francez, al instanţelor speciale şi specializate de contencios
administrativ, al tribunalelor administrative, în fruntea cărora se află Consiliul de
Stat ca instanţă supremă de contencios administrativ;
c)sistemul anglo-saxon, în care litigiile de acest gen sunt soluţionate de
instanţele de drept comun.
Instituţia contenciosului administrativ este o instituţie fundamentală în orice
stat de drept, ea reprezentând instrumentul prin intermediul căruia administraţii se
pot apăra de abuzurile administraţiei.
În perioada interbelică, termenul de contencios administrativ a fost folosit
atât în sens formal şi material, cum am arătat deja anterior, cât şi în sens larg şi în
sens restrâns:
a) în sens larg, se evocau toate litigiile din sfera administraţiei publice,
indiferent de autoritatea care le soluţiona;
b) în sens restrâns, se evocau exclusiv litigiile care intrau în competenţa de
soluţionare a instanţelor judecătoreşti.

54
Antonie Iorgovan, op. cit., vol. II, p.469.

20
Doctrina interbelică 1-a definit ca fiind "totalitatea litigiilor născute între
particulari şi administraţiile publice cu ocazia organizării şi funcţionării serviciilor
publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţiuni aparţinând
dreptului public" 55.
Una din primele reglementări adoptate de Parlamentul ales democratic în
56
mai 1990 a fost Legea din 7 noiembrie 1990 a contenciosului administrativ ,
abrogată în prezent prin Legea nr. 554/2004, 57 cu modificările şi completările
realizate prin Legea nr. 262/19 iulie 2007. 58
Vechea lege, ca şi cea actuală, valorificau, în mare parte, tradiţiile legislative
româneşti şi avem în vedere principiile Legii din 1925, însă vin şi cu prevederi noi,
cu caracter revoluţionar, (exemplu posibilitatea de a se ataca şi acte administrative
jurisdicţionale sau posibilitatea ca instanţa să dispună, în cazul admiterii cererii,
acordarea ie despăgubiri materiale dar şi morale).
Legea nr. 29/1990 a înfiinţat, la peste 100 de ani de la desfiinţarea
Consiliului de Stat, secţii specializate de contencios administrativ în cadrul
tribunalelor judeţene (şi al municipiului Bucureşti) şi al fostei Curţii Supreme de
Justiţie, actuala înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior acestei legi, rămasă în vigoare până în anul 2004 când s-a adoptat
Legea nr. 554/2004, a fost însă adoptată Constituţia României, care a introdus
principii noi şi care a impus multă vreme, până la adoptarea actualei legi, ca
aplicarea în practică a Legii nr. E9/1990 să se facă ţinând cont de aceste principii,
realizându-se astfel un proces pe care doctrina îl califică drept fenomen de

55
Constantin Raricescu, Contenciosul administrativ român, Editura Universală Alcalay & Co. Bucureşti 1937, p. 73.
56
Publicată în Monitorul Oficial nr. 122 din 8 noiembrie 1990
57
Publicată in Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004
58
Publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 30 iulie 2007.

21
"constituţionalizare" a dreptului, în general, şi a contenciosului administrativ, în
particular 59.
Constituţia din 1991, "adoptată ulterior adoptării legii contenciosului
administrativ, conţine anumite dispoziţii care conferă în mod clar un câmp
mai larg noţiunii tradiţionale de contencios administrativ" 60 .
În urma revizuirii Constituţiei61, se garantează controlul de legalitate al
actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.
În prezent, contenciosul administrativ se bucură de o nouă reglementare,
Legea nr. 554/2004, care a abrogat vechea Lege nr. 29/1990 şi care .- reprezintă un
pas important în procesul de consolidare a acestei instituţii fundamentale – a
statului de drept, cu modificările şi completările care i s-au adus prin Legea nr.
262/2007.
În literatura de specialitate, se susţine, cu temei, de altfel, că termenul
contencios are două accepţiuni. Prima evocă activitatea menită să soluţioneze un
conflict de interese, un conflict juridic 62, cu precizarea că este vorba despre un
conflict izvorât între administraţie şi cei administraţi, iar cea de-a doua accepţiune
evocă organul competent să soluţioneze acel conflict.
Este aici aplicată modalitatea de definire a unei instituţii de drept public atât din
punct de vedere materia) funcţional, ca activitate, cât şi formal organic, ca şi
ansamblu de organe competente să desfăşoare acea activitate.
Contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor dintre autorităţile
publice, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile şi interesele lor legitime, pe de
altă parte, deduse din acte administrative tipice sau asimilate considerate ca ilegale,

59
Antonie Iorgovan, Le contencieux administraţi/ roumain dans la perspective de Ia Constitutivii, în Revue
Internationale de Droit Compare, nr. 2/1993, p. 373- 378
60
Antonie Iorgovan, Le contencieux administraţi/..., op. cit., p. 376.
61
Art.126 alin.(6) din Constituţia României
62
Teodor Mrejeru, Op. Cit. p. 4.

22
decompetenţa secţiilor de contencios administrativ ale instanţelor judecătoreşti,
guvernate de un regim juridic predominant de drept public.
O autoritate publică poate emite mai multe categorii de acte: acte specifice
statutului său constituţional 63, acte de drept al muncii, acte de drept comercial şi
acte administrative.
Se înţelege că din toate aceste categorii de acte pe care le emite un organ public
în contenciosul administrativ nu vor putea fi atacate decât actele administrativ ale
acestuia.
Nu vom putea ataca în contenciosul administrativ o hotărâre a unei instanţe
judecătoreşti, întrucât aceasta este supusă căilor de atac potrivit procedurii civile,
însă vom ataca în contenciosul administrativ actele cu caracter administrativ ale
acestei autorităţi publice.
Dacă până acum se vorbea despre definiţia doctrinară a contenciosului
administrativ, actuala Lege nr. 554/2004 ne oferă şi o definiţie a acestei instituţii,
în articolul 2 alin. (1) litera f), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr.
262/2007, text potrivit căruia prin contenciosul administrativ înţelegem activitatea
de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente, potrivit
legii organice a litigiilor în care cel puţin ia din părţi este o autoritate publică, iar
conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act
administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal
ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un
interes legitim.
Modificarea adusă acestei definiţii prin Legea nr. 262/2007 vizează
precizarea caracterului organic al legii la care se trimite activitatea de

63
Exemplu, Parlamentul emite, potrivit art.73 şi 76 din Constituţie, legi (constituţionale, organice şi ordinare) şi
hotărâri,

23
soluţionare...., potrivit legii organice., "şi a fost impusă de caracterul organic al
legii care reglementează contenciosul administrativ.

3. 1.     Părţile în litigiul de contencios administrativ

3.1.1.   Calitatea reclamantului

            Calitatea reclamantului în acţiunea de contencios administrativ potrivit


legii64, este condiţionată, în primul rând, de capacitatea acestuia de a putea sta în
justiţie.

Calitatea de persoană fizică sau juridică este necesară reclamantului pentru a


putea folosi, în justiţie, acţiunea de contencios administrativ.

Este o inovaţie adusă de Legea contenciosului administrativ 65 faţă de


reglementarile anterioare. Astfel, Legea privind judecarea de către tribunale a
cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale 66 , sub
inspiraţia Constituţiei din 1923 şi a legii Contenciosului administrativ din 1925,
folosea o formulă generală pentru a desemna reclamantul în acţiunea de contencios
administrativ, adică termenul: „cel vătămat”67 şi „oricine se pretinde vătămat”68.

            Vechea formulă pune în evidenţa posibilitatea oricui de a se plânge în


justiţie, indiferent de calitatea pe care o are ca subiect de drept în raport cu
autoritatea administrativă. Calitatea procedurală era subînţelesă ca o condiţie
necesară pentru folosirea acţiunii în contencios administrativ.
64
Art. 1 din Legea 554/2004
65
Legea 29/1990privind contenciosul administrativ
66
Legea 1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte
administrative ilegale
67
Art. 107 din Constituţia din 1923
68
Art. 1 din Legea Contenciosului administrativ din 1925

24
            Calitatea reclamantului în acţiunea de contencios administrativ, persoana
fizică sau juridicaă, este determinată de situarea sa ca administrat, ca particular, în
raportul juridic în care se afla cu autoritatea administrativa. Aceasta calitate a
reclamantului derivă din particularitatea pe care o are actul administrativ de a fi
executoriu din oficiu.

[1]           Autoritatea administrativă neavând nevoie sa recurgă la justiţie pentru a


obţine titlu executor, cei administraţi, subiecte în raporturile juridice cu
administraţia, beneficiază de a se plânge judecatorului printr-o acţiune în
contencios administrativ.    Deci, în totalitatea lor, aceste subiecte de drept cărora li
se adresează actele administrative trebuie să beneficieze de acţiunea în contencios
administrativ. De aceea excepţiile trebuie să fie extrem de restrânse, dacă nu
trebuie inexistente.

            Remarcăm, cu privire la persoanele fizice, că această calitate de reclamant


o pot avea, în afară de particularii în raporturile lor cu autorităţile administrative, şi
funcţionarii acestor autorităţi, atunci când se aduce atingere drepturilor pe care le
au prin acte administrative emise de autorităţile administrative cărora le aparţin
respectivii funcţionari. In această situaţie sunt, de exemplu, funcţionarii atunci
când se prezintă la un concurs pentru ocuparea unui post in instituţia în care
lucrează.

            In ceea ce priveşte persoanele juridice, în conditiile legii 69 se deschide


posibilitatea acţiunii în contencios administrativ pentru organe ale administraţiei
publice care au o situaţie autonomă în sistemul organelor administraţiei publice.

69
Legea 29/1990 privind contenciosul administrativ

25
Legea privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în
drepturile lor prin acte administrative ilegale 70, elimină categoric această
posibilitate aratând că nu putea fi reclamat împotriva unui act administrativ un
organ de stat.

            Acum, în condiţiile organizării unităţilor economice de stat şi a unor


instituţii publice pe principiul autonomiei funcţionale există, posibilitatea folosirii
acţiunii în contencios administrativ de către persoane juridice care au această
calitate.

            Astfel putem da ca exemplu situaţia regiilor autonome în raporturile lor cu


autorităţile tutelare şi, pentru viitor, universităţile care funcţionează pe baza
principiului autonomiei universitare.

            Am insistat asupra exemplelor de mai sus pentru a evidenţia că mai


potrivită era desemnarea reclamantului cu formula generică din vechea legislaţie.
Formula: „cel vătamat în drepturile sale” dădea posibilitatea includerii, în calitate
de reclamant, în cele mai variate situaţii de raporturi juridice în care se găsesc
subiectele de drept cu autorităţile administrative. Calitatea de persoană fizică sau
juridică nu subliniază această semnificatie.

            Cu privire la calitatea reclamantului în acţiunea de contencios


administrativ, potrivit legii71 se  prevede  posibilitatea exercitării acestei acţiuni în
contencios administrativ de către prefect, împotriva actelor administrative emise de
organele locale şi judeţene ale administraţiei publice.

            Soluţia stabilită de legea administraţiei publice locale din 2001, pentru


exercitarea controlului prefectului asupra legalităţii actelor administrative emise de
70
Art.14 al. d din Legea 1/1967
71
Legea 554/2004 privind Contenciosul administrativ

26
administraţia locală şi judeţeană pe cale judiciară, o considerăm nepotrivită şi
inadecvată eficienţei administrative.

            Contenciosul administrativ, însumând litigiile juridice dintre administraţie


şi cei administraţi şi stabilind instanţele judecătoreşti care rezolvă aceste litigii,
reduce sfera reclamaţiilor în acţiunile de contencios administrativ la persoanele
fizice şi la cele juridice, potrivit concepţiei Codului de procedură civilă.

            De aceea, se pune problema de a şti în ce calitate foloseşte prefectul


acţiunea în contencios administrativ72, atunci când se adresează instanţei de
contencios administrativ cerând anularea actelor administrative emise de organele
administraţiei publice locale şi judeţene pe care le consideră ilegale.

            Folosind această acţiune prefectul, de exemplu, o poate face ca persoană


fizică şi ca persoană juridică şi, mai mult, o poate face referindu-se la un drept care
îi aparţine conform legii şi care i-a fost vătămat prin actul administrativ contestat.

3.1.2  Calitatea de pârât

Calitatea de pârât, în litigiile de contencios administrativ, o poate avea, așa


cum rezultă din prevederile legii73 , orice autoritate administrativă. Înțelegând prin
autoritate administrativă serviciile publice administrative, care realizează sarcinile
publice administrative, care realizează sarcinile puterii executive de satisfacere a
intereselor generale ale societății, considerăm că pot fi parâți, în litigiile de
contencios administrativ, organele administrației publice, instituțiile publice și
regiile autonome de interes public, adică toate acele servicii publice administrative
care sunt create pentru a satisface interesele generale ale societății.

72
Art. 135 din Legea 215/2001 privitor la administraţia publică locală
73
Legea 554/2004 privind Contenciosul administrativ

27
Deci, nu vor putea avea calitatea de pârâți, în litigiile de contencios
administrativ, organizațiile cooperatiste sau neguvernamentale, ori persoanele
juridice cu scop lucrativ sau nelucrativ.

                        Desi, practica instantei noastre supreme a mers, in general, pe


aceasta competenta, constatam, totusi, ca in unele cazuri a admis ca pot fi parate in
actiunile de contencios administrativ si unele asociatii cu scop nelucrativ.

Astfel, prin acțiunea formulată, reclamanta, o societate comercială a cerut


obligarea pâratului, un oficiu al registrului comerțului, să modifice denumirea
societății sale. Judecând cauza, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Soluționând recursul formulat de reclamantă, Secția de contencios administrativ a


Curții Supreme de Justiție, prin Decizia nr. 46/1993, a admis recursul și a obligat
pe parat să efectueze, în registrul comerțului, modificarea cerută de reclamantă.

Acest litigiu dă prilejul constatării că nici instanța de fond și nici Curtea


Supremă de Justiție nu au observat că pârâtul – oficiul registrului comerțului care,
potrivit prevederilor legale74, funcționează pe lângă fiecare cameră de comerț și
industrie teritorială – nu este o autoritate publică, în sensul prevederilor din
Constituție75 şi nici o autoritate administrativă așa cum prevede legea
contenciosului administrativ 76.

            Oficiul registrului comerţului teritorial are aceeaşi natură juridică ca şi


organismul pe lângă care funcţionează – camera de comerţ şi industrie teritorială –
iar Oficiul naţional al registrului comerţului, pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României.
74
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului
75
Art.52 alin.1 din Constituţia României
76
Art.1 din Legea 554/2004 privind Contenciosul administrativ

28
Potrivit prevederilor legale77 privind camerele de comerţ şi industrie din
România, Camera de Comerţ şi Industrie a României este „o
organizaţie neguvernamentală, de utilitate publică, cu caracter autonom”, deci nu o
autoritate publică şi nici o autoritate administrativă.

Așa fiind, dacă organismul pe lângă care funcționează oficiul registrului


comerțului, este o organizație neguvernamentală și acesta – oficiul registrului
comerțului – va avea aceeași figură juridică de organizație neguvernamentală, de
utilitate publică, ale căror acte nu pot fi cenzurate de instanțele de contencios
administrativ.

Necompetența instanțelor de contencios administrativ de a soluționa astfel


de litigii mai rezultă și din faptul că, chiar dacă aceste acte ar fi administrative, din
prevederile legii privind registrul comerțului78, care reglementează o altă procedură
judiciară pentru radierea unor înmatriculari sau mențiuni în registrul comerțului –
recurs la tribunalul județean ori al municipiului București -, rezultă că actele
oficiului registrului comerțului sunt exceptate, în temeiul art. 2 lit. c din Legea nr.
29/1990, de la controlul instanțelor de contencios administrativ.

            Tot astfel, prin Decizia nr. 65/1993, Sectia de contencios administrativ a


Curtii Supreme de Justitie a considerat ca Asociatia Generala a Vanatorilor si
Pescarilor Sportivi, asociatie cu scop nelucrativ, este o autoritate publica ce poate
figura – atat ea, cat si organizatiile sale teritoriale – ca parata in litigiile de
contencios administrativ.

In motivarea deciziei se susţine că „nici un text din Legea  contenciosului


administrativ nu cere ca actul vătămator pentru care se plânge să emane de la un

77
Art. 9 din Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România
78
Art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului

29
organ al administraţiei de stat. Dimpotrivă, interpretarea corecta a dispoziţiilor
legii coroborate cu art. 52 din Constitutia Romaniei din 2003 duc la concluzia că
pentru ca un act juridic să fie considerat act administrativ şi să poată fi atacat la
instanta de contencios administrativ este suficient ca el sa emane de la o autoritate
publică, să vatăme persoana fizică sau juridică, într-un drept al său şi să nu se
încadreze în excepţiile prevăzute de lege”79, iar în continuare, pentru a preciza, în
concepţia deciziei la care ne referim, natura juridică a acestei asociaţii, se susţine
ca Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi este autoritate
administrativă autonoma.

            Analizând, în ordinea în care au fost aduse argumentele deciziei, vom


constata, în primul rând, că, într-adevar, în Legea contenciosului administrativ 80 nu
se prevede ca actul administrativ vătămator trebuie să emane numai de la un organ
al administraţiei publice.

Nu face acest lucru, pentru ca, asa cum am aratat, acte administrative pot
emite si alte organe ale statului – cele legislative si cele judecatoresti –care
exceptează de la controlul instanţelor de contencios administrativ „actele
administrative de autoritate ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului”81.

            Observăm, în al doilea rând, că se folosesc, pentru a determina natura


juridică a acestei asociaţii, trei noţiuni şi anume: autoritatea publică, autoritatea
administrativă şi autoritatea administrativă autonomă.

  Sunt trei noţiuni diferite pentru ca au un conţinut diferit. Astfel, în timp ce


o autoritate publică poate fi infiinţată prin lege sau potrivit legii, ca un organ al
puterii legislative – de exemplu, o comisie permanentă sau temporară a uneia din
79
Art. 2 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ
80
Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ
81
Art. 5 lit.a din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ

30
cele două Camere ale Parlamentului României -, al puterii executive – ministerele
si celalalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale ori serviciile
publice judetene sau orasenesti ori comunale -sau ale puterii judecatoresti – cum
sunt judecatoriile, tribunalele, curtile de apel si Curtea Suprema de Justitie.

            In legatura cu cea de a doua notiune folosita si anume aceea


de autoritate administrativa, va trebui sa observam ca sunt autoritati administrative
toate organele care realizeaza sarcinile puterii executive in stat, iar pentru
realizarea sarcinilor ce le revin au drept de dispozitie, de comanda si atunci cand
dispozitiile lor nu sunt respectate aplica sanctiunile prevazute de lege si nu de
statutele de organizare si functionare ca in cazul asociatilor cu scop lucrativ, cum
este Asociatia Generala a Vanatorilor si Pescarilor Sportivi.

            Cat priveşte calificarea de autoritatea administrativă autonomă82 , nici


aceasta nu poate fi acceptata deoarece, asa dupa cum reiese din textul
constituţional citat şi din faptul ca el este inserat în Secţiunea „Administraţia
publică centrală de specialitate”, rezultă că autorităţile administrative autonome
sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care se pot înfiinţa
prin legi organice – potrivit prevederilor legale din Constitutie 83 legile organice se
adopta cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere şi care, datorită specificului
activităţii lor nu sunt subordonate Guvernului sau altui organ al puterii executive.

            După cum se ştie, întreaga finalitate a instituţiei contenciosului


administrativ este aceea de a-l apăra pe particular (persoane fizice sau juridice) în
contra abuzurilor organelor puterii executive şi a funcţionarilor acestor organe şi
nu pentru a apăra pe membrii diferitelor asociaţii cu scop lucrativ sau nelucrativ,
de măsurile nestatuate adoptate de organele de conducere ale acestora.
82
Art.121 alin.(3) din Constituţie
83
Art. 76 alin.(1) din Constituţie

31
            Cît priveşte textul constituţional84, invocat de decizie trebuie sa arătăm că
proclamând dreptul la petiţie în justiţie a oricărei persoane pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, constituantul a avut în vedere
accesul liber în justiţie la instanţele de drept comun, potrivit competenţei stabilite
de lege, pentru ca, atunci cand a dorit să prevadă că anumite litigii, de aceeaşi
natură, să fie soluţionate de anumite instanţe – cele de contencios administrativ.

            Constituţia din 2003 reglementează, dreptul la petiţie al cetăţenilor şi al


organizaţilor legal constituite, adresate altor organe ale statului decât cele care fac
parte din puterea judecatorească.85

            Într-o cauză, în care, s-a cerut obligarea Societăţii Oamenilor de Ştiinţă din
România la comunicarea refuzului de a da curs unei cereri, Secţia de contencios
administrativ a Tribunalului municipiului Bucureşti a respins acţiunea pe
considerentul că pârâta nu este o autoritate administrativă.

            Soluţionând recursul formulat împotriva acestei hotărâri, Secţia de


contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 597/1992, a
respins recursul ca fiind nefondat.

            Din prevederile Legii86, potrivit carora actiunile in justitie, prevazute in


prezenta lege, vor putea fi formulate si personal impotriva functionarului autoritatii
parate, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvarii cererii,
daca se solicita plata unor despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin actul emis sau
prin intarziere, rezulta ca parat in anumite actiuni in contencios administrativ,
poate fi si un functionar public si anume acela care a elaborat actul sau care se face

84
Art. 51 din Constituţie
85
Art. 51 din Constitutia din 2003
86
Art. 13 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ

32
vinovat de refuzul rezolvarii cererii (privitoare la un drept recunoscut de lege ori de
eliberare a unui certificat, a unei adeverinte sau orice alt inscris).

            Potrivit textului sus-menţionat, funcţionarii publici pot deveni pârâţi în


astfel de acţiuni numai în cazurile în care, prin cerere, se solicită şi plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin actul emis sau prin intarzierea în
rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege ori eliberarea unui
certificat, a unei adeverinţe sau orice alt înscris.

            O alta chestiune este aceea dacă funcţionarul public poate fi chemat în
judecată prin aceeaşi acţiune formulată împotriva serviciului public administrativ,
în care acesta funcţionează, sau printr-o acţiune separată.

            Din moment ce legea nu dispune, consideram ca pot fi folosite ambele


situatii, desi finalitatea s-ar realiza mai bine daca, prin aceeasi actiune ar fi chemati
in judecata, atat serviciul public, cat si functionarul public in cauza.

            In acest sens, ne referim la urmatoarea cauză.

            Prin acţiunea introdusa la Tribunalul judetean Suceava, reclamantul a


solicitat obligarea paratei, Comisia comunala Cornu Luncii, constituită potrivit
Legii fondului funciar87 la punerea în posesie a unei suprafeţe de teren arabil şi a
preşedintelui acestei comisii – primarul comunei – la plata sumei de 100.000 lei cu
titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nepunerea in posesie a terenului
la care avea dreptul.

            Solutionând cauza, instanţa de contencios administrativ sesizată, a admis


cele două capete de cerere.

87
Legea fondului funciar nr. 18/1991

33
            Judecând recursul formulat în cauza, Secţia de contencios administrativ a
Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 155/1993 l-a respins ca fiind nefondat.

            La rândul său, prevederile din Legea contenciosului administrativ 88,


persoana (functionarul public), actionata astfel in justitie, poate chema in garantie
pe superiorul sau ierarhic de la care a primit ordin scris sa semneze actul, a carui
legalitate – totala sau partiala – este supusa judecatii.

            Determinarea calitatii de parat in aceste litigii prezinta importanta pentru


stabilirea sferei de aplicare a Legii contenciosului administrativ si a competentei
instantelor de contencios administrativ, astfel incat, persoanele fizice ti juridice sa
fie aparate, prin lege, numai impotriva abuzurilor serviciilor publice
administrative, organisme ale puterii executive, cunoscand faptul ca pentru
celalalte litigii se aplica normele de drept material si procesual de drept comun.

            Intr-un stat de drept, puterea legislativa, in colaborare cu puterea


judecatoreasca, trebuie sa apere particularii (persoane fizice sau juridice) impotriva
eventualelor abuzuri ale puterii executive care, asa cum am vazut, isi realizeaza
sarcinile – de satisfacere a intereselor generale ale societatii – prin serviciile
publice care functioneaza sub forma de: organe ale administratiei publice, institutii
si regii autonome de interes public.

            Dupa ce am stabilit cine si in ce cazuri poate fi reclamat in actiunile de


contencios administrativ, precum si cine poate fi parat in aceste litigii, sa analizam,
in cele ce urmeaza, in ce conditii, adica in ce cazuri, serviciile publice
administrative, cu alte cuvinte care este obiectul actiunii in contencios
administrativ.

88
Art. 13 alin. 2 din Legea nr. 29/1990

34
In acest sens, din prevederile legale citat rezulta ca are drept la actiunea in
contencios administrativ orice persoana fizica sau juridica, daca se considera
vatamata in drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau
prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a-i rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege.89

3.1.3  Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ

            Obiectul acestor acțiuni îl poate constitui anularea unui act administrativ


sau obligarea unei autorități administrative care refuză de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege, la rezolvarea cererii, precum și la
repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin acestea (actul administrativ ilegal sau
refuzul nejustificat).

Cu privire la actul administrativ ce poate forma obiectul unei acțiuni în


contenciosul administrativ este de menționat că acesta trebuie să fie un act
administrativ de autoritate, emis cu nerespectarea prevederilor legii.

În alte cuvinte, pentru a putea forma obiectul unei acțiuni în contenciosul


administrativ, este necesar ca actul administrativ, prin care o persoană fizică sau
juridică se consideră vătămată în drepturile sale ei trebuie să fie:

a) un act administrativ de autoritate;

b) pentru care legea să nu prevadă o altă cale judiciară de atac.

În ceea ce privește caracterul „de autoritate” al actului administrativ, acesta


trebuie să rezulte din natura lui de a fi adoptat sau emis, în baza și în vederea

89
Art. 1 din Legea nr. 29/1990

35
executării legii, de un serviciu public administrativ investit, prin lege, cu dreptul de
a adopta sau emite asemenea acte ori, acte „săvârșite în vederea funcționarii
serviciilor publice”90.

Cât privește a doua trăsătură, aceea că legea să nu prevadă o altă procedură


judiciară, este de precizat că, în numeroase cazuri, legea prevede că cel care se
consideră că este vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ (de
autoritate) se poate adresa instanțelor judecătorești de drept comun, nu instanțelor
de contencios administrativ, sau unor organe de jurisdicție specială administrativă.

Privite prin prisma acestor două trăsături, vom considera că pot fi atacate la
instanțele de contencios administrativ numai acteleadministrative de autoritate
pentru care legea nu prevede altă cale judiciară de atac.

Din acest punct de vedere vom considera că sunt de competența instanțelor


de contencios administrativ numai acțiunile împotriva actelor administrative de
autoritate adoptate sau emise de serviciile publice administrative, fără deosebire că
aceste servicii funcționează ca organe ale administrației publice, ca instituții
publice ori ca regii autonome de interes public.

În legătură cu refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a


rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, ca obiect al acțiunilor în
contenciosul administrativ, legiuitorul, arătă că „se consideră refuz nejustificat de
rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu
răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective,
dacă prin lege nu se prevede un alt termen.91”

90
C. G. Rarincescu, Contenciosul administrativ roman , Bucuresti, 1936, pag. 79 si urm
91
Art. 1 alin.2 din Legea 29/1990

36
În cadrul acestui obiect, acțiunea în contencios administrativ trebuie să
oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ, ori să elibereze un
certificat, o adeverință sau orice alt înscris la care reclamantul avea dreptul
recunoscut de lege, precum și faptul de a nu rezolva aceste cereri în termen de 30
de zile de la înregistrarea lor.

            Actele pregătitoare nu produc, prin ele însele, efectele juridice și ca atare,


ele nu pot fi supuse controlului instanțelor de contencios administrativ. Actele
pregătitoare nu au caracterul actelor administrative propriu-zise, ci ele servesc
numai a pune în măsură autoritatea să le facă pe acestea din urmă, a căror elaborare
o pregătesc numai.

Din această cauză nu ele leagă raporturile cu particularii, nu ele sunt


generatoare de efecte juridice, ci actul administrativ care intervine asupra lor și că
„neavând aceeași natură ca actele administrative, ele nu vor fi supuse
contenciosului administrativ”, iar în continuare precizăm că „în adevăr, un act
pregătitor fiind un simplu act de administrație interioară neproducător de efecte
juridice, nu poate încălca drepturile particularilor”92.

Actele pregătitoare „nu sunt manifestări de voință săvârșite în vederea


producerii unui efect juridic și nici nu produc, prin ele însele, asemenea efecte, ele
sunt numai elemente de determinare a voinței autorității, căreia îi revine sarcina de
a lua măsura sau deciziunea definitivă și numai acestea din urmă sunt acte
producătoare de efecte juridice, acte propriu-zise de autoritate susceptibile de a fi
deferite instanțelor de contencios.”93

92
V. Gilescu, A. Iorgovan, Drept administrativ si stiinta administratiei , Bucuresti, 1983, vol. II, parte a II-a, pag. 11.
93
V.I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ roman, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1993, p.124

37
           În alte cuvinte cel ce se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de
lege printr-un act administrativ de autoritate, ori prin refuzul administrației de a
emite un act administrativ este îndreptățit să ceară obligarea organului emitent al
actului administrativ de autoritate și nu a organului care trebuie să întocmească
actul pregătitor ce ar fi urmat să stea la baza emiterii actului administrativ de
autoritate.

Obiectul acțiunilor în contenciosul administrativ poate cuprinde și cererea


de reparare a pagubelor materiale și morale ce i-au fost cauzate reclamantului, fie
printr-un act administrativ de autoritate emis ilegal, fie prin refuzul nejustificat al
autorității administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de
lege, precum și prin faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile
de la înregistrarea cererii respective, dacă aceasta se referă la emiterea unui act
administrativ ori la eliberarea unui certificat, a unei adeverințe sau a oricărui alt
înscris.

Repararea pagubei poate fi solicitată, atât prin acțiunea în care se cere


anularea unui act administrativ de autoritate emis ilegal sau obligarea la rezolvarea
unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, cât și printr-o acțiune
separată. În acest sens, în Legea nr. 554/2004 se prevede că, în cazurile în care
întinderea pagubei nu este cunoscută la data judecării acțiunii în anulare a actului
administrativ, cel păgubit o va introduce ulterior, cu respectarea termenului de
prescripție prevăzut de lege, pentru cererile de despăgubiri care încep să curgă de
la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei. Pentru
asemenea cereri, termenul de prescripție este de 3 ani.94

94
Alexandru Negoita, Drept administrativ, pag. 226

38
 3.2. Conditia vătămarii unui drept recunoscut de lege in favoarea
reclamantului
   Legea contenciosului administrativ condiționează folosirea acțiunii în
contencios administrativ de vătămarea drepturilor recunoscute de lege pe care o
pretind persoanele fizice și juridice care se plâng în justiție.

            Pentru a folosi acțiunea în contencios administrativ, reclamantul trebuie să


fie beneficiarul unui drept subiectiv pe care legea îl recunoaște și pe care
autoritatea administrativă parată are obligația să-l respecte și, eventual să-l
realizeze în favoarea reclamantului.

            Deci, pentru acțiunea în contencios administrativ nu este suficientă


existența unui interes legitim, ci trebuie dovedită existența încălcării unui drept
subiectiv care aparține reclamantului și care să fie stabilit prin lege sau prin actele
emise pe baza și în executarea legii. Reiese de aici că sursă dreptului încălcat
trebuie să fie legea, sau actele emise pe baza și în executarea legii și nu contractul.

            De asemenea, aici este necesar că administrației publice și, în general,


autorităților administrative să le revină obligația, în cadrul competenței pe care o
au, să realizeze aceste drepturi sau să le respecte. Prin urmare, în acest punct se
exprimă corelația dintre drepturile și obligațiile care se formează între autoritățile
administrative și cei administrați în cadrul raporturilor juridice. Cei administrați au
dreptul să se plângă în contencios administrativ în cazul în care drepturile lor nu
sunt respectate de către autoritățile administrative care au obligația în această
privința.95

            Aceste drepturi conferite de lege pot să se refere și la vocația, sau chiar


dreptul de a încheia un contract cu administrația.
95
I. Santai, Drept administrativ si stiinta administratiei, p. 43

39
            În ceea ce privește condiția dreptului vătămat, în afară de sursă acestui
drept se mai pune problema structurii lui.

            Jurisprudența, formată în aplicarea legii contenciosului administrativ din


1925, a[3]dat o interpretare mai largă conceptului de drept vătămat înțelegând prin
această nu numai un drept propriu-zis, ci și: „un interes direct și personal al celui
care reclamă protecția legii” sau chiar: „orice drept supus unei condiții, sau chiar și
un drept eventual”.

Această interpretare era acceptată de doctrina că fiind propice protejării


celor administrați contra eventualilor abuzuri ale autorităților administrative, fără a
se merge până la confuzia între drept și interesele directe și personale ale
reclamantului, că în sistemul contenciosului administrativ francez.

            Jurisprudența Curții Supreme – Secția de Contencios Administrativ a


reținut, în privința structurii dreptului vătămat, că este necesară, în acțiunea de
contencios administrativ, vătămarea unui drept și nu a unei simple vocatiuni.

            În ceea ce privește felul drepturilor care pot face obiectul acțiunii în
contencios administrativ, din formularea Legii 554/2004 rezultă că acțiunea este
deschisă pentru orice fel de drept, condiția este numai că dreptul să fie recunoscut
de lege. De aceea, nu se poate alcătui o lista a drepturilor recunoscute de lege a
căror încălcare ar constitui o vătămare a persoanelor fizice sau juridice, pentru
acțiunea în contencios administrativ.

În afară existenței dreptului recunoscut de lege, mai necesar că acțiunea să


prezinte interes pentru reclamant, fără interes neexistând acțiunea în justiție. Astfel,
deși dovedește existența unui drept încălcat de administrație, reclamantul nu poate

40
folosi acțiunea în justiție pentru anularea unui act  administrativ care a fost retras
de administrație, sau și-a propus deja efectele juridice.

3. 3. Condiția ca vătămarea să fie urmarea unui act administrativ,


sau refuzul unei autorități administrative de a rezolva
cererea  referitoare la un drept recunoscut de lege sau în termenul
prevăzut de lege

            Condiția vătămarii unui drept recunoscut de lege, este strâns legată de


aceea prevăzută de Legea contenciosului administrativ96 și anume că această
vătămare să rezulte dintr-un act administrativ, sau din refuzul nejustificat al unei
autorități administrative de a rezolva o cerere a reclamantului privitoare la un drept
recunoscut de lege. În continuare, se mai precizează că este considerat refuz
nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul
de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii
respective, dacă prin lege nu se prevede un lat termen.

            De aceea constatăm că legea 554/2004 cuprinde numai parțial contenciosul


administrativ, ocupându-se numai de litigiile în care sunt implicate actele
administrative nu și alte acte juridice, cum ar fi de exemplu contractele
administrative și actele de gestiune.

            Precizarea noțiunii actului administrativ așa cum rezultă ea din legea


554/2004 devine absolut necesară pentru înțelegerea exercitării controlului
judecătoresc în domeniul contenciosului administrativ și pentru precizarea calității
păratului în acțiunile de contencios administrativ.

   3.4. Noțiunea actului administrativ în concepția Legii


contenciosului  administrativ

            Noțiunea actului administrativ, în concepția Legii contenciosului


administrativ, are o sferă, mai largă decât cea folosită în Legea 1/1967, ceea ce
conferă legii menționate rolul pozitiv de a largi controlul judecătoresc asupra
96
Art. 1 din Legea 554/2004

41
activității de organizare a executăriiși de executare a legii, precum și de proteguire
a drepturilor pe care le au persoanele fizice și juridice.

Textul cuprins în Legea contenciosului administrativ97 ar părea că se referă


la mai multe cauze care ar duce la vătămarea drepturilor unor persoane fizice sau
juridice și anume vătămarea printr-un act administrativ, sau prin refuzul
nejustificat al unei autorități administrative, sau prin nerezolvarea în termen a unei
astfel de cereri, care se consideră refuz nejustificat. În realitate suntem în față unei
singure cauze, și anume, vătămarea dreptului printr-un act administrativ.

            Astfel, actul administrativ este o manifestare de voință juridică prin care se


poate formă o situație juridică nouă.

            Într-adevăr în noțiunea actului administrativ sunt cuprinse toate aceste


ipoteze.    

Astfel actul administrativ constituie o manifestare de voință juridică care


provine de la o autoritate administrativă și prin care se formează o situație juridică
nouă sau se refuză în mod nejustificat o pretenție juridică privitoare la un drept
recunoscut de lege în favoarea unei persoane fizice sau juridice. Legea
contenciosului administrativ consideră refuz nejustificat nerezolvarea în termenul
prevăzut de lege, pretenția juridică formulată de reclamant.98

            În noțiunea actului administrativ vom constată existența a două importante


elemente și anume voință juridică cuprinsă în actul administrativ și autoritatea
administrativă care este autorul acestei voințe juridice și care organizează

97
Art.1 din Legea 544/2004
Tudor Draganu, Actele administrative si faptele asimilate lor supuse controlului judecatoresc potrivit Legii nr.
98

1/1967, p. 184

42
executarea legii și care poate deveni părat în litigiu care formează obiectul
contenciosului administrativ.

  3.5. Structura voinței juridice a actului administrativ în


concepția  legii 554/2004

            Actul administrativ este o manifestare de voință juridică unilaterală care


rezultă din organizarea executării legii. Structura acestei voințe presupune trei
ipoteze posibile care apar diferențiat în concepția legii 554/2004.

Astfel este ipoteza în care voință juridică duce la formarea unei situații
juridice noi, constituind sau constând drepturi și obligații pentru anumite persoane
fizice sau juridice.

Într-o astfel de ipoteza reclamantul se poate consideră vătămat în drepturile


sale prevăzute de lege prin actul administrativ respectiv. Această ipoteza este ținută
în vechea doctrina juridică că singură posibilă pentru definirea actului
administrativ.

Într-adevăr privită în sensul pozitiv voință juridică a actului administrativ se


structurează prin modificarea ordini juridice făcând să apară drepturi și obligații
noi, formând situații juridice noi.99

De aceea legiuitorul menționează în  legea 554/2004 posibilitatea că cel


vătămat în drepturile sale prevăzute de lege să se plângă în contencios
administrativ împotriva actului administrativ care are acest conținut juridic
vătămător pentru reclamant.

99
Tudor Draganu, Actele administrative si faptele asimilate lor supuse controlului judecatoresc potrivit Legii nr.
1/1967, p. 186

43
a. Condiția vătămarii drepturilor prevăzute de lege în favoarea
reclamantului printr-un act administrativ prin care se formează o
situație juridică nouă

            Deci, condiția cerută de lege pentru a folosi acțiunea în contencios


administrativ poate fi că vătămarea dreptului să se facă printr-o manifestare de
voință juridică anume, care să vatame un drept recunoscut de lege, drept care
aparține unei persoane fizice sau juridice.

            Astfel, nu vor putea face obiectul acțiunilor în contencios administrativ


simplele fapte materiale sau operațiunile care nu produc, prin ele însele, efecte
juridice.100

  Cu privire la operațiunile administrative, interesul distincției față de actele


administrative este deosebit de important pentru că multe dintre acestea prezintă
aspecte care dau posibilitatea considerării lor că acte administrative.

Astfel, aceste operațiuni se realizează în cadrul procesului administrativ, pe


baza și în executarea legii, și din această cauza produc anumite efecte juridice, dar
nu prin ele însele, ci prin efectul normelor juridice care le reglementează.Așa, de
exemplu, sunt avizele care se dau în legătură cu emiterea actelor administrative.

            Avizele au apartenența unor acte juridice. Eventualele efecte juridice pe


care le produc avizele respective se datorează normelor juridice care reglementează
și nu cuprinde o voință juridică proprie de natură a formă o situație juridică nouă.

            Dificultatea distincției între operațiunea administrativă și actul


administrativ provine și de la formă scrisă pe care o au și a invocării competenței

100
C. Raricescu, Contenciosul administrativ roman, Ed. Universala, Buc. , 1936, p. 143

44
autorilor lor, a semnăturilor și ștampilelor, precum și a altor aspecte de formă pe
care le găsim și la actele administrative.101

            Operațiunile administrative pot fi verificate sub aspectul legalității numai în


legătură cu actul administrativ care face obiectul acțiunilor în justiție.

            Ceea ce este necesar actul administrativ pentru a face obiectul unei acțiuni
în contencios administrativ, potrivit Legii 554/2004, este vătămarea unor drepturi
recunoscute de lege în favoarea persoanelor fizice sau juridice reclamante în aceste
acțiuni. Desigur că o astfel de condiție satisfăcută numai în cazul în care intervine
un act administrativ individual, pentru că numai astfel de act poate vatămă un drept
care aparține unei persoane fizice sau juridice.

            Un act administrativ cu caracter normativ nu poate produce o astfel de


vătămare în mod direct. Trebuie să intervină un act individual care să facă
aplicatiunea celui normativ.

            În condițiile contenciosului administrativ, cum este cel prevăzut de Legea


554/2004, care condiționează acțiunea de vătămare a unui drept recunoscut de lege
și care aparține persoanei fizice sau juridice reclamante, trebuie să fi intervenit o
astfel de manifestare de voință juridică care să vatame dreptul persoanei respective.
Dacă acțiunea ar fi condiționată de vătămarea unui interes personal și legitim, actul
administrativ cu caracter normativ ar putea face obiectul unei asemenea acțiuni.

            Dacă actele administrative normative nu pot face obiectul unei acțiuni în


contencios administrativ, această nu înseamnă că aceste acte nu pot fi cenzurate,
sub aspectul legalității lor, în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ.
Această se va face însă în legătură cu legalitatea actului administrativ prin care s-a
101
A. Teodorescu, Curs de drept administrativ, 1947, p. 231

45
adus vătămarea unui drept care aparține persoanei fizice sau juridice reclamante în
acțiunea în care este sesizată instanța de judecată.102

 De asemenea, pentru că actul administrativ să poată face obiectul acțiunii în


justiție trebuie să fie susceptibil de executare. Susceptibilitatea actului
administrativ de a fi executoriu privește intrarea în vigoare a actelor administrative.
Intrarea în vigoare a acestor acte relevă și un alt aspect, anume acela al
susceptibilitatii lor de a produce efecte juridice.103

             Ceea ce interesează, în legătură cu exercitarea acțiunii în contencios


administrativ, este susceptibilitatea actului administrativ de a fi executoriu și
această se produce față de cei administrați în momentul în care este opozabil
acestora. Prin urmare, din momentul în care administrația a făcut cunoscută
manifestarea să de voință juridică prin care se vătăma un drept recunoscut de lege
unei persoane fizice sau juridice actul a devenit susceptibil de executare, din acest
moment actul respectiv poate face obiectul acțiunii în contencios administrativ.[6]

b. Condiția refuzului nejustificat de a rezolva cererea referitoare la


un drept recunoscut de lege sau nerezolvarea cererii în termenul
prevăzut de lege

            Vătămarea drepturilor reclamantului poate să provină și din manifestarea


negativă a voinței juridice a respectivelor subiecte de drept. Această este reaua
voință a celor care organizează executarea legii și care constituie, după părerea
noastră tot o manifestare din voință juridică care se structurează în celelalte  două
ipoteze ale existenței actului administrativ și anume refuzul nejustificat manifest

102
Tudor Draganu, Actele administrative si faptele asimilate lor supuse controlului judecatoresc potrivit Legii nr.
1/1967, p. 188
103
A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, Vol. III, P. 98

46
sau tacit al unei pretenții juridice formulată în cererea reclamantului, sau
nerezolvarea cererii în termenul stabilit de lege.

            Cele două ipoteze sunt prevăzute separat de actul administrativ în Legea


554/2004, părând a fi adăugate acestuia, în fond refuzul nejustificat constituie un
act administrativ.

            Considerăm că refuzul nejustificat al satisfacerii unei pretenții juridice


referitoare la un drept recunoscut de lege reclamantului rezultă din principiul
legalității administrației publice și din particularitățile capacității juridice pe care o
au subiectele de drept administrativ în exercitarea competenței pe baza și în
executarea legii.104

            Într-adevăr, principiul legalității în organizarea exercitării legii și


exercitarea competenței înseamnă dreptul și obligația, în același timp, autorității
administrative de a interveni manifestându-și voință juridică și de a satisface,
astfel, pretențiile juridice întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite
diferitelor subiecte de drept, persoane fizice și juridice. Refuzul este tot un act
administrativ, după părerea noastră. Refuzul nejustificat fiind un act administrativ
ilegal.

  Cu privire la refuzul manifest, nu încape îndoială că suntem în față unei


veritabile decizii a administrației publice prin care se poate respinge nejustificat
pretenția juridică a solicitantului. Mai dificilă este situația în care refuzul rezultă
din tăcerea administrației, care nu răspunde solicitantului, sau n-o face într-un
anumit termen prevăzut de lege.

104
V. I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ, p. 293-294

47
            Această tăcere echivalează cu decizia de respingere a pretenției juridice
formulate de persoană fizică sau juridică. Actul administrativ poate rezultă implicit
din tăcerea autorității administrative.

            Tăcerea, în cazul în care administrația are obligația să facă ceva în


realizarea unui drept recunoscut de lege, se consideră refuz nejustificat al unei
pretenții juridice și deschide posibilitatea acțiunii în contencios administrativ.

            Redactarea articolului 1 din legea 554/2004 este defectuos, în această


privința, față de legea contenciosului administrativ din 1925 care se referea distinct
și la „reaua voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la
un drept”.

Art. 1 din Legea 1/1967 redactat mai bine, din acest punct de vedere, pentru
că ține seama de doctrina modernă a dreptului administrativ se precizează că „De
asemenea, refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât și
nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevăzut de lege se socotește act
administrativ ilegal”.105

  Desigur că nu este vorba de declararea, prin efectul legii, a refuzului că act


administrativ, ci precizarea acestei modalități de existența a actului administrativ
atunci când voință juridică a administrației se manifestă prin refuzul expres sau
tacit de a satisface o pretenție juridică privitoare la un drept prevăzut de lege.

           3. 6. Autorul actului administrativ care devine părat în


acțiunea de contencios administrativ este o autoritate administrativă

Art. 1 din Legea 1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte
105

administrative ilegale.

48
            Al  treilea element de mare importantă în definire actului administrativ se
referă la autorul acestuia.

            În această privința vom sublinia că Legea 554/2004 marchează o


modificare esențială față de Legea 1/1967 care concepea actul administrativ că
fiind opera exclusivă a organelor administrației de stat.

            Concepția rezultă, indubitabil, din felul în care menționată lege distribuia


competență instanțelor judecătorești în materie, stabilind pentru judecătorii
soluționarea litigiilor care se refereau la actele administrative ale organelor locale
ale administrației de stat, iar tribunalele județene și ale municipiului București, cele
care priveau actele administrative ale organelor centrale ale marketingului de stat,
excluzând actele administrative ale Consiliului de Miniștri, considerat organ
suprem al administrației de stat.106[7]

            Legea contenciosului administrativ din 2004, referindu-se la autorul actului


administrativ, nu mai folosește termenul de organ al administrației de stat, ci pe
acela de autoritate administrativă; termen folosit de legea contenciosului
administrativ din 1925, care este, după părerea noastră cel mai potrivit pentru a
exprimă exact natură actului administrativ.

Termenul de autoritate administrativă folosit pentru desemnarea autorului


actului administrativ și respectiv pentru pârâtul în acțiunea de contencios
administrativ subliniază că actul administrativ este formă juridică cea mai
importantă în activitatea de organizare a executării legii, iar autorul acestuia poate
fi chemat în justiție de cel căruia i s-a vătămat un drept prevăzut de lege în

Tudor Draganu, Actele administrative si faptele asimilate lor supuse controlului judecatoresc potrivit Legii nr.
106

1/1967, p. 184

49
ipotezele prezentate mai sus, în care se manifestă voință juridică care structurează
actul administrativ.

            Problema autorului actului administrativ are o importantă covârșitoare


pentru stabilirea noțiunii de contencios administrativ.

            Este problema care poate să îngusteze sfera acestui contencios la sistemul


puterii publice și mai mult la acel al puterii executive, sau așa cum este firesc să-l
extindă la toate sistemele care cuprind instituții care au competență de a organiza
executarea legii, fie că aparțîn autorității publice, fie că se situează în afară
autorităților publice, care realizează activitatea de interes public prevăzută și
reglementată de lege.

În această privința vom remarcă din nou indiferență reglementărilor


constituționale care sunt de natură a derută practică judiciară în materie. Astfel
după cum am arătat în Constituție nu există o reglementare expresă cu privire la
contenciosul administrativ care să asigure coerentă acestei instituții în cadrul
puterii judecătorești.

            Potrivit Legii contenciosului administrativ care se referă la dreptul


persoanei vătămate de autoritatea publică prin acte administrative, ar rezultă că
acte administrative nu pot face decât autoritățile publice.107

Ori sunt situații destul de numeroase în care actele administrative provin de


la autorități administrative care nu sunt autorități publice. Sunt numeroase servicii
publice care au competență de organizare a executării legii, în cadrul căreia pot
emite acte administrative sau refuză pretenții juridice care se referă la drepturi
conferite de lege persoanelor fizice sau juridice.
107
Art. 52 alin. 1 şi 2 din Legea 544/2004

50
            Așa de exemplu școlile publice de toate gradele, universitățile, spitalele,
policlinicile, instituțiile publice cu caracter cultural s.a. Cităm în această privința
acte administrative care poartă denumiri diferite că certificate, diplome, ordine de
numire în funcție, sau refuzul de a elibera astfel de acte sau de a primi înscrierea la
concurs, pentru ocuparea anumitor funcții, sau reintegrarea în funcție atunci când
licențierea a fost făcută ilegal. Dacă admitem opinia după care actele
administrative nu pot proveni decât de la autoritățile publice nu ar putea fi admise
acțiunile în contencios administrativ împotriva instituțiilor publice mai sus arătate,
care acționează organizând executarea legii în calitate de autorități administrative
abuzând de atribuțiile care le au.

            Noțiunea de autoritate administrativă este folosită și de Constituție așa că


nu se poate admite că stabilirea termenului de autoritate publică în legătură cu
admiterea actelor administrative și de abilitatea de contestare a acestora de către
cei vatamati este o condiție absolută pentru exercițiul acțiunii în contencios
administrativ.

            Reglementarea instituțională cuprinsă în lege prezintă importantă pentru


contenciosul administrativ deoarece deschide calea acțiunii în contencios
administrativ în cazul provenienței actelor administrative, că manifestare de voință
juridică prin care se formează situații juridice noi sau se refuză pretenții juridice de
la autorități publice care fac parte din sistemul puterii legiuitoare sau al celui
judecătorești sau a unor instituții publice autonome.108

Aceste instituții publice fac acte administrative în calitatea lor de autorități


administrative care organizează executarea legii nu că autorități ale puterii
legiuitoare sau judecătorești ci că autorități administrative. Legea 554/2004

108
Art.52 alin.1 din Legea 544/2004

51
prevede că o astfel de posibilitate de emitere  a actelor administrative de „organele
de conducere a parlamentului”, situație  care există la oricare autoritate publică
indiferent de sistemul de instituții publice în care se află și care conferă competență
emiterii actelor administrative și deschide perspectiva posibilității acțiunii în
contencios administrativ în cazul exercitării abuzive a acestei competențe, în
calitate de autoritate administrativă.

            Noțiunea de autoritate publică că emitent al actului administrativ nu poate


fi admisă pentru că o astfel de noțiune scoate din sfera autorității administrative
instituțiile care realizează activități de interes public prevăzute de lege dar nu
aparțîn sistemelor care grupează instituții publice, activitatea lor integrându-se în
sfera serviciilor de interes public.

            Această categorie de autorități administrative realizează activități de


organizare a executării legii având competențe de a emite acte administrative și
putând fi în situația de a refuză pretenții juridice ale persoanelor cărora legea le
conferă drepturi, astfel deschizându-se perspectiva acțiunii în contencios
administrativ. În această privința ne referim la barourile de avocați, la universitățile
particulare autorizate sau acreditate, la diferitele corpuri de profesioniști organizate
pe baza legii etc.109

            În activitatea acestor instituții există atribuții de organizare a executării


legii care le conferă calitatea de autoritate administrativă.

            Precizându-se calitatea emitentului actului administrativ se conlucrează


acum clar calitatea de pârâtului în procesele de contencios administrativ, dar și
natură juridică a litigiilor deduse în față instanțelor judecătorești în cadrul
contenciosului administrativ.
109
C. Raricescu, Contenciosul administrativ roman, Ed. Universala, Buc. , 1936, p. 143 si urm.

52
            Calitatea procesuală pasivă pe care o are pârâtul în procesele de contencios
administrativ derivă din exercițiul defectuos al competenței pe care o are acesta cu
privire la organizarea executării legii.

            Competență la care ne referim se exercită în cadrul unor instituții publice în


special și a unor instituții de interes public în mod excepțional și anume atunci
când acestea desfășoară activități prevăzute de lege și care sunt legate de
organizarea executării legii.

            Prin urmare în procesul de contencios administrativ totdeauna este necesară


citarea instituției publice sau de interes public în cadrul căreia se exercită
activitatea de organizare a executării legii. Prezența subiectelor de drept care
exercită în mod direct competență va fi necesară în cazul în care este angajată
răspunderea personală a acestora în cauzele respective.110

            În concluzie legea 554/2004, folosind noțiunea autorității administrative a


desemnat autorii actelor administrative supuse controlului judecătoresc pe calea
acțiunii în contencios administrativ. Acesta este un fapt remarcabil în ceea ce
privește asigurarea protecției persoanelor fizice și juridice, apărarea drepturilor
recunoscute acestora prin lege. În felul acesta se determina o schimbare în regimul
juridic aplicabil actelor administrative față de Legea 1/1967, regim juridic în care
controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ ocupă un rol deosebit
de important.

            Din analiză făcută condițiilor de exercitare a acțiunii în contencios


administrativ, potrivit Legii 554 din 2004, sfera contenciosului administrativ
depinde de înțelesul care se da noțiunii actului administrativ și noțiunii autorității
administrative strict legată de prima.
110
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Vol. II, Editura Cordial Lex, p. 35

53
  Din analiză făcută condițiilor de exercitare a acțiunii în contencios
administrativ, potrivit Legii 554 din 2004, sfera contenciosului administrativ
depinde de înțelesul care se da noțiunii actului administrativ și noțiunii autorității
administrative strict legată de prima.

            Dacă sfera de autoritate administrativă se reduce la sistemul puterii


executive și a autorităților prevăzute în Constituție, atunci vom avea o sfera mult
micșorată a contenciosului administrativ. Astfel, o mare parte din activitățile de
organizare a executării legii, în cadrul altor forme organizatorice decât cele
menționate, vor scapă de sub controlul judecătoresc, creându-se posibilitatea
producerii abuzului de putere. Vor apare, astfel, cazurile de vătămare a drepturilor
persoanelor fizice și juridice, fără că cei vatamati să aibe posibilitatea de a se
plânge judecătorului.111

            Dacă, dimpotrivă, noțiunea autorității administrative este concepută că un


subiect de drept care acționează în cele mai variate forme organizatorice, potrivit
unei competențe de organizare a executării legii, sfera contenciosului administrativ
se va largi permanent prin interpretarea creatoare a doctrinei și jurisprudenței, ceea
ce va face să triumfe dreptul și justiția în acest larg domeniu de aplicare a legii.

111
Alexandru Negoita, Drept administrativ, pag. 226

54
CONCLUZII

Prin noţiunea de contenios administrativ se înţelege activitatea de


soluţionare, cu puterea de adevăr legal, de către instanţele judecătoreşti,
competente potrivit legii, a coflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este
un organ al administraţiei publice – un serviciu public administrativ.
Ca o concluzie, de regulă, prin soluţionarea de către instanţele de contencios
administrativ, a unor conflicte juridice, înţelegem competenţa anumitor categorii
de instanţe judecătoreşti, stabilite prin lege, de a soluţiona litigiile izvorâte între
particulari ( persoane fizice sau juridice ) care se consideră vătămaţi în drepturile
lor, recunoscute de lege, printr-un act administrativ de autoritate sau prin refuzul
nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva cererile referitoare la un
drept recunoscut de lege şi o autoritate administrativă emitentă a actului
administrativ sau care trebuia să emită un act administrativ ori să elibereze un
certificat, o adeverinţă, sau orice alt înscris.

55
Prin Constituţie şi prin unele legi, instanţele de contencios administrativ au
fost investite şi cu soluţionarea altor categorii de litigii. Relevante sunt litigiile
ridicate de Legea administraţiei locale112.
Instituţia contenciosului administrativ român a cunoscut a adevarată evoluţie
istorică pe parcursul a peste 125 de ani, începând prin Legea pentru înfiinţarea
Consiliului de Stat din februarie 1864 şi încheind cu Legea contenciosului
administrativ.113
Aceasta instituţie prezintă un rol de mare importanţă în ţara noastră fară
deosebire de faptul că acţiunile în contenciosul administrativ sunt în competenţa
instanţelor judecătoreşti specializate- secţiile de contencios administrativ de la
tribunale , curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie- de instanţele judecătoreşti de
drept comun sau de organele de jurisdicţie specială administrativă, acţiunile –
privesc controlul legalităţilor actelor şi faptelor administrative- adoptate sau emise
– ori savârşite sau nesăvârşite de organele administraţiei publice.
Deşi Legea contenciosului administrativ a fost elaborată cu o desăvârşită
atenţie de legiuitor,-  în urma adoptării Constituţiei intrată în vigoare la 8
decembrie 1991, care prevede că, prefectul poate ataca, în faţa instaţei de
contencios adminstrativ, un act al consiliului judeţean , al celui local sau al
primarului, în cazul în care consideră actul ilegal – din urma cuprinsului articolului
din Constitutie114 rezultă că prevederile Legii contenciosului administrativ nu mai
sunt în concordanţă cu prevederile Constituţiei, chiar dacă prin Legea privind
115
administraţia publică locală sunt reglementate cazurile şi condiţiile în care
prefectul judeţului îşi execută atribuţii reglementate de lege116.

112
Legea nr. 69/1991, legea administratiei locale
113
Legea nr. 29/1990 legea contenciosului administrativ
114
Art. 122 alin. ( 4 ) din Constituţie
115
Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală
116
Art. 12 si 101 din privind administrația publică locală

56
In ultimii ani au fost adoptate legi care reglementează dreptul instanţelor
judecătoreşti de contencios administrativ de a controla şi alte acte administrative de
autoritate adoptate sau emise de unele organe ale administraţiei publice centrale
sau locale, deşi multe din aceste competenţe îşi găseau temeiul legal din
Constituţie117 şi, respectiv din Legea contenciosului administartiv.118
În legatură  cu prevederile acestor legi – referitoare la stabilirea unor
competente pentru instantele judecatoresti de contencios administrativ.
Pentru a putea cuprinde asemenea reglementări este necesar ca aceste legi să
fie legi organice. Este necesară realizarea acestei cerinţe, penteu ca, potrivit
prevederilor legale din Constitutie119, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept
se stabilesc prin lege organică.
Aşa fiind, ori de câte ori, printr-o lege se prevede o competenţă pentru
instanţele judecătoreşti de contencios administrativ înseamnă că se modifică, prin
adaugarea la competenţă, prevederile Legii contenciosului administrativ care este,
aşa cum prevede Constituţia, o lege organică.
Aceste considerente determină apariţia unor opinii de propunere de lege
ferendă ca Legea contenciosului administrativ120 să fie supusă unei atente
modificări şi completări, astfel încât ea să reglementeze cazurile în care instanţele
judecătoreşti - special create pentru a înfăptui această activitate- sunt competente
să soluţioneze conflictele juridice în care una din părţi este un serviciu public
administrativ – organe ale administraţiei publice, instituţii publice şi regii
autonome de interes public- iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau
emiterea unui act administrativ de autoritate legal sau din refuzul nejustificat  de a

117
Art. 48 alin. ( 1 ) din Constituţie
118
Art. 1 din Legea 29/1990 legea contenciosului administrativ
119
Art. 48 alin. ( 2 ) din Constituţie
120
Legea 29/1990 legea contenciosului administrativ

57
rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege care au cauzat pagube
particularilor ( persoane fizice sau juridice ) sau chiar funcţionarilor publici.
De asemenea ,prin această modificare ar urma să fie reglementată,  printre
altele, procedura de sesizare şi de soluţionare a cauzelor născute din adoptarea sau
emiterea de acte administrative de autoritate ilegale de către organele
administraţiei publice centrale, ministere şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, autorităţi administrative autonome, precum şi de
către organele de specialitate organizate în subordinea ministerelor.
Ca o încheiere a viziunii asupra instituţiei de contencios administrativ, este
de precizat că, dreptul instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ de a
controla  legalitatea actelor administrative de autoritate adoptate sau emise de
serviciile publice administrative , precum şi refuzul acestora de a rezolva cererile
referitoare la un drept recunoscut de lege, constituie cheia de boltă a statului de
drept.
In aceste condiţii, cu cât va fi mai complet dreptul instanţelor judecătoreşti-
a organelor puterii judecătoreşti – de a controla legalitatea activităţii organelor
administraţiei publice – a organelor puterii executive – cu atât vor fi respectate
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi nu numai a lor, precum şi
asigurată legalitatea în activitatea organelor puterii executive.

58
BIBLIOGRAFIE

1. A, Iorgovan, Tratat de drept administrativ ,Editura Nemira, 1996, vol. I;


2. A.Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneza si explicaţii,
Editura Roata, Bucuresti, 2004;
3. C. Bârsan, „Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Volumul II -
Procedura în Fata Curtii. Executarea hotarârilor”, Editura All Beck, Bucuresti,
2006;
4. C. Bîrsan, „Conventia Europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole”,
Vol. I „Drepturi si libertati”, Editura All Beck, Bucuresti, 2005;
5. C. G. Rarincescu, Contenciosul administrativ roman , Bucuresti, 1936
6. C. G. Rarincescu., Op. cit.
7. D. Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;
8. D. Brezoianu, Contenciosul administrativ, Bucuresti, 2001;

59
9. D. Dacian, Legea contenciosului administrativ. Comentarii si explicatii, Editura
All Beck, 2005;
10. D.Dacian, Elemente de drept administrativ, Capitolul V - „Contenciosul
administrativ” Suport de curs an universitar 2006/2007, SNSPA, Bucuresti, 2007;
11.D.Dacian, Implicatiile revizuirii Constituţiei asupra contenciosului
administrativ: discutii privind semnificaţia sintagmei “interes legitim”, Pandectele
române, supliment 2004;
12.D.Dacian, Recursul administrativ si contenciosul administrativ. Doctrina,
jurisprudenta si drept comparat, monografie, Editura All Beck, Bucuresti, 2001;
13.E. Albu, „Jurisprudenta Înaltei Curti de Casatie si justitie - contencios
administrativ si fiscal 2004”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005;
14.G. Bîrsan, B. Georgescu, „Exceptia de nelegalitate. Jurisprudenta Sectiei de
contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curti de Casatie si Justitie”, Vol. II,
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007;
15.Gr. Porumb, Codul de procedura civila, comentat si adnotat, Edit. Stiintifica,
Bucuresti, 1960, vol. I;
16.I. Alexandru, Administratia publica, editia a IV-a, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2007;
17.I.Deleanu, Revizuirea Constitutiei, în ”Dreptul” nr. 12/2003;
18.I.Dragoman, Comandament si administratie în activitatea militara, în “Caietul
stiintific al Institutului de Stiinte Administrative al României”, Sibiu, 2000;
19.L.Giurgiu, “Evolutii recente în procesul legislativ de modernizare a
administratiei publice românesti, cu privire speciala la controlul de tutela
administrativa exercitat de prefect”, în Revista Curierul Judiciar nr. 7-8/2006;
20.M. Anghene, „Controlul judecatoresc al legalitatii actelor administrative” în
„Revista Româna de Drept” nr. 6/1968;

60
21.R.Gherghinescu, „Reclamatia prealabila obligatorie la organul administrativ
care a emis actul ilegal”, în Revista Româna de Drept nr. 4/1969;
22.S.Cristea, G. Bârsan, Contenciosul administrativ. Jurisprudenţa, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2005;
23.T.Draganu, Actele administrative si faptele asimilate lor supuse controlului
judecatoresc potrivit Legii nr. 1/1967, Editura Dacia, Cluj, 1970;
24.V. Gilescu, A. Iorgovan, Drept administrativ si stiinta administratiei,
Bucuresti, 1983, vol. II, parte a II-a;
25.V. I. Prisacaru , Contenciosul administrativ roman, Editura ALL, Bucureşti,
2016;
26.V. I. Prisacaru, Contribuţia Arbitrajului de Stat la întărirea legalităţii, Revista
Arbitrajul de Stat, nr. 6/1966;
27.V. I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ roman, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993;
28.V. I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil, Bucuresti, 1965

II. Legislaţie
1. Constitutia României - revizuită în anul 2003
2. Legea nr. 262 din 19 iulie 2007 pentru modificarea si completarea Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicata în Monitorul Oficial nr. 510
din 30 iulie 2007.
3. Legea nr. 337 din 17 iulie 2006 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a
contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de
servicii a fost publicata în Monitorul Oficial nr. 625 din 20 iulie 2006.
4. Legea nr. 181 din 16 mai 2006 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea si completarea Legii nr.340/2004
61
privind institutia prefectului, publicata în Monitorul Oficial nr. 450 din 24 mai
2006.
5. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost publicata în Monitorul
Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
6. Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind institutia prefectului a fost publicata în
Monitorul Oficial nr. 658 din 21 iulie 2004.
7. Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul concesiunilor
de bunuri proprietate publica, a fost publicata în Monitorul Oficial nr.569/30-06-
2006.
8. Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea si
completarea Legii nr.340/2004 privind institutia prefectului, a fost publicata în
Monitorul Oficial nr. 1142 din 16 decembrie 2005.
9. Ordonanţa de Urgenţă nr. 190 din 21 noiembrie 2005 pentru realizarea unor
masuri necesare în procesul de integrare europeana, publicata în Monitorul Oficial
nr. 1179 din 28 decembrie 2005.

III. Alte surse


1. Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 7 alin. 3 si 7 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, publicata în Monitorul Oficial nr. 707 din 19 octombrie
2007;
2. Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a
dispozitiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicata
în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007;
3. Decizia nr. 65 din 25 ianuarie 2007 referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1 alin. 9 teza întâi din Legea contenciosului

62
administrativ nr. 554/2004, publicata în Monitorul Oficial nr. 107 din 13 februarie
2007;
4. Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006 referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, publicata în Monitorul Oficial nr. 921 din 14 noiembrie
2006;
5. Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 20 alin.1 din Legea contenciosului
administrativ nr.554/2004, publicata în Monitorul Oficial nr. 307 din 5 aprilie
2006;
6. Jurisprudenta Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2006,
Semestrul II, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007
7. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2006,
Semestrul I, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006
8. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2005,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
9. „Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (contencios administrativ
2003)”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

63
64

S-ar putea să vă placă și